5.
Teoria identităţii
Problema  identităţii  a  apărut  în  strânsă  legătură  cu  aspectele  şi,
mai ales, cu efectele adopţiei sau ale împărţirii responsabilităţilor
privind  creşterea  şi  educarea  unor  copii  între  mai  multe  familii  (între
familia de origine, de exemplu, şi o familie–substitut de îngrijire).
Prima  familie  îşi  conservă  drepturile  parentale  şi  deplina răspundere
asupra propriului copil, îndeosebi în ceea ce priveşte latura afectiv-
formativă. A doua familie (de plasament în vederea creşterii şi
“îngrijirii”,  mai  ales  fizice)  are,  de  regulă,  o  misiune  pe  termen  scurt,
urmărind ca mai târziu copilul să revină în familia de origine sau
privată.  Indiferent  de  situaţie,  copilul  are  dreptul  la  identitate,  şi  încă
la o identitate sigură, permanentă şi adecvată (oferită de părinţii
naturali). Chiar şi în cazul copiilor internaţi în instituţiile sociale,
identitatea  se  poate  asigura  cu  uşurinţă  dacă  părinţii  au  relaţii  directe
cu copiii lor, dacă le explică situaţia în care se află şi, mai ales,
cauzele pentru care i-au îndepărtat de familie şi trăiesc separaţi.
Soluţia abandonării definitive a copilului prin adopţiune, îndeosebi
imediat  după  naştere,  ridică  probleme  grave,  adesea  tragice,  legate  de
identitatea copilului adoptat ajuns la maturitate.Eventualele
descoperiri  divergente  privind  propria  identitate  provoacă  evenimente
tragice atât din perspectiva “fostului copil”, cât şi din perspectiva
“foştilor părinţi adoptivi”.  cu indivizi din afara reţelei principale. Reţelele deschise, cu legături slabe şi spaţii sociale goale
Pentru a fi admişi ca părinţi de copiii
adoptaţi, cuplul reprezentând familiile adoptive trebuie să fie sincer,
recunoscând adevăratul lui statut social şi familial. Paradoxal, el nu va
pierde dragostea copiilor, ci o va câştiga definitiv (necondiţionat).
3.Componente structurale ale asistenţei sociale ca ştiinţă Formarea asistenţei sociale ca ştiinţă
începe odată cu încercarea de a explica rolul fenomenului carităţii în viaţa socială şi de a aplica
cunoştinţele şi metodele psihologice, medicale, sociologice, filosofice etc. întru argumentarea
necesităţii protecţiei sociale, acordării de ajutor celor nevoiaşi. Transformarea asistenţei sociale
într-o profesie modernă impune în continuare necesitatea dezvoltării sistematice a teoriei
domeniului, o teorie specifică care ne ajută să răspundem la numeroasele întrebări De ce, înaintate
în permanenţă de realitatea socială înconjurătoare, devenind limpede că este imposibil de a
acţiona adecvat situaţiei fără a dispune de profunde cunoştinţe teoretice. Or, asistenţa socială nu
poate fi înţeleasă doar ca o simplă activitate practică de ajutorare. Ea este, de asemenea, şi o
ştiinţă, o totalitate de cunoştinţe despre legităţile şi principiile funcţionării, dezvoltării şi dirijării
proceselor sociale concrete şi a stărilor individului aflat în condiţii de viaţă dificile, despre protecţia
drepturilor şi libertăţilor personalităţii prin acţiunea cu un anumit scop asupra acesteia şi a
mediului social în care se află. În calitate de ştiinţă asistenţa socială se află în proces de devenire,
constituind un domeniu al activităţii umane preocupat de elaborarea şi sistematizarea teoretică a
cunoştinţelor despre o realitate socială bine determinată şi despre activitatea instituţiilor de stat,
obşteşti şi particulare, a specialiştilor şi activiştilor, orientată spre rezolvarea problemelor
indivizilor, familiilor şi grupurilor de oameni din societatea respectivă.
13 12Definiti conceptele:metodologie,metoda,tehnica,procedeu.  include grupuri extrem de diferite, precum o bandă de stradă, o grupă de cercetaşi, rezidenţii unui
Metodologie- poate fi definita ca un sistem de principii si mijloace de organizar a activitatii
teoretice si practice precum si ca invatatura despre acest sistem etimologic din greceste ar fi o
stiinta despre mtode  Sistemul ca holon
Metoda- reprezinta un ansamblu de operatiuni intelectuale ce permit analiza intelegerea si
explicarea unei realitati studiate.  mare şi, în acelaşi timp, este compus din sisteme mai mici (Anderson, Carter şi Lowe, 1999). O
Tehnica-se dfinst ca un ansamblu de prescriptii metodologice pentru o actiune eficinta  familie este un sistem social reprezentând doar o parte din supra-sistemul vecinătăţii în care
Procedeu- sau instrumentul de cercetare nu este altceva decit unelta materiala o maniera de
actiune
34. D.Howe indentifica doua feluri de participare.Prima este politica si se bazeaza pe notiunea de
justitie sociala, cealalta ste terapeutica si se bazeraza pe rocesele de psihologie interpersonala si de
dezvoltare.1.Partuiciparea pe baza justitiei sociale- clientu ar trebui sa intleaga rolul A.S si care est
scopul acestuia. ei ar trebui sa fie informati sa cunoasca resursele disponibile sa fie consultati in
legatura cu intilniruile deciziil si planuril pe viitor  Copiii şi părinţii reprezintă subsistemele sistemului familial mai larg. în mod similar, fiecare individ
2.Participarea pe baza eficientei terapeutice- A.S clalificat este cel care il face e client sa fie caabil
de a-si identifica ropriile sale probleme de a cerceta originile acestora si de a se gindi la
modalitatea prin car acestea ar putea fi cel mai bine rezolvate. Participarea clientului nu este o
chestiune de promovare a drepturilor sale dar si de a-i da posibilitatea de a mentine controlul
asupra propriei sale experiente.
6.Participarea şi paternitatea reprezintă două modalităţi
contrastante în care asistentul social se implică în relaţia cu clientul.
Participarea  pune  accentul  pe  drepturile  clientului.  Clientul  este încurajat să-
şi definească propriile probleme şi nevoi, să devină activ.
Ca atare, practica poate să promoveze participarea clientului (pozitivă), fie să o inhibe (negativă).
Se  pot  delimita  patru  tipuri  de  raporturi  asistent  social  –  client
Ne  vom  referi  la  fiecare  din  aceste  patru  raporturi  posibile
dintre asistentul social şi clientul său:
1.  Strategic. Există multe situaţii în care legea îi cere
asistentului social să facă investigaţii în legătură cu o familie.
Asistentul trebuie să se implice. Este datoria sa legală. De exemplu,
dacă părinţii nu acordă copiilor lor îngrijirea corespunzătoare, sau
dacă copilul este în pericol fizic datorită unui sau ambilor părinţi,
atunci  în  multe  ţări  asistentul  social  este  împuternicit  să  investigheze
şi să intervină. Asistenţii sociali pot interveni, de asemenea, dacă un
copil, scăpând de sub controlul părinţilor, are un comportament
deviant – fură, incendiază, produce dureri altor persoane. Implicarea
asistentului  social  este  declanşată  atunci  când  sunt  exprimate  nelinişti
în legătură cu comportamentul sau cu situaţia unui individ
2. Atitudinea deschisă. Cu toate că clientul nu a solicitat
intervenţia asistentului social, asistentul social doreşte totuşi să fie
deschis şi cinstit în legătură cu toate aspectele legale, consideră că
clientul trebuie să cunoască situaţia în care se află şi care sunt
drepturile  sale  legale  şi  statutul  său  în  acest  caz.  Fără  ca  prin  aceasta
să  admită  nevoia  de  ajutor  sau  de  asistenţă  socială,  clientul  răspunde
intervenţiilor deschise ale asistentului social şi se decide să coopereze.Clientul consideră că, dacă c
ooperează, rezultatele vor fi corecte şi
deschise şi că procedurile în acest caz se vor efectua mai repede şi mai uşor.
3.  Paternitate. Clienţii care solicită ajutor, dar nu sunt încurajaţi
să participe la procesul de tratament, descoperă că asistentul social
defineşte atât scopul, cât şi maniera de implicare. Asistentul social
este  expertul  în  situaţia  respectivă.  El  ştie  cel  mai  bine ce  trebuie  să
facă pentru a îmbunătăţi situaţia şi a răspunde nevoilor. El este
profesionistul  care  posedă  toate  cunoştinţele  şi  el  decide  asupra  celei
mai  bune  modalităţi  de  utilizare  a  acestor  cunoştinţe.  Clientul  rămâne
pasiv. El nu face decât să se conformeze sfatului şi instrucţiunilor
date de asistentul social, “se conformează prescripţiilor doctorului”.
4.  Raport  de  colaborare. În cadrul acestui tip de raport, clientul
caută ajutorul în mod voluntar. Este posibil ca el să fie neliniştit în
legătură cu comportamentul delincvent al băiatului său în vârstă de
treisprezece ani. Este posibil ca el să nu fie în stare să achite plata
pentru apartament, fie că este îngrijorat în legătură cu sănătatea
copilului  său.  Fie  că  doreşte  să-şi  părăsească  soţul  violent,  dar  nu  ştie
dacă acest lucru este posibil. Asistentul social este gata să-şi ajute
clientul în definirea problemei, sau a nevoii.
8.O reţea socială este o hartă a relaţiilor dintre indivizi ce indică modurile în care ei sunt conectaţi
prin diverse grade de familiaritate socială pornind de la cunoştinţe întâmplătoare până la legături
familiale puternice. Teoria reţelelor sau analiza reţelelor sociale este o tehnică utilizată în
sociologie, antropologie şi în studiile organizaţionale şi se concentrează asupra felului de a rezolva
problemele, de a conduce organizaţiile şi de a atinge obiectivele propuse. Reţelele sociale se referă
şi la o categorie de aplicaţii online ce ajută la conectarea prietenilor, partenerilor de afaceri şi
grupurilor de interese. Relaţiile sociale sunt descrise în teoria reţelelor sociale în termeni de noduri
şi legături. Nodurile sunt actorii individuali din reţea, iar legăturile sunt relaţiile dintre aceşti actori.
Reţeaua este deci o hartă a legăturilor relevante dintre nodurile ce fac obiectul unui studiu. O reţea
poate fi utilizată şi pentru a determina capitalul social de care dispun actorii individuali. Forma
reţelelor sociale este un factor-cheie al utilităţii reţelei pentru indivizii incluşi. Reţelele dense sunt
mai puţin utile pentru membri decât reţelele cu multe spaţii libere şi cu numeroase conexiuni slabe
introduc noi idei şi oportunităţi pentru membrii lor în măsură mai mare decât reţelele închise, care
au multe legături redundante. Cu alte cuvinte, o reţea de prieteni apropiaţi, ce împărtăşesc
aceleaşi credinţe, preocupări şi valori nu îşi îmbogăţeşte membrii în măsura în care o fac grupurile
de indivizi care au conexiuni în alte lumi sociale şi acces la o varietate mai largă de informaţii. Este
mai bine pentru succesul individual să existe conexiuni cu o varietate de reţele decît multe
conexiuni într-o singură reţea. Puterea teoriei reţelelor sociale constă în abordarea sa diferită faţă
de cea a studiilor sociologice tradiţionale. Acestea îşi asumau faptul că doar atributele actorilor
individuali contează. Teoria reţelelor sociale a adus un punct de vedere alternativ: atributele
indivizilor sunt mai puţin importante decât legăturile şi relaţiile lor cu alţi actori din cadrul reţelei.
9. Sistemele umane (sistemul-client)
Sistemele cu care lucrează asistenţii sociali pot cuprinde, de la un singur element din procesele
interne ale unui individ până la întreaga populaţie umană. Asistenţii sociali generalişti trebuie să îşi
dezvolte abilităţile necesare de a înţelege, a sprijini şi a schimba comportamentele diverselor tipuri
de sisteme umane, întrucât potenţialii clienţi, ţinte ale schimbării, pot face parte din orice nivel.
Definirea sistemelor
Din punct de vedere tehnic, un sistem este „un întreg organizat, format din componente care
interacţionează în mod diferit faţă de interacţiunea lor cu alte entităţi şi care rezistă o perioadă de
timp" (Anderson, Carter şi Lowe, 1999, p. 294). Mai simplu, un sistem social este o structură în
care interacţionează persoane interdependente (Greene şi Ephross, 1999). Grupurile de oameni
sunt identificate ca sisteme pentru că interacţionează între ele într-un mod determinabil sau sunt
asociate datorită unor atribute comune. Cu alte cuvinte, un model de relaţii sau caracteristici
comune separă un grup de celelalte grupuri din mediul respectiv. Această definiţie a sistemului
centru de asistenţă, angajaţii unei corporaţii sau asistenţii sociali. Acestea şi toate celelalte sisteme
sociale, mai mici sau mai mari, au caracteristici comune.
Orice sistem social este un holon. Asta înseamnă că fiecare sistem face parte dintr-un sistem mai
locuieşte familia respectivă. Copiii şi părinţii din aceeaşi familie constituie, de asemenea, sisteme
separate în contextul sistemului familial mai larg. Toate aceste sisteme - copii, părinţi, familie,
vecinătate - sunt holoane care au proprietăţi sistemice comune.
Subsisteme şi medii
Pentru a clarifica ideea sistemelor încadrate în alte sisteme, definim două concepte
importante:subsistem şi mediu. Sistemele mai mici care fac parte dintr-un sistem sunt subsisteme.
dintr-o familie este un subsistem. Invers, sistemul mai larg care include un alt sistem social este
mediul acelui sistem. Mediul influenţează şi asigură contextul pentru funcţionarea sistemului.
Vecinătatea este un exemplu de mediu social pentru un sistem familial. Lărgind imaginea,
comunitatea este mediul social atât pentru vecinătăţi, cât şi pentru familii.
11. Subiectul este purtătorul activităţii practice concrete (referitoare la obiect) şi al cunoaşterii
(individ, grup social), izvorul activismului orientat spre obiect. Pentru a înţelege specificul
obiectului şi subiectului în asistenţa socială, menţionăm trei momente importante: între obiect şi
subiect există deosebire; obiectul şi subiectul se află într-o interacţiune reciprocă; obiectul şi
subiectul se pot schimba cu locul
Termenul „obiect” se foloseşte la analiza unei legături bilaterale, care descrie un raport concret al
cunoaşterii şi activităţii. Latura care realizează cunoaşterea sau activitatea în acest raport concret
se numeşte „subiect”, iar latura asupra căreia este îndreptată cunoaşterea sau activitatea se
numeşte „obiect”. Din această perspectivă generală în practica asistenţei sociale asistentul social
este considerat subiect, iar beneficiarul (individul, familia, grupul etc.) – obiect. În context, e
necesar însă să facem unele precizări. Astfel, menţionăm că raporturile subiect – obiect sunt destul
de mobile. Or, ceea ce în unele cazuri este obiect, în altele poate deveni subiect, şi invers
14 Asistenţa  socială (Social Work, în ţările de limbă engleză)
desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi
profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor,grupurilor, comunităţilor cu pro
bleme speciale, aflate temporar în
dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-
culturală,  biologică  sau  psihologică,  nu  au  posibilitatea  de  a  realiza
prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă.
42. Metodele asistenţei sociale profesioniste sunt variate şi pot fi clasificate în dependenţă de mai
multe criterii2 :
 după direcţiile şi formele asistenţei sociale (metode organizaţionale, sociopsihologice,
sociopedagogice, sociomedicale, socioeconomice etc.);  după obiectul asistenţei sociale (metode
individuale, de grup, comunitare sau, respectiv: asistenţa socială individualizată/ personalizată, de
grup, comunitară);  după subiectul asistenţei sociale (metode aplicate de un specialist aparte sau
de un grup de specialişti, de colectivul serviciului social, de agenţiile de supervizare a asistenţei
sociale). Cât priveşte metodele evidenţiate în dependenţă de obiectul asistenţei sociale,
menţionăm că în literatura de specialitate devine populară utilizarea lor şi în următoarea
formulare:  lucrul individual (asistent social – beneficiar);  lucrul cu grupul (asistenţa socială a
familiei, a altor categorii/grupuri de beneficiari);  lucrul cu comunitatea (asistenţa socială
comunitară, în mediul microsocial). În continuare ne vom referi succint la esenţa acestor metode.
15. Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și
întreține legături emoționale puternice față de alte ființe umane. Această teorie a fost formulată și
consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psihologa canadiană Mary
Ainsworth.
Temele principale ale acestei teorii sunt inițierea și schimbările care au loc în relațiile emoționale
individuale în cursul vieții. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații emoționale
interumane se află legătura timpurie mamă-copil.
Teoria atașamentului se folosește de gândirea etologică, de gândirea psihologiei dezvoltării,
a psihanalizei și a teoriei sistemelor.