Razboaiele Medice

epoca clasică se deschide cu războaiele dintre greci şi perşi, cunoscute sub numele
de războaie medice (de la Medoi, numele grecesc al mezilor);

perioadă relativ bine cunoscută, mai ales Istoriilor lui Herodot, care s-a informat despre
cauzele şi desfăşurarea acestor conflicte;

cauzele trebuie căutate în tendinţele imperiului persan de a-şi spori teritoriul pe seama
prosperelor cetăţi greceşti;

pretextul a fost oferit de revolta cetăţilor ioniene (situate în vestul Asiei Mici, au intrat în
cadrul Imperiului Persan după 546 î.Hr.);

499 î. Hr. cetăţile ioniene au hotărât să declanşeze revolta antipersană, în fruntea

acestei răscoale aflându-se Miletul; s-a cerut sprijin din partea cetăţilor greceşti din
Grecia propriu-zisă, dar numai Atena şi Eretria au trimis circa 2000 de
luptători; Sparta a refuzat să îi sprijine pe răsculaţi;

în primă fază, răsculaţii au reuşit să înlăture dominaţia persană din vestul Asiei Mici;
dar, în anul 494 î. Hr., perşii mobilizează mari forţe în Asia Mică şi, sprijiniţi de o
puternică flotă, îi înving pe răsculaţi, Miletul fiind în bună parte distrus, asemenea
celorlalte cetăţi răsculate;

regele Darius a vrut să-i pedepsească pe susţinătorii insurgenţilor şi a început o nouă

campanie militară împotriva Greciei, care deschide, de fapt, războaiele medice.
Acestea au 3 etape:

1.492 î. Hr. – ofensiva persană în Peninsula Balcanică. Perşii reuşesc să cucerească

unele regiuni de coastă ale Traciei şi să oblige pe regele Macedoniei să devină aliat al
acestora;

flota persană nu a reuşit să-şi îndeplinească misiunea, fiind distrusă de o puternică

furtună în apropierea Muntelui Athos.

2. 490 î. Hr. – perşii au debarcat în Attica, dar la Marathon au fost înfrânţi de armata
ateniană, mult mai puţin numeroasă, condusă de Miltiades cel Tânăr, care a devenit
erou naţional atenian;

după victoria de la Marathon, prestigiul Atenei a crescut foarte mult, gruparea condusă

de Themistocles considera că, pentru a asigura victoria, atenienii trebuiau să se
sprijine pe o flotă puternică, de aceea Atena a pus în operă construirea unei mari flote
de război;

după moartea lui Darius, la conducerea Imperiului Persan vine regele Xerxes, care reia
planul lui Darius de a cuceri Grecia;
 perşii mobilizează forţe uriaşe, care trec în Peninsula Balcanică, grecii hotărând să
riposteze; la Corint, a fost convocat un congres unde s-a creat o alianţă militară
defensivă, condusă de Sparta;

perşii trebuiau împiedicaţi să ajungă în Grecia Centrală, prin strâmtoarea de

la Termopile; planul nu a reuşit, însă, perşii, ajutaţi de un trădător, au reuşit să evite
strâmtoarea şi să cadă în spatele spartanilor, conduşi de regele Leonida; spartanii au
fost nimiciţi.

după această victorie, perşii cuceresc Grecia Centrală, obligând pe atenieni să-şi
părăsească cetatea.

3. septembrie 480 î. Hr. – lupta de la Salamina, unde perşii sunt înfrânţi, fiind nevoiţi
să ceară flotei şi armatei de uscat să se retragă puţin;

479 î. Hr. – perşii ocupă Atena pe care o jefuiesc, dar în urma bătăliei de la Plateia din
august 479 î.Hr. şi a celei navale de la Mycale, grecii devin victorioşi, marcând sfârşitul
războaielor medice.

 încheierea oficială are loc în 449 î.Hr., prin pacea de la Callias.

Războiul daco-roman din 101-102 d. Hr. 

Mai întâi, Traian inspectează trupele de la Dunăre şi le sporeşte efectivul cu noi unităţi.
După ce îşi aduce aici principalele forţe, va trece fluviul  pe un pod de vase de
la Dierna (Orşova).

O altă coloană trece pe la Lederata, iar cele două coloane se vor uni la Tibiscum (Jupa).
De aici, după cum ne spune, Cassius Dio, Traian înaintează cu prudenţă spre
Sarmizegetusa pentru a nu fi surprins de Decebal. La Tapae, are loc o bătălie în care dacii
sunt înfrânţi, iar romanii pătrund în Ţara Haţegului, unde se pregătesc de iernat. În timp ce
grosul armatei romane era aici, Decebal se aliază cu sarmaţii, cu sciţii roxolani din nordul
Mării Negre şi cu bastarnii din Moldova şi în iarna anilor 101-102 declanşează atacul
asupra garnizoanelor romane din Dobrogea şi Moesia Inferioară. Deşi gheaţa s-a rupt şi o
parte din călăreţii daci şi roxolani se îneacă, totuşi atacul este violent, punând în pericol
provincia.
• Prin acest atac Decebal spera ca Traian să întoarcă trupele din Ţara Haţegului şi să le
aducă aici. Împăratul aduce însă garnizoanele de pe Dunăre şi veteranii, transportaţi în
parte cu ajutorul flotei fluviale. Cu aceşti soldaţi el angajează bătălia de la Adamclisi cu
dacii şi roxolanii, extrem de sângeroasă, dar foarte importantă pentru desfăşurarea
următoare a războiului. Traian va arunca în luptă şi veteranii, reuşind să-i înfrângă pe daci
şi pe aliaţii lor. Pierderile romanilor au fost mari, aşa cum reiese din ruinele altarului
descoperit la mică distanţă de Tropaeum Traiani (acest monument a fost ridicat pe locul
bătăliei, tocmai pentru a sublinia importanţa ei). Odată pericolul îndepărtat, primăvara,
împăratul reia înaintarea spre capitala dacă şi cucereşte cetatea Costeşti. Pentru a-şi
menaja forţele şi capitala, Decebal cere pace, pe care Traian i-o acceptă, dar cu condiţiile
puse de el. De data aceasta pacea este foarte dură pentru regele dac:Ţara Haţegului,
Banatul, Oltenia,Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei sunt ocupate de
romani;
• predă armele şi maşinile de războ, meşterii şi instructorii militarii;
• nu mai avea voie să primească fugari din imperiu;
• trebuia să dărâme zidurile cetăţilor;
• să renunţe la politica externă;
• să aibă aceiaşi prieteni şi duşmani ca Roma.

Războiul daco-roman din 105-106 d. Hr.

De această dată Traian are un avantaj clar asupra lui Decebal. Romanii trec pe podul de la
Drobeta şi se îndreaptă spre Sarmizegetusa din cinci direcţii (Traian a condus coloana de
pe Valea Oltului). Coloanele romane înaintează prin Banat, pe Cerna, Jiu, Olt şi prin sud-
estul Transilvaniei. Sunt cucerite şi distruse cetăţile de la Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie,
iar Sarmizegetusa Regia este practic înconjurată. În vara lui 105, capitala dacilor cade în
mâinile romanilor şi va fi distrusă. Decebal încearcă să se retragă în munţi, dar este ajuns
din urmă de un corp de cavalerie roman, condus de Tiberius Claudius Maximus şi se
sinucide.
Romanizrea
Proces istoric complex şi îndelungat prin care civilizaţia romană pătrunde în toate
compartimentele vieţii unei provincii, ducând la înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba
latină.
- componenta esenţială de romanizare este cea lingvistică, băştinaşii învaţă lent limba
latină şi uită idiomul autohton;
Declanşarea procesului de romanizare impune anumite condiţii:
- ocuparea (integrală sau parţială) a teritoriului unui popor antic
- încadrarea teritoriului respectiv în statul roman (cel puţin pentru câteva generaţii)
Esenţiale sunt condiţii ca:
- existenţa unei populaţii neromane numeroase asupra căreia să se exercite romanizarea;
- asigurarea de către statul roman a evoluţiei paşnice în toate domeniile vieţii materiale şi
spirituale;
- contactele anterioare;
- existenţa unui anumit stadiu de civilizaţie al autohtonilor.
Factori potenţiali ai romanizării:
- viaţa romană în sine ca o acţiune „latentă care poate fi constatata dar nu demonstrată”;
- hotărâtori sunt factorii cu o acţiune „vizibilă”; administraţia şi armata, ele acţionează
permanent. 

Premisele materiale şi spirituale

În spaţiul daco-moesian, în secolul I d.Hr. are loc un proces de asimilare etnico-lingvistic
asemănător cu cel prin care au trecut lusitanii, celtiberii galii, ilirii şi tracii meridionali.
Romanizarea spaţiului daco-moesian cunoaşte:
- o perioadă preliminară, a contactelor dinaintea cuceririi;
- după anii 46 şi 106, începe procesul propriu-zis de romanizare în provinciile Moesia şi
Dacia Traiana.
a) Împletirea civilizaţiei geto-dacice cu civilizaţia romană:
- predomină împrumuturi din creaţia materială şl spirituală romană: ele sunt lesne de
urmărit în arhitectură, ornament, ceramică, instrumente medicale şi monetare, obiecte de
podoabă, de cult, ritualuri, scrierea cu alfabet latin, colaborarea dintre căpetenii geto-dace
şi fruntaşi ai Romei, ecoul sistemului Zalmoxian în provinciile vestice ale Imperiului.
- ceramică romană – recuperată la Bărboşi, Constanţa.
- instrumente medicale şi monetare – romane descoperite la Grădiştea Muncelului şi
Tilişca.
- monede romane, atestate la Arad, Măgura, Cetatea Albă.
- obiecte de podoabă şi produse de lux, la Poiana, Costeşti.
- ritualuri romane, anterioare anului 46 d.Hr. sunt atestate la Balcic şi în alte centre pontice.
- scrierea cu alfabet latin – la Divici, Grădiştea Muncelului, Ocniţa, Polovraci.
b) Argumente privind adoptarea modului de viaţă roman
- îmbrăcăminte şi încălţăminte care coexistă cu articolele tradiţionale locale.
- realizarea unor vechi activităţi economice cu elemente tehnice noi: plugul roman, unelte
de minerit, mori hidraulice, cuptoare de olar cu grătar orizontal.
- noi îndeletniciri: exploatarea păcurii, instalaţii balneare şi termice subterane.
- inscripţii votive pentru tămăduiri.
- necropole spirituale, altare, medalioane funerare, sarcofage din piatră, pisanii latineşti.
- Se remarcă progresul societăţii din spaţiul daco-moesian şi încadrarea geto-dacilor în
„lumea romană” (Orbis Romanus).
 Factorii romanizării provinciilor Dacia Traiană şi Moesia
- învăţarea de către autohtoni a limbii latine, are loc în condiţiile declanşării romanizării
oficiale, organizate, rol important având administraţia şi armata, cu o acţiune obligatorie şi
permanentă
- un rol important deţin şi ceilalţi factori ai romanizării: coloniştii, urbanizarea, veteranii,
religia, dreptul.
ARMATA
- Provincia imperială Dacia (106–271/274) cuprinde Banatul, Transilvania, Oltenia şi o fâşie
din vestul Munteniei.
- în Dacia sunt aduse numeroase trupe.
- armata, alcătuită din cetăţeni romani (organizaţi în legiuni) şi provinciali care nu
dobândiseră încă cetăţenia romană, vor spera să o dobândească servind în trupele
auxiliare.
- trupele staţionare în zeci de castre: la Apullum, legio XIII Gemina. la Micia staţionau două
alae, cinci cohortes şi trei numeri.

Etnogeneza românilor
Etnogeneza reprezinta procesul de formare etnolingvistică a unui popor şi a structurilor
sale social-economice şi politice. Poporul român aparține marelui grup de limbi indo-
europene şi este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, care locuiește in spațiul său
de geneză timp de peste două milenii.
Etnogeneza poporului român a fost un proces istoric îndelungat,care s-a desfaşurat în
două etape : începînd cu sec. II î.Hr-sec. V,odata cu romanizarea şi finalizîndu-se în sec.
VII-VIII cu interacţiunea popoarelor migratoare slave,constituindu-se unui nou popor –
poporul român. Formarea poporului român a avut loc in Europa de Sud-Est , pe teritoriile
geto-dacilor.
Prima etapă a etnogenezei a constituit sinteza geto-dacilor cu romanii in procesul de
romanizare şi de colonizare. Prin aceste procese are loc asimilarea etnoculturală şi
etnolingvistică a geto-dacilor de către romani,în urma cărora se formeaza o nouă sinteza
etnică romanică:daco-romanii. În procesul de romanizare, romanii instituie metodele de
organizare politico-administrative a provinciei cucerite şi dreptul roman, creeaza o armată
romană pe teritoriu, favorizează căsătoriile mixte prin acordarea cetaţeniei romane.Un rol
decisiv în romanizarea geto-dacilor l-a jucat creştinismul, care a determinat unitatea,
spiritualitatea, continuitatea şi autodeterminarea ca popor roman a neamului românesc în
condiţiile pericolului popoarelor migratoare.Limba latină a constituit, deasemenea o cale
eficientă de romanizare, încît deschidea multe porţi,printre care şi ascensiunea în carieră,
fiind totodata şi unicul mijloc de comunicare în instituţiile politice, juridice,de învaţamînt,
culturale şi religioase.Procesul de romanizare în spaţiul carpato-dunăreano-pontic a decurs
paralel cu romanizarea galilor, ibericilor ş.a. şi a constituit prima etapă de formare a
popoarelor europene.
Astfel,în urma unei lungi perioade de asimilare, au fost implementate valorile morale, etice şi
culturale romane în rîndurile populaţiei autohtone, la care se vor adăuga elementele
popoarelor migratoare, dintre care vechii slavi avînd cel mai mare impact. Migratorii slavi au
fost asimilaţi de daco-romani, pentru ca în rezultat să se formeze poporul român cu
trasăturile sale distinctive şi bine definite.Odată cu apariţia unui nou popor apare şi o nouă
limbă-limba româna,care s-a format din latina populară(orală) raspîndita pe teritoriile Daciei
romanizate în simbioză cu limba baştinaşă,îmbogaţindu-se nesemnificativ din influenţa
migratorilor(20% de la slavi).

Etnogeneza românilor reprezintă un proces istoric, în primul rînd, pentru că a dus la

formarea unui nou popor prin simbioza a doua culturi: romane şi geto-dacă, acest proces
fiind atestat arheologic şi lingvistic.Alt argument reprezintă faptul că a rezultat şi formarea
unei noi limbi-limba româna,care a constituit un proces complex, de lungă perioadă.
Prezenţa unui popor pe teritoriile de lânga Dunăre înainte de colonizarea romana a fost
menţionată înca de Homer în culegerile sale, deci nu putem infirma faptul că formarea
poporului român s-a realizat în urma asimilării geto-dacilor de către romani şi este un proces
istoric complicat.

Pătrunderea slavilor în spaţiul locuit de daco-romani a avut importante urmări, deoarece

dominaţia lor politică a fost îndelungată. Acest proces a dat o particularitate romanităţii
orientale ce o deosebeşte de romanitatea occidentală, unde rolul slavilor l-au jucat
germanii. În momentul pătrunderii slavilor însă, la nordul şi la sudul Dunării se constituise
deja o realitate etno-lingvistică asupra căreia nu s-a mai putut exercita o influenţă decisivă.
Factorul slav a dat o anumită coloratură limbii şi culturii romanice din această zonă, fără
să-i modifice esenţa latină. Prin urmare, poporul român, rezultat din sinteza daco-romană,
prin procesul de romanizare şi asimilarea slavilor, este un popor romanic, fapt dovedit de
structura gramaticală şi lexicală a limbii române. În secolul al VIII-lea, la aproximativ două
sute de ani după apariția în regiune a migratorilor slavi, etnogeneza românească era
încheiată în linii mari.