6.

SINDROAMELE PSIHOPATOLOGICE

6.1 NOŢIUNI GENERALE

6.2 CLINICA SINDROAMELOR PSIHOPATOLOGICE

1. Sindroamele nevrotiforme

2. Sindroamele psihopatice

3. Sindromul de agitaţie psihomotorie

4. Sindroamele afective

5. Sindromul catatonic

6. Sindroamele halucinatorii şi delirante

7. Sindroamele hipocondriace

8. Sindroamele psihoorganice

9. Sindroamele tulburărilor de conştiinţă

10. Sindromul Korsakov

11. Sindromul demenţial

 6.1 SINDROAMELE PSIHOPATOLOGICE

Sindroamele psihopatologice sunt complexe de simptome psihice frecvent

observate împreună, care apar unite prin legături interioare şi au un substrat
fiziopatologic comun.
La începutul secolului al XlX-lea, primul reprezentant al tendinţei clinico-
nosologice, Pinel (1802), folosea o clasificare simplă a bolilor psihice, bazată pe
delimitarea unor complexe simptomatologice. Dar abia în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, Griessinger foloseşte pentru prima oară termenul de complex sau "grup de
simptome". La începutul secolului XX, Bonhoeffer formulează principiul după care
creierul nu are la dispoziţie faţă de orice noxă decât un număr redus de răspunsuri
nespecifice (sindroamele psihopatologice), care constituie tipul exogen de reacţie.
Kraepelin, în 1920, compară sindroamele cu registrele unei orgi şi arată că cele mai
variate cauze pot duce la acelaşi tablou psihopatologic ("scot acelaşi registru”).
Sindromul se constituie din asocierea semnelor fară a fi o sumă de semne dar, în
acelaşi timp, nu orice semne pot fi asociate pentru a crea un sindrom, ele grupându-se
conform unei realităţi clinice după nişte modele empirice şi naturale.
Prin faptul că este mai complex, sindromul nu reprezintă un pas în evoluţia bolii,
nu este boală în stadiul subclinic sau mai puţin grav - noţiunea de sindrom reprezintă
numai o anumită etapă în desfăşurarea gândirii noastre în drumul logic de la semn spre
boală. Sindromul nu este un diagnostic - sau poate fi cel "al săracului", este o etapă în
gândire care nu trebuie confundată cu o entitate clinică, o ipoteză de lucru. Ţelul către
care ne îndreptăm este cel de stabilire a diagnosticului pozitiv prin gruparea semnelor în
cea mai potrivită combinaţie posibilă. Din punct de vedere al mecanismului gândirii se
poate face comparaţia cu noţiunea de "corelare concentrică" (coeficientul de corelatie
poate varia între ±l). Noţiunea de plus este tot ceea ce se grupează în domeniul logicului
şi este cu atât mai perfectă cu cât se apropie de (+1); noţiunea de minus reprezintă tot ce
se grupează în domeniul ilogicului şi, evident, este tot mai ilogic cu cât se apropie de (-l).
(Ne aducem aminte de evul mediu când în baza unei asemenea corelaţii greşite s-a trecut
la “decimarea pisicilor", considerate vinovate de epidemiile de ciumă, cu toate că
vectorul erau rozătoarele şi nu pisicile).
Jaspers observă că, atunci când se compară un tablou clinic cu tipurile de
sindroame psihopatologice, se pot constata deosebiri în gradul de completitudine cu care
este realizat acest sindrom. Gradarea poate privi "extinderea" (întâlnim mai multe sau mai
puţine dintre simptomele sindromului respectiv) sau "intensitatea" cu care se manifestă
sindromul respectiv (ex. hipomanie - manie - manie confuzivă).
Numeroşi autori s-au preocupat de dinamica sindromatologică, adică de
dezvoltarea şi succesiunea sindroamelor într-un anumit cadru nosologic, trecerea unui
sindrom în altul, care ne permite să recunoaştem o anumită legitate a procesului care stă
la baza tulburărilor psihice (ex.: modul în care un delir, prin creşterea incoerenţei
confuzionale, trece într-un tablou amenţial care, printr-o clarificare lentă a conştiintei,
poate face loc unei halucinoze).
 Analiza unui tablou clinic poate arăta că el permite recunoaşterea simptomelor
mai multor sindroame şi a mai multor sindroame în aceeaşi entitate clinică. Dar concepţia
despre nespecificitatea sindroamelor psihopatologice este astăzi privită mai puţin absolut
decât în primele decenii ale secolului XX, observaţiile oferite de psihozele experimentale
aducând şi ele argumente în acest sens.
În ceea ce priveşte geneza sindroamelor psihopatologice în bolile având un
substrat organic demonstrabil, K. Schneider vorbeşte despre "simptome obligatorii" (care
sunt prezente întotdeauna) şi "simptome facultative" (care se referă la localizarea
procesului organic şi reactivitatea particulară a fiecărui individ), cu "sindroame specifice"
în bolile acute şi în bolile cronice. În bolile acute, K. Schneider descrie două forme de
tulburări psihice:
- o „ascuţire” a trăsăturilor personalităţii şi tulburarea de conştiinţă până la
pierderea acesteia;
- tulburarea de conştiinţă.
Aceasta este complexul simptomatic obligatoriu al grupei acute.
În bolile cronice, după ce pe prim plan apar „ascuţirile”, exagerarea unor trăsături
de personalitate (ex. sunt exagerările trăsăturilor de personalitate la debutul aterosclerozei
cerebrale), complexul de simptome obligatorii sunt degradarea personalităţii sau demenţa
(când gravitatea leziunii are un grad suficient de mare).
Această sistematizare oarecum rigidă este corectată de Wieck prin introducerea
noţiunii de "sindroame de tranziţie" care apar în perioada de trecere de la tulburările acute
la cele cronice.
Întrucât în descrierea bolilor psihice vor fi prezentate asocierile anumitor
sindroame psihopatologice, în mod constant sau în anumite stadii de evoluţie a bolilor, ne
vom referi în continuare la principalele sindroame psihopatologice.

6.2 CLINICA SINDROAMELOR PSIHOPATOLOGICE

6.2.1 SINDROAMELE NEVROTIFORME

1. SINDROMUL ASTENIC
Are cel mai mare grad de nespecificitate şi prezintă următoarele simptome :
- astenie fizică şi psihică. Se asociază cu scăderea atenţiei voluntare, incapacitate
de fixare şi evocare, dificultatea de a sesiza relaţii mai complicate.
- iritabilitate. Bolnavii sunt susceptibili şi irascibili, au tendinţa de a izbucni în
plâns, prezintă reacţii de mânie la cele mai mici contradicţii sau conflicte, este tipică
hiperestezia care face de netolerat stimuli (zgomot, lumină) indiferenţi pentru cei
sănătoşi.
- cefalee, cu caracterul tipic de "durere în cască", difuză, necaracteristică;
- tulburări de somn. Dificultăţi de adormire, insomnie, somn superficial, trezire
tardivă şi lipsa efectului reparator al somnului.
Apare în neurastenie (ca nevroză), sindroamele neurastenice din intoxicaţii şi
infecţii (perioada de debut şi convalescenţă), boli somatice (digestive, cardiovasculare,
anemii), boli endocrine (hipertiroidism, insuficienţă suprarenală), boli cerebrale organice
(traumatisme, ateroscleroză, tumori), schizofrenie (debutul neurasteniform sau în
perioadele de remisiune).

2. SINDROMUL OBSESIVO-FOBIC
Este constituit din fobii, obsesii, compulsii şi ritualuri. Ele au fost descrise la
semiologie.
Apare în: nevroza obsesivo-fobică, la psihopaţii psihastenici, debutul
pseudonevrotic al schizofreniei, psihoza maniaco-depresivă, melancolia de involuţie,
stadiul iniţial al hipertensiunii arteriale (agorafobie, tanatofobie), epilepsie, intoxicaţii
acute, encefalita epidemică.

3. SINDROMUL ISTERIC
Este un complex de simptome în domeniul motricităţii, senzorialităţii, vorbirii,
funcţiilor viscero-vegetative şi ale psihicului, simptome ce au drept caractere:
- originea emoţională (psihogenă);
- atipia (în raport cu sindroamele organice);
- teatralismul şi demonstrativitatea;
- influenţabilitatea prin atitudinea mediului sau prin sugestie;
- reversibilitatea rapidă şi totală.
Se manifestă prin crize excito-motorii, paralizii, tulburări de fonaţie, anestezii (în
mănuşă sau în ciorap), tulburări psihice: amnezii, stări crepusculare, fugi, sindromul
Ganser (cu "răspunsul alături").
Denumit şi ”sindrom conversiv”, el este consecinţa reprimării unor nevoi afective,
urmată de dezvoltarea unor simptome somatice sau distorsionarea funcţionării unor grupe
de muşchi aflate sub control voluntar care mimează de obicei afecţiuni neurologice, dar
care nu pot fi explicate prin nici o tulburare organică.
Caracteristica principală a acestor simptome de conversie este relaţia temporală
dintre momentul apariţiei simptomului şi psihotrauma sau emoţia intensă.
Importanţa sindromului rezultă din necesitatea obligatorie de a pune diagnosticul
diferenţial cu o tulburare somatică autentică, ceea ce impune un examen neurologic
minuţios şi o serie de investigaţii paraclinice.
În ceea ce priveşte ”sindromul Ganser”, esenţialul sindromului se articulează în
jurul reacţiei ”a nu vrea să ştii” şi a faptului că istericul răspunde în direcţia întrebării dar
nu poate da răspunsul corect.
Această tulburare isterică se manifestă prin răspunsuri anapoda (răspuns alături:
scaunul are trei picioare etc.), acte alandala, halucinaţii vizuale, tulburări mnezice
pronunţate (nu-şi aminteşte propriul nume), toropeala conştiinţei cu dezorientare
temporo-spaţială.
Sindromul isteric cu simptomele conversive nu este sub control voluntar, ceea ce
îl deosebeşte de simulare.
Apare în: nevroza isterică, psihopatia isterică, debutul schizofreniei, epilepsie
(interaccesual), tetanie, sechele ale encefalitei epidemice.
 6.2.2 SINDROAMELE PSIHOPATICE (tulburări de personalitate - ca
sindrom)

Se caracterizează printr-un ansamblu de trăsături, predominant cognitive,

dispoziţionale şi relaţionale, ilustrate printr-un comportament care deviază în mod evident
şi invalidant de la expectaţiile faţă de persoana respectivă şi de la normele grupului său
social, exprimate prin:
- dizarmonie a personalităţii;
- dezechilibru al proceselor psihice, al comportamentului şi activităţii;
- iritabilitate, în relaţiile individului cu mediul sau cu el însuşi;
- instabilitate psiho-emoţională.
Apar în: tulburări de personalitate (psihopatii), debutul schizofreniei
(pseudopsihopatic), oligofrenii, psihoze organice cerebrale, toxicomanii.
Sindroamele psihopatice datorate unui fond organic dovedit constituie "stările
psihopatoide" şi apar în traumatisme cranio-cerebrale, encefalite, tumori cerebrale etc. şi
se clasifică după CIM-10 ca tulburări de personalitate organică.

6.2.3 SINDROMUL DE AGITAŢIE PSIHOMOTORIE. ATACUL DE

PANICĂ (sindromul de excitaţie psihomotorie)

Excitaţia psihică se caracterizează prin surescitarea funcţiilor psihice (normale sau

perturbate) însoţită de exteriorizări verbale sau motorii.
În ce priveşte agitaţia, ea reprezintă o formă de comportament anormal în
activitatea motorie, în planul pulsiunilor şi instinctelor precum şi în plan afectiv, datorită
ieşirii persoanei de sub controlul activităţii voluntare.
Clinic, sindromul de agitaţie psihomotorie este constituit din:
a) simptome esenţiale, obligatorii:
- hiperactivitatea (în plan motor, ideativ, verbal);
- tulburarea afectivităţii şi voinţei până la paroxisme cu auto sau
heteroagresivitate;
- delirul şi halucinaţiile;
- tulburarea conştiinţei.
b) simptome în funcţie de apartenenţa nosologică:
- psihoze endogene (schizofrenie, manie, depresie);
- psihoze organice (toxice, infecţioase, intoxicaţie cu CO, eter, amfetamine, în
delirium tremens, encefalite, abces cerebral);
- epilepsie: prodromal sau post critic;
- psihopatii;
- nevroze;
- oligofrenii;
- demenţe;
- stări reactive (de origine afectivă).
După intensitate, sindromul de agitaţie psihomotorie poate fi:
- uşoară (fără pierderea controlului gândirii şi a actelor);
- moderată (gesturile şi mimica devin neadecvate);
- accentuată (lipsa coordonării motorii, agitaţie incoerentă, confuzie).
 După durată stările de agitaţie psihomotorie pot fi pasagere (stări reactive,
schizofreni, manie, intoxicaţii, boli febrile), intermitente (isterie , psihopatii) sau
permanente (demenţe, oligofrenii, paralizia generală progresivă, epilepsie).
În majoritatea cazurilor ele sunt însoţite de anxietate şi tulburări vegetative.

ATACUL DE PANICĂ

Este un episod neaşteptat, cu apariţie bruscă, de anxietate intensă şi copleşitoare,

însoţit de senzaţia subiectivă de moarte iminentă sau catastrofă. Se caracterizează prin:
- palpitaţii sau puls accelerat;
- transpiraţii intense;
- tremor generalizat sau tremurături;
- senzaţie de sufocare, lipsă de aer;
- disconfort în regiunea toracică (dureri);
- senzaţie de”piele de găină” sau bufeuri de căldură;
- parestezii în tot corpul;
- greţuri, jenă abdominală;
- senzaţia de „cap gol”, ”corp greu”;
- teama de a nu înebuni;
-derealizare, depersonalizare (înstrăinare de propria persoană, detaşare de
realitate);
- teama de moarte iminentă.
Atacul de panică durează 5-30 minute cu apogeul după 10 minute, apare spontan
şi practic oricând, uneori chiar şi în timpul somnului.
Apare în situaţii de stres psihic intens (care se poate reactualiza mental) dar şi în
boli cardio-vasculare, hipoxie, boli endocrine (disfuncţie tiroidiană, feocromocitom), boli
neurologice (encefalite, tumori, scleroză multiplă, boli febrile şi infecţioase,
hipoglicemie, anemie etc.).

6.2.4 SINDROAME AFECTIVE

Reprezintă tulburări anormale ale dispoziţiei.

1. SINDROMUL MANIACAL
Caracterizat prin triada: euforie, tahipsihie, hiperactivitate.
Ca forme clinice el poate fi:
- hipomanie (simptome mai atenuate);
- excitaţia maniacală simplă;
- mania coleroasă (predomină irascibilitatea şi manifestări de mânie);
- mania confuzivă sau incoerentă (dezagregare profundă şi incoerentă a gândirii,
conştiinţei şi activităţii) – apare de regulă prin supraadăugarea unui element exogen;
- mania supraacută sau furia maniacală (însoţită de obnubilarea conştiinţei cu
apariţia trăirilor oneiroide). I se poate adăuga refuzul alimentar, deshidratare, hipertermie.
După etiologie, sindromul maniacal se găseşte în: psihoza maniaco-depresivă faza
maniacală, paralizia generală progresivă, sifilisul meningo-vascular, tumori diencefalice,
traumatisme cranio-cerebrale. De asemenea în boli endocrine ca hipertiroidism,
hiperfoliculinism; în tulburări psihice legate de maternitate; în boli somatice: anemie
pernicioasă, reumatism, porfirie; în cadrul tratamentului cu unele medicamente: cortizon,
ACTH, foliculină, hidrazidă, cicloserină.

2. SINDROMUL DEPRESIV
Are ca simptome triada: dispoziţie depresivă, bradipsihie, inhibiţie
psihomotorie.
Ca forme clinice deosebim:
- depresia simplă (cu inhibiţia activităţii);
- depresia stuporoasă (inhibiţia are intensitate maximă);
- depresia anxioasă;
- depresia delirantă (cu delir de sărăcie, vinovăţie şi hipocondrie).
Ca formă specială menţionăm aici sindromul Cottard caracterizat prin idei de
negaţie (a propriilor organe, a rudelor, a lumii), idei de imortalitate ("voi trăi veşnic
pentru a-mi ispăşi păcatele") şi idei de enormitate ("corpul este locuit de şerpi, organele
interne putrezesc" etc.).
După Kielholtz, sindroamele depresive pot apare în următoarele situaţii:
- depresii organice (senile, aterosclerotice, posttraumatisme, epileptice etc.);
- depresii simptomatice, în cadrul unor boli somatice sau psihice (postinfecţioase,
boli vasculare cerebrale, sarcina, climax, premenstruale, hipertiroidism, diabet zaharat,
tratament cu steroizi sau rezerpină, în toxicomanii, schizofrenie);
- depresii de involuţie;
- depresii endogene (în cadrul psihozei maniaco-depresive);
- depresii psihogene (de epuizare şi nevrotice, psihoreactive).
3. STĂRILE MIXTE
Descrise de Kraepelin şi caracterizate prin prezenţa unor sectoare de excitatie
concomitent cu sectoare de inhibiţie: depresia agitată, stupoarea maniacală, depresia cu
fugă de idei.

6.2.5 SINDROMUL CATATONIC

Este un complex de simptome în care predomină tulburările activităţii motorii şi

se prezintă sub forma: stuporii catatonice = akinezia, agitaţiei catatonice = hiperkinezia.
Simptomele principale ale acestui sindrom sunt: negativismul, stereotipiile,
catalepsia (flexibilitatea ceroasă), fenomene de imitaţie patologică (sugestibilitate).
Ca forme particulare de catatonie descriem:
Catatonia mortală (Stauder): cu periculozitate vitală, are o evoluţie stadială
caracterizată prin:
- debut brusc cu delir, halucinaţii, tulburări vegetative;
- agitaţie motorie continuă, tendinţă de distrugere, raptusuri, refuz alimentar,
febră, deshidratare;
- stadiul terminal cu stupoare, confuzie, chiar moarte. Ea ar avea mai probabil o
cauză exogenă.
Catatonia tardivă: descrisă de Kraepelin şi manifestată prin fenomene catatonice,
dispoziţie depresivă sau expansivă şi prognostic defavorabil.
 Sindromul catatonic apare în schizofrenie (forma catatonică), boli infecţioase
acute (gripa, septicemie) encefalite, sifilis meningovascular, tumori, traumatisme
craniocerebrale.

6.2.6 SINDROAMELE HALUCINATORII ŞI DELIRANTE

1. SINDROMUL CHARLES BONNET

Constă în apariţia de halucinaţii vizuale (micropsice, macropsice, normopsice,
kinetoscopice) la bătrâni fără deficienţă mintală.

2. HALUCINOZA: se caracterizează prin halucinaţii auditive (acufene, voci

injurioase, dialoguri agresive la adresa bolnavului), însoţite de un delir de persecuţie sau
de mărire (consecinţă a tulburărilor de percepţie). Apare în alcoolismul cronic
(halucinoză alcoolică Wernicke) şi în sifilisul nervos (halucinoza Plaut). Spre deosebire
de halucinaţii propriu-zise, bolnavul ştie că este o manifestare patologică, inexactă şi nu
participă afectiv.

3. SINDROMUL PARANOIC
Este caracterizat prin delir sistematizat bazat pe mecanisme interpretative în care
halucinaţiile lipsesc. Conţinutul delirului este pe o tematică de persecuţie, gelozie,
invenţie, urmărire etc. Gândirea şi comportamentul apar coerente şi ordonate. Apare în
paranoia şi ca psihoză reactivă, reversibilă.

4.SINDROMUL PARANOID
Caracterizat prin delir nesistematizat, mai frecvent cu conţinut de persecuţie,
însoţit de halucinaţii. Se întâlneşte în schizofrenia paranoidă dar şi în ateroscleroza
cerebrală, senilitate, epilepsie, intoxicaţie cronică cu amfetamine, anemia pernicioasă. De
asemenea se întâlneşte în psihoze schizofreniforme (în cadrul alcolismului, stări reactive
etc.)
5. SINDROMUL PARAFRENIC
Este un sindrom delirant-halucinator sistematizat în care afectivitatea şi
personalitatea sunt conservate chiar după o perioadă lungă de evoluţie. Ca şi conţinut
delirul poate fi de filiaţie, bogăţie, putere sau delir fantastic cu numeroase halucinaţii
complexe. Se întâlneşte în parafrenie, psihozele vârstei înaintate. Unii autori susţin că în
ambele cazuri ar fi vorba de schizofrenie.

6.SINDROMUL DE AUTOMATISM MENTAL (CLERAMBAULT -

KANDINSKI)
Elementul primordial este "sciziunea eu-lui", faptul că gândirea devine străină,
eu-l nu mai atribuie o serie de trăiri propriei sale individualităţi. Este vorba de un triplu
automatism: mental, senzitiv şi motor.
Se constituie dintr-un ansamblu de fenomene prin care pacientul exprimă
sentimentul de pierdere a controlului asupra vieţii sale psihice şi a limitelor propriei sale
persoane (are sentimentul că este supus unor forţe şi influenţe exterioare care-l obligă să
gândească, să simtă, să acteze într-un anume fel – forţe xenopate).
 Fenomenele ideatorii includ: gânduri stranii, ecoul gândiri şi lecturii, devansarea
gândurilor, oprirea sau dispariţia gândirii. Ulterior apar comentarea gândurilor,
comentarea actelor, sentimente şi acte impuse (automatism emotiv, afectiv şi voliţional -
Clerambault), bolnavul are impresia că gândirea nu mai este a sa.
Acest sindrom are ca elemente pseudohalucinaţiile şi este considerat de către
autorul său ca nucleul psihozelor delirante cronice, care duce la apariţia delirului (de
influenţă, de persecuţie, de mărire, de posesiune).
Este denumit de Levi-Valensi "sindrom de deposesiune", iar de Guiraud "gândire
xenopatică".

6.2.7 SINDROAMELE HIPOCONDRIACE

Au ca şi componentă determinantă ideea hipocondriacă, adică obsesia sau

convingerea în existenţa unor leziuni, alterări, modificări ale corpului sau psihicului şi în
general în existenţa unor boli somatice sau psihice incurabile sau chiar fatale, toate
acestea nefiind întemeiate obiectiv.
Ideea hipocondriacă poate avea caracterul de idee prevalentă, obsesivă sau
delirantă.
Anomaliile reale dar nesemnificative, prezenţa unor tulburări organice benigne, o
gamă întinsă de tulburări nevrotice cenestopate, alimentează trăirea hipocondriacă şi
anxietatea hipocondrului.
Ca forme întâlnim :

1. SINDROMUL ASTENO-HIPOCONDRIAC
Temerile de boală apar pe un fond astenic şi sunt însoţite de tulburări vegetative şi
cenestopatii. Se găseşte în: neurastenie, astenii somatogene, schizofrenie în debut sau în
perioada de remisiune.
2. SINDROMUL OBSESIV-HIPOCONDRIAC
Se manifestă prin temeri obsesive de îmbolnăvire, denumite noso-fobii
(cancerofobie, rabiofobie, sifilofobie etc.).

3. SINDROMUL DEPRESIV-HIPOCONDRIAC
Apare ca formă a depresiilor delirante în psihoza maniaco-depresivă, depresii de
involuţie, depresii pe fond organic.
4. SINDROMUL PARANOIAC-HIPOCONDRIAC
Reprezentat de delirul hipocondriac de interpretare (bolnavul, convins că i s-a
aplicat un tratament greşit de către medic elaborează un delir de persecuţie şi revendicare
faţă de acesta).

5. SINDROMUL MÜNCHAUSEN
De sindroamele hipocondriace trebuie diferenţiat "sindromul Münchausen”: o
falsă îmbolnăvire, pacienţii dând în mod conştient date false anamnestice sau îşi provoacă
leziuni pentru a-şi produce fenomene somatice.
Caracteristic sindromului este tenacitatea manifestărilor şi peregrinarea bolnavilor
din spital în spital, din oraş în oraş.
Apare în: psihopatii, isterie, schizofrenie, nevroze.
 6.2.8 SINDROAMELE PSIHOORGANICE

Sunt constituite dintr-un grup de tulburări psihice determinate de perturbări sau

leziuni ale ţesutului cerebral sau asociate lor.
Caracteristica acestor tulburări este anomalia psihică sau comportamentală,
asociată unei disfuncţii cerebrale biologice dovedite (tranzitorie sau permanentă).
Factorii responsabili de apariţia sindromului psihoorganic pot fi: o afecţiune
cerebrală primitivă, o maladie de sistem care afectează în mod secundar creierul, un
agent toxic, sevrajul toxicomanilor.
Simptomele care alcătuiesc sindromul sunt:
- tulburări ale câmpului de conştiinţă;
- dezorientarea temporo-spaţială, allo- şi în final autopsihică;
- dismnezia (predominant anterogradă);
- alterarea capacităţii de înţelegere, de achiziţionare de cunoştinţe noi, a
calculului matematic, sărăcirea vocabularului, alterarea judecăţii şi
raţionamentelor;
- apariţia fenomenelor productive (iluzii, halucinaţii, delir);
- modificări de dispoziţie (anxietate, tocire afectivă, labilitate emoţională,
disforie).
Controlul pulsiunilor agresive şi sexuale se reduce, rezultatul fiind un
comportament neadecvat social.
După evoluţie, răspunsul la tratament şi după prognostic sindroamele
psihoorganice sunt:
a) Sindroame psihogrganice acute :
- infecţii ale creierului sau generale;
- intoxicaţii;
- traumatisme cranio-cerebrale (hematom subdural);
- tulburări metabolice, endocrine, de nutriţie.
b) Sindroame psihoorganice cronice:
- demenţe presenile, senile;
- alcoolism cronic;
- encefalopatii posttraumatice;
- epilepsie idiopatică;
- tulburări cerebrale primare sau metastatice;
- scleroză multiplă;
- coreea Huntington.
Ca şi caracteristici principale: sindroamele psihoorganice acute au debut brusc,
disfuncţie cerebrală reversibilă, evoluţie în general scurtă (zile, săptămâni), remisiunea
simptomatologiei organice. Sindroamele psihoorganice cronice au un debut de regulă
insidios, tabloul clinic este de tip demenţial. Disfuncţia cerebrală este ireversibilă,
evoluţia este îndelungată şi duce la exitus.

6.2.9 SINDROAMELE TULBURĂRILOR DE CONŞTIINŢĂ

Fac parte din sindroamele psihoorganice acute.

 După Karl Jaspers, criteriile de evidenţiere a tulburărilor de conştiinţă sunt:
- îndepărtarea de lumea reală (bolnavii acţionează fară a ţine seamă de lumea
reală);
- dezorientarea;
- lipsa de fixare şi reţinere în memorie (urmată de amnezie totală sau partială).
Întrucât la semiologie au fost descrise tulburările cantitative de conştiinţă, vom
vorbi aici de tulburările ei calitative.

1. DELIRUL (delir oniric, onirism - Regis) este caracterizat prin:

- dezorientare temporospaţială profundă;
- halucinaţii (în special vizuale dar şi auditive, cenestezice etc.);
- incoerenţă (a gândirii);
- agitaţie psihomotorie.
În cadrul onirismului, bolnavul participă la scenele halucinatorii, le trăieşte ca pe
o realitate, iar prin comportamentul său se integrează în scenariul halucinant (terifiant sau
pe teme profesionale), dispoziţia fiind când anxioasă, coleroasă, când euforică.
Halucinaţiile cresc în intensitate seara şi noaptea şi o dată cu ele şi starea de agitaţie
psihomotorie.
Ieşirea din starea confuză este precedată de un somn liniştit şi prelungit, iar
amintirile despre trăirile din perioada de stare sunt fragmentare.
Se găseşte în bolile infecţioase: delirul febril, delirul infecţios, dar şi în alcoolism,
toxicomanii.

2. SINDROMUL ONEIROID (oneiroidia)

Descris de Mayer Gross, este un amestec de real-vis, la care bolnavul nu participă,
ci asistă. Înlănţuirea halucinaţiilor ca şi interpretarea realităţii prin idei de vis au o
anumită "coerenţă" şi în genere mai multă sistematizare decât onirismul. Oneiroidia nu
este urmată de amnezie completă, dar nu exclude posibilitatea unor dismnezii. Sindromul
oneiroid este întâlnit în psihozele atipice, maniaco-depresive şi schizofrenice.

3. AMENTIA (starea amentivă)

Este o stare confuzivă de intensitate psihopatologică maximă, în care domină
incoerenţa. Bolnavul este dezorientat, agitat (agitaţie "la pat"), vorbirea este incoerentă,
cu caracter paroxistic; inconstant pot apare stări catatonice sau stuporoase.
Etiologia ei este diferită:
a) afecţiuni intracraniene: traumatisme cranio-cerebrale, hemoragii meningee,
encefalite, encefalopatii carenţiale, după electroşoc etc.
b) afecţiuni generale: stări febrile, alcoolism, intoxicaţii medicamentoase
(corticoizi, tuberculostatice), diabet, insuficienţă hepatică, tireotoxicoză, leucemii,
anemii, stări de şoc (postoperatorii, posttraumatice).
c) în bolile psihice: schizofrenie, manie, depresie, demenţă, psihoze postpartum.

4. STAREA CREPUSCULARĂ
Este o îngustare importantă a capacităţii de gândire cu un comportament
dezordonat, alături de care pot apare acte imprevizibile, uneori violente, bolnavii fiind
stăpâniţi de stări afective anormale (anxietate, mânie) şi de idei delirante (urmărire,
mărire), stare urmată de amnezie lacunară. Se întâlneşte în: epilepsie, stările de afect
patologice, beţie patologică.
Ca variante ale tulburării de conştiinţă de tip crepuscular întâlnim:
a) automatismul ambulatoriu: conştiinţa este profund alterată dar se păstrează
coordonarea şi coerenţa motorie, urmată de amnezie lacunară a actului respectiv (face
călătorii, încheie afaceri etc.) Se întâlneşte în epilepsia temporală.
b) fuga patologică crepusculară: fugă dezordonată şi intempestivă, cu
imposibilitatea controlului actelor şi a evitării pericolelor – în afectele patologice.
c) somnambulismul: tulburarea conştiinţei apare în timpul somnului, bolnavul
execută acte şi acţiuni complexe de o calitate superioară faţă de starea de veghe.

6.2.10 SINDROMUL KORSAKOV (sau amnestic)

Se caracterizează prin:
- amnezie de fixare (ulterior şi de evocare);
- dezorientare temporo-spaţială;
- confabulaţii şi false recunoaşteri;
-polinevrită (mai ales la alcoolicii cronici).
În forma tipică a sindromului, bolnavul are un comportament care dă impresia
normalului: discută, trage concluzii, joacă table, citeşte ziarul, priveşte televizorul etc.
După un dialog mai prelungit apare amnezia de fixare (bolnavul nu mai ştie ce a discutat
sau dacă a vorbit cu interlocutorul, citeşte ore întregi aceeaşi pagină). Uneori se adaugă şi
amnezia retogradă asupra amintirilor mai vechi, apare dezorientarea în timp şi spaţiu,
bolnavii au false recunoaşteri. Găurile de memorie sunt umplute cu confabulaţii bogate
(uneori fantastice, dacă amnezia urmează unei perioade de delir oniric), vechile
evenimente de viaţă sunt povestite ca fapte recente.
Se întâlneşte în: alcoolism cronic, intoxicaţie cu CO, infecţii, traumatisme cranio-
cerebrale, tumori cerebrale (hipotalamice şi de corpi mamilari), demenţa senilă
(presbiofrenia).

6.2.11 SINDROMUL DEMENŢIAL

Face parte din sindroamele psihoorganice cronice. Se caracterizează printr-o

slăbire progresivă şi globală a activităţii psihice cu alterarea memoriei şi gândirii, în
paralel cu alterarea comportamentului şi sărăcirea afectivă.
Personalitatea se degradează treptat şi în cele din urmă este pustiită. În prezent
criteriul ireversibilităţii evoluţiei nu mai este definitoriu, unele demenţe putând fi oprite
din evoluţie sau chiar vindecate.
În sindromul demenţial hipomnezia de fixare duce la o amnezie anterogradă, apoi
şi retrogradă. Sărăcesc noţiunile, se reduce vocabularul, gândirea slăbeşte, se reduce
capacitatea de raţionament, în vorbire apar incoerenţe.
Dispoziţia este modificată în sens depresiv sau euforic, apare labilitatea afectivă şi
progresiv afectivitatea sărăceşte până la indiferenţă totală.
Activitatea se reduce treptat de la deprinderile profesionale până la incapacitatea
de autoîngrijire. Apar acte absurde, delicte sexuale.
 Demenţele se clasifică în :
- demenţe degenerative (coreea Huntington, demenţele presenile Pick şi
Alzheimer);
- demenţa senilă (demenţe globale);
- demenţe vasculare (demenţe lacunare: ateroscleroza, trombangeita obliterantă);
- demenţe toxice (alcoolică, CO);
- demenţă epileptică;
- demenţa traumatică.
Sindromul pseudodemenţial se deosebeşte de cel demenţial prin:
- originea psihogenă a simptomelor;
- reversibilitatea fenomenelor;
- absenţa substratului lezional.
Poate să apară în: isterie, psihopatie, simulare.