Ministerul Educatiei, Cercetarii ,Tineretului si Sportului

UNICEF
Asociatia RENINCO

Strategia naţională privind învăţământul persoanelor cu

cerinţe educaţionale speciale în contextul educaţiei
incluzive

Proiect propus pentru consultare si dezbatere in 2010

 ARGUMENT
Proiectul de Strategie naţională privind învăţământul persoanelor
cu cerinţe educaţionale speciale în contextul educaţiei incluzive,
denumită în continuare Strategia naţională, are în vedere persoanele
cu cerinţe educaţionale speciale (CES) ca segment firesc a populaţiei
şcolare, cu deosebire copiii.
În România, nu există statistici oficiale destinate persoanelor cu
CES, dar se estimează că numărul elevilor (copii şi tineri de vârstă
şcolară) cu CES este de 3 - 4 ori mai mare decât al celor aflaţi în
prezent în sistemul de învăţământ special sau în instituţii şcolare
obişnuite
În cele mai multe ţări europene, identificarea şi evaluarea copiilor cu
CES este în mare măsură responsabilitatea şcolilor (obişnuite şi/sau
speciale) şi a autorităţilor de învăţământ. În România responsabilitate
este dublă şi aparţine comisiilor pentru protecţia copilului şi
comisiilor interne de evaluare continuă, de aceea există dificultăţi de
informare şi monitorizare a copiilor cu CES în şcoli, a sprijinului
care trebuie acordat acestora.
Strategia naţională evidenţiază modalităţile de asigurare a
dreptului la educaţie, la acces si participare şcolară a persoanelor
cu CES, pe baze egale cu ceilalţi elevi şi studenţi, în baza
principiilor fundamentale înscrise în Constituţia României, în
legislaţia europeană şi românească, de exemplu:
• Dreptul de acces la învăţământ obligatoriu gratuit pentru toţi şi
pentru orice persoană de varstă şcolară – incluziune şi non –
discriminare şcolară;
• Dreptul la o educaţie de calitate pentru toţi elevii (participare
şcolară efectivă şi eficace);
• Egalitate de şanse (baze egale de acces si participare şcolară);
• Dreptul la o educaţie diferenţiată, pe baza pluralismului
educaţional.
1. GRUPUL ŢINTĂ ŞI CONCEPTELE DE BAZĂ ALE
STRATEGIEI NAŢIONALE
1.1.Grupul ţintă şi cerinţele educaţionale speciale (CES)
Grupul ţintă pe care îl are în vedere prezentul proiect de Strategie
naţională cuprinde copii, tineri şi adulţi cu cerinţe educaţionale
speciale (CES).
Din punct de vedere conceptual, Strategia naţională utilizează
definiţia CES în înţelesul dat de Organizaţia pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare (OECD): Cerinţele educative speciale
implică alocarea de resurse suplimentare publice şi/sau private
asigurate pentru a veni în sprijinul educaţiei, dacă aceste resurse sunt
asigurate atunci când elevii au “anumite dificultăţi de acces la
curriculum-ul obişnuit“.
Conform OECD, în sfera cerinţelor educaţionale speciale pot fi incluse următoarele
categorii de persoane:
Categoria A
Se referă la cerinţele educative ale elevilor cu dizabilitati (handicap), ca de exemplu,
cei nevăzători sau cu vedere parţială (ambliopi), surzi sau cu auz parţial (hipoacuzici),
cu dizabilitate (handicap) mintală profundă sau severă, cu dizabilităţi multiple. Din
punct de vedere medical, aceste cerinte sunt considerate de regulă ca derivate din
tulburări (afectiuni) organice (de structuri sau functii).
Categoria B
Se referă la cerinţele educative ale elevilor care au dificultăţi de învăţare şi care nu
apar în mod evident sau în primul rând direct legate de factori care pot justifica
includerea în categoria A sau C.
Categoria C
Se referă la cerinţe educative ale elevilor care sunt considerate ca fiind în primul rând
rezultatul unor factori socio-economici, culturali şi/sau lingvistici.
Orice copil/elev poate avea CES într-o perioadă sau alta a şcolarităţii sale, pe diverse
perioade de timp şi la diferite nivele si intensitati de solicitare a unui sprijin.
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) descrie
CES ca fiind un continuum al problemelor speciale în educaţie, de la cele mai grave
(legate de dizabilităţi) la dificultăţi şi tulburări de învăţare şi comportament.
1.2. Educaţia (învăţământul) cerinţelor speciale (ECS)
Proiectul de Strategie naţională introduce conceptul de educaţie a
cerinţelor speciale (ECS) care se referă la adaptarea şi completarea
educaţiei pentru anumiţi copii, în vederea egalizării şanselor de
participare şi integrare şcolară. Raţiunea acestei nuanţări
terminologice – care înlocuieşte ‘educaţia specială’ este legată de
faptul că, astfel, se pune accentul în mai mare măsură pe faptul că,
dacă anumiţi copii au anumite cerinţe/nevoi speciale, acestea pot fi
satisfăcute şi în medii de învăţare obişnuite, mai incluzive, nu numai
în medii şcolare separate, în vreme ce educaţia specială sau chiar
CES sugerează o abordare specială şi, deci, segregativă.
2. CONCEPTELE DE BAZĂ ALE STRATEGIEI NAŢIONALE
Proiectul de Strategie naţională utilizează un set de concepte existente în legislaţia existentă,
referitoare la persoanele care fac parte din grupul ţintă.
Incluziunea socială reprezintă setul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile
protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării şi comunicării,
mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale. (Legea nr.
448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată).
Educaţia incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare, având ca
scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine participarea la
procesul de învăţământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi (HGR nr.1251/2005 privind
unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii de învăţare, instruire, compensare, recuperare şi
protecţie specială a copiilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale din cadrul sistemului de
învăţământ...).
Strategia naţională utilizează cuvântul dizabilitate ca termen generic pentru afectări/deficienţe,
limitări de activitate şi restricţii de participare, definite conform Clasificării Internaţionale a
Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii, adoptată şi aprobată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii in
anul 2001, şi care relevă aspectul negativ al interacţiunii individ-context, în conformitate si cu
înţelesul din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap, republicată.
Termenul de deficienţă (afectare) semnifică absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori a
unei funcţii (anatomice, fiziologice sau psihologice), de către individ, care îi împiedică
participarea normală la activităţi din societate. Aceasta poate fi genetică sau rezultatul unei
maladii, a unui accident etc.
Termenul de handicap este prevăzut în Constituţia României (art. 50) şi definit în HG nr.
1251/2005 astfel: „dezavantaj social rezultat în urma unei deficienţe sau incapacităţi şi care
limitează ori împiedică îndeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de societate”.
3. PRINCIPII GENERALE ALE STRATEGIEI NAŢIONALE
 Promovarea şi respectarea dreptului la educaţie al tuturor
persoanelor, fără discriminare
 Egalitatea de şanse
 Identificarea şi intervenţia timpurie
 Abordarea sistemică, subsidiaritatea şi solidaritatea
 Intervenţia intersectorială şi interdisciplinară
 Promovarea parteneriatului şi implicarea în educaţia
şcolară a tuturor actorilor din viaţa unei persoane cu CES
 Asigurarea stabilităţii, continuităţii şi complementarităţii
 Implicarea familiilor în toate aspectele legate de educaţia
persoanelor cu CES.
 Educaţia cerinţelor speciale (ECS) trebuie să fie
responsabilitatea tuturor persoanelor care lucrează într-o
şcoală ca si a comunitatii.
4. CODUL DE VALORI
Strategia naţională introduce un Cod de valori, ca baza procesului de incluziune şcolară si sociala
Codul de valori referitor la promovarea educaţiei incluzive, nondiscriminative cuprinde
următoarele asertiuni, referitoare la elevi si scoli in general:
 Asigurarea accesului tuturor oamenilor la forme de educaţie şi instrucţie.
 Crearea condiţiilor necesare pentru participarea plenară si de calitate a tuturor elevilor si
studentilor la procesul de învăţământ.
 Fiecare elev este unic şi valoros ca potential educational.
 Fiecare elev poate învăţa si progresa in scoala.
 Fiecare copil şi tânăr, indiferent de nevoile sale educaţionale, are dreptul să meargă la
şcoala din vecinătate pentru a participa alături de colegii săi de generaţie la procesul de
învăţământ oferit de societate.
 Şcoala obişnuită, parte a comunităţii pe care o serveşte, trebuie să ofere copiilor din
împrejurimi toate condiţiile pentru a fi şcolarizaţi.
 Curriculum-ul şcolar este un instrument flexibil şi adaptabil care sprijină şcolarizarea
tuturor elevilor.
 Curriculum-ul trebuie adaptat rezonabil, în aşa fel încât fiecare elev să poată învăţa, fiind
asigurată străbaterea traseului şcolar pentru toţi elevii.
 În centrul activităţilor şcolare este elevul, nu problemele sale şi nici etichetele medicale,
psihologice sau pedagogice determinate de insuccesul şcolar.
 Fiecare profesor are nevoie de pregătire iniţială şi continuuă psihopedagogică în spiritul
şcolii incluzive, al psihopedagogiei diversitatii pentru a răspunde adecvat nevoilor
educaţionale ale elevilor de la clasa lor.
 Şcolile organizează şi derulează acţiuni comune cu familiile şi cu alte instituţii din
comunitate pentru a asigura resursele necesare acoperirii nevoilor de educaţie ale tuturor
elevilor.
Codul de valori referitor la persoanele cu CES cuprinde:
 Identificarea, evaluarea persoanelor cu CES pentru a se interveni cât mai de
timpuriu posibil, asupra condiţiilor care determină CES.
 Pentru copiii cu CES, sistemul educaţional promovează o evaluare complexă în
cadrul căreia evaluarea didactică, adaptată şi eficientă, încurajeză elevul să se
dezvolte şi să participe la procesul didactic.
 Evaluarea elevilor cu CES este o componentă importantă a procesului
educaţional şi are ca scop dezvoltarea plenară a competenţelor şi capacităţilor
fiecărui elev.
 Pentru elevii care au necesităţi speciale determinate de deficite funcţionale care
împiedică şcolarizarea în instituţiile scolare obişnuite se vor organiza şcoli, clase
sau alte servicii alternative, echivalente şcolilor generale similare, care să
faciliteze procesul de instrucţie şi educaţie, în aşa fel încât fiecare să aibă acces
la acele forme care îi sunt potrivite şi care sunt acceptate de el şi familia lui.
 Asigurarea tuturor alternativelor şi serviciilor de sprijin in sau cat mai aproape de
şcoală pentru a cunoaşte, interveni şi evalua eficient dificultăţile de învăţare ale
elevilor cu CES.
 Şcolile obişnuite trebuie să caute şi să folosească toate resursele necesare
şcolarizării copiilor care aparţin comunităţilor în care îşi derulează activitatea.
 Scolile speciale trebuie sa lucreze in cooperare cu scolile obisnuite, in asigurarea
unei game cat mai diverse de structuri scolare precum si servicii de sprijin.
5. CONTEXTUL EDUCAŢIEI INCLUZIVE ŞI AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
PENTRU PERSOANE CU CES

5.1. Contextul internaţional

Prezenta Strategie naţională a luat în considerare filosofia din acele
documente internaţionale care au trasat direcţiile esenţiale de acţiune în
domeniul educaţiei, precum şi din acele documente europene pe care
România trebuie să se bazeze ca ţară membră a UE.
Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată de România
prin Legea nr. 18 din 1990, este cel mai puternic instrument de promovare a
drepturilor copiilor la educaţie.
Articolul 13 al Tratatului de la Amsterdam (1997) conferă Comunităţii
Europene competenţa de a acţiona pentru a combate discriminarea pe
criterii de sex, origine etnică şi rasială, religie sau credinţă, dizabilitate,
vârstă sau orientare sexuală.
Respectarea şi aplicarea conţinutului documentelor internaţionale privind
educaţia persoanelor cu CES au avut influenţe pozitive în elaborarea unei
legislaţii româneşti, în sensul corelării direcţiilor de dezvoltare a acestui tip
de educaţie cu tradiţia şi realitatea românească în domeniu.
5.2.Contextul naţional
Educaţia incluzivă este fundamentată pe o serie de acte normative şi documente din
legislaţia naţională, precum:
 Constituţia României, Articolul 32 – Dreptul la învăţătură
 Legea învăţământului nr. 84/1995 republicată, cu modificările şi completările ulterioare
 HG nr. 1217/2006 privind constituirea mecanismului naţional pentru promovarea
incluziunii sociale în România, în baza căreia s-a constituit câte o unitate de incluziune
socială iar coordonarea acestora se realizează prin Comisia naţională privind incluziunea
socială.
 Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului face referiri şi la
nondiscriminare precum şi la asigurarea dreptului la educaţie, inclusiv pentru persoanele
cu handicap.
 Hotărârea de Guvern nr. 1251/2005 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii de
învăţare, instruire, compensare, recuperare şi protecţie specială a copiilor/elevilor/tinerilor
cu cerinţe educative speciale din cadrul sistemului de învăţământ special şi special integrat
reglementează sistemul de educaţie pentru copiii cu cerinţe educaţionale speciale în şcolile
speciale şi în şcolile de masă. Acest act normativ introduce structura instituţională
denumită Centru de resurse şi asistenţă educaţională, care oferă şanse sporite de unificare
şi coordonare a serviciilor educaţionale oferite tuturor copiilor.
 Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
republicată. are multe elemente de noutate privitoare la educaţie şi învăţământ pentru
persoanele cu handicap.
5.3. Oferte educaţionale pentru persoanele cu CES
În România există următoarele oferte educaţionale pentru copiii/tinerii cu CES:
 educaţie specializată, în concordanţă cu tipul şi gradul deficienţei prin
unităţile scolare speciale;
 educaţie specializată în şcolile de masă, unde beneficiază de servicii
educaţionale de sprijin.
Integrarea şcolară a copiilor cu CES se realizează prin unităţi de învăţământ special, prin grupe şi
clase speciale integrate în şcolile publice şi individual în unităţi de învăţământ preşcolare şi şcolare
obişnuite, inclusiv în unităţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale.
Copiii cu deficienţe medii, profunde, severe şi/sau asociate sunt înscrişi de regulă în şcolile speciale.
Copiii cu deficienţe de vedere, cu dificultăţi de învăţare şi tulburări de limbaj, cu tulburări socio-
afective sau de comportament sunt integraţi de regulă în şcolile de masă şi beneficiază de servicii
educaţionale de sprijin (asistenta psihopedagogica).
In şcolile speciale, copiii cu dizabilităţi beneficiază de un curriculum stabilit în funcţie de gradul şi
tipul deficienţei astfel, ei pot urma curriculumul şcolii de masă, curriculumul şcolii de masă adaptat
sau curriculumul şcolii speciale. Durata şcolarizării diferă, de asemenea, în funcţie de aceleaşi
criterii. De exemplu, pentru copiii cu dizabilităţi severe, durata şcolarizării în gimnaziu este de 10
ani, în loc de 8 ani ca la ceilalţi elevi din România.
Educaţia copiilor cu dizabilităţi se realizează în şcolile speciale în clase speciale, pe grupe de
dezvoltare şi, în unele situaţii, copiii beneficiază de programe individualizate de educaţie. În
învăţământul special, grupele şi clasele sunt mai puţin numeroase decât în şcolile de masă.
In scolile obişnuite se dezvoltă o serie de servicii de sprijin pentru copiii care prezintă diverse
probleme, astfel:
Pentru copiii cu tulburări de limbaj există centrele logopedice interşcolare, încadrate cu profesori
specialişti care desfăşoară terapii specifice pentru interventia asupra tulburărilor de limbaj şi pentru
depăşirea dificultăţilor de învăţare.
Pentru copiii cu tulburări de comportament şi dificultăţi de adaptare există centrele de asistenţă
psihopedagogică, cu profesori/consilieri psihopedagogi care oferă servicii atât copiilor aflaţi în
situaţie de risc şi criză cât şi familiilor acestora.
Pentru copiii cu dizabilităţi integraţi în şcolile de masă şi pentru copiii cu dificultăţi de învăţare
există serviciile educaţionale de sprijin, asigurate prin cadrele didactice de sprijin/itinerante.
5.4. Identificarea şi evaluarea persoanelor cu CES

Identificarea deficienţei şi încadrarea în gradul de handicap sunt de competenţa

Comisiei pentru protecţia copilului (CPC), prevăzută la art. 104 din Legea nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Ea este organul de specialitate,
fără personalitate juridică, al consiliului judeţean, respectiv al consiliului local al
sectorului municipiului Bucureşti, cu activitate decizională în materia protecţiei şi
promovării drepturilor copilului. Organizarea şi metodologia de funcţionare a CPC sunt
reglementate prin HG nr. 1437/2004 privind organizarea şi metodologia de funcţionare a
comisiei pentru protecţia copilului
Serviciul de evaluare complexă din cadrul direcţiilor generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti
realizează, în baza HG nr. 1437/2004, evaluarea copiilor cu dizabilităţi şi propune CPC
încadrarea în grad de handicap şi orientarea şcolară. Serviciul de evaluare complexă
poate fi sesizat de către familia copilului/întreţinătorul legal, şcoală, medicul de familie
sau medicul specialist, asistentul social, un alt membru al comunităţii.
O altă instituţie care identifică şi evaluează cerinţele educationale speciale ale copiilor
este comisia internă de evaluare continuă, constituită în unităţile de învăţământ (OMEC
nr.218/2002). Această comisie are competenţa de a recomanda servicii de sprijin pentru
copiii care au anumite cerinţe educaţionale speciale, de a elabora planuri de servicii şi
planuri de intervenţie personalizată, în concordanţă cu nevoile copilului.
În pofida eforturilor pe care le fac aceste structuri de a lucra în colaborare, se fac simţite
dificultăţile de informare şi monitorizare a copiilor cu CES în şcoli, a sprijinului care
trebuie acordat acestora astfel că intervenţia în acest domeniu trebuie să fie cât mai
urgentă şi eficientă.
 În cele mai multe ţări europene, identificarea şi evaluarea copiilor cu CES este în mare măsură
responsabilitatea şcolilor (generale şi/sau speciale) sau a autorităţilor de învăţământ:

Ţara Structura decizională pentru evaluare şi orientare şcolară a persoanelor cu CES

Anglia şi Tara Galilor Coordonatorul CES – şcoala generală - şi autoritatea locală de educaţie

Austria Consiliul şcolar districtual

Belgia Flamandă Centrul de orientare psiho-medico-social; Comisia consultativă de educaţie specială
Belgia Franceză Centrul psiho-medico-social din învăţământul obişnuit
Danemarca Oficiul de consultanţă psihopedagogică
Finlanda Consiliul şcolii, bazat pe o expertiză psiho-medico-socială
Franţa Comisia departamentală de educaţie specială
Germania Rapoarte multidisciplinare ale şcolilor
Grecia Centre de diagnostic; centre de evaluare şi sprijin consultativ
Islanda Directorul şcolii, în consultare cu un consiliu de protecţie a copilului şi un serviciu de consultanţă
Irlanda Directorul şi consiliul de administraţie al şcolii, cu aviz psihologic de la sănătate şi ONG-uri
Italia Autoritatea locala de sănătate
Luxemburg Comisia medico-psiho-pedagogică
Olanda Consiliul de admitere al şcolii speciale (componenţă pluridisciplinară )
Norvegia Centre de servicii medico-educative
Spania Echipe de îndrumare psihopedagogică
Suedia Părinţii şi consultanţii Agenţiei Naţionale de Educaţie Specială
5.5. Integrarea şi incluziunea persoanelor cu CES
În sistemul şcolar se fac şi în prezent confuzii între cele doua procese, integrare şi incluziune.
Integrarea este procesul de asimilare a elevului în cadrul învăţământului obişnuit (general), proces prin care
elevul se adaptează şcolii în timp ce aceasta rămâne, în cea mai mare parte, neschimbată.
Incluziunea presupune ca şcolile şi sistemul educaţional, în general, să se schimbe şi să se adapteze nevoilor
elevului.
Ne aflăm într-un amplu proces de integrare a copiilor cu dizabilităţi în şcolile de masă. În paralel cu procesul
de integrare se dezvoltă serviciile educaţionale adresate copiilor, cadrelor didactice, părinţilor şi membrilor
comunităţii, se realizează treptat adaptarea şi diferenţierea curriculară, ceea ce presupune o mişcare spre
incluziune şcolară.
În ţările membre UE există diferite contexte naţionale privind incluziunea educaţională. Numărul copiilor cu
CES din învăţământul obligatoriu variază foarte mult, de la ţară la ţară – de la 1% în unele ţări la peste 10 %
în alte ţări. Procentul celor cu CES din şcolile speciale variază de asemenea, între 1 şi 4%, în diferite ţări
membre ale UE. Toate ţările europene au implementat deja sau sunt în curs de a aplica politici educaţionale
care promovează incluziunea. Este evidentă o tendinţă de transformare a şcolilor speciale în centre de resurse,
în mod deosebit în ţările în care există un număr mare de elevi cu CES în şcolile speciale. Aceste centre au în
general ca sarcini :
 asigurarea formării şi a dezvoltării profesionale pentru cadrele didactice;
 dezvoltarea şi diseminarea de materiale;
 sprijin pentru profesorii şi părinţii din şcolile generale;
 sprijin individual – pe termen scurt sau în mod parţial – pentru anumiţi elevi;
 sprijin legat de intrarea în lumea muncii
5.6. Formarea cadrelor didactice în domeniul învăţământului cerinţelor speciale
În acest domeniu funcţionează acelaşi sistem de formare ca şi în şcolile obişnuite.
Există însă un specific al acesteia: accesul într-o şcoală specială este condiţionat de
parcurgerea unui modul de psihopedagogie specială pentru învăţătorii şi profesorii de
diverse specialităţi şi de absolvirea cu licenţă a facultăţii de Psihologie şi Stiinţele
educaţiei – specializările: psihopedagogie specială, pedagogie, psihologie.
Formarea continuă a acestor cadre didactice se realizează, preponderent, în domeniul
psihopedagogiei speciale, în funcţie de postul didactic ocupat.
În ceea ce priveşte situaţia copiilor cu dizabilitati integraţi în şcoala obişnuită,
menţionăm că, cu aceştia lucrează două categorii de cadre didactice: cadre didactice
din învăţământul obişnuit (învăţător sau profesor) şi cadre didactice din învăţământul
special (profesor de sprijin, profesor pentru terapii specifice de recuperare şi
compensare).
Marea majoritate a cadrelor didactice din şcolile de masă nu cunoaşte problematica
minimală a cerinţelor educaţionale speciale, astfel că nevoia de formare a tuturor
cadrelor didactice, mai ales din învăţământul secundar, în problematica CES şi a
educaţiei incluzive constituie o prioritate şi necesitate în acelaşi timp.
5.7. Statistici
Criteriile de clasificare în educaţia specială sunt:
tipul deficienţei:
- deficienţe mentale;
- deficienţe senzoriale – de văz, de auz;
- deficienţe psihomotorii;
- deficienţe neuromotorii.
gradul deficienţei:
- uşor;
- moderat;
- sever/profund;
- multiplu/asociat.
Dinamica elevilor cu deficienţe în şcolile speciale şi în şcolile obişnuite

Nr. crt Anul şcolar Nr. elevi în şcolile speciale Nr. elevi integraţi în scoli obisnuite
1 1999-2000 53.446 1.076

2 2000-2001 48.237 5.659

3 2001-2002 37.919 10.779

4 2002-2003 29.359 11.493

5 2003-2004 27.634 12.843

6 2004-2005 27.945 14.179

7 2005-2006 28.873 14.193

8 2006-2007 27.445 20.728

 Numărul copiilor din unităţile de învăţământ special pe tipuri de handicap

Nr. Anul şcolar Nr. elevi cu deficienţe Nr. Elevi cu Nr. elevi cu Nr. elevi cu
Crt. mintale deficienţe de deficienţe de deficienţe
vedere auz neuro-motorii

1 2003-2004 24.206 2.893 1.647 1.013

2 2004-2005 22.812 2.879 1.685 1.685

3 2005-2006 22.550 2.668 1.610 1.327

4 2006-2007 21.575 2.864 1.631 1.405

5.8. Parteneriatul cu societatea civilă
În România educaţia persoanelor cu dizabilităţi este o problemă complexă şi dependentă de o
mulţime de factori. Analiza stării educaţiei pentru persoanele cu dizabilităţi în acest moment trebuie
să ţină seama de politicile derulate, de practicile dezvoltate la nivelul instituţiilor de educaţie, al
programelor neguvernamentale derulate şi la nivelul familiilor dar şi de modelul cultural. Educaţia
este dependentă şi de schimbările necesare în felul cum este percepută persoana cu dizabilităţi de
membrii societăţii şi de profesioniştii implicaţi în derularea unor programe tip formativ care să
asigure dezvoltarea şi integrarea socială a fiecăruia.
Trebuie evidenţiaţi următorii factori de analiză:
1. Politicile educaţiei. Politicile de educaţie în general şi cele de educaţie şcolară în
special.
2. Dreptul la educaţie, accesul şi participarea. Contextul discuţiei cuprinde reforma
educaţiei, reforma scolii, integrarea copiilor cu dizabilităţi şi formele alternative
existente, politicile de includere a tuturor copiilor în structuri de educaţie,
educaţia şi intervenţia timpurie, educaţia adolescenţilor, tinerilor şi adulţilor cu
dizabilităţi.
3. Pregătirea şi percepţiile profesioniştilor din domeniul educaţiei 13
4. Implicarea, participarea şi responsabilizarea la nivelul programelor de educaţie a
familiilor care au copii, tineri si persoane cu dizabilităţi
5. Atitudinea şi percepţiile asupra educaţiei copiilor, tinerilor şi persoanelor cu
dizabilităţi la nivelul serviciilor publice, instituţiilor comunitare şi al comunităţii
în general.
Din cele evidenţiate mai sus rezultă că instituţiile statului depun eforturi continue, privitoare la
dezvoltarea unei legislaţii pertinente şi acoperitoare cerinţelor speciale dar şi la identificarea şi
multiplicarea practicilor celor mai adecvate în abordarea CES. În acest context, parteneriatul cu
societatea civilă capătă o importanţă esenţială.
6. OBIECTIVUL GENERAL AL STRATEGIEI
NAŢIONALE
Obiectivul general al Strategiei naţionale este promovarea şi
consolidarea unui sistem de educaţie incluzivă care să asigure
accesul şi participarea la educaţie a tuturor persoanelor, cu
focalizare pe copiii/tinerii cu cerinţe educaţionale speciale
(CES).
Strategia naţională prevede acţiuni pentru un orizont de timp
diferenţiat:
termen scurt - 2010 - 2012
termen mediu - 2012 – 2015
termen lung - 2015- 2020
7. DIRECŢII DE ACŢIUNE

Direcţiile majore de acţiune ale Strategiei naţionale sunt:

1. Asigurarea calităţii învăţământului în perspectiva pregătirii pentru o societate şi economie bazate pe
cunoaştere;
2. Acces egal şi sporit la educaţie pe tot parcursul vieţii;
3. Dezvoltarea coeziunii sociale şi creşterea participării cetăţenilor la programele de dezvoltare economică
şi socială a comunităţilor sociale.
8. PARTENERII IMPLICAŢI:

Implementarea acestei Strategii naţionale presupune că Ministerul Educaţiei, Cercetarii Tineretului si Sportului
(MECTS) va iniţia şi dezvolta parteneriate instituţionale cu autorităţi centrale care pot contribui la
realizarea obiectivului general şi a direcţiilor de acţiune.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) este organul de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii,
Familiei si Protectiei Sociale care răspunde de monitorizarea respectării principiilor şi drepturilor din
Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr.
18/1990, republicată, precum şi de coordonarea şi controlul activităţii de protecţie şi promovare a
drepturilor copilului în România.
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) este organul de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protectiei
Sociale care elaborează politici şi asigură monitorizarea şi controlul respectării drepturilor persoanelor
cu handicap.
Ministerul Sănătăţii (MS), poate fi un partener cu deosebire în identificarea dizabilităţilor şi în procesul de
evaluare complexă, multidisciplinară a copiilor cu CES.
Ministerul Administratiei si Internelor (MAI) poate contribui la capacitarea autorităţilor locale în scopul
realizării direcţiilor de acţiune.
9. SURSE DE FINANŢARE NECESARE IMPLEMENTĂRII STRATEGIEI NAŢIONALE
Sursele de finanţare necesare implementarii Strategiei naţionale includ:
a) buget de stat;
b) bugete locale;
c) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice şi juridice, în condiţiile legii;
d) fonduri externe, rambursabile şi nerambursabile.
Planificarea bugetului necesar realizării măsurilor prevăzute în planul de acţiune se face anual, pentru
anul următor şi reprezintă o condiţionalitate a implementării strategiei.
10. MONITORIZAREA ŞI EVALUAREA STRATEGIEI NAŢIONALE
Implementarea direcţiilor de acţiune stabilite în cadrul Strategiei naţionale presupune un proces de
planificare multianuală bazat pe obiectivul general, precum şi pe resursele materiale, financiare şi umane
disponibile.
Activitatea de monitorizare şi evaluare are în vedere următoarele:
a) selectarea unor indicatori de performanţă pentru direcţiile de acţiune;
b) dezvoltarea unor programe de cercetare asupra unor grupuri cu grad mare de risc;
c) identificarea punctelor slabe în procesul de implementare a Strategiei naţionale şi a soluţiilor de
rezolvare;
d) realizarea unei baze de date unitară şi integrată în domeniul CES.
Monitorizarea şi evaluarea implementării Strategiei naţionale şi a planului de acţiune vor fi asigurate de
către MECTS, în colaborare cu toţi responsabilii desemnaţi.
UNESCO (2009) propune cateva puncte importante – recomandari, ingrijorari si provocari – pentru promovarea educatiei
incluzive la nivelul intregului sistem de invatamant dintr-o anumita tara:
1. Analiza si diagnoza nevoilor trebuie sa preceada formularea de politici si planuri (recomandare).
2. Sunt necesare sisteme si metode de colectare a datelor, care sa documenteze politicile si practicile (recomandare).
3. Politicile si practicile trebuie sa evidentieze baza de drepturi umane a incluziunii in educatie (recomandare).
4. Politicile incluziunii pot avea o definitie neclara. Ele pot fi focalizate doar pe dizabilitate si cerinte (nevoi) speciale
(ingrijorare).
5. Alocarea de fonduri pentru invatamantul incluziv este o provocare.
6. Educatia incluziva este prezentata in principal ca un set de interventii separate, pentru diferite grupuri de persoane care
invata (ingrijorare).
7. Un sistem educational holistic necesita un circuit informational continuu intre profesionistii de la diferite nivele, ca si intre
scoli si familii (recomandare).
8. Accesul la cladirile si curriculum-ul scolar (provocare).
9. Ameliorarea calitatii in educatie nu se bucura de o atentie pe masura cresterii ratelor de acces in scoli (ingrijorare).
10. Reforma curriculara trebuie sa fie mai proeminenta si sa implice parteneri relevanti in dezvoltarea de curriculum nou si
revizuit (recomandare).
11. Formarea profesorilor este analizata adesea in detaliu, dar nu in contextul nevoii de promovare a diversitatii (ingrijorare).
12. Dezvoltarea capacitatii este relevanta la toate nivelurile sistemului de invatamant (recomandare).
13. Evaluarea si monitorizarea sunt necesare pentru a imbunatati planificarea si implementarea in educatie (recomandare).
Intrebari pentru politicile in favoarea incluziunii in educatie
In anul 2008 UNESCO a publicat pe site-ul sau (unesco.org/inclusive education) mai multe intrebari cu rol de orientare in
promovarea politicilor de incluziune:
In afara cifrelor, ce stim despre cei exclusi de la educatie?
 Cum promoveaza educatia incluziva invatarea cu succes?
 Care sunt principiile incluziunii?
 Notiunea de incluziune este inca asociata mai ales cu copiii care au cerinte/nevoi speciale. De ce?
 Cum trebuie sa se schimbe educatia (invatamantul) pentru a se acomoda tuturor elevilor?
 Cum trebuie sa se schimbe curriculum-ul pentru a ameliora invatarea si a incuraja incluziunea tuturor elevilor?
 Profesorii au un rol fundamental in promovarea invatarii. Cu toate acestea statutul lor si conditiile de lucru efective
fac dificila in multe tari ale lumii facilitarea incluziunii. Ce se poate face pentru a ameliora aceasta situatie?
 Este posibila (rezonabila ca si costuri) calitatea educatiei?
 Conduce o educatie de calitate catre societati mai incluzive?
Recomandarile UNESCO din 2009 () pleaca de la premisa ca incluziunea si calitatea sunt reciproce (interdependente).
Pentru a se promova si dezvolta sisteme mai incluzive exista cateva provocari pentru decidenti:
- schimbarea atitudinilor, ca premisa a politicilor publice eficiente;
- crearea unui curriculum incluziv;
- atentie (sporita) pentru profesori si mediul de invatare;
- sprijin pentru ciclul politicilor.
Plan minimal de actiune (unele directii de dezvoltare si reforma pentru invatamantul
cerintelor speciale in contextul educatiei incluzive) – in perioada 2010 - 2015
evaluarea legislatiei, a structurilor si a practicilor scolare si curriculare pentru copii si persoane
cu CES in Romania (pe toate tipurile, nivelurile si formele de scolarizare existente potrivit
legislatiei actuale) – din perspectiva educatiei incluzive;
revizuirea sistemului de evaluare la copii cu dizabilitati si alte cerinte speciale, in scopul
ameliorarii sistemului de identificare a cerintelor (necesitatilor) de sprijin si adaptare
rezonabila; pentru a ne putea raporta la evolutiile din Europa este necesara atat revizuirea
evaluarii sub toate aspectele (initiala – de orientare scolara si alocare a resurselor – formativa si
sumativa (la finalizarea unui ciclu de studii etc);
evaluarea si revizuirea sistemului actual de culegere a datelor despre elevii cu CES si alti elevi
care au nevoie de sprijin (in orice scoala);
evaluarea si revizuirea pregatirii initiale si continue a tuturor cadrelor didactice precum si a celor
specializate (cu psihopedagogie speciala, psihologie, pedagogie) – in perspectiva accentuarii si
aprofundarii procesului incluziunii scolare, in contextul diversitatii crescande a elevilor din
scoli;
introducerea in formarea initiala si continua manageriala din intregul invatamant a unui modul de
educatie incluziva (atat in sens larg, cu accent pe promovarea diversitatii cat si cu refererire
focalizata la CES);
pregatirea si sprijinirea mai substantiala a scolilor si structurilor scolare generale care
promoveaza educatia incluziva;
stimularea si dezvoltarea cooperarii institutionalizate dintre scolile speciale si cele
generale, in favoarea cresterii calitatii a educatiei, in consonanta cu scopul incluziunii
depline;
diversificarea si consolidarea serviciilor educationale de sprijin din scolile generale
(ca statut si rol al profesorilor, ca specializare pentru unele grupuri de CES – dificultati
de invatare, tulburari socio-afective si de comportament, echipe mobile etc);
constituirea unui sistem national de interventie timpurie (cat mai devreme posibil, de
indata ce o situatie de CES a fost identificata);
stimularea si sustinerea evolutiilor (dezvoltare-restructurare) din scolile speciale pe
doua directii de baza:
- adresarea educationala si compensatorie a unor copii care prezinta cerinte mai
complexe (cu deficiente asociate si/sau profunde, cu autism, surdocecitate, cu boli rare
etc);
- dezvoltarea rolului de centru de resursa pentru scolile generale si comunitate;
constituirea de parteneriate viabile, in favoarea optimizarii educatiei pentru persoane cu
dizabilitati si alte cerinte educationale speciale, dintre:
autoritatile si agentiile judetene si locale;
scoala si familie, comunitatea locala.
extinderea preocuparilor scolii si a celorlati factori educationali si de interventie la
persoane cu dizabilitati, prin:
proiectarea si implementarea unor planuri de tranzitie la aceste persoane, catre viata
sociala si profesionala;
explorarea de masuri si solutii de interventie educationala si vocationala
compensatorie, pentru persoanele care dobandesc o dizabilitate la varsta adulta.
cercetarea-dezvoltarea institutionalizata, focalizata pe explorarea de solutii cat mai
incluzive de scolarizare, de sprijin si compensare pe toate directiile necesare, in maniera
eficienta si eficace, in beneficiul persoanelor cu CES si a tuturor celor care invata.