REFERAT

Nevrozele

Simptomul nevrotic, aşa cum a fost el descris de către Freud, exprimă atât o
dorinţă cât şi apărarea împotriva acesteia, atât o satisfacţie ascunsă cât şi imposibilitatea
satisfacerii. Cu alte cuvinte, ceea ce apare într-o formă negativă – deficienţă funcţională,
angoasă ori suferinţă – ascunde o componentă pozitivă ce ţine de dorinţă şi plăcere. Acest
model rămâne valabil în gândirea psihanalitică contemporană, constituind chiar reperul
central pentru întreaga psihopatologie psihanalitică.
Simptomul este deci un compromis între presiunea pulsiunilor, exprimată sub
forma fantasmelor inconştiente, pe de o parte, şi mecanismele de apărare ale eului, eu
supus interdicţiilor supraeului, pe de altă parte.
Atunci când pulsiunile sunt mai puternice, compromisul rezultă în formaţiuni
substitutive, cum este criza isterică. Atunci când mai importante sunt mecanismele de
apărare, compromisul se caracterizează deseori prin contrainvestiţii care produc
formaţiuni reacţionale şi trăsături de caracter (aşa cum apar, de exemplu, în personalitatea
obsesională, cu trăsăturile ei specifice: ordine, economie, încăpăţânare).
Simptomele crizei nevrotice sunt binecunoscute. Proasta dispoziţie, irascibilitatea,
insomnia, senzaţiile de disconfort lăuntric, moleşeala, apatia, scăderea poftei de mâncare.
Pot apărea obseli, crize de agresivitate. Toată această simptomatologie este însoţită de
indispoziţie generală, senzaţii fizice neplăcute, tulburări vegetative. Omul suferind de
nevroză, uneori îşi păstrează judecata limpede, este împovărat de starea sa, ea nu se poate
ţine în frâu.
Tabloul clinic al stării nevrotice poate fi deseori întâlnit la oameni cu deficienţe
de caracter sau lipsuri esenţiale ale educaţiei.
Oricare ar fi complexitatea realităţii clinice, teoria nevrozelor constituie baza
gândirii psihanalitice, fapt confirmat de legătura ei structurală cu visul şi cu actele
simptomatice.
Nevroza este expresia unui conflict psihic. Acesta presupune, în general, prezenţa
în psihismul subiectului a două sau mai multe tendinţe contradictorii. Conflictul
inconştient se exprimă sub forma simptomului care, după Freud, este manifestarea
întoarcerii refulatului. Astfel, în 1896 deja, autorul teoriei nevrozelor arăta că simptomul
reprezintă o formaţiune de compromis între reprezentările refulate şi apărări.
grege
Termenul de "nevroză" s-a încetăţenit în viaţa noastră şi este necunoscut poate
doar copiilor. Sunt distinse nervoze de şcoală şi de pension, nevroză de succes şi de
singurătate, precum şi multe alte varietăţi a acestei boli. Un grup aparte sunt aşa numitele
nevroze noogene legate de pierderea sau lipsa sensului vieţii, de conflictele de valori.
Reacţiile nevrotice care pot apărea la om în urma unor puternice şocuri, conflicte,
boli somatice sau eşecuri sunt foarte diverse. Simptomele lor se mulează pe
personalitatea omului, pe particularităţiile caracterului acestuia. Alte păreri cu privire la
cauzele nevrozelor pot fi reprezentate astfel: disfuncţie cerebrală, refulare în subconştient
a unui conflict interior, poziţii rigide în modul de gândire, incapacitatea omului de a
prevedea conflictul şi de a se pregăti pentru el; stereotipii de comportament;
nesatisfacerea necesităţălor de autoactualizare.
Unii cercetători leagă sursele nevrozelor de particularităţile gândirii omului, alţii
de patologia emoţilor, unii de perturbarea procesului de autocunoaştere, alţii de
imaturitatea şi infantilismul psihologic. Există şi autori înclinaţi să creadă că nevroză este
o boală ereditatră. Potrivit câtorva autori, nevroticii suferă din pricina incapacităţii de a
iubi.
Nevrozele au indicație pentru psihoterapie beneficiind și de interpretare
psihanalitică. Profilul nevroticului este în general acela al unui om îndurerat, care suferă
și are nostalgia normalității de altădată. El doreste să redevină normal sau măcar să poată
acționa ca cineva normal. Disorders IV Termenul de „normal ” în accepțiunea
nevroticului este de fapt starea anterioară apariției simptomelor nevrozei. Nevroticul se
autoculpabilizează și singur își provoacă agravarea simptomelor. Nu este bine ca
psihanalistul/ psihologul să îi minimalizeze boala deoarece aceasta îl îndepărtează pe
pacient, întrucât nevroticul are nevoie de cineva ascultător, care să îl înțeleagă și să îi dea
sfaturi. În momentul în care găsește un terapeut receptiv, nevroticul este gata să urmeze
indicațiile acestuia.
Conform Diagnostic and Statistical Manual of Mental (DSM IV), nevrozele se
clasifică în: .
- nevroze anxioase și anume: tulburarea de panică tulburarea obsesiv-compulsivă, stress-
ul posttraumatic, tulburarea de stress acută, tulburarea de anxietate generalizată,
anxietatea datorată condițiilor medicale generale și anxietatea indusă de o substanță.
- tulburări disociative: amnezia disociativă, fuga disociativă, tulburarea de identitate
disociativă,tulburare de depersonalizare .
- tulburări somatoforme: tulburare de somatizare, tulburarea somatoformă nediferențiată,
tulburarea conversivă, tulburarea algică, ipohondria, tulburarea dismorfică socială
- tulburări factice cu semne și simptome psihologice, cu semne și simptome fizice sau
combinate, cu semne atât psihologice cât și fizice .
- disfuncții sexuale: tulburarea libido-ului, tulburarea excitației, tulburarea orgasmului,
tulburări sexuale algice, disfuncții sexuale datorate unei boli generalizate
- tulburări de identitate sexuală .
- parafilii: exhibiționism, fetișism, froteurism, sadism sexual, pedofilie, masochism
sexual, fetișism travestit, voyeurism .
-tulburări de alimentație: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă .
- tulburări de somn primare: dissomnii (insomnia, hipersomnia primară, narcolepsia,
tulburarea ritmului circadian) și secundare sau parasomnii (coșmar, teroare de somn,
somnambulism).
- tulburări de impuls: tulburarea explozivă intermitentă, cleptomania, piromania,
tricotilomania, jocul patologic .
- tulburări de personalitate: paranoid, schizoid, antisocial, schizotipal, borderline,
narcisist, histrionic, evitant, obsesiv-compulsiv.
Nevrozele şi tratamentul psihanalitic
Acesta este indicat în mod particular pentru nevrozele simptomatice, în vreme ce
caracterul nevrotic poate fi tratat cu succes doar in condiţii de cură foarte îndelungată -
lucru care înseamnă, pe de o parte, conştientizare a suferinţei şi a nevoii de ajutor, iar pe
de altă parte, resurse pentru transfer.
Procesul psihanalitic pune în evidenţă modul de apariţie şi dispariţie a
simptomelor, ca şi transformarea conflictelor intrapsihice şi a structurilor ce le determină,
în condiţiile actualizării transferenţiale susţinute de cadrul şi metoda analitice.
 Astăzi, nevrozele se manifestă prin unele aspecte simptomatice diferite de cele
descrise de autorii clasici, dar structurile nevrotice sunt aceleaşi. Totuşi, îmbogăţirea
clinicii cu elemente ce evidenţiază procese de externalizare, problematici narcisice şi
limită, face din structura nevrotică un reper al funcţionării evoluate, ba chiar al
normalităţii. Începând cu a doua jumătate a secolului XX şi continuând cu începutul
acestui mileniu, multiplicarea cazurilor non-nevrotice, „borderline”, perverse, psihopate
delicvente sau a structurilor psihosomatice, i-a făcut pe clinicienii psihanalişti să
considere orice patologie ca punând la îndoială o funcţionare nevrotică.
Am putea adăuga criteriul cadrului şi metodei psihanalitice. Nu orice patologie
non-nevrotică este refractară cadrului analitic (necesitând amenajări, dintre care cea mai
utilizată este psihoterapia psihanalitică „faţă în faţă”). Este însă cert că intoleranţa la
cadrul psihanalitic (frecvenţă crescută a şedinţelor, poziţionare pe divan) constituie
indiciul unei funcţionări non-nevrotice.