Apariţia şi dezvoltarea versiunilor DSM

În 1849, directorul spitalului Butler din Rhode Island, Isaac Raz, a prezentat o lucrare prin care
propunea un sistem uniform de denumire, clasificare şi înregistrare a bolilor psihice. În 1913, Dr
James Maz vine cu aceeaşi propunere, astfel că în 1933 Academia de medicină din New York
decide să producă primul manual de statistică a bolilor mentale, adoptat de Asociaţia Americană
de Neurologie. După dezvoltarea sistemului de clasificare şi codificare a bolilor psihice
recunoscute până în acel moment, Asociaţia Psihiatrică Americană hotărăşte publicarea acestei
versiuni sub numele Diagnostic and Statistical Manual (DSM) în 1952. DSM-ul grupează
tulburările mentale în:

1. tulburări cauzate sau asociate funcţiilor creierului,

2. tulburări fără o cauză fizică sau structurală în creier,
3. tulburări de personalitate.

Tulburările psihotice şi psihonevrotice au fost denumite ,,reacţii”. În 1968 apare ediţia DSM-2
(APA) în care apare termenul de schizofrenie deşi nu există toate datele referitoare la această
boală.

DSM-1 şi DSM-2 au un punct slab în ceea ce priveşte elaborarea unei scheme/clasificări a

bolilor mentale, tocmai pentru că în perioada dezvoltării acestor manuale se considera că
simptomele psihiatrice reprezintă o camuflare a conflictelor interioare care nu se pot exprima în
mod direct.
DSM-III a fost prima clasificare oficială APA, care a introdus criterii de diagnostic clare plus
sistemul multiaxial, ceea ce a reprezentat prima schimbare de paradigmă, a doua fiind
considerată DSM-5.
DSM-IV nu a introdus modificări radicale faţă de DSM-III, dar a adus un plus în sensul că acesta
cuprindea: clarificarea diagnosticelor, sistemul de codificare, seturi de criterii diagnostice, texte
descriptive pentru fiecare categorie importantă.

Versiunea revizuită a DSM-IV, respectiv DSM-IV-TR (2000) a apărut din necesitatea

actualizării DSM-IV, prin introducerea datelor obţinute în timp şi prin eliminarea unor
inadvertenţe existente în manualul vechi. Cu toate acestea, descrierea bolilor mentale pe baza
simptomatologiei, limbajul simplu utilizat, precum şi descrierea scurtă, fără prea multe detalii a
simptomelor, au făcut ca DSM-IV-TR să fie accesibil pentru publicul larg, astfel că fiecare putea
să încerce să-şi găsescă descrierea potrivită pentru ,,tulburarea” pe care şi-o atribuia. Astfel, pe
lângă descrierea simptomelor, au devenit necesare şi datele desprinse într-un singur cadru, cel
terapeutic, fiind introdusă necesitatea culegerii datelor observabile.

Procesul de revizuire a DSM-IV-TR a început în 1999, în contextul întâlnirii dintre reprezentanţii

Institutului Naţional de Sănătate Mentală a SUA şi cei ai Asociaţiei Psihiatrice Americane. În
cadrul întâlnirii s-a stabilit ca noua versiune a DSM să cuprindă noutăţile rezultate din studiile
neurobiologice, genetice şi psihofarmacologice cu privire la tulburările psihice. La întâlnire au

1
fost prezenţi specialişti din domeniul geneticii, neurobiologiei, cognitivişti, behaviorişti,
psihoendocrinologi şi psihofarmacologişti.

Lipsa unei delimitări clare între tablourile clinice din DSM-IV-TR precum şi existenţa
,,tulburărilor neclasificate” au fost alte motive de revizuire a manualului. La revizuirea
manualului s-au alăturat şi reprezentanţii Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie (WPA), cei ai
Organizaţiei Mondiale a sănătăţii (WHO), iar în ceea ce priveşte susţinerea financiară au
contribuit Institutul Naţional de Abuz de Droguri (NIDA) şi Institutul Naţional de Alcoolism şi
Abuz de Alcool (NIAAA) al USA. Astfel s-a creat Institutul American de Psihiatrie pentru
Cercetare şi Educaţie, al cărui director este Dr. Darrel A. Regier.

Comparaţie între DSM-IV-TR şi DSM-5

Prima şi cea mai importantă schimbare faţă de versiunile precedente ale DSM este modificarea
tipului de clasificare de la categorial la dimensional. DSM-5 oferă practicienilor posibilitatea
măsurării cantitative a celor mai importante arii clinice: depresie, anxietate, manie, tulburări de
somn, folosire de substanţe, obsesie, domenii ale personalităţii. Acest lucru se realizează prin
faptul că la sfârşitul descrierii fiecărei arii clinice este dată o scală de severitate, care permite
evaluarea cantitativă şi nivelul de bază de la care se poate evalua evoluţia clinică.
DSM-5 spre deosebire de DSM-IV-TR furnizează şi un instrument de feedback: “Patient –
Reported Outcome Measurement Information System” (PROMIS). Acesta este un chestionar de
ilustrare a statutului pacientului în relaţie cu normele naţionale şi conţine: evaluarea făcută de
clinician şi evaluarea făcută de pacient http://www.nihpromis.org

Un punct forte al DSM-5 este claritatea textului. Astfel, fiecare informaţie este utilă iar expresiile
cu un grad mai mare de dificultate sunt imediat explicate. Spre deosebire de DSM-IV-TR
,,tulburările neclasificate” sunt înlăturate, terapeutul fiind pbligat, în acest caz, să opteze pentru
unul din diagnostice şi să îşi argumenteze opţiunea.

Manualul DSM-5 ia în considerare criticile aduse manualelor DSM-III şi DSM-IV-TR, cu unele

este de acord iar pe altele le respinge, fără a ignora motivarea acestui fapt, deci având la bază
argumente solide. De exemplu expresia ,,condiţii medicale generale” se înlocuieşte în DSm-5
cu ,,o altă afecţiune”, acolo unde este cazul, în toate tulburările. Spre deosebire de DSm-IV-TR şi
referitor la sistemul multiaxial, DSm-5 recomandă unificarea axelor I (tulburarea clinică psihică),
axa II (tulburarea de personalitate) şi axa III (condiţiile medicale generale) într-o singură axă
care să conţină toate informaâiile despre tulburările clinice ale clientului, indiferent dacă sunt
psihiatrice, de personalitate sau somatice.

Tulburări neurodevelopmentale

În DSM-IV-TR termenul utilizat este ,,retard mental”. Cu toate acestea, termenul de dizabilitate
intelectuală a început să fie utilizat mai des în ultimele două decenii în sfera medicală,

2
educaţională şi în alte domenii. În ciuda schimbării denumirii termenului deficitele, de la
dezvoltarea capacităţilor cognitive şi până la criteriile de diagnosticare, sunt introduse în sfera
tulburărilor mentale.

Termenul de ,,tulburare de dezvoltare intelectuală” este menţionat ca paranteză pentru a sublinia

iniţiativa Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi anume sistemul de clasificare a tulburărilor ce se
regăseşte în ICD – 11 şi care urmează să fie lansat în 2015. Tulburările de comunicare prezentate
în DSM – 5 includ tulburările de limbaj (care includ din DSM-IV-TR tulburarea limbajului
expresiv şi tulburarea mixtă a limbajului receptiv şi expresiv), tulburările de vorbire care pun
accentul pe sunete (o noutate pentru tulburarea fonologică), tulburarea fluenţei cu debut în
copilările (un nume nou pentru babism) şi, de asemenea, este inclusă şi tulburarea comunicării
sociale (pragmatice).

Tulburarea comunicării sociale face referire la dificulăţile cu care sunt utilizate aspectele
limbajului verbal şi non-verbal în plan social şi este foarte importantă, de luat în considerare
atunci când vorbim despre tulburările din spectrul autismului.

Tulburarea de spectru autist este un concept nou în DSM-5 în sensul că tulburările prezentate în
DSM-IV-TR îndeplinesc acum o singură condiţie, cu diferite niveluri de severitate. Secţiunea
tulburărilor de dezvoltare pervazivă (după DSM-IV-TR TR) cuprinde: tulburarea autistă;
tulburarea Asperger; tulburarea Rett; tulburarea dezintegrativă a copilăriei; tulburarea pervazivă
de dezvoltare fără altă specificaţie (PDD-NOS sau Autism atipic). Criteriile de dianostic pentru
tulburarea de hiperactivitate şi deficit de atenţie (ADHD) sunt similare în DSM-5 cu cele din
DSM-IV-TR. Sunt luate în considerare tot cele 18 simptome împărţite în două categorii: cele
specifice lipsei de concetrare şi cele specifice hiperactivităţii şi impulsivităţii.

Pentru a putea fi pus un diagnostic este necesară prezenţa a cel putin 6 simptome care persistă
mai mult de 6 luni la un nivel neconcordant cu nivelul de dezvoltare. Cu toate acestea au fost
făcute mai multe modificări în DSM-5: au fost adăugate elemente care să permită aplicabilitatea
criteriilor pe durata întregii vieţi, în ceea ce priveşte debutul ADHD se contrazice faptul că au
fost înregistrate simptome înainte de vârsta de 7 ani şi se subliniază că o parte din simptomele de
deficit de atentie,hiperactivitate şi impulsivitate au fost prezente înainte de vârsta de 12 ani. În
DSM- 4 ADHD era un diagnostic pus pâna la vârsta de 18 ani. DSM – ul anterior nu definea un
diagnostic pentru adulţi cu simptomatologie de ADHD. În DSM-5, indivizii la maturitate,
împreuna cu neatenţia şi neliniştea, impulsivitatea rămâne problematică chiar şi atunci când
hiperactivitatea s-a diminuat.

ADHD-ul este asociat cu performanţe şcolare şi academice scăzute, respingere socială, şi, ca
adulţi, performanţă profesională scazută, probabilitate crescută de neangajare şi conflicte
interpersonale. Indivizii cu ADHD sunt semnificativ mai predispusi decât cei care nu suferă de
aceasta tulburare la consum si abuz de substanţe, dar şi la detenţie. Riscul abuzului de substanţe
este major mai ales atunci cand tulburarea este amplificată de comportament antisocial. Indivizii
cu ADHD sunt mai predispuşi la rănire.

3
Accidentele din trafic sunt mai frecvente la conducătorii auto cu ADHD. Tulburările specifice
ale învăţării combină diagnosticele prezente în DSM-IV-TR aferente tulburării de lectură,
tulburarii matematice, tulburării de exprimare în scris şi tulburării de învăţare. Pentru că
deficitele de învăţare în domeniul cititului, exprimării în scris şi matematcii apar împreună, sunt
introduse coduri pentru fiecare tip de deficit. În DSM-5 sunt incluse următoarere tulburări
motorii: tulburarea developmentală de coordonare, tulburarea mişcărilor stereotipe, tulburarea
Tourette, Ticurile persistente, motorii sau vocale, ticurile provizorii. Spre deosebire de DSM-IV-
TR, în DSM-5 tulburarea mişcărilor stereotipe a fost clar diferenţiată de tulburarile de
comportament repetitiv axat pe corp, detaliat în capitolul destinat tulburării obsesiv-compulsivă.

Spectrul schizofren şi alte tulburări psihotice

Schizofrenia nu mai apare ca avînd subtipurile clasice iar diagnosticul a fost simplificat fată de
DSM-IV-TR. Diagnosticul se bazează pe o evaluare pe secţiuni, fiecare secţiune fiind evaluată
pe o scală cu 5 ancore, de la 0 (absent) la 4 (sever)
În acest capitol este introdusă şi tulburarea schizotipală desi ea apare si in sfera tulburarilor de
personalitate conform ISD 10. Pentru diagnosticul tulburarii de personalitate schizotipala trebuie
indeplinite cel putin cinci din urmatoarele criterii:
- interpretarea incorecta a evenimentelor
- credinte ciudate sau gandire magica care sunt nepotrivite pentru normele culturale
- perceptii neobisnuite, incluzand delirul
- gandire ciudata si vorbire particulara
- suspiciozitate si gandire paranoida, cum ar fi credinta ca cineva ii vrea raul
- aplatizare emotionala, se tine de-o parte si este izolat
- comportament sau infatisare ciudate, excentrice, bizare
- absenta unor prieteni apropiati si a confidentilor, altele decat rudele
- anxietate sociala extrema ce nu se amelioreaza odata cu familiarizarea cu situatia.

DSM-5 nu face referire la replica în normalitate a acestei tulburări. Abordarea tulburării delirante
păstrează aceeaşi formă ca în DSM-IV-TR. În tulburarea delirantă este inclusă doar patologia cu
delir sistematizat monotematic nehalucinator de tip paranoia. Include următoarele tipuri: de tip:
erotoman, grandios, de gelozie, perseecutor, somatic, mixt, nespecificat.

Psihoza scurtă din DSM V păstrează, de asemenea, opţiunea din DSM-IV-TR de a se limita la
tulburările psihotice mai lungi de o zi, dar manifestate mai puţin de o lună.

Şi aici este păstrată amprenta DSM-IV-TR. Aceasta este împărţită în tulburare schizofreniformă
cu durata de până la 6 luni şi Schizofrenia propriu-zisă, cu durata de peste 6 luni.
Principala noutate în cazul schizofreniei constă în renunţarea la subtipurile clinice şi la
etichetarea de „delir bizar”, fapt consecutiv căruia se cere prezenţa a 2 simptome dintre cele 5
(delir, halucinaţii, dezorganizarea vorbirii, comportament dezorganizat sau cataton, simptome
negative), cel puţin unul dintre simptome fiind dintre primele 3. Schizofrenia presupune aceleaşi

4
simptome cu o durată de peste 6 luni, cu minimum de o lună cu 2 dintre cele 5 simptome
menţionate, la fel ca la Tulburarea schizofreniformă. În rest, pot fi prezente simptome negative
sau din serie schizotipală. Se menţionează şi alte simptome posibile (depersonalizare,
derealizare, anxietate, ostilitate, depresie), precum şi deficienţe neurocognitive în ceea ce
priveşte memoria, funcţiile lingvistice şi executive, încetinirea vorbirii. Sunt menţionate şi
modificări neuroimagistice şi structurale cerebrale, precum şi un deficit în coordonarea motorie,
în integrarea senzorială , în secvenţele motorii ale mişcărilor corpului , confuzie dreapta-stânga.
Toate acestea subliniază fundalul de vulnerabilitate care – se comentează în literatură –
articulează tulburarea schizofrenă clinică cu spectrul său „nepsihotic”.

În conformitate cu actualul DSM V, orice delir halucinator ce durează mai mult de 1 lună poate
fi etichetat ca schizofrenie. Nu se cere identificat un „delir bizar” şi nici simptome de prim rang
Schneider sau similare acestora. Această ciudată nivelare diagnostică se plasează contra
curentului actual, care pune tot mai mare accent (în conformitate cu tradiţia) pe tulburarea eu-lui
(self-ului) în schizofrenie. Şi la fel pe o dezorganizare specifică rezultată din deficitul de
coerenţă centrală. Probabil că cele două direcţii, cea de-diferenţiatoare şi cea care caută
specificitatea psihozei schizofrene în diferenţierea sa de psihozele (scurte), delirant-halucinatorii,
vor evolua în continuare în paralel. Ultima are importanţă pentru programe de cercetare care
evidenţiază specificul schizofreniei în raport cu cealaltă psihoză în genere şi cu cele delirant
halucinatorii în special.

În ceea ce priveşte Tulburarea schizoafectivă de tip bipolar şi de tip depresiv se recunoaşte că un

număr de pacienţi pot avea iniţial o altă psihoză. Dar nu e prevăzută situaţia în care „episoade”
schizo-afective ar putea apărea tranzitoriu în cursul evoluţiei schizofreniei sau tulburării bipolare.
Tulburarea (sindromul) cataton e considerat aparte, ca putând apărea în diverse contexte
psihotice, inclusiv conjugat cu depresia majoră sau diverse condiţii medicale.
În această clasificare sunt introduse şi: Tulburări psihotice datorate unei boli medicale şi induse
de substanţe/medicaţie şi Tulburări psihotice şi din spectrul schizofren nespecificate
Sindromul psihotic atenuat e inclus şi în capitolul „Condiţii pentru studii următoare”, el nefiind
de fapt considerat un diagnostic oficial al DSM V.

Tulburările bipolare şi cele asociate acestora

DSM-5 permite specificarea unor condiţii în diagnosticarea tulburărilor bipolare şi celor asociate
acestora, inclusiv calsificarea necesară în cazul persoanelor care au antecedente de tulburare
depresivă majoră şi care au înregistrat episoade de hipomanie, cel puţin 4 zile consecutive.

Tulburări depresive
DSM-5 conţine mai multe tulburări depresive noi, inclusib tulburarea disruptivă de dereglare a
dispoziţiei şi tulburarea disforică premenstruală. Petru a răspunde preocupărilor cu privire la
diagnosticul şi tratamentul tulburarilor bipolare la copii, a fost introdusă tulburarea de dereglare a

5
dispoziţiei cu referire la indivizii cu vârsta până la 18 ani, care prezintă episoade persistente de
iritabilitate şi fenomene comportamentale incontrolabile extreme.

Pe baza dovezilor ştiinţifice, tulburarea disforică premenstruală este descrisă, spre deosebire de
DSM-IV-TR în care este prezentată în anexă, în corpul principal al DSM-5.
În cele din urmă, DSM-5 conceptualizează forme modificate de depresie. Astfel, ceea ce a fost
menţionat ca distimie în DSM-IV-TR, intră acum în categoria tulburărilor depresive persistente,
care include atât tulburarea depresivă majoră cronică cât şi tulburarea distimică.
În DSM-IV-TR se face referire la depresia definit de episodul depresiv major care are o durată de
mai puţin de 2 luni şi care apare în urma decesului unei persoane dragi. DSM-5 exclude acestă
descriere, unul dintre motive este acela că se poate interpreta că perioada de doliu durează numai
2 luni, în contextul în care medicii şi consilierii o frecvenţă a perioadei cuprinsă între 1 şi 2 ani.
În al doilea rând s-a constatat că decesul unei persoane dragi constituie un factor psihosocial
sever care poate conduce la un episod depresiv major pe fondul vulnerabilităţii individului şi
poate debuta imediat după moarte persoanei dragi. Când tulburarea depresivă majoră are loc în
contextul de doliu, pot apărea sentimente de inutilitate, imunitate scăzută, deficienţe în sfera
interpersonală. În al treilea rând, depresia pe fondul doliului este mai probabil să apară la
indivizii care, în istoricul familial sau personal, au trecut prin episoade depresive majore.

Spre deosebire de DSM-IV-TR, în DSM-5 descrierile fac o distincţie clară între simptomele
depresiei pe fondul doliului şi cele ale unui episod depresiv major.

Tulburările de anxietate
În capitolul dedicat tulburărilor de anxietate, DSM-5 nu mai include tulburarea obsesiv-
compulsivă (inclusă în capitolul Tulburarea obsesiv-compulsivă şi alte tulburări asociate),
tulburarea de stress postraumatic şi tulburarea acută de stress (incluse în capitolul Tulburări
legate de traume şi stresori). Cu toate acestea, ordinea în care sunt prezentate acestea reflectă
relaţiile strânse dintre ele.

Modificările privind criteriile specifice agorafobiei, fobiei specifice şi tulburării de anxietate

socială elimină cerinţa conform căreia în cazul persoanelor cu vârsta peste 18 ani nivelul
anxietăţii creşte. Această schimbare se bazează pe dovezi conform cărora persoanele cu astfel de
tulburări sau ,,fobii” supraestimează pericolul iar persoanele mai în vârstă atribuie termenului de
fobie temerile legate de îmbătrânire. În schimb, anxietatea trebuie să fie disproporţionată în
raport cu pericolul real, luându-se ân considerare factorii culturali contextuali. În plus, durata de
6 luni, care a fost limitată la persoanele sub 18 ani în DSM-IV-TR, este extinsă acum la toate
vârstele. Această modificare are scopul de a face diferenţa dintre aceste tulburări de anxietate şi
temerile trecătoare.
Caracteristicile esenţiale ale atacurilor de panică rămân neschimbate, desi complică terminologia
din DSM-IV-TR pentru a putea fi descrise diferite tipuri de atacuri de panică (de exemplu cel
legat de o situaţie, spontan şi cel predispus de o situaţie) sunt înlocuite cu termenii atacuri de
panică aşteptate şi neaşteptate. Atacul de panică funcţionează ca un marker şi factor de
prognostic pentru severitatea diagnosticului şi predispoziţia pentru o serie de tulburări. Prin

6
urmare, atacul de panică ar putea fi un criteriu pentru majoritatea tulburărilor prezentate în DSM-
5.
Tulburarea de panică şi Agorafobia sunt despărţite în DSM-5. Astfel, fostele diagnostice din
DSM-IV-TR de tulburare de panică cu agorafobie, tulburare de panică făra agorafobie sau
agorafobie făra antecedente de tulburare de panică sunt acum înlocuite cu două diagnostice,
tulburare de panică şi agorafobie, fiecare cu criteriile lor separate. Această schimbare vine în
urma cercetărilor din care a rezultat că un număr substanţial de persoane cu agorafobie nu aveau
simptome de panică. Criteriile de diagnostic pentru agorafobie derivă din descriptorii prezentaţi
în DSM-IV-TR, deşi acum este necesară o certitudine a prezenţei temerilor specifice agorafobiei.
Astfel se face distincţia între agorafobie şi fobiile specifice.

În ceea ce priveşte fobia specifică, caracteristicile de bază ale acesteia rămân aceleaşi ca în
DSM-IV-TR, dar se renunţă la cerinţa conform căreia persoanele cu vârsta peste 18 ani
înregistrează episoade de anxietate excesivă. Mai mult, criteriul durată ,,de obicei durată de 6
luni sau mai mult” se aplică acum pentru toate vârstele. Cu toate acestea, tipurile de fobie
specifică au rămas în esenţă aceleaşi.

Caracteristicile esenţiale ale tulburării de anxietate socială (fobia socială) rămân aceleaşi. O
schimbare semnificativă este aceea că termenii care se referă la generalizări au fost eliminaţi
întrucât în cazul tulburarii de anxietate socială, temerile includ situaţii sociale care sunt greu de
operaţionalizat. De exemplu sunt persoane care au fobie in situaţiile care implica performaţa.
Tulburarea de anxietate de separare în DSM-IV-TR a fost clasificată în secţiunea tulburărilor de
obicei diagnosticate prima dată în copilărie sau adolescenţă. Caracteristicile de bază rămân în
mare parte neschimbate, deşi formularea criteriilor a fost modificată pentru a se putea facilita
reprezentarea, mai adecvată, expresiei simptomelor anxietăţii de separare la vârsta adultă.
Tulburarea de anxietate de separare apare deopotrivă şi la copii dar şi la adulţi, intrucât
comportamentele de evitare pot apărea şi în mediul şcolar dar şi la locul de muncă. De asemenea,
spre deosebire de DSM-IV-TR, în criteriile de diagostic nu se mai specifică faptul că anxietatea
de separare deputează înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, întrucât în urma cercetărilor, a fost
contatat un număr impresionant de adulţi care au înregistrat debutul acestei tulburări.
Mutismul selectiv a fost clasificat în DSM-IV-TR în secţiunea ,,Tulburări diagnosticate de obicei
pentru prima dată în copilărie sau adolescenţă”. În DSM-5 este clasificat ca o tulburare de
anxietate. Criteriile de diagnostic sunt în mare parte neschimbate, fiind luate în considerare cele
reprezentate în DSM-IV-TR.

Tulburarea obsesiv-compulsivă şi alte tulburări asociate

Introducerea capitolului despre tulburările obsesiv-compulsive este o noutate în DSM-5 şi

reflectă tot mai multe dovezică aceste tulburări sunt legate una de cealaltă în ceea ce priveşte
datele de validare a diagnosticului, precum şi utilitatea clinică de a grupa aceste tulburări în
acelaşi capitol.

7
Tulburările noi includ tulburarea de acumulare / tezaurizare, tulburarea de escotiaţie a pielii ,
tulburarea obsesiv-compulsivă indusă de medicaţie / substanţe şi alte tulburări obsesiv-
compulsive şi asociate. Diagnosticul de tricotilomania (tragere de păr) a fost mutat din DSM-IV-
TR unde era încadrat în sfera tulburărilor de impuls, este clasificat acum în cadrul tulburarilor
obsesiv-compulsive.

Specificatorul pentru tulburarea obsesiv-compulsivă a fost rafinat în DSM-5 pentru a facilita

distincţia între persoanele cu perspective bune sau satisfăcătoare şi persoanele care nu
înregistrează progrese.

În ceea ce priveşte dismorfismul corporal, au fost introduse criterii care descriu comportamente
repetitive sau mentale. Aceasta vine în urma preocupărilor pentru tendinţa de a percepe defectele
legate de aspectul fizic. A fost adăgat dismorfismul legat de muşchi ca şi criteriu în stabilirea
diagnosticului iar clinicienii acordă importanţă acestei distincţii prezentă la persoanele cu
dismorfism corporal. În cazul persoanelor care se identifică cu convingerile conform cărora
defectele lor corporale sunt complet anormale, fiind luat în considerare şi delirul în acest sens,
diagnosticul nu se mai încadrează în sfera tulburărilor delirante, în DSM-5 această prezentare
fiind desemnată ca tulburare dismorfică corporală în care criteriul convingerilor delirante este
prezent sau absent.

Tulburarea de acumulare / tezaurizare este un diagnostic nou în DSM-5 ca unul dintre posibilele
criterii ale tulburării de personalitate obsesiv-compulsivă. Cu toate acestea, datele disponibile nu
indică faptul că acumularea este o variantă de tulburare obsesiv-compulsivă. În schimb există
dovezi pentru validarea diagnosticului şi utilităţii clinice a acestuia, întrucăt tulburarea de
tezaurizare poate avea corelaţii neurobilogice şi poate răspunde la intervenţiile clinice.
DSM-5 include noi categorii pentru tulburarea obsesiv-compulsivă indusă de medicaţie /
substanţe ceea ce vine în acord cu intenţia DSM-IV-TR şi reflectă recunoaşterea faptului că
substanţele, medicamentele şi afecţiunile medicale pot genera simptome similare cu tulburările
obsesiv-compulsive şi conexe, primare.

În clasificarea altor tulburări obsesiv-compulsive şi asociate, DSM-5 include diagnostice cum ar

fi şi gelozia obsesivă dar şi tulburări de comportament altele decât tricotilomania, tulburarea de
escotiaţie a pielii, cum ar fi: roaderea unghiilor, muşcarea buzelor sau mestecarea obrajilor.

Tulburări legate de traume şi stresori

Tulburarea actută de stress în DSM-5 se modifică faţă de DSM-IV-TR, întrucât s-a demonstrat
că şi evenimentele indirecte pot cauza tulburări şi nu numai evenimentele directe. Considerându-
se că în DSM-IV-TR simptomele prezentate şi corespondente acestor tulburări sunt prea
restrictive, s-au modificat criteriile de diagnostic în DSM-5. Astfel, individul poate fi
diagnosticat cu tulburare acută de stress dacă îndeplineşte 9 din 14 simptome enumerate în aceste
categorii: intruziune, stare de spirit negativă, disociere, evitare, excitare.

8
În DSM-5 tulburările de adaptare sunt reconceptualizate luîndu-se în considerare stressul
determinat de răspunsul primit după expunerea la un eveniment dureros (traumatic sau
nontraumatic). .

În ceea ce priveşte tulburarea de stress posttraumatic, în DSM-5 criteriile diferă ăn mod

semnificativ faţă de cele din DSM-IV-TR.

Spre deosebire de DSM-IV-TR (APA, 2000) se accentuează mai clar ce reprezintă un eveniment
traumatic, ceea ce este important în diagnosticul PTSD. Se accentuează explicit agresiunea
sexuală ca eveniment traumatic.

Reacţii emoţionale ale individului la evenimentul trumatic ca teamă intensă, lipsa de speranţă,
groază ca criterii de diagnostic ale PTSD în DSM-IV-TR (APA, 2000) au fost şterse
considerându-se că ele nu sunt relevante pentru diagnosticul de PTSD.

O atenţie mare se acordă simptomelor legate de comportament, împărţite în DSM-5 (APA, 2013)
în patru grupe faţă de trei grupe în DSM-IV-TR (APA, 2000) :
a) Retrăirea evenimentelor: apariţia spontană a memoriilor legate de evenimentul traumatic, vise
care se repetă, aşa numitele flashbacks sau alte manifestări psihice stresante, repetate, prelungite;
b) Evitarea: se referă la evitarea amintirilor stresante legate de evenimentul traumatic, a
gândurilor, stărilor emoţionale sau a stimulilor externi care reamintesc de traumă;
c) Gânduri sau stari de dispoziţie negative: se referă la emoţii de la sentimentul stabil, durabil,
distorsionat de culpabilizare proprie sau a celorlaţi până la înstrăinarea de ceilalţi, diminuarea
marcantă a interesului pentru activităţi zilnice, care altădată produceau plăcere până la
incapacitatea de a-şi aminti aspecte cheie ale evenimentului traumatic;
d) Stare de hipervigilenţă, de hiperexcitare, persoana suferindă se simte uşor jignită şi
reacţionează prin agresiune, reacţionează rapid la stimuli externi, de unde tulburări de somn.

DSM-5 accentuează reacţia de fugă asociată cu PTSD, sau reacţia de luptă. DSM-5 anulează
împărţirea în faza acută şi cronică a PTSD.

DSM-5 anulează durata simptomelor de şase luni ca şi criteriu de diagnostic, durata simptomelor
fiind redusă de la şase luni la mai mult de o lună.

DSM-5 include două noi subtipuri PTSD:

- PTSD la copii mai mici de șase ani;
- PTSD cu simptome disociative proeminente (fie trăirea sentimentului de detașare de propriul
corp sau propria minte, fie trăirea senzației că lumea e ireală, distorsionată).

În DSM-IV-TR, tulburarea de ataşament reactiv a avut două subtipuri: inhibat şi dezinhibat. În

DSM-5 aceste subtipuri sunt definite ca tulburări distincte: tulburarea reactivă de ataşament şi
angajarea socială dezinhibată. Ambele tipuri de tulburări reprezintă rezultatul neglijării sociale

9
sau al altor situaţii în care se limitează posibilitatea copilului mic de a forma ataşamente
selective. Deşi există această asemănare de cauză şi efect, cele două afecţiuni diferă în moduri
importante. Tulburarea de ataşament reactiv seamănă foarte mult cu tulburările de internalizare
dar în esenţă, este echivalentă cu o lipsă a ataşamentelor făţă de adulţi. În schimb, angajarea
socială dezinhibată seamănă foarte mult cu ADHD. Cele două afecţiuni diferă în alte moduri
importante incluzând metodele de intervenţie şi tocmai de aceea sunt considerate ca fiind
tulburări diferite şi separate.

Tulburări disociative

Printre schimbările majore în ceea ce priveşte tulburările disociative, în DSM-5 se numără

următoarele:
- ceea ce în DSM-IV-TR era numit tulburare de depersonalizare, acum se numeşte
Depersonalizare / derealizare
- în DSM-5 apare acum denumirea de amnezie disociativă

Schimbările majore în ceea ce priveşte tulburările disociative şi întroduse în DSM-5 constau în

următoarele:
1) structura şi simtomele tulburării de depersonalizare sunt introduse acum sub denumirea de
derealizare;
2) fuga disociativă este acum un specificator al amneziei disociative, mai degrabă, decât un
diagnostic separat;
3) criteriile tulburării disociative de identitate au fost modificate pentru a indica faptul că
simptomele pot fi observate şi pot avea loc zi de zi, nu numai în cazul evenimentelor traumatice.
De asemenea, experienţele de posesie patologică, în unele culturi, sunt incluse în descrierea
tulburării disociative de identitate.

În ceea ce priveşte personalitatea disociativă, au fost făcute mai multe modificări în criteriile
tulburării de personalitate disociativă. În primul rînd au fost incluse şi simptomele neurologice
funcţionale. În al doilea rând, tranziţiile în identitate pot fi observate de individ şi la ceilalţi şi nu
mai vorbim numai de auto-raportare. Alte modificări fac referire la natura şi durata episoadelor
de întrerupere de identitate.

Tulburări cu simptome somatice şi tulburări asociate

În DSM-5 tulburările somatoforme fac acum referire la tulburările cu simptome somatice şi

tulburări conexe. În DSM-IV-TR nu a existat o suprapunere semnificativă referitoare la
tulburările somatoforme şi era o lipsă de claritate cu privire la limitele lor- Clasificarea reduce
numărul acestor tulburări şi clarifică subcategoriile lor, tocmai pentru a se reduce posibilitatea
interpretarii eronate în cazul diagnosticului. Diagnosticul de tulburare de somatizare,
hipocondrie, tulburarile de durere şi tulburările somatoforme nediferenţiate au fost eliminate.

10
Pornind de la referirea la tulburarea simptomelor somatice, DSM-5 recunoaşte mai bine
complexitatea interfeţei dintre psihiatrie şi medicină. Persoanele cu simptome somatice plus
gânduri, sentimente sau comportamente anormale, pot sau nu pot avea o condiţie medicală
diagnosticată. Relaţia dintre simptomele somatice şi psihopatologie există de-a lungul unui
spectru, iar datorită numărului mare de simptome necesare în DSM-IV-TR pentru încadrarea
tulburării de somatizare a făcut ca aceasta să nu fie inclusă în acest spectru. Diagnosticul de
tulburare de somatizare s-a bazat în esenţăpe complexitatea şi numărul mare al simtomelor
inexplicabile din punct de vedere medical. Indivizii diagnosticaţi anterior cu tulburare
somatoformă sunt încadraţi în DSM-5 în capitolul dedicat tulburărilor cu simptome somatice ,
dar numai dacă sentimentele, gândurile şi comportamentele care definesc tulburarea sunt
dezadaptative.

În DSM-IV-TR, diagnosticul de tulburare somatoformă nediferenţiată a fost creat în

recunoaşterea faptului că tulburarea de somatizare ar descrie o mică parte a indivizilor ,,care
somatizează”, dar această tulburare nu s-a dovedit a fi un diagnostic clinic util. Pentru că
distincţia între tulburarea de somatizare şi tulburarea somatoformă nediferenţiată a fost arbitrara,
ele sunt unite în DSM-5.
În ceea ce priveşte simptomele medicale inexplicabile, acestea sunt prezente în grade diferite, în
special în tulburarea de conversie.

Clasificarea defineşte tulburări pe bază de simptome pozitive (de exemplu simptomele somatice
de durere sunt însoţite de gânduri, sentimente şi comportamente anormale ca răspuns la aceste
simptome). Totuşi, simptomele medicale inexplicabile rămân un punct cheie pentru că este
posibil să se demonstreze că în astfel de tulburări simptomele nu sunt concordante cu
fiziopatologia. Tulburarea de conversie e considerată exclusiv din perspectiva simptomatologiei
pseudoneurologice; pe când tradiţionala conversie histerică avea o expresivitate mai largă. În
plus, comentariile clinice psihopatologice ale ultimilor decenii au arătat că în ţările ce trec la
industrializare, frecvenţa conversiilor somatice (de tip histeric) scade, crescând frecvenţa
tulburărilor „psihosomatice”. DSM V nu face nici un comentariu în această direcţie.

Hipocondria a fost eliminată din sfera tulburărilor, pe de o parte pentru că numele a fost perceput
ca peiorativ ceea ce ar putea să nu conducă la o relaţie terapeutică eficientă. Cele mai multe
persoane care anterior au fot diagnosticate cu hipocondrie, aveau simptome somatice
semnficative, în plus faţă de cele care anunţau gradul ridicat de anxietate, ceea ce a determinat
încadrarea lor în DSM-5 în diagnosticul tulburarii cu simptome somatice.

În ceea ce priveşte tulburarea asociată durerii, DSM-5 vine cu o abordare diferită. În DSM-IV-
TR, un astfel de diagnostic presupunea faptul că unele dureri sunt asociate exclusiv cu factori
psihologici, unele cu boli medicale sau accidente, iar unele cu ambele. Există o lipsă de dovezi
că astfel de distincţii pot fi realizate cu validitate, precum şi un volum mare de cercetări care au
demonstrat că factorii psihologici influenţează toate formele de durere. Cele mai multe persoane
cu dureri cronice atribuie durerea lor la o combinaţie de factori, inclusiv somatici, psihologici şi
la influenţele de mediu. În DSM-5 unele persoane cu dureri cronice vor fi diagnosticate în mod

11
corespunzătpr ca având tulburări cu simptome somatice, cu durere predominantă.

Factorii psihologici care afectează bolile medicale reprezintă o nouă tulburare în DSM-5 la fel ca
şi conversia (tulburarea simptomelor neurologice funcţionale). Conversia subliniază importanţa
examenului neurologic şi recunoaşterea faptului că factorii psihologici relevanţi nu pot fi
demonstraţi în momentul diagnosticului.

Tulburări ale hrănirii şi comportamentului alimentar

În DSM-5 tulburările hrănirii şi comportamentului alimentar includ mai multe tulburări descrise
în DSM-IV-TR cum ar fi tulburările hrănirii şi comportamentului alimentar din copilărie sau
copilăria timpurie, în capitolul tulburărilor diagnosticate pentru prima dată în copilărie şi
adolescenţă.
Criteriile din DSM-IV-TR pentru Pica şi Ruminaţie au fost revizuite pentru claritate şi pentru a
indica faptul că diagnosticul este valabil la orice vârstă.
Tulburările de alimentaţie diagnosticate în copilărie au fost introduse în sfera tulburărilor
evitării / restricţiei de aport alimentar.

Criteriile de bază de diagnosticare a anorexiei nervoase sunt conceptual neschimbate faţă de

DSM-IV-TR cu o singură excepţieŞ cerinţa de amenoree a fost eliminată. În DSM-IV-TR
această cerinţă era obligatorie cu excepţia cazurilor în care pacientul era bărbat sau pacienta lua
contraceptive.
În cazul bulimiei nervoase, singura modificare faţă de criteriile din DSM-IV-TR este reducerea
frecvenţei medii sau minime a chefului de a mânca însoţită de comportamente compensatorii
definite prin tendinţa de a mânca o dată sau de două ori pe săptămână.
În DSM-IV-TR se preciza faptul că pentru a putea fi diagnosticată bulimia nervoasă este
necesară înregistrarea comportamentelor traduse prin lipsa chefului de a mânca doar de cel puţin
două ori pe săptămână timp de 6 luni. În DSM-5 acest criteriu se modifică şi apare sub forma:
individul mănâncă cel puţin o dată pe săptămână timp de 3 luni.

Tulburări ale ciclului somn-veghe

În DSM-5 diagnosticul de insomnie primară a fost redenumit tulburare – insomnie pentru a se

evita diferenţierea dintre insomnie primară şi insomnie secundară. De asemenea este introdusă în
categoria tulburărilor ciclului somn-veghe şi narcolepsia. Aceste modificări sunt justificate prin
dovezi neurobiologice şi genetice care validează această reorganizare. Tulburările legate de
respiraţia din timpul somnului sunt împărţie în trei categorii: apneea obstructivă de somn, apneea
centrală de somn şi hipoventilaţia. Această schimbare reflectă înţelegerea tot mai mult a
fiziopatologiei acestor tulburări şi în plus are relevaţă în planificarea tratamentului.
Tulburările ritmului circadian somn / veghe sunt clasificate pe subtipuri care au fost extinse
pentru a include sindromul fazei de somn avansat, tipul cu somn/veghe neregulate,
tipul cu ritm circadian diferit de 24 de ore.

12
În DSM-5 Tulburarea de excitaţie a mişcărilor oculare din timpul somnului NREM, Tulburarea
de excitaţie a mişcărilor oculare din timpul somnului REM şi Sindromul picioarelor neliniştite
sunt acum tulburări independente. În DSM-IV-TR Tulburarea de excitaţie a mişcărilor oculare
din timpul somnului NREM şi Sindromul piciorelor neliniştite au fost incluse în disomnie. Acum
statutul lor ca diagnostic independent este susţinut de dovezi ale cercetărilor.
Disfuncţiile sexuale

În DSM-IV-TR disfuncţiile sexuale menţionează durerea sexuală sau perturbarea ca răspuns în

una sau mai multe faze ale ciclului sexual. Cercetările sugerează că răspunsul sexual nu este
întotdeauna un proces linear, uniform şi fac distincţia precum căreia anumite etape (de exemplu
dorinţa şi excitarea) pot fi artificiale. În DSM-5 au fost adăugate în capitolul disfuncţiilor sexuale
şi acele tulburări specifice femeilor şi au fost combinate într-o singură tulburare: tulburarea fazei
de excitaţie şi interes la femei.

Modificările au fost făcute cu scopul de a îmbunătăţi precizia în ceea ce priveşte criteriile de

durată şi severitatea tulburărilor. Disfuncţiile sexuale cu excepţia disfuncţiei sexuale indusă de
medicamente, necesită în prezent, o durată minimă de aproximativ 6 luni şi prezenţa unor criterii
mai precise de severitate. Aceste modificări au utilitate în stabilirea diagnosticului şi fac
distincţia între dificultăţile sexuale pasagere şi cele persistente.

Tulburarea cu durere genito-pelvină la penetrare este nouă în DSM-5 şi reprezintă o fuziune a

categoriilor prezentate în DSM-IV-TR, vaginism şi dispareunie care au fost greu de distins.
Diagnosticul de tulburare de aversiune sexuală a fost eliminat ca urmare a utilizării rare şi a
lipsei de susţinere a cercetării.

În DSM-IV-TR au fost incluse următoarele subtipuri pentru tulburările sexuale: pe tot parcursul
vieţii versus dobândite, generaşizate versus situaţionale, influenţate de fatori psihologici sau de
combinaţia dintre mai mulţi factori. În DSM-5 sunt incluse doar tulburările sexuale: pe tot
parcursul vieţii versus dobândite, generalizate versus situaţionale.

Disfunctia sexuală datorată unor condiţii medicale generale şi subtipul tulburărilor sexuale
influenţate de factori psihologici şi alte tipuri de factori au fost eliminate întrucât se consideră că
în prezentarea clinică factorii biologici şi cei psihologici contribuie în egală măsură.

Disforia de gen

Disforia de gen este o nouă clasă de diagnostic în DSM-5 şi reflectă o schimbare în

conceptualizarea caracteristicilor definitorii ale tulburărilor prin accentuarea fenomenului de
,,incongruenţă între femei şi bărbaţi”.

13
În DSM-IV-TR, în capitolul Tulburărilor sexuale şi a identităţii de gen au fost incluse trei clase
de diagnostic: tulburări de identitate de gen, disfuncţii sexuale şi parafilii. Cu toate acestea,
tulburarea de identitate de gen nu este nici disfuncţie sexuală nici parafilie.

Disforia de gen este o condiţie unică prin faptul că la stabilirea diagnosticului au contribuit
furnizorii de sănătate mentală, deşi o mare parte a tratamentului depinde de sfera endocrinologică
şi de chirurgie (cel puţin pentru unii adolescenţi şi majoritatea adulţilor).
Tipul şi severitatea disforiei de gen sunt deduse din numărul şi tipul indicatorilor care reflctă
gradul de severitate.
Tipurire de disforie de gen sunt: disforia de gen la copil, disforia de gen la adolescent şi adult,
disforia de gen nespecificată.

Tulburări disruptive, ale controlului impulsurilor şi comportamentului

Capitolul despre tulburările disruptive, ale controlulu impulsurilor şi comportamentului este nou
în DSM-5. Acesta reuneşte tulburări care au fost incluse anterior în capitolul destinat tulburărilor
de obicei diagnosticate prima dată în copilărie sau adolescenţă: de exemplu tulburări
conflictuale, tulburări de comportament perturbator, acum clasificate ca specificate şi
nespecificate şi tulburări de conduită şi tulburări ale controlului impulsurilor cum ar fi piromania
şi cleptomania. Aceste tulburări sunt caracterizate prin probleme d auto-control emoţional şi
comportamental. Datorită asocierii sale strînse cu tulburările de comportament, tulburarea de
personalitate antisocială are listare dublă fiind specificată în acest capitol dar şi în capitolul
referitor la tulburările de personalitate. ADHD este asociat cu tulburările din acest capitol dar
este clasificat la tulburările de neurodezvoltare.

În ceea ce priveşte tulburările opoziţionale au fost făcute câteva modificări. În primul rând
simptomele sunt grupate acum în trei tipuri: în funcţie de starea de spirit – supărat/iritabil, în
funcţie de comportament – argumentativ/sfidător şi aplicarea răzbunării. Această modificare
subliniază că tulburările opoziţionale depind atât de simptome legate de emoţii cât şi de
comportament. În al doilea rând, având în vedere că multe comportamente asociate cu
simptomele tulburărilor opoziţionale apar de obicei, normal, în dezvoltarea copiilor şi
adolescenţilor, a fost adăugată o notă referitoare la criteriile de diagnostic. Astfel este importantă
frecvenţa cu care apar aceste simptome pentru ca acel comportament să fie de fapt diagnosticat
ca fiind tulburare. De asemenea este important gradul de severitate.

Criteriile tulburărilor de comportament sunt în mare parte neschimbate de la DSM-IV-TR, cu

excepţia uni specificator introdus pentru acele persoane care îndeplinesc criteriile complete
pentru tulburarea de comportament dar la care sunt prezente şi emoţii prosociale limitate.
Tulburarea explozivă intermitentă include agresiunea fizică (prezentă în DSM-IV-TR),
agresiunea verbală, agresiunea fizică nedistructivă sau noninjurioasă. În DSM-5 se precizează
faptul că izbucnirile agresive şi/sau de furie determină tulburări în funcţionarea profesională sau
interpersonală sau pot fi asociate cu consecinte financiare sau juridice negative.

14
Din cauza numărului mic de cercetări cu privire la prezenţa acestor tulburări la copiii mici şi
dificultatea de a distinge aceste iesiri de comportamentul normal specific copilăriei, se cere acum
o vîrstă minimă de 6 ani (sau nivelul echivalent de dezvoltare).

Tulburări legate de substanţe şi tulburări adictive (dependenţe)

Un punct de plecare important faţă de manualele de diagnostic din trecut este că în capitolul
tulburărilor legate de substanţe a fost extins pentru a include tulburarea de jocuri de noroc.
Această schimbare reflectă dovezile tot mai importante şi mai consistente că unele
comportamente, cum ar fi jocurile de noroc, activează sitemul din creier specific recompensei,
aşa cum se întâmplă în cazul consumului de droguri.

DSM-5 nu separă diagnosticul de abuz de substanţe şi dependenţă la fel ca în DSM-IV-TR. Mai

degrabă sunt prevăzute criterii pentru tulburările legate de consumul de substanţe, însoţite de
criterii referitoare la intoxicaţie cu substanţe şi tulburări induse de medicamente.
DSM-5 nu separă diagnosticul de abuz de substanţe şi dependenţă la fel ca DSM-IV-TR. Mai
degrabă sunt prevăzute criterii pentru tulburarea consumului de subsanţe, însoţite de criterii de
intoxicaţie, tulburări induse de medicamente şi tulburări induse de substanţe neprecizate, dacă
este cazul.

Criteriile tulburării sunt aproape identice cu cele aferente abuzurilor şi dependenţei de substanţe
din DSM-IV-TR cu doua excepţii: criteriul legat de problemele juridice pentru abuz de substanţe
a fost eliminat şi s-a adăugat un nou criteriu – pofta sau dorinţa sau îndemnul de a utiliza o
substanţă.

În plus, criteriile tulburărilor consumului de tutun sunt aceleaşi ca şi în cazul altor tulburări ale
consumului de substanţe, deşi DSM-IV-TR nu a făcut referire la criteriile abuzului de tutun.
Severitatea tulburărilor de substanţe, în DSM-5, se stabileşte în funcţie de numărul de criterii
aprobate: 2-3 criterii indică o tulburare uşoară, 4-5 criterii indică o tulburare moderată, şi 6 sau
mai multe criterii indică o tulburare severă.

Clasificarea tulburărilor legate de substanţe şi tulburări adictive (dependente) este:

A. Tulburări legate de substanţe

 Tulburarea uzului de alcool

 Intoxicaţia cu alcool

 Sevrajul alcoolic

 Intoxicaţia cu cafeină

15
  Tulburarea uzului de canabis

 Intoxicaţia cu canabis

 Sevrajul la canabis

 Tulburarea uzului de fenilciclidină

 Tulburarea uzului de alte halucinogene

 Intoxicaţia cu fenilciclidină

 Intoxicaţia cu alte halucinogene

 Tulburarea persistenţei percepţiei halucinogene

 Tulburarea uzului de inhalante

 Intoxicaţia cu inhalante

 Tulburarea uzului de opioizi/opiacee

 Intoxicaţia cu opioide

 Sevrajul la opioide

 Tulburarea uzului de sedative, hipnotice sau anxiolitic

 Intoxicatia cu sedative, hipnotice sau anxiolitice

 Sevrajul la sedative, hipnotice sau anxiolitice

 Tulburarea uzului de stimulante (amfetamină, cocaină)

 Intoxicaţia cu stimulante (amfetamină, cocaină)

 Sevrajul la stimulante (amfetamină, cocaină)

 Tulburarea uzului de tutun

 Sevrajul la tutun

B. Jocul de noroc patologic

Tulburările neurocognitive

16
Clasificarea tulburărilor neurocognitive prezintă la început deliriumul. Criteriile delirului au fost
actualizate şi clarificate pe baza dovezilor disponibile în prezent.

Cât despre Tulburările neurocognitive majore şi moderate datorate bolilor medicale, acestea au
fost clasificate în: Alzheimer, Degenerescenţa fronto-temporală, Corpurile Lewy, Boala
vasculară, Traumatismul cerebral, Infecţia HIV, Substanţe/medicaţie, Boala cu prioni, Boala
Parkinson, Boala Huntington, Multiple etiologii.

Tulburările de personalitate

Criteriile pentru tulburările de personalitate în secţiunea a II-a a DSM-5 nu s-au modificat faţă de
criteriile din DSM-IV-TR. O abordare alternativă la diagnosticul de tulburări de personalitate a
fost dezvoltată în DSM-5 pentru continuarea studiilor şi pot fi găsite în secţiunea a III-a. Acestă
dezvoltare are la bază analiza literaturii în care sunt detaliate măsurile clinice centrate pe
patologia personalităţii.

Cu o singură evaluare a nivelului de funcţionare a personalităţii, un clinician poate stabili dacă

este necesară o evaluare completă pentru tulburarea de personalitate.

Criteriile de diagnostic pentru tulburările specifice de personalitate din modelul alternativ, sunt
definite în mod coerent în categoria tulburărilor tipice ale funcţionării personalităţii dar sunt luate
în calcul şi caracteristicile trăsăturilor de personalitate patologice care au fost descrise în mod
empiric a fi legate de tulburările de personalitate pe care le reprezintă.
Funcţionarea şi trăsăturile personalităţii pot fi evaluate mau uşor, având în vedere informaţiile
utile din punct de vedere clinic şi faptul că DSM-5 oferă o bază conceptuală clară pentru toate
tulburările de personalitate.
Clasificarea Tulburărilor de personalitate este stabilită astfel:

A. Grupul A
- Tulburare de personalitate paranoidă
- Tulburare de personalitate schizoidă
- Tulburare de personalitate schizotipală

B. Grupul B
- Tulburare de personalitate antisocială
- Tulburare de personalitate borderline
- Tulburare de personalitate histrionică
- Tulburare de personalitate narcisistă

C. Grupul C
- Tulburare de personalitate de tip evitant

17
- Tulburare de personalitate dependentă
- Tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă

D. Alte tulburări de personalitate

- Tulburări de personalitate datorate unei boli medicale

Parafiliile

O schimbare importantă faţă de DSM-IV-TR este adăugarea specificatorilor ,,în mediu controlat”
şi ,,în remisie” în stabilirea criteriilor de diagnostic pentru toate tulburările parafilice. Aceşti
specificatori sunt adăugaţi pentru a indica schimbări importante în starea unui individ. Nu există
insă un consens al experţilor potrivit căruia în cazul parafiliei, deprecierea psiho-socială, sau
înclinaţia de a face rău altora pot fi reduse la niveluri acceptabile. Tocmai de aceea a fost
introdus specificatorul ,,în remisie”. Pe de altă parte, specificatorul ,,într-un mediu controlat” este
inclus datorită tendinţei individului de a acţiona pe bază de impulsuri parafilice care sunt mai
dificil de evaluat în mod obiectiv spre deosebire de situţiile în care individul nu are posibilitatea
de a acţiona sub influenţa acestor impulsuri.

În DSM-5 există o diferenţă între parafilii şi tulburări parafilice. Parafilia este o condiţie necesară
dar nu suficientă pentru a se clasa diagnosticul de tulburare parafilică. Distincţia dintre parafilii
şi tulburările parafilice a fost pusă în aplicare fără a aduce modificări la structura de bază a
criteriilor de diagnostic aşa cum au existat în DSM III –R. În criteriile de diagnostic stabilite
pentru fiecare dintre tulburările parafilice, criteriul A specifică natura calitativă a parafiliei (de
exemplu accentul erotic faţă de copii sau pe expunerea organelor genitale în faţa străinilor) iar
criteriul B precizează consecinţele negative ale parafiliei (senzţia de primejdie, depreciere).
Schimbarea în DSM-5 constă în precizarea faptului că persoanele care îndeplinesc atât criteriul
A cât şi criteriul B sunt diagnosticate cu tulburare parafilică. Acest diagnostic nu este valabil în
cazul persoanelor care îndeplinesc doar criteriul A dar nu şi criteriul B. În aceste cazuri
persoanele nu sunt diagnosticate cu tulburare parafilică ci cu parafilie.

Distincţia dintre parafilie şi tulburare parafilică se aplică la toate interesele erotice atipice.
În clasificarea parafiliilorsunt enumerate: Voyeurismul, Exhibiţionismul, Frotteurismul,
Sadismul sexual, Masochismul sexual, Pedofilia, Fetişismul, Transvestitismul, Alte parafilii.

Alte tulburări mentale

În capitolul alte tulburări mentale, în DSM-5 se face referire la tulburările nespecificate în

manual dar care se datorează bolilor medicale.

Tulburări ale mişcărilor induse de medicaţie şi alte efecte adverse ale medicaţiei

Acest capitol nu prezintă modificări majore faţă de criteriile expuse în DSM-IV-TR.

Alte tulburări cu semnificaţie clinică

18
Acest ultim capitol reia sistematizarea codurilor Z din ICD 10. Aplicarea acestor diagnostice este
extrem de utilă contextualizării situaţionale şi biografice ale tulburărilor psihice, făcându-le mai
comprehensibile în perspectivă psiho-socială, înlăturând astfel una dintre criticile majore ce au
fost aduse sistemelor DSM III-IV.

Concluzii

DSM-5 reprezintă o continuitate, o dezvoltare şi un progres pentru specialiştii de azi şi totodată o

adevărată provocare, intrucât, chiar dacă a fost oficial lansat în mai 2013, părerile încă sunt
împărţite între laude şi critici.

19