Primavara Arabă

Paţilea Diana

Primăvara arabă este denumirea oficială și populară a valului revoluţionar de

proteste si demonstrații atât cu caracter violent cât și non-violent care a inceput în
lumea arabă în luna decembrie a anului 2010.

Această mișcare a început inițial în Tunisia, când cetățenii țării au început o

mișcare de protest împotiva săraciei, corupției și a represiunii politice ce au
determinat demiterea liderului tunisian Zine El Abidine Ben Ali, aceasta mișcare
fiind cunoscuta în presă sub denumirea de –Revoluția Jasmine-, revoluție ce a
influențat ulterior și alte state arabe dar si nord-africane.

Regimul sultanistic al lui Ben Ali si modul în care acesta trata economia ţării şi
permitea deseori soţiei sale şi familiei ei să se comporte ca şi cum ar fi
proprietatea personala a acestora i-a făcut pe membrii societăţii să gândescă şi din
altă perspectiva; aceea a Tunisiei fără Ben Ali.

Aceasta mișcare a luat amploare atunci când guvernul Tunisian a început să

primească critici pentru modul în care acesta coordonează această revoluție, in
momentul în care victimele au început să fie de ordinul sutelor.

Acuzațiile aduse lui Amid pentru utilizarea execesivă a forței in mod nejustificat l-
a constrâns pe Ben Ali să îl demintă pe ministrul de interne totodată făcând și
promisiunea de a încerca să organizeze un comitet care să investigheze modalitatea
în care guvernul a răspuns la criză.Cu toate acestea conflictul dintr poliție și
protestatari nu a încetat.Situația a luat mai mare aploare odată cu gestul tânarului
Mohammed Bouazizi de 26 de ani care in semn de protest pentru situația din țară
și-a dat foc în fața primăriei din Sidi Bouzid.Mișcările de protest au început sa fie
din ce în ce mai dese, alți tineri urmându-l pe Mohammed în încercari dramatice .

Pe data de 13 ianuarie Ben Ali a apărut la televizor anunțându-și decizia de a nu

mai candida pentru un nou mandat odata ce ii va expira acesta, totodată și-a
exprimat regretful cu privire la morțile protestatarilor și a jurat că v-a ordona
poliției tunisiene să inceteze să folosească forța, cu o singură excepție, atunci când
este cazul de autoapărare.Luând în considerare si câteva din cerințele
protestatarilor a precizat că v-a scădea prețul alimentelor si v-a scoate câteva din
restricțiile cu privire la accesul la Internet.

Cu toate acestea, promisiunile lui Ben Ali nu au reușit să îi calmeze pe protestatari,

aceștia continuănd mișcarea care s-a soldat din nou cu sute de morți.Pe data de 14
Ianuarie în intreaga Tunisie a fost declarată stare generală de alertă, iar presa
tunisiană a declarant că guvenul a fost dizolvat și în consecință vor avea loc în
următoarele șase luni noi alegeri electorale.Acest anunț nu a reprezentat totuși
deznodământul poveștii.În următoarea zi președintele Ben Ali a renunțat la funcție
și a parasite țara.În lipsa acestuia primul ministru, Mohamed Ghannouchi și-a
asumat puterea.Ulterior acesta a fost înlocuit de președintele interimar Fouad
Mebazaa, fostul purtător de cuvânt al parlamentului tunisian, amândoi fiind
membri al aceluiași partid din care făcea parte si Ben Ali(RCD-franceză-
Rassemblement Constitutionel Démocratique).

Cu toate acestea protestele nu încetau să continue, populația legănd evenimentele

nefavorabile de întregul partid si automat de orice membru al lui.
Pe data de 17 Ianuarie, Ghannouchi, încă odata își asumându-și funcția de prim-
ministru, a anunțat că în noul guvern au fost încorporați câțiva membri din opoziție
în noul cabinet alături de cei care făceau parte din RCD.Ghannouchi a susținut o
pledoarie de apărare pentru a justifica prezența miniștrilor care fac parte din RCD,
spunând că aceștia nu au avut nici o implicare in acțiunile lui Ben Ali de a suprima
protestele prin intermediul violenței.Scopul principal al acestui guvern este să
acționeze cât se poate de rapid pentru a păstra stabilitatea economică și pentru a
stabili libertatea politică și de exprimare in Tunisia

În următoarea zi noii miniștrii din opoziție ce urmau să facă parte din guvernul
interimar și-au anunțat demisia deoarece protestele nu au renunțat să existe la
adresa membrilor din guvern ce făceau parte din echipa lui Ben Ali.În încercarea
de a pune capăt acestui conflict, Ghannouchi a anunțat că miniștrii ce făceau parte
din echipa lui Ben Ali au încetat orice fel de activitate cu RCD-ul.Guvernul
interimar a anunțat odată cu aceasta ocazie un nou set de reforme ce urmează să fie
implementate, ridicarea interdicției lui Ben Ali împotriva partidelor de opoziție și
garantarea protecției pentru prizonierii ce fuseseră închiși din cauze politice.

Aparentul succes al acestei mișcări de protest din Tunisia, a inspirat într-o mai
mica sau mare măsură și alte state să urmeze această cale, precum nordul Africii si
alte țări arabe cauzând instabilitate în zone care obișnuiau sa aibă regimuri
preponderant stabile.

În urmatoarele săptămâni țări precum Egypt, Iordania, Algeria, Yemen, Iran, Syria
si Libia au început demersuri protestatoare ce aveau ca scop schimbarea
regimurilor politice.

Numele de primavara arabă și l-a dobândit printr-o analogie cu mișcarea din 1989
din Europa de Est, unde regimul communist începuse să se prăbușească treptat din
cauza presiunii pe care populația protestatoare o punea asupra conducătorilor
vremii cauzând un adevărat efect de domino.In scurt timp, majoritatea țărilor ce au
aparținut blocului comunist au adoptat regimul democratic și noi economii de
piață.

Însă spre deosebire de mișcarea comunistă, primavara arabă, nu ajunsese la nici un

consens cu privire la care ar trebui să fie modelul cu care va fi înlocuit fostul regim
și nici o vedere clară asupra politicilor ce se necesitau implementate.Protestatarii
din monarhii precum Iordania sau Maroc, doreau să schimbe sistemul sub actuala
putere și urmăreau o tranziție spre o monarhie constitutional, dar existau și alții
care nu doreau decât o reformă graduală.

In schimb in țări cu regimuri republicane precum Egipt sau Tunisia iși doreau
demiterea președintelui, dar pe lânga acesta și faptul că iși doreau organizarea de
alegeri libere nu aveau nici o altă directive pe care și-o doreau pusă in practica.

Pe lângă câteva noi propuneri legislative ce urmăreau punerea în aplicare a unor

noi politici sociale nu a existat nici o altă propunere sustenabilă de resuscitare a
economiei a acestor țări.Cei care aparțineau grupurilor sau partidelor de dreapta iși
doreau ca măsuri precum creșterea salariilor să fie adoptate cât mai curând și
excluderea operațiunilor de privatizare cu caracter instabil, alți liberali doreau
creearea unui spațiu mai larg favorabil privatizărilor.Existau de altfel și islamiștii
extremiști care erau interesați strict de implementarea unor reforme cu caracter
religios.Toate partidele au promis că se vor strădui să creeze cât mai multe locuri
de muncă, insă acest fapt a fost unul pur teoretic, deoarece nici unul dintre aceste
partide nu a ajuns până la punctul în care a creat un program concret cu influențe
economice.
Primăvara arabă a fost privită din foarte multe privințe ca un eșec deoarece deși
regimurile din anumite zone au căzut, implementarea unei democrații stabile nu
poate fi privita decât ca un vis frumos.De altfel aceasta mișcare a fost o dezamăgire
și pentru toți aceea care au crezut că sistemul corup se poate ameliora și acest fapt
se va transmite cu ușurința către standardele și nivelul de trai al populației.In
cadrul populațiilor care vor trece prin aceste schimbări se va instaura în prima
instanță o instabilitate cronică atât la nivel politic, cât și la nivel economic, iar
conflictele dintre islamiști radicali nu sunt nici pe departe așa de ușor de rezolvat
dovada reprezentând-o războiul din Siria care încă continuă.

Singurul aspect pozitiv al acestei mișcări este reprezentat de faptul că a spublerat

mitul conform căruia politica din țările arabe ar fi fost una pasivă și a depășit ideea
că aceste elite guvernatoare nu pot fi învinse.Chiar și în țările în care populația a
evitat o acțiune in masă de tip public și stradal, guvernele au reușit să țina cont de
cerințele lor, tocmai pentru a evita să îi puna în pericol în cazul unei manifestații.

Primăvara arabă s-a dovedit a fi un proces greu nu numai pentru țările implicate ca
martori in aceste revoluții, dar și pentru celelalte țări din regiune pentru ca a
zdruncinat din temelii structura relațiilor dintre aceste regiuni.

A afectat structura axelor care au dominat Orientul Mijlociu in ultimele două

secole.Declinul axei a apărut odată cu căderea regimului lui Hosni Mubarak in
Egipt, axa care se întindea pâna aproape de Arabia Saudită și partea vestică.Iar a
doua perioadă a declinului care a slăbit rezistența s-a înregistrat odată cu căderea
regimului lui Bashar-Al-Assad in Siria, acesta fiind cel mai puternic aliat al
Iranului in regiune.
Regiunea aflată într-o situație instabilă a favorizat la creșterea mișcărilor de tip
religios și totodata a cerut involuntar implicarea unor actori străini, Turcia
căpătând astfel o influență majoră asupra regiunii.

La nivel internațional, statele se confruntau cu o ușoară stare de confuzie cu privire

la situația din regiune, atât americanii cât și europenii s-au implicat în creearea de
noi politici pentru a ajuta statele aflate in primejdie tocmai de aceea s-au arătat
reticienți în a îi ajuta pe rebelii sirieni, încercănd o abordare mai pacifistă pentru a
pune capăt acestui conflict.

Rusia, a fost una din țările care a profitat de instabilitatea din zona și și-a arătat
suportul fața de Al-Assad și regimul său și s-a opus rezoluțiilor defăimătoare cu
privire la condamnarea regimului sirian.Mai mult decât atât a reușit să evite o
grevă militara a Statelor Unite asupra Damascului.

Cea mai mare turnură pe care balanța de putere din Orientul Mijlociu o va lua va
avea loc probabil în următorii cinci ani, daca Statele Unite și Iranul vor reuși să iși
rezolve măcar problemele cheie dintre ele, în principal problema armamentului
nuclear și relația pe care Iranul o are cu Israelul.

Până in prezent negocierile cu privire la aceste probleme par a fi optimiste, totuși

problema cea mai mare cu care se confruntă Orientul Mijlociu înca din perioada
primului război mondial este aceea a nesiguanței proprii și a ajutorului permanent
extern pentru că de-a lungul timpului regiunea a fost incapabilă să-și formeze un
centru echilbrat de putere în interior bazat pe interesele comune ale regiunii.

Așadar aceste evenimente petrecute recent nu reprezintă decât o reflexie a

intereselor superputerilor și a fluxului de putere la nivel global.Tocmai prin această
serie de evenimente nefavorabile s-a ajuns la concluzia că legătura pe care Orientul
o avea cu exteriorul s-a dovedit a nu mai fi benefică pentru acesta.
Este de înţeles de ce pentru cei din regiunea aceea este o strategie bună să înceapa
să işi formeze planul de redresare bazăndu-se pe evidenţe geografice şi istorice
pentru a se putea obţine o formă de stabilitate şi securitate pentru aceste naţiuni din
Orientul Mijlociu.Insă de altfel nici Revoluţia Ungară din 1956 sau Primăvara din
Praga din 1968 nu au avut un succes imediat în a creea o idee de democraţie
perfectă, dar toate aceste mişcări au erodat regimul dictatorial pe care l-au
provocat.

Alfred Stepan afirma in lucrarea sa “Democratization Theory and the “Arab

Spring” ca primăvara arabă şi evenimentele sale măcar au reuşit să distrugă mitul
“preşedinţilor pe viaţă” iar demnitatea cetăţenilor a crescut considerabil.