Staniloiu Simona-Andrada

Etica
Etica este stiinta moralei. Definirea "eticii" este o problema complexa avand in
vedere pluralismul societatii in care traim, multitudinea de opinii si varietatea de norme
morale, legale, culturale si sociale pe care acest concept le include. Chiar daca
standardele etice se creeaza si respecta la nivel personal, ele au impact asupra intregii
societati, ale carei atribute si traditii pot diferi de cele individuale.
Valorile personale nu coincid intotdeauna cu codul de conduita profesionala si/sau
cu valorile sociale, dupa cum dreptatea sociala nu este echivalenta intotdeauna cu cea
legala. Exista insa si situatii cind o persoana cu integritate morala, sau cel putin
acceptabila social nu are motivatia sau nu detine valoarea care sa motiveze o actiune
morala. Societatea de exemplu considera repugnanta omuciderea sau incarcerarea, dar
justificarea lor drept autoaparare apartine sistemului legal. De aceea, principiile si teoriile
etice vor ajuta la elaborarea unei decizii morale atunci cind situatia este dilematica, iar
valorile controversate.
Intr-un mod reductionist, etica s-ar rezuma in a determina daca o actiune sau un
comportament se deruleaza in concordanta cu preceptele sociale. O actiune poate fi
corecta sau nu, daca este acceptata legal, comunitar sau religios. Atunci cand ceea ce ar
trebui facut se suprapune peste ceea ce trebuie facut si peste ceea ce se poate face atunci
dilema etica este rezolvata. Pana a ajunge insa la aceasta concordanta perfecta, aplicarea
principiilor etice urmeaza un drum sinuos, dominat de traditii, controverse si de
prejudecati.
Ultimii patruzeci de ani au fost dominati de schimbari si progrese majore in
domeniul medical. A aparut o explozie de cunostinte medicale care a condus la o mai
buna intelegere a mecanismelor bolilor si un salt masiv al tehnologiei medicale.
Concomitent s-au schimbat si aspectele morale si atitudinile societatii. Un val recent de
scepticism vis-a-vis de sistemul sanitar, dorinta de intarire a relatiei medic-pacient,
devierea tot mai accentuata de la "medicina acuta" la medicina bolilor cronice precum si
reducerea discrepantei dintre competenta medicului si cunostintele pacientului au
contribuit la o acceptare sporita a rolului esential al pacientului in ingrijirile medicale,
mai ales in hotaririle terapeutice (Buentow, 1998). Bioetica reprezinta asadar "o
examinare critica a dimensiunilor morale a procesului de luare a deciziilor in contextul
medical si al stiintelor biologice. (1977, Samuel Gorovitz).
Rezolvarea aspectelor medicale de ordin moral se face prin recurs la un set de
principii de baza ale bioeticii: a respecta autonomia, a nu face rau, a face bine (principiul
beneficiului), a urma dreptatea. Acestea nu trebuie privite ca reguli sau norme de
rigurozitate etica, ci doar un cadru care sa faciliteze analiza unor situatii ce presupun
combinarea valorilor diferite si sa ajute la decantarea a ceea ce este corect si acceptat (sau
acceptabil) in raport cu ceea ce este incorect sau nedrept.
In bioetica, conceptul autonomiei este considerat punctul culminant al inaltimilor
moralei. "Respectul persoanei", fundamentul relatiei medic-pacient, include doua cerinte
morale distincte: necesitatea de a respecta autonomia si necesitatea de a proteja pe cei cu
autonomie redusa. De cele mai multe ori folosim conceptul autonomiei pacientului pentru
a releva capacitatea individului de a lua decizii legate de ingrijirea sau cercetarea
medicala, in special consimtamantul informat sau refuzul. In esenta, autonomia este un
drept negativ, definindu-se prin libertatea de a nu fi supus constrangerilor impuse de catre
ceilalti. O persoana poate fi considerata autonoma daca este capabila sa aleaga intre un
set de optiuni, reflectand si deliberand in acelasi timp asupra alegerii sale. Un pacient
autonom nu este acela care refuza, ci o persoana suverana pe intreaga sa capacitate de
decizie. Din aceasta perspectiva putem afirma ca autonomia este si un drept pozitiv,
dreptul la auto-determinare, la exprimare si la alegere (Cohen, 2000).
Un sistem medical bazat pe principiul autonomiei ajuta pacientii sa realizeze si sa
obtina ceea ce isi doresc, promovind astfel in mod direct starea de sanatate: pacientii pot
decide mai bine pentru ei decit altii. Alt avantaj al unui astfel de sistem care actioneaza ca
un factor de reglare a medicinii ca profesie liberala este ca stimuleaza pacientii sa isi
asume responsabilitatea deciziilor si autoritatea asupra propriei vieti.
Obiectia principala adusa principiului autonomiei este ca intotdeauna va fi
contrabalansat de "primum non nocere", principiul non vatamarii, aparut ca o reactie la
situatiile in care "a face bine" nu este intotdeauna in interesul pacientului. Este vorba de
cazurile in care forma de bine acceptata sau dorita de pacient nu se suprapune peste
interesul medical dar, in viziunea medicului, se transforma in "a face rau". A nu rani
inseamna a nu leza un individ care nu ar putea obiecta sau chiar ar putea accepta sa i se
faca rau.
In general o conduita non-vatamatoare are o stringenta mai mare decat una care
vizeaza simplul rol benefic, chiar daca din punct de vedere utilitarist scopul urmarit s-ar
putea obtine doar actionand activ spre a face bine. Sa presupunem ca un chirurg ar putea
salva doua vieti inocente omorand un prizonier condamnat la inchisoare pe viata, pentru
a-i recolta inima si ficatul in vederea transplantului. Aceasta actiune ar avea fara indoiala
o utilitate maxima. Este insa inacceptabil moral sa salvezi o viata prin sacrificiul alteia, sa
creezi raul pentru a se naste binele.
A face bine sau "principiul beneficiului" semnifica pe langa respectarea
autonomiei si infrinarea vatamarii, o contributie activa la bunastarea individului. A face
bine este o norma etica considerata de catre unii filozofi drept o obligatie morala in timp
ce altii (inclusiv Kant) o apreciaza drept un merit, un act de caritate, astfel incat nu putem
spune ca o persoana este imorala daca nu reuseste sa produca un beneficiu prin actiunile
sale. Este posibil sa nu faci rau nici unei persoane niciodata, dar este imposibil sa faci
bine oricand si pentru oricine. In incercarea de a diferentia datoria de virtute, Peter Singer
(1972) apreciaza: "daca ne sta in puteri sa prevenim raul fara a sacrifica nimic de
importanta morala comparabila, atunci avem datoria morala sa o facem". Astfel de
controverse impun clarificarea si chiar specificarea/exemplificarea tipurilor de actiuni
benefice, mentionand limitele obligatiilor noastre precum si pragul de la care producerea
beneficiului este mai curand o optiune decat o obligatie. In esenta, a face bine poate
include protejarea si apararea drepturilor altora, prevenirea raului sau indepartarea
conditiilor de producere a unor evenimente nefaste, ajutarea persoanelor cu dizabilitati,
sau salvarea persoanelor aflate in pericol iminent.
In final dar nu in ultimul rind, dreptatea este conceptul cel mai greu de definit,
avand in vedere varietatea situatiilor sau a factorilor implicati in teoria dreptatii.
Aceasta s-a format ca o reactie la o veche stipulare traditionala atribuita lui
Aristotel, supranumita si principiul dreptatii formale: "cei egali trebuie tratati egal, cei
inegali, trebui tratati inegal". Cine ar putea stabili inca ce inseamna egalitate si care sunt
diferentele relevante intre persoane considerate inegale? Dreptatea a fost definita drept
ceea ce se cuvine, se merita si este corect. Ea isi are valoarea doar atunci cand
indeplineste anumite standarde (politice, sociale, sau culturale). O persoana care pretinde
echitate, este o persoana care isi exercita un drept constitutional. In prezent pornim de la
prezumtia ca toti cetatenii au aceleasi drepturi politice, acces egal la serviciile publice si
tratare egala in fata legii. Destul de des insa acest principiu ramane doar un ideal, mai
ales in conditiile in care resursele sunt precare iar competitia pentru dobandirea lor este
acerba.
Chiar daca medicul nu reprezinta intotdeauna un panaceu, moralitatea este forta
interioara care va misca muntii si va alina suferinta. De aceea "imi va disparea puterea
cind va disparea moralitatea din mine" (Goethe).