Anxietatea

1. Definitie si caracterizare generalǎ

Definirea nevrozelor este o problemǎ nerezolvatǎ incǎ,
fiecare autor propunand o definitie si un punct de vedere propriu,
dar in acelasi timp pǎstrand o convergentǎ de sensuri. Astfel V.
Predescu a definit nevrozele ca fiind “un grup de reactii si dezvoltǎri
patologice determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex
de tulburǎri psihice cu rǎsunet somatic care este trǎit in mod
constient si penibil de bolnav” (1998, p.766).
Cu aceastǎ problemǎ se confruntǎ si clasificarea nevrozelor
pentru cǎ, panǎ in prezent, nu existǎ o privire unitarǎ asupra ei, ci
fiecare autor a cǎutat sǎ fundamenteze un sistem propriu. De aceea
voi reproduce cateva clasificǎri dupǎ manualele de mare circulatie si
dupǎ unele lucrǎri monografice mai recente.

Autorii englezi Henderson si Gillespie in modulul “Tipul de

reactii psihonevrotice” deosebesc: starea de slǎbiciune iritativǎ
(neurastenia); starea de fricǎ cuprinzand “nevroza anxioasǎ” si
“isteria anxioasǎ”; isteria si psihonevrozele obsesiv-compulsive.
Kolb, in ultima editie a tratatului sǎu (1977) clasificǎ
nevrozele in: tulburǎri anxioase, tulburǎri isterice (de tip conversiv si
diasociativ), tulburǎri fobice, tulburǎri obsesiv-compulsive, tulburǎri
depresive, depersonalizare, hipocondriace.
V. A. Ghiliarovski enumera urmǎtoarele nevroze:
neurastenia; isteria; psihastenia si nevroza stǎrilor obsesive la care
mai adǎuga diversele forme clinice ale nevrozelor la copii.
Christozov (1961) in baza unui studiu efectuat pe 908
paciente, deosebeste: neurastenia; isteria; nevroza obesesivo-
fobicǎ; nevroza anxios-hipocondricǎ.
P. Bernard si Ch. Brisset impart nevrozele in: nevroza
anxioasǎ (starea de anxietate cronicǎ sau constitutionalǎ, sau
personalitatea anxioasǎ), nevroza fobicǎ, isteria, nevroza
obsesionalǎ.
In tratatul american de psihiatrie (Comprehensive
Textbook of Psychiatry, 1980, apud V. Predescu, p. 767) editat de
Ka, Freedman si Sadock, nevrozele sunt intitulate “tulburari
nevrotice” si cuprind: tulburarea fobicǎ; starea anxioasǎ; tulburarea
obsesivo-compulsivǎ; tulburǎri somato-forme (cuprind nevroza
istericǎ, de conversiune, nevroza hipocondricǎ); tulburǎri disociative.
Din expunerea schematicǎ a acestor clsificǎri se poate
conchide cǎ autorii cu conceptii diferite, recunosteau tipurile clasice
de nevroze: neurastenia, nevrozele anxioase si obsesive cu diferite
variante si isteria.
 Astfel, V. Predescu, in colaborare cu psihiatrii romani de
prestigiu, a propus urmǎtoarea clasificare a nevrozelor: neurastenia
(nevroza astenicǎ), nevroza anxioasǎ, nevroza fobicǎ, nevrozele
obsesiv-compulsive, nevrozele mixte (motorii), nevroza istericǎ. In
sistemul actual international de clasificare D.S.M.-IV, nevrozele si-
au schimbat nomenclatorul oficial in tulburǎri si sunt clasificate
astfel: tulburarea anxioasǎ generalizatǎ, tulburarea de panicǎ si
agorafobia, tulburarea obsesiv-compulsivǎ, tulburarea distimicǎ,
tulburarea de conversie, tulburarea de depersonalizare, hipocondria,
tulburǎri sexuale.
Deoarece aceastǎ lucrarea are ca scop principal
ameliorarea anxietǎtii, in cele ce urmeazǎ voi descrie pe larg
tulburarea anxioasǎ. Predescu o defineste ca o “afectiune psihicǎ
determinatǎ in principal de factori psihotraumatizanti al cǎrei nucleu
simptomatologic este reprezentat de sindromul anxios” (p.813,
1998). Alti autori o definesc ca o teamǎ difuzǎ fǎrǎ obiect bine
precizat. Aceasta a avut o istorie contradictorie din momentul
desprinderii sale de marele grup al neurasteniei. Au fost discutate
indelung atat identitatea cat si limitele sale in raport cu alte
afectiuni psihice, indeosebi nevrotice, dar si cu unele boli somatice.
Levitt (1968) considerǎ fenomenul anxios drept un “construct”, o
variabilǎ intermediarǎ si mai putin un sindrom real si independent.
Alti autori insǎ (R. Bing, Gendrot si Recamier, J. Michanx, Kolb si
Brodie) au descris anxietatea ca entitate nevroticǎ de sine
stǎtǎtoare. W. Mayer-Gross, E. A. Popov, Kerbikov, Ghiliarovski si
Scoala Romaneascǎ au sustinut cǎ nu se pot face distinctii nete
intre nevroza anxioasǎ obsesionalǎ si compulsivǎ, nevroza fobicǎ,
deoarece existǎ un anumit grad de suprapunere simptomaticǎ intre
ele. De asemenea au si caracteristici comune cum ar fi modul
parazitar, caracterul de intruziune, lupta pe care o duce bolnavul sǎ
le inlǎture din centrul constiintei sale.
In ciuda elementelor comune pe care le au, aceste
tulburǎri se disting printr-o simptomatologie aparte.
Nevroza sau tulburarea anxioasǎ debuteazǎ in general la
varsta tanǎrǎ, panǎ la 40 de ani, mai mult sau mai putin acut mai
ales in formele dominante de paroxisme anxioase. In unele cazuri,
aparitia bolii este precedatǎ de evenimente sau experiente
semnificative. Anxietatea se caracterizeazǎ prin atacuri de panicǎ
incontrolabile, indezirabile si determinǎ un sentiment de
neajutorare, dar si o scǎdere a stimei de sine. Multe din
evenimentele declansatoare pot fi legate de amenintarea fizicǎ, de
expunerea la pericole, de o situatie subiectivǎ de insecuritate; la
femei tulburarea anxioasǎ se declanseazǎ adesea in timpul sarcinii
sau dupǎ nastere. Alteori experienta actualǎ declansatoare poate fi
minorǎ, dar se inscrie intr-un sir de traumatisme psihice si capǎtǎ o
semnificatie deosebitǎ in raport cu gradul de evolutie a eului, cu
momentul existential si cu reactiile ambiantei. Un rol important in
aparitia anxietǎtii il poate avea surmenajul determinat de o muncǎ
istovitoare, lipsa de somn sau de odihnǎ.
Simptomul principal este teama persistentǎ care apare
indiferent de conditiile de mediu, iar simptomele comune sunt
nervozitatea, tremorul, tensiunea muscularǎ, transpiratia, ameteala,
palpitatiile, disconfortul epigastric. Semnele obisnuite sunt tensiune
motorie, hiperactivitate vegetativǎ, expectatii aprehensive, vigilentǎ
exageratǎ.
Anxietatea este definitǎ ca “o stare de neliniste in care
predominǎ perceperea unei situatii care, desi in general
nedeterminatǎ, s-ar putea dovedi dezagreabilǎ, ba chiar periculoasǎ”
(J. Postel, p.65). Pentru P. Pichot “anxietatea este o stare
emotionalǎ care constǎ pe fenomenologic din trei elemente
fundamentale: perceperea unui pericol iminent, o atitudine de
asteptare in fata acestui pericol, un sentiment de dezorganizare
legat de constiinta unei neputinte totale in fata acestui pericol”
(apud J. Postel, p.66).

Clasificarea anxietǎtii
Deoarece au existat numeroase controverse in ceea ce
priveste clasificarea nevrozelor, implicit, ele se intalnesc si in
clasificarea tulburǎrilor anxioase. Astfel, in literatura de specialitate
se gǎsesc urmǎtoarele taxonomii:
1. D.S.M. III clasifica tulburarile de anxietate in anxietate
generalizata si atacuri de panica (apud V. Predescu, 1998, p.767).
Aceasta delimitare este facuta in functie de trasaturile clinice,
evolutie, istoric familial, raspunsul la tratament.
Dan Prelipceanu clasifica tulburarile anxioase in: tulburare de
panica cu sau/si fara agorafobie; fobii specifice; fobia sociala;
tulburare obsesiv-compulsiva; tulburare acuta de stress; tulburare
de stress posttraumatic; tulburare de axietate generalizata (2003,
p.120).
3. in D.S.M. IV-l994 (apud Florin Tudose, 2002, p.169)
tulburarea de anxietate este grupata in urmatoarele categorii:
tulburari anxioase-fobice (fobia specifica, fobia sociala, agorafobia);
atacul de panica; tulburarea anxioasa generalizata; tulburarea
obsesiv-compulsiva; reactia acuta la stress; tulburarea de stress
posttraumatic.
4. I.C.D. 10 a retinut din clasificarea anterioara urmatoarele
categorii: tulburari anxios-fobice; alte tulburari anxioase; tulburarea
obsesiv-compulsiva; reactia la stress sever; tulburarea de adaptare.
Chiar daca in aceasta cercetare urmaresc cu precadere
ameliorarea anxietatii generalizate, consider ca este necesara
abordarea detaliata a tuturor formelor de anxietate: tulburarea de
panica, tulburari anxios-fobice, tulburarea obsesiv-complsiva,
reactia acuta la stress si tulburarea de stress posttraumatic.
Tulburarea de panica se caracterizeaza prin aparitia
neasteptata si spontana a atacurilor de panica recurente care survin
cel mai adesea brusc, insotite de o stare de neliniste sau de un
sentiment de frica, iar acestora li se asociaza semne si simptome
fizice si cognitive. Atacurile de panica pot include trairi de
depersonalizare, de derealizare, senzatia de lesin, frica de moarte,
de a nu innebuni, de a pierde controlul, insotite de fantasme
referitoare la moarte sau evenimente dezastruoase,
inspaimantatoare. Printre simptomele somatice se regasesc:
greturi, diaree, mictiuni frecvente, tahicardie, tremor, senzatia de
sufocare sau de ameteala.
Atacul de panica poate dura zeci de minute, mai rar pana la
o ora, frecventa lor variind in limite largi de la cateva pe luna, la
cateva pe zi. Atacul de panica se regaseste in cadrul celorlalte
tulburari: anxietate generalizata, fobie, tulburarea obsesiv-
compulsiva, reactia acuta la stress, dar si in sevrajul din
toxicomanie. El se poate trata atat medicamentos cu antidepresive,
cat si prin psihoterapii individuale sau de grup: psihodinamica,
cognitiv-comportamentala, rational-emotiva si tehnici de relaxare.
Tulburarea anxios-fobica. Fobia este o teama
angoasanta declansata de un obiect, de o situatie sau de o
persoana, niciuna dintre acestea neprezentand prin ea insasi un
caracter periculos in realitate. Aceasta teama este recunoscuta ca
fiind patologica sau neintemeiata decatre pacient care adopta o
conduita de evitare. Aceasta consta in faptul ca subiectul cauta
protectie in prajma obiectului sau a situatiei fobogene, iar in cazl in
care mediul nu este securizant, il evita. Fobiile sunt impartite in trei
grupe principale: fobii specifice, fobii sociale si agorafobia.
Fobiile specifice reprezinta teama de anumite obiecte sau
sitatii care provoaca teroare. Cele mai frecvent intalnite sunt: frica
de spatii inchise (claustrofobia), frica de locri la inaltime (acrofobie),
teama de animale (zoofobia), frica de boli (nozofobie), frica de
moarte (tanatofobia).
Fobiile specifice sunt definite ca fiind frica produsa de
prezenta sau anticiparea prezentei unui obiect sau a unei situatii
specifice. Obiectul / situatia sunt evitate sau sunt suportate cu un
distress marcat, iar frica aparuta este recunoscuta de subiect ca
excesiva, inadecvata si produce o afectare semnificativa a vietii.
Pentru a fi diagnosticat cu fobie specifica, un individ,
trebuie sa indeplineasca conform I.C.D.-l0 urmatoarele criterii:
a) simptomele psihologice sau vegetative trebuie sa fie
manifeste primare ale anxietatii si nu secundare altor simptome ca
idei delirante ori ganduri obsesive;
b) anxietatea trebuie sa fie limitata la prezenta situatiilor sau
obiectelor particulare;
c) situatiile fobice sunt evitate ori de cate ori este posibil.

Factorii implicati in aparitia acestei tulburari sunt:

 Factori comportamentali: imitarea reactiei unui parinte,
avertizarea de catre o alta persoana asupra pericolului reprezentat
de anumite obiecte sau situatii;
 Factori psihanalitici: Freud a conceput fobia ca rezultatul
conflictelor centrate pe complexele oedipiene. Odata cu maturizarea
sexuala apare o anxietate numita frica de castrare; cand aceasta nu
mai poate fi reprimata apar defense auxiliare, care la pacientii fobici
sunt reprezentate de substitutie. Astfel, conflictul sexual este
transferat de la persoana initiala la un obiect neimportant care este
investit cu puterea de a declansa multe afecte, inclusive anxietate;
 Factori genetici: fobiile specifice au tendinta de agregare
familiala, mai ales cele fata de sange, injectii, injurii / lovituri fizice.
Aceasta tulburare poate fi ameliorata sau chiar vindecata
cu ajutorul psihoterapiilor, fiind necesare si medicamente ca
anxioliticele (care reduc panica si anxietatea), antidepresivele (care
sunt utile pentru controlul reactiilor de panica) si benzodiazepine.
Cel mai eficace tratament este terapia comportamentala prin care
pacientul descrie obiectul sau situatia ce ii provoaca fobie. Apoi i se
aplica urmatoarele tehnici: desensibilizarea sistematica si/sau
imersia. Prima este o forma de terapie cu expunere progresiva, in
care pacientul invata mai intai relaxarea si controlul reactiilor fizice;
apoi el isi imagineaza obiectul de care ii este frica si cu timpul se
obisnuieste cu prezenta acestuia in preajma sa. In ultimii ani s-a
dezvoltat terapia realitate-virtuala prin care pacientul ia contact cu
obiectul anxiogen in casca de realitate virtuala. Cu ajutorul imersiei
pacientul este expus “in vivo” direct si imediat celui mai puternic
stimul declansator al fobiei. Ramane in aceasta stare pana cand
anxietatea i se reduce la nivelul anterior.
40%

40%

40%

Se poate folosi si terapia cognitiva care, prin tehnicile ei,

schimba gandurile distorsionate care duc la anxietate cu ganduri
mai realiste.
Fobia sociala este denumita de americani “tulburare
anxioasa socialǎ” si este caracterizata prin frica excesiva de a fi
umilit sau de a se simti jenat in diverse situatii sociale cum ar fi:
vorbitul in public, urinatul in toaletele publice, mersul la o intalnire,
mancatul in locuri publice. In cazul in care aceasta fobie se extinde
la toate situatiile sociale, ea devine generalizata cu un grad extrem
de disfunctionalitate si este foarte dificil de diferentiat de tulburarea
anxioasa generalizata.
Conform I.C.D.-l0 diagnosticul de fobie sociala este dat
celor care prezinta urmatoarele:
- frica marcata sau evitare marcata de a fi in centrul
atentiei sau de a se comporta intr-un mod jenant sau umilitor in
siuatii sociale;
- cel putin doua simptome de anxietate si un simptom
dintre: roseata, tremuraturi, frica de a vomita, senzatii de
mictiune/defecatie imperioasa in situatiile de care ii este teama;
- exista un disconfort semnificativ cauzat de simptome
sau de comportamentul de evitare pe care individul le recunoaste ca
fiind irationale si exagerate;
- simptomele sunt restranse sau predominante in situatiile
fobice sau in asteptarea lor;
- simptomele nu sunt secundare unei alte boli psihice si
sunt adecvate culturii in care traieste individul.
Fobia sociala se complica prin aparitia tulburarii depresive,
altor tulburari anxioase, abuzului si dependentei de alcool si/sau
droguri.
Factorii implicati in aparitia fobiei sociale sunt:
 factori genetici;
 experientele invatate;
 inhibitia comportamentala;
 rolul parintilor, a relatiilor parentale si a relatiilor dintre frati;
 factori biologici.
Tulburarea fobica sociala duce la un comportament
dezadaptativ al individului, deoarece evitarea situatiilor sociale
neplacute devine o rutina zilnica in timp, iar functionarea normala a
subiectului pe social, profesional, familial este periclitata.
Tratamentul fobiei sociale implica interventii psihoterapeutice, in
cazurile grave fiind asociate cu medicatia.
De cele mai multe ori pacientii cu fobie sociala isi
subestimeaza capacitatile de a infrunta o situatie si supraestimeaza
severitatea reactiilor celorlalti. Unii fobici sociali tind sa interpreteze
negativ consecintele situatiilor fobogene chiar daca acestea se pot
interpreta pozitiv. In situatiile temute, acestia, tind sa fie
egocentrici ceea ce duce la amplificarea anxietatii si la credinta ca
propriile perceptii reflecta ceea ce cred altii despre actiunile lor. In
terapia cognitiv-comportamentala exercitiile de observare a
reactiilor celorlalti pot ajuta la reorientarea atentiei mai mult catre
mediul inconjurator si mai putin catre sine, incurajand astfel o
evaluare mai obiectiva a situatiilor.
Agorafobia este teama de a trece sau de a traversa
anumite strazi sau piete publice (Westphal) sau teama de a iesi in
locurile publice cum ar fi strazi, magazine, mijloace de transport
(Marks). Conform D.S.M.-IV, agorafobia reprezinta anxietatea
resimtita de subiect atunci cand se afla in locuri sau situatii din care
ar fi dificil sau jenant sa iasa sau in care nu dispune de un ajutor
din exterior in cazul producerii unui atac de panica situational sau
neasteptat.
Subiectul agorafobic evita strazile circulate, teatrele,
bisericile, uneori refuzand sa isi paraseasca casa (domiciliul).
Majoritatea agorafobiilor survin in urma unuia sau mai multor
atacuri de panica care aparent sunt spontane, in situatii fara
pericole, astfel incat nu li se cunoaste factorul declansator. De
aceea, pacientii se tem de un nou atac de panica in mod anticipativ
(anxietate anticipatorie) si evita locurile sau situatiile anxiogene
(unde ei stiu ca a avut loc un atac de panica). Agorafobia se poate
grefa pe o personalitate anxiofobica, pasiva si dependenta, sau
poate aparea reactional, factorii declansatori putand fi decelati.
Subiectii cu agorafobie dezvolta adesea si depresie, oboseala,
tensiune, obsesii, iar evolutia acestei boli este mai severa atunci
cand este asociatǎ cu abuzul de alcool sau/si droguri.
Tratamentul medicamentos pentru vindecarea agorafobiei consta in
benzodiazepine asociate cu antidepresive, iar in ce priveste
psihoterapia, cea cu cele mai rapide si eficiente rezultate este cea
cognitiv-comportamentala.
Tulburarea obsesiv-compulsiva se caracterizeaza prin
prezenta unor simptome obsesive si compulsive, precum si a unor
grade diferite de anxietate, depresie sau depersonalizare.
Obsesiile sunt idei, ganduri, impulsuri sau reprezentari si
persistente intruzive. Subiectul recunoaste ca acestea sunt un
produs al propriei minti, ca nu-i sunt impuse din exterior, incearca
sa le inlature, dar nu poate si devine anxios.
Compulsiile sunt comportamente repetitive care se suprapun unui
scop si care au un caracter stereotip din acest motiv fiind numite si
ritualuri compulsive. Scopul acestor ritualuri este de a neutraliza, de
a suprima obsesiile si de a preveni sau reduce anxietatea. Subiectul
obsesiv-compulsiv incearca sa scape de obsesiile sale prin aceste
rtualuri, reprezentand o forma de aparare strategica constienta, dar
insuficienta si rezultata de fapt dintr-o gandire deficitara.
Principalele teme obsesive sunt: contaminarea, indoiala
obsesiva, ordinea si simetria, imagini cu continut agresiv, terifiant,
imagini cu tema sexuala si obsesii pe teme religioase, morale.
Aceste teme se pot modifica in timp uneori obsesiile vechi fiind
complet inlocuite de unele noi, alteori adaugand noi obsesii la cele
deja existente.
Cele mai frecvente ritualuri compulsive sunt cele de
igiena, de numarare, de verificare si reverificare exagerata, de
colectare a unor lucruri inutile, de solicitare de asigurari, de
ordonare a obiectelor, perfectionismul, de repetare si de evitare
compulsiva.
Superstitiile si comportamentele de verificare repetitive
sunt intalnite frecvent in viata de zi cu zi, ele putand fi considerate
patologice doar daca afecteaza functionarea individului in societate.
Anxietatea este o componenta importanta a tulburarii
obsesiv-compulsive; unele ritualuri sunt urmate de o reducere a
anxietatii, in timp ce altele duc la o crestere a acestora.
Tulburarea obsesiv-compulsiva se poate asocia cu
tulburarea depresiva majora, cu fobiile, cu tulburarea de somn, cu
tulburari ale comportamentului alimentar si cu consumul de
droguri.
Pentru tratarea acestei tulburari exista: tratament medical
(antidepresive, anxiolitice, benzodiazepine) si psihoterapii
(familiala, cognitiv-comportamentala, desensibilizarea sistematica,
prevenirea raspunsului).

Reactia acutǎ la stress este o stare acutǎ de anxietate

pe care individul o trǎieste in confruntarea cu un eveniment
stresant, coplesitor, care depǎseste capacitatea sa de adaptare.
Astfel, ea survine in urma unui eveniment traumatic unde rǎspunsul
persoanei a implicat fricǎ intensǎ, neajutorare sau oroare. Persoana
care suferǎ de tulburare acutǎ la stress prezintǎ de regulǎ
urmǎtoarele simptome:
- o senzatie subiectivǎ de amortealǎ, detasare sau absenta
responsivitǎtii emotionale;
- diminuarea constientizǎrii mediului inconjurǎtor;
- derealizare, depersonalizare;
- amnezie disociativǎ;
- evenimentul traumatic este retrǎit persistent;
- evitarea persistentǎ a stimulilor care produc rememorǎri ale
traumei;
- alterarea functionǎrii sociale, ocupationale sau in alte domenii
importante de activitate.
Tulburarea persistǎ minim douǎ zile si maximum patru
sǎptǎmani si apare in intervalul de patru sǎptǎmani de la producerea
evenimentului traumatic. Dacǎ simptomele se prelungesc peste o
lunǎ, aceasta se transformǎ in tulburare de stress posttraumatic.
Tulburarea de stress posttraumatic este o suferintǎ
care se instaleazǎ de obicei insidios, in aparenta sǎnǎtate a
individului, fiind insotitǎ de modificǎri biologice (Ornstein, 2000),
intens studiate in ultimii ani la veteranii diferitelor conflicte militare
si la victimele actelor de violentǎ interpersonalǎ. Cei care suferǎ de
aceastǎ tulburare prezintǎ halucinatii (flash-back-uri care dau
senzatia pacientului cǎ retrǎieste trauma), hiperreactivitate in
sistemul vegetativ, comportament de evitare a oricǎrei situatii care
ar putea readuce trauma in memorie, iritabilitate crescutǎ,
dificultatea inducerii somnului, izbucniri de furie, dificultǎti de
concentrare, hipervigilitate.
Evolutia tulburǎrii de stress posttraumatic poate fi acutǎ,
cronicǎ, tardivǎ, intermitentǎ sau rezidualǎ.
Pentru o parte din pacientie cel mai eficient tratament
este timpul. Cei care nu reusesc sǎ treacǎ peste evenimentul
posttraumatic au nevoie de un tratament psihoterapeutic, preferabil
cognitiv-comportamental, dublat de farmacoterapie.

3. Anxietatea generalizatǎ
“Tulbuararea anxioasǎ generalizatǎ reprezintǎ senzatia de
anxietate excesivǎ, de teamǎ nejustificatǎ, ca de expectatie a unor
evenimente neplǎcute resimtitǎ aproape permanent, pe o perioadǎ
de cel putin sase luni” (R. si V. Chiritǎ, 2002, p. 37).
Anxietatea generalizatǎ cuprinde mai multe manifestǎri
psihice, vegetative si psihomotorii. Dispozitia anxioasǎ este
perceputǎ ca o amenintare, ca un pericol iminent nedefinit de care
pacientul nu poate scǎpa. Ea este acompaniatǎ de senzatia de
neajutorare, de supǎrare fǎrǎ motiv si fǎrǎ obiect, de iritabilitate.
Aceastǎ trǎire neplǎcutǎ, penibilǎ este insotitǎ de o alertǎ accentuatǎ
si de supraatentie involuntarǎ.
Functiile mentale cognitive sunt interferate, se vorbeste
de o deformare perceptualǎ in anxietate, cu tendinta inconstientǎ de
a selecta informatiile referitoare la pericole sau la problematica
personalǎ, ceea ce ii face pe bolnavi sǎ greseascǎ adesea sarcinile
date. Supravigilitatea si nivelul crescut de alertǎ tind sǎ scadǎ
capacitatea atentiei, avand drept consecintǎ distractibiliatatea,
nerǎbdarea, dificultǎtile de concentrare si tulburǎri de evocare, lipsa
de interes si pierderea atractiei pentru distractiile favorite.
Starea de anxietate este exprimatǎ printr-o mimicǎ
oarecum caracteristicǎ, o stare de tensiune resimtitǎ fizic,
incapacitate de relaxare, instabilitate, usoare miscǎri de nervozitate
a mainilor, miscǎri stereotipe ale fetei.
La anxietatea fizicǎ se adaugǎ de cele mai multe ori
componente somatice, ca urmare a activǎrii vegetative cum ar fi:
tahicardie, variatii ale tensiunii arteriale, palpitatii, senzatie de
uscǎciune a gurii, transpiratii. Alte tulburǎri privesc aparatul
digestiv: inapetentǎ, pierderea plǎcerii de a manca, greturi, dureri
epigastrice, constipatie sau aparatul genital: mictiuni frecvente,
amenoree, frigiditate, impotentǎ, ejaculare precoce. Cresterea
tensiunii musculare si hiperexcitabilitatea se manifestǎ prin
tremurǎturi, trepidatie internǎ, zvacnituri, contracturǎ si dureri
musculare, fatigabilitate, incapacitate de a se relaxa, parestezii.
Tensiunea muscularǎ exageratǎ poate fi resimtitǎ dureros in
regiunea cervicalǎ fiind apreciatǎ drept “cefalee”. Un alt tip de
cefalee psihogenǎ anxioasǎ este insotitǎ de zvacnituri, paloare,
inrosirea fetei, transpiratii, ameteli. Componentele somatice ale
stǎrilor anxioase pot fi percepute in mod predominant, lǎsand
impresia unei suferinte fizice. Fixarea asupra acestora si ignorarea
stǎrii afective de fond sunt mai caracteristice persoanelor cu nivel
cultural scǎzut.

Anxietatea generalizatǎ se poate insoti de un grad de

emotivitate, de tulburǎri de somn, fiind caracteristice insomnia de
adormire, somnul neodihnitor si visele terfiante. Denumitǎ si
anxietate liberǎ, flotantǎ ea are variatii de intensitate cu exacerbǎri
vesperale. Ca frecventǎ simptomele se ordoneazǎ astfel: dispozitie
anxioasǎ, tulburǎri de somn, palpitatii, transpiratii, slǎbiciunea
membrelor si incordarea in piept.
Anxietatea reprezintǎ una dintre cele mai intalnite emotii
umane, iar anxietatea patologicǎ este una dintre cele mai frecvente
boli. Se considerǎ cǎ aproximativ 25% din populatia generalǎ a
intrunit, cel putin o datǎ in viatǎ, criteriile pentru una dintre
tulburǎrile anxioase. Aceastǎ afectiune este mai des intalnitǎ la
femei decat la bǎrbati, statutul socio-economic scǎzut reprezentand
un factor de risc pentru aparitia anxietǎtii. Prognosticul tulburǎrii
anxioase generalizate depinde de nivelul functionǎrii sociale
anterioare, de suportul social si de complianta la tratament.
Anxietatea generalizatǎ se complicǎ adesea cu abuzul si dependenta
de droguri si cu alte tulburǎri anxioase.
Majoritatea tulburǎrilor anxioase generalizate au ca factor
declansator situatii psihotraumatizante care au ca trǎsǎturǎ comunǎ
amenintarea si insecuritatea. Dacǎ unele sunt manifeste, clare si
usor de recunoscut, altele sunt mai opace si rezultǎ din tensiunea
exageratǎ a relatiilor familiale incordate. In asemenea cazuri
declansarea stǎrii anxioase se poate produce sub presiunea
proceselor de maturizare, de desprindere la copii, adolescenti sau
tineri sau a accentuǎrii nevoilor de autoimplinire, de independentǎ
sau de gǎsire a unor modalitǎti proprii de expresie emotionalǎ in
cadrul cuplului sau al altor relatii interpersonale. Intelegerea
situatiilor devine posibilǎ abia cand se cunosc aspiratiile, tendintele
si in raport cu ele, neimplinirile si frustrǎrile resimtite.
Anxiosii sunt persoane introvertite, putin stabile
emotional, mai putin independente, la care se observǎ o stimǎ de
sine scǎzutǎ, predispozitie cǎtre culpabilitate, mai putinǎ curiozitate
si interes scǎzut pentru cǎutarea senzatiilor plǎcute. De asemenea
Eul lor real este in discordantǎ cu Eul ideal, ceea ce denotǎ un nivel
scǎzut de autoacceptare (Boud si Lader).
Pentru Mayer-Gross pe prim trece nesiguranta de sine,
indoiala fatǎ de capacitǎtile de asimilare, o privire pesimistǎ cu
anticiparea unor greseli, esecuri, autoblamare pentru insuficiente
presupuse sau reale. Dupǎ H. Ey bolnavii au o anumitǎ nesigurantǎ
de sine cu cereri neincetate de ajutor si nevoie crescutǎ de
dependentǎ.
Hoen-Saric si McLeod (1985) diferentiazǎ printre cei cu
tulburǎri anxioase persoane care se simt la discretia soartei, prezintǎ
depresie, dificultate in luarea deciziilor, obosealǎ, pasivitate, o mai
slabǎ adaptare socialǎ si adesea resimt disconfort la nivel somatic.
Roth (1959) observǎ cǎ in fizic, ca si alurǎ, ei par mai
tineri, unii au o personalitate strǎlucitoare, tinereascǎ si plinǎ de
vitalitate, ceea ce le creeazǎ greutǎti celor din jur de a le accepta
gerile. Datoritǎ nevoilor crescute de suport, fricii de schimbare si
anxietǎtii de separatie sunt foarte statornici in cǎsǎtorie chiar dacǎ
dificultǎtile in sexualitate sunt frecvente.
Multe din trǎsǎturile de personalitate de mai sus ar
putea fi rezultatul unor structurǎri caracteriale distorsionate si de
personalitate produse de experientele negative din copilǎrie.
Wilkinson si Latif (1974) au descris trei tipuri de
personalitate predispusǎ la anxietate:
- personalitate dependentǎ imaturǎ, care se sprijinǎ prea mult pe
suportul parental chiar si la varsta maturitǎtii, chiar dupǎ cǎsǎtorie.
Pierderea sprijinului pǎrintesc poate declansa stǎri de anxietate si
panicǎ. Ea este rezultatul fie al supraprotectiei sufocante, fie al
educatiei despotice cu un tatǎ extrem de rigid. In majoritatea
cazurilor dependenta este centratǎ asupra mamei, iar ei se simt
slabi si insecurizati in interior cand se confruntǎ cu situatii noi si
responsabilitǎti;
- bǎrbatii a cǎror stimǎ de sine este bazatǎ pe infǎtisarea fizicǎ si pe
succesul social, lǎudati exagerat de familie. O boalǎ serioasǎ sau
amanenitarea bunǎstǎrii poate duce la stǎri de anxietate;
- copin crescuti intr-o atmosferǎ anxioasǎ, cu pǎrinti bolnavi cronic,
inspǎimantati, grijulii pot sǎ prezinte cu usurintǎ manifestǎri
anxioase.
Avand in vedere cǎ simptomele somatice pot trece pe
primul , numerosi anxiosi se adreseazǎ intai medicului generalist
sau de altǎ specialitate. Prezenta unor semne psihice, psihomotorii
sau de activitate autonomǎ orienteazǎ diagnosticul, desi rareori un
bolnav are toate simptomele odatǎ. In identificarea lor este utilǎ
aplicarea Scalelor de Anxietate (Taylor, Hamilton) care permit si o
evaluare cantitativǎ. Pentru a realiza incadrarea nosologicǎ trebuie
luate in considerare si circumstantele de aparitie, factorii
precipitanti, starea somaticǎ, varsta, durata, simptomele asociate.
In orice stare de anxietate o importantǎ deosebitǎ o are examinarea
amplǎ pe somato-neurologic, paraclinicǎ, aceasta pentru a elimina
unele boli de substrat. Ea constituie baza atitudinii terapeutice. Este
necesar sǎ se facǎ diferentierea dintre anxietatea psihogenǎ si cea
din alte afectiuni psihopatologice, cum ar fi psihozele, psihopatiile,
stǎrile toxicomanice si stǎrile dementiale.
Conform ICD-l0 diagnosticul de tulburare de anxietate
generalizatǎ se pune in conditiile ce urmeazǎ. Suferindul trebuie sǎ
aibǎ simptomele primare ale anxietǎtii mai multe zile, cel putin
cateva sǎptǎmani in sir. Aceste simptome trebuie sǎ cuprindǎ
urmǎtoarele elemente: aprehensiune (temeri despre viitoare
nenorociri, dificultǎti de concentrare); tensiune motorie (frǎmantare
permanentǎ, cefalee tip tensiune, tremurǎturi, incapacitate de
relaxare); hiperactivitate vegetativǎ (ameteli, transpiratii,
tahicardie, gurǎ uscatǎ). Aparitia pentru cateva zile a altor simptome
in special a depresiei nu exclude tulburarea de tip anxietate
generalizatǎ ca diagnostic principal.
Evaluarea anxietǎtii
 Scala Hamilton de anxietate a fost conceputǎ pentru a
evalua simptomele anxietǎtii atat somatice, cat si cognitive. Ea
acoperǎ o gamǎ limitatǎ de simptome cerute de diagnosticul de
tulburare anxioasǎ generalizatǎ din D.S.M.-IV si nu include
anxietatea episodicǎ din tulburarea de panicǎ. Existǎ 14 itemi,
fiecare dintre ei evaluati de la 0-4 in functie de severitate, cu un
scor total ce variazǎ de la 0-56. Un scor de 14 a fost sugerat ca fiind
pragul pentru o anxietate clinic semnificativǎ, iar scorul de 5 si mai
putin sunt tipice pentru indivizii dintr-o anumitǎ comunitate. Aceastǎ
scalǎ a fost adeseori folositǎ pentru monitorizarea rǎspunsului la
tratament. Itemii acestei scale sunt:
1) stare anxioasǎ (ingrijorare, asteptarea a tot ceea ce poate
fi mai rǎu, teama de ceea ce urmeazǎ, irascibilitate);
2) tensiune (senzatia de tensiune, oboseste usor, reactie de
tresǎrire, ii dau lacrimile usor, senzatie de neliniste, incapacitate de
a se relaxa);
3) teamǎ (de intuneric, de persoane necunoscute, de
singurǎtate, de animale, de trafic sau de aglomeratie);
4) insomnie (adoarme cu dificultate, somn intermitent, somn
neodihnitor si obosealǎ la trezire, cosmaruri, spaime nocturne);
5) intelectual (dificultǎti de concentrare, memorie slabǎ);
6) stare depresivǎ (pierderea interesului, lipsa plǎcerii in
exercitarea hobby-urilor, depresie, oscilatii dispozitionale nocturne);
7) somatic – muscular (dureri, spasme, blocaje, scrasnete din
dinti, voce tremuratǎ, tonus muscular crescut);
8) somatic – senzorial (tinnitus, vedere incetosatǎ, senzatii de
cald si de frig, senzatie de slǎbiciune, intepǎturi);
9) simptome cardiovasculare (tahicardie, palpitatii, dureri in
piept, senzatii de lesin);
10) simptome respiratorii (apǎsare sau greutate in piept,
senzatii de sufocare, oftat);
11) simptome gastrointestinale (dificultǎti la inghitire, dureri
abdominale, senzatii de arsurǎ, balonare, greatǎ, vomǎ, tulburǎri
intestinale, pierdere in greutate, constipatie);
12) simptome urogenitale (frecventa si urgenta mictiunii,
amenoree, aparitia frigiditǎtii, ejaculare precoce, pierderea
libidoului, impotentǎ);
13) simptome autonome (uscǎciunea gurii, congestionare,
paloare, tendinta de a transpira, vertij, migrene datorate tensiunii);
14) comportamentul la interviu (neastampǎr, agitatie,
incruntare, expresie incordatǎ sau respiratie precipitatǎ, paloare
facialǎ, inghitire in sec, spasme ale tendoanelor, pupile dilatate).
Punctajul este de la 0-4: 0- absent, 1- slab (se manifestǎ
neregulat si pentru perioade scurte), 2- moderat (se manifestǎ
relativ constant si dureazǎ mai mult), 3- sever (se manifestǎ
continuu si dominǎ viata subiectului), 4- foarte sever (se manifestǎ
ca un handicap).
Tratamente
Tratamentul pentru anxietatea generalizatǎ poate fi
medicamentos, terapeutic, dar si combinat in functie de severitatea
tulburǎrii.
Tratamentul medicamentos constǎ in prescrierea:
 anxioliticelor care reprezintǎ o clasǎ de substante ce se
distinge prin diminuarea anxietǎtii, reducerea stǎrii de tensiune
psihicǎ, actiune asupra stǎrilor de agitatie psihomotorie, ameliorarea
tulburǎrilor de comportament, echilibrarea reactiilor emotionale;
 tranchilizantelor al cǎror principal efect terapeutic este
reducere anxietǎtii, motiv pentru care mai sunt denumite si
medicamente anxiolitice. Principalele tranchilizante sunt:
meprobamat, atarax, napotoh, serax, rudotel, rivotril;

 beta-blocantelor care au ca principal efect diminuarea

anxietǎtii insotite de tulburǎri somatice si care sunt indicate de
psihiatru in: stǎri de anxietate cu sau fǎrǎ simptome somatice,
depresie endogenǎ, alcoolism, dependentǎ de drog si sevraj,
tratamentul unor forme rezistente de schizofrenie. Principalul
reprezentant al acestei clase este propanololul.
Medicamentele sunt tratamentul de electie, uneori se
folosesc singure, alteori in asociere cu terapia cognitiv-
comportamentalǎ sau alte tehnici de psihoterapii. Anxietatea se
trateazǎ in general cu o terapie combinatǎ, usor accesibilǎ. Pentru a
realiza un tratament complex si eficient este utilǎ combinarea
tehnicilor de relaxare cu informarea pacientului asupra originii
simptomelor si invǎtarea tehnicilor de controlare a anxietǎtii
provocate de gandurile parazite.

4. Concluzii
Anxietatea reprezintǎ o problematicǎ interesantǎ atat
pentru oamenii de stiintǎ, pentru specialisti, cat si pentru indivizii
comuni, aceasta deoarece stǎrile anxioase sunt resimtite de fiecare
om pe parcursul vietii sale, avand o intensitate mai micǎ sau mai
mare, putandu-se ajunge la patologic in momentul in care aceasta
afecteazǎ functionarea individului pe toate urile.
Anxietatea poate fi o tulburare de sine stǎtǎtoare, dar, in
acelasi timp, se poate manifesta si in cadrul tulburǎrilor fobice,
obsesiv-compulsive, tulburǎrilor acute de stress, dar si in cele de
stress posttraumatic.
Anxietatea are o istorie destul de controversatǎ, deoarece
existǎ mai multe teorii care contribuie la stabilirea etiopatogeniei, la
definirea cat mai exactǎ, la realizarea clasificǎrii, diagnosticǎrii si a
tratamentului sǎu. Cateva dintre ele sunt teoriile biologice, teoria
psihanaliticǎ, teoria existentialǎ, teoria comportamentalǎ si cea
cognitivǎ.
Teoriile biologice s-au dezvoltat in urma studiilor
preclinice asupra modelelor de anxietate la animale si in urma
cercetǎrilor fundamentale neurochimice si ale actiunii medicatiei
psihotrope. Principalii factori implicati in etiopatogenia tulburǎrii
anxioase sunt reprezentati de reactivitatea sistemului nervos central
care precede manifestǎrile periferice, de interventia
neurotransmitǎtorilor (noradrenalina si serotonina). In cadrul
conceptului biologic despre anxietate existǎ douǎ tendinte:
modificǎrile biologice reflectǎ conflicte psihologice si modificǎrile
biologice preced si determinǎ conflicte psihologice.
Teoriile psihanalitice. Conform conceptiilor definitivate de
S. Freud, anxietatea este un semnal pentru pericolul penetrǎrii in
inconstient a dorintelor infantile inacceptabile, reprimate, de naturǎ
sexualǎ. Dacǎ mecanismele de apǎrare nu reusesc sǎ neutralizeze
pericolul apare anxietate simptomaticǎ. Teoria psihanaliticǎ afirmǎ
cǎ, prin perceptia anxietǎtii ca o tulburare, se pierde din vedere
semnificatia de semnal si existǎ pericolul ignorǎrii cauzelor
subiacente. Astfel, scopul interventiei psihanalitice, nu e in primul
rand eliminarea anxietǎtii, ci crestere tolerantei la aceasta, pentru a
putea percepe adecvat semnalul si conflictul subiacent.
Teoria existentialǎ. Conceptul central al acestei teorii se
referǎ la faptul cǎ o persoanǎ poate deveni constientǎ la un moment
dat de un sentiment de inutilitate al vietii sale; acesta poate deveni
atat de profund incat sǎ depǎseascǎ ideea unei morti inevitabile.
Anxietatea reprezintǎ rǎspunsul persoanei la acest vid al existentei.
Teoria comportamentalǎ. Conform acestei teorii,
anxietatea reprezintǎ un rǎspuns conditionat la stimuli specifici de
mediu sau un rǎspuns de imitare a reactiilor anxioase ale pǎrintilor
(teoria invǎtǎrii sociale). Comportamentalistii au incercat sǎ explice
aparitia anxietǎtii prin mai multe modele:
a) modelul conditionǎrii clasice care implicǎ asocierea unui
stimul nociv (neconditionat), cu un stimul initial neutru (o situatie
socialǎ, un obiect). Dupǎ aparitia acestei conditionǎri apare
comportamentul de evitare a stimulului pentru a preveni aparitia
anxietǎtii. Lipsa majorǎ a acestui model este cǎ la majoritatea
pacientilor nu se poate determina stimulul nociv;
b) “frica de fricǎ” reprezintǎ frica de aparitie a anxietǎtii si
conditionarea interoceptivǎ. Cel mai temut lucru pentru individul cu
tulburare anxioasǎ este aparitia anxietǎtii si nu situatia fobicǎ in
sine. S-a sugerat cǎ aparitia anxietǎtii este rezultatul unui proces de
conditionare internǎ. Astfel, stimulii interni initial indiferenti
(ametealǎ usoarǎ) pot prin conditionare sǎ devinǎ factorii
declansatori pentru anxietate. Ca rezultat, individul isi va
supraveghea atent reactiile interne, in cǎutarea unor indicii ale
aparitiei posibilei anxietǎti. Modelul nu poate insǎ explica identitatea
dintre stimulii conditionati si simptomele rǎspunsului conditionat;
c) interpretarea catastroficǎ: anxietatea este produsǎ de
interpretarea gresitǎ a senzatiilor corporale. Astfel palpitatiile pot fi
interpretate ca un infarct miocardic. Modelul nu justificǎ insǎ aparitia
anxietǎtii la indivizii care nu au raportat anterior anxietǎtii nici un
simptom fizic sau psihic;
d) sensibilitatea la anxietate. Acest model postuleazǎ cǎ
indivizii care prezintǎ o mare sensibilitate la anxietate sunt
predispusi la a interpreta eronat propriile senzatii. Se pare cǎ
sensibilitatea la anxietate reprezintǎ o trǎsǎturǎ ce reflectǎ credinte
eronate despre simptomele anxioase. Aceasta apare inaintea
anxietǎtii si predispune la anxietate.
Teoriile cognitive au o mare importantǎ, depǎsind teoria
invǎtǎrii prin introducerea modelului de pattern cognitiv. Conform
acestei teorii un pacient care suferǎ de o tulburare anxioasǎ are
tendinta de a supraestima gradul de pericol al unei anumite situatii
si in acelasi timp de a-si subaprecia abilitatea si capacitatea de a
face fatǎ acelei amenintǎri fizice sau psihice percepute de el.
Dupǎ cum se observǎ, aceste teorii nu sunt contradictorii,
ci sunt complementare si fiecare dintre ele are ca obiectiv principal
gǎsirea unei metode cat mai eficace de tratament.
Particularitate principalǎ a tulburǎrii anxioase constǎ in
teama si ingrijorarea excesivǎ a pacientului, care se manifestǎ
aproape tot timpul si dureazǎ mai mult de sase luni. Subiectul
afirmǎ cǎ nu-si poate controla anxietatea si prezintǎ cel putin trei din
urmǎtoarele simptome: senzatia cǎ se aflǎ la capǎtul puterilor,
neliniste, fatigabilitate, senzatia de vid mental, tulburǎri de somn,
dificultǎti de concentrare a atentiei si incordare muscularǎ.
Continutul temerilor si ingrijorǎrilor nu este directionat precis ca in
cazul fobiilor sau al tulburǎrilor obsesiv-compulsive.
D.S.M.-IV postuleazǎ cǎ incidenta acestei tulburǎri in
cadrul populatiei este de aproximativ 3%, iar 12% din pacientii care
se prezintǎ la clinicǎ pentru tulburǎri anxioase sunt afectati de
aceastǎ boalǎ.

5. Corelatia anxietate – toxicomanie

Specialistii definesc anxietatea ca fiind o stare emotionalǎ
de tensiune nervoasǎ, de fricǎ puternicǎ, slab diferentiatǎ si adesea
cronicǎ. Diferenta dintre fricǎ si anxietate este o chestiune de grad si
mai ales de cognitie. Frica este mai de curand o stare al cǎrei obiect
este bine cunoscut de subiect, adicǎ o stare care are un continut
emotional si reprezentativ al obiectului sǎu. Vorbim despre anxietate
in cazul in care obiectul e slab diferentiat din punct de vedere
cognitiv, dar si in cazurile patologice, cand fricile sunt repetitive,
intense sau cronice.
Dupǎ cum am relatat in submodulele anterioare,
anxietatea poate fi o tulburare de sine stǎtǎtoare, dar si o stare
regǎsitǎ in cadrul altor tulburǎri, cum ar fi schizofrenia, tulburǎrile
afective, paranoia, toxicomania. Dispozitia anxioasǎ este perceputǎ
ca o amenintare, ca un pericol iminent nedefinit pe care pacientul le
resimte in majoritatea timpului si nu se poate debarasa de ele,
aceastǎ stare de disconfort fiind insotitǎ de supraatentie involuntarǎ.
De aceea pacientii anxiosi prezintǎ o fatigabilitate crescutǎ.
Aceste simptome sunt regǎsite la toxicomani, atat la
consumatori, cat si la cei aflati in cura de dezintoxicare. La
consumatori factorii care determinǎ anxietatea sunt:
 Gandul cǎ pot fi urmǎriti de organele de politie in momentul in
care achizitioneazǎ marfa;
 Gandul cǎ relatiile cu persoanele apropiate (familie, prieteni)
vor fi periclitate, distruse in momentul in care acestia aflǎ de
consumul de droguri;
 La cei naivi, gandul cǎ se poate instala dependenta (care de
fapt deja este prezentǎ) si cǎ pot recurge la acte infractionale pentru
a-si putea procura doza necesarǎ;
 Bolile care se pot transmite in urma injectǎrii cu acelasi ac (HIV-
SIDA, hepatita C);
 Gandul cǎ nu mai pot fi responsabili de actele lor;
 Transformǎrile la nivel somatic care duc la ideatie despre
moarte.
Dacǎ la consumatori anxietatea are un obiect mai bine
precizat, la cei aflati in cura de dezintoxicare, tulburarea anxioasǎ
are un caracter difuz si este prezentǎ sub forma unor simptome ale
cǎror elemente esentiale sunt:
- aprehensiune- temeri despre viitoare nenorociri, dificultǎti
de concentrare. Ei sunt adesea sceptici cu privire la toti cei care vor
sǎ le ofere ajutor, precum si la faptul cǎ vor renunta la consum
pentru totdeauna. Au temeri legate de viitorul lor familial (fie cǎ nu
isi pot intemeia o familie, fie cǎ dacǎ nu si-au distrus-o deja pe cea
existentǎ, o vor face in viitorul apropiat), de cel profesional (cǎ nu-si
pot gǎsi un loc de muncǎ, cǎ vor fi concediati sau cǎ nu vor fi lǎsati
sǎ-si continue studiile), dar si de cel social (se gandesc cǎ vor fi
marginalizati).
- tensiune motorie- frǎmantare permanentǎ, cefalee tip
tensiune, tremurǎturi, incapacitatea de relaxare. Toxicomanii aflati
in cura de dezintoxicare prezintǎ o agitatie crescutǎ (logoree,
neputinta de a sta intr-un singur loc), in timpul sevrajului prezintǎ
agresivitate, prurit.
- hiperactivitate vegetativǎ- ameteli, transpiratie, au gura
uscatǎ, tahicardie.
Toate aceste stǎri duc la un disconfort fizic si psihic major, la
disfunctionalitatea pe socio-familial. Acestea sunt intalnite atat in
consumul de droguri si implicit in sistarea lui, cat si in tulburarea
anxioasǎ. De aici se observǎ cǎ aceste douǎ tulburǎri se
interconditioneazǎ, sunt interdependente; majoritatea
heroinomanilor prezintǎ stǎri anxioase, insǎ nu se poate spune cǎ
orice sau fiecare anxios va recurge la consumul de substante toxice,
mai exact la heroinǎ, imediat dupǎ aparitia unuia sau mai multor
atacuri de panicǎ. Astfel se poate deduce cǎ toxicomania determinǎ
anxietatea, procesul invers fiind valabil doar pentru o dependentǎ
de anxiolitice.