Poezii de publicat

Mi-a dispărut din gene Satul

cotidiană

ziua ne cântă despre o femeie

cu o mulțime de copii crescuți în
altare zdrobiți sub gheata
murdară a unui neam
care își așteaptă condamnarea
glasul ei trece ca o săgeată de sânge
prin holurile acoperite cu planșe îngălbenite
domnul director caută libertatea în sertare
praful se așază asemenea unui nedumerit bărbat
gurile copiilor amuțesc
liniștea se cutremură
zidurile se despică
școala dispare
domnul director așteaptă
în prag de pensionare îngenunchiat ultimul salariu 

într-o lumină de sunete

și m-am închis aici

într-o lumină de sunete plumburii
nu îmi mai plimb umbra
prin mine foșnesc decenii
dar voi curge în ape nelimpezite
tresărind aproape fad
pe sub brazdele uscate
o să îmi acopăr strident ridurile
sub urma batistelor umede
agonizând în carnea sufletului
voi fi o tăcere adâncă şi rece
ca o durere ascuţită
sprijinită de zâmbete pustii
m-am amestecat prin crăpăturile nopţii
într-un fascicul de lumină nesfârşit

catismă

să zicem că suntem aici

iarăși oameni cu sufletele adunate
într-o formă trupească nehotărâți
în a sluji sau a ne lăsa slujiți
înțeleși în același timp
înțelegători bâjbâind cărările senine
pletele Domnului
cu uleiuri atingând și sufletele acestea
alergate descătușate descusute destrămate
șoptindu-ne pașii
înspre zările albe ale Luminii

Noaptea ancestrală
Străină-i casa fără mine,
Ograda-mi plânge-n pumn amarul,
Sporadic, iarna vrea să mă aline,
M-așteaptă iazul,
Să îmi torn în el paharul.
O, gânduri zbuciumate,
Adormite-n amintire,
În mine plânge-o lumânare,
Ce nu-și mai poate reveni în fire,
Îi simt în piept lumina arzătoare .
Doar morții îi mai caută căldura-rugă,
Și scot o mână, prin ţărână, în afară,
Lăsând pierdute suflete să fugă,
Să se îmbrace-n noaptea ancestrală.
Simt inima ce mi se umple
Și-mi cântă-n coardă o baladă,
E doar un suflet ce vroia să se alinte
Și-a început din inimă să-mi roadă.
-Hai, lasă-mi inima în pace!
Că sunt atâtea suflete pribege,
Ce-ar vrea secundă care tace
Cu-a ta poveste să își lege.
....................................
Se face iară dimineață,
Şi sufletele pustiite,
Se adună toate laolaltă,
Pe lângă lacrima fierbinte.

Reverie

În faptul stins al înserării,

Doi trandafiri şi-alătură
petala parfumată,
Șoptindu-și, tainic,
șoaptele visării,
Îndurerați de spinii crescuți
În firea lor nemângâiată.
Cu lacrimi dulci
Își ostoiesc, azi, setea
Ce veșnic reînviază.
O rază a lunii, rătăcită,
Le umbrește chipul,
Și trandafirii lăcrimează.
..............................................
La orizont se albăstrește zarea,
Şi parcă-aud suavul lor oftat.
O lacrimă revarsă mare,
Peste-un sărut,
De-a pururi, aşteptat.

Rugăciunea Florilor
,,Fă-mă, Doamne,
cunună de gânduri ușoare /
peste frunţile de soare,,
Râul meu de vise,
Râul meu de flori,
Dalbă de narcise,
Răspândind fiori,
Tu, îngroapă-mi talpa,
Lacrimă de stea,
Împletește-ţi noaptea
Peste fruntea-mi grea.
Cântă-mă-n arpegii,
În zidiri deșarte,
Spulberă-mi apusul
În luciri de șoapte,
Să-mi trec somnul lin
Peste munți de chin.
Trupul meu cioplit,
Stâncă de granit,
Doarmă liniştit.
Prestidigitaţie
Eu sunt străina făra nume,
Venită-n vise pe furiş,
Strivind tăcerile în spume,
Mulţimile de timpuri
În inimă am stins.
Eu sunt o stea din carul mare,
Aprinsă-n cerul meu de nea,
Cuprind cu mâinile de soare
Eternul nor de catifea.
Mai sunt tăcerea ta din zori,
Ascunsă-n roua florilor de mai,
Străinilor le vând fiori,
Şi le împart ecoul
Firelor de rai.

Trezește-mi lacrima

Trezește-mi lacrima din vise,

Și ninge-mi peste ea petale de narcise.
Maiscaldă-mi ochii iar în roua dimineții,
Și plouă peste ei răcoarea vieții.

Eliberează-mi gândul zbuciumat.

Care se zbate-n trupul neînaripat.
Și lasă-mă să-mi cânt tăcerea,
Să-mi caut liniștea și mângâierea,

Strivește-mi lacrima înghețată,

N-o mai lăsa s-atârne, blestemată.
Iar de mă chemi, în zori,
Să mă așezi icoană în fereastră,
Eu voi pluti cu lacrimă, cu tot,
Spre zarea ta înaltă şi albastră.
Sunt gazda îngerilor rătăciți

E nucul sfânt ce-și varsă dorul,

El viața mea o poartă în cuvânt,
Doar mie îmi cunoaște zborul,
Și leagănă pe ram al meu avânt.
Iar ca tabloul să se închege,
Un Cupidon s-așază obosit,
Începe arcul să-și dezlege,
Săgețile din tolbă i-au pornit.
Şi dragostea de viață o revarsă
Peste pământul plin de flori,
Pe geană lacrima-mi îngheață
Spre-a nu sfărâma oceanul de fiori.
Un dor de lume împăcată
Se cerne-n ploaia de culori,
Un curcubeu, o inimă curată
Îmi desenează tainic peste nori.
Chiar azi m-am împăcat cu cerul,
Sunt gazda îngerilor rătăciți,
Pornesc prin inimi să-nțeleg misterul,
Celor de umbre răstigniți.

Definire

Sunt flacără ascunsă în cuvânt,

Un susur aspru de izvor,
Și-aduc în cele patru zări răcoare.
Sunt norul tău ascuns după alt nor,
Și ning în sufletu-ți petale.
Ninsoare-n nopțile de mai
Cu flori de liliac la poartă,
Sau ploi de dor cu stropi de rai
Ce-ți plâng pe trup, ca altădată.
Ninsori de gând cu raze arzătoare,
Și ploi de flori ce-ți cad pe trup, îmbătătoare.
*
Sunt flacăra albastră din cămin
Şi mă răsfăț amețitor peste ruine,
Iar mâine-n zori de zi te-oi încălzi
Cu amintirea unui vis frumos,
Doar că e visul cel ascuns în mine.
Să fiu eu ploaia ta de stele

E noapte. Stelele au tăcut.

Doar foia albă mai așteaptă
S-aștern povestea noastră,
Ce-n altă viată a început.

Dar ca povestea să se lege,

O altă viaţă aş mai vrea
Și altă mână să se lege
Ca un inel, de mâna mea.

Deschisă-i calea-n noaptea asta

Ca o chemare pentru-amândoi,
Ades` eu rătăcesc voit cărarea
şi pasul îmi păşeşte înapoi.

Aș vrea să mă prefac dea pururi

În lauri și în susur de izvor,
Să te privesc când îți săruți iubita
Și te-oglindești în apa cea din mine
Cu patimă și mare dor.

Aș vrea să fiu o ploaie aprigă de stele,

Ce cade cu ardoare-n fața ta.
Să mă aștern pe fruntea adoratei tale,
Să poţi de ,,noapte bună,, doar pe mine
a săruta.

Taci!

Învață sufletul să nu vorbească

Șoptește inimii ca pe o taină:
-Tăcerea e firească.
Taci!
N-aprinde candela ciobită,
Cu pâlpâire omenească,
Așează-ți tu pe frunte spinii
Şi lasă pielea să ți-o ciuruiască.
Taci!
Învață buzele să încremenească,
S-adoarmă locuind târziul,
Să nu se mai trezească.
Taci!
Nu mai toci, de formă doar, cuvântul.
Tu ești pierduta floare
Ce n-ai știut păstra nici umbra
Care odihnea mormântul.
Taci!
În vorba ta se stinge îngerul pe gură,
Şi-n aura-i albastră, coboară,
Încolțit de sete, furul, și ţi-o fură.
Taci!
Tu ești pierduta făr`de buze încarnate
Şi doar suspinu`-ți scoate
De sub cuvinte încolţiri de șoapte,
Care se pierd, hai-hui, în noapte
Ş`-apoi s-aprind ca niște torțe luminate...

Găsesc silabe moarte

Mi-aruncă-n spate timpul

o vină neiertată
și ochiu-mi strânge din cenușă,
lentila-i afumată.
Împărățesc lumina mea-n tavern,
îți netezesc și zarea
cu mâna cea eternă.
Cuvântul se smerește,
mi-e omidă,
iar inima clipește,
se-nchide în firidă..
Nu mă privi,
căci timpul îmbracă haina
de veșnic cerșetor,
întinde mâna-i scârnavă spre tine,
te crede muritor.
Eu strig: -el mi-e condorul de departe,
venit să înghită din abisuri,
să-mi șteargă din cuvinte
care-au murit în mine,
dar s-au născut în carte!
Cu degetul pe buze,
stau răstignită într-un vers,
m-ai sărutat pe tâmplă
și m-ai răpit din Univers.
Dar tot mai zbor prin galaxii, în zare,
culeg fărâme de iubire,
pierdute-n disperare.
Şi mă prefac în trandafir,
cu fruntea de mister,
se-nalță gândul meu spre soare,
de-mi trece dincolo de cer.
Prin hăuri, găsesc silabe moarte,
le suflu-n aripi, le trezesc,
pe fruntea siderală,
cu migală, le şi lipesc.
Caut oglinda Nemuririi,
să mă privesc, așa, în ape,
ca numele să pot să ți-l rostesc,
în alte mii şi mii de șoapte.

Incertitudini

Iubirile ce haine mai îmbracă?

În care zdrențe de ocară se ascund?
Sau poate tremură în camera săracă,
Împrăștiate ca un pumn de prund.

Iubirile pe unde s-au pierdut?

Sau cine le-a vândut, aseară,
Pe înroșitul lascivului dintr-un sărut
Cerând să se mai nască a
nu-știu câta oară?

Iubirile mai bat la poarta ferecară?

Mai sunt, azi, ele cine-au fost ?
Sau se ascund sub tâmpla-nvăpăiată
Şi se topesc, așa, ca zilele de post?

Iubirea mea, fiorul cel dintâi,

Mai face inima să -ți bată?
Sau se-odihnește, sfărâmată,
Sub talpa de bocanc a orișicui?
Cântec etern

În clipa asta ceasu`-mi

La tine-n frunte s-a mutat
și-ţi ticăie secundele deșarte,
tăcerea mea prea mult te-a așteptat.

Cu palmele de jar aș arde pragul

ce ți-a-nsemnat în ochi uitarea
și numai ție ți-aș cânta de dragul
a tot ce ne cânta odată marea...

Privește-mă în ochiul de mărgean

nu-întoarce iar privirea
coboară de pe soclu-ți marmorean
să-ți pot picta pe frunze Nemurirea.

Sunt eu, pierduta de demult.

găsită-n visul de smarald.
Sunt eu. și pasul ți-l ascult
când mă petreci al înserării prag.

Dar mă agăț, acum, etern,

cu umbrele ce vor să te-alinte,
pe chipul tău de dumnezeu m-aștern
ca ploaia nesfârșită în cuvinte.

Iubirea-n vechile cristale

Iubirea noastră a fost sfințită,
Ascunsă-n cupe de cristal,
De ochi geloși, de nimfă otrăvită,
Pe același tainic piedestal,
Pe care însăși Venus
Îşi pierdu-se brațul triumfal.

Și-acum, cu braţu-i atârnând de umăr,

Pe cer ne scrie legământ
De suflete îngemănate,
Pe care Pronia nu le desparte,
Ci, doar le-îndepărtează pașii,
Pe câte o alee solitară,
Ca mai apoi să le împreune calea,
A nu ştiu câta oară.
....................................
E noaptea violetelor tristeți,
Şi lacrime albastre curg petale,
Doar pașii mai adună-n zori răzleți,
Iubirea-n vechile cristale.

Reverie

În faptul stins al înserării,

Doi trandafiri şi-alătură
petala parfumată,
Șoptindu-și, tainic,
șoaptele visării,
Îndurerați de spinii crescuți
În firea lor nemângâiată.

Cu lacrimi dulci
Își ostoiesc, azi, setea
Ce veșnic reînviază.
O rază a lunii, rătăcită,
Le umbrește chipul,
Și trandafirii lăcrimează.
..............................................
La orizont se albăstrește zarea,
Şi parcă-aud suavul lor oftat.
O lacrimă revarsă mare,
Peste-un sărut,
De-a pururi, aşteptat.

Vorbe

Vorbe bune, vorbe rele,

Scrise-n gând cu lacrimi grele.
Vorbe coapte sau ne-coapte,
Spuse-n șoaptă, nu în șoapte.
Vorbe care-ați fost uitate,
Îngropate, dezgropate...
Vorbe tandre de iubire,
Adormite-n amintire
Şi țesute fire, fire.
Vorbe ce-aţi urzit minciuni
Şi pe cap aţi pus cununi.
Vorbe pline, vorbe goale,
Coborâte pe răzoare,
Ce așteaptă pana fină
Care vorba ta alină
Cu iubirea cea senină.
Tot mereu legați de gânduri,
Scrise-n rânduri, alte rânduri:
Rânduri-gânduri,
Gânduri-rânduri...
Vorbe calde, vorbe reci,
Întinzi mâna, apoi pleci,
Doar cu visul mă petreci,
Când prin gânduri îmi mai treci.
.................................................
Nu-mi ascund nici azi mesajul,
În metafore frumoase,
Şi nu îmi îmbăt cuvântul
Cu spoială de petale luminoase.
Ci doar vorba mea din gând
O înalț acum spre tine,
Să te însoțească-n timp,
Până-n nopțile senine.

Cad suflete
Cad suflete din cer,
ca o ploaie albastră de fluturi,
Privindu-le haina de fier,
Le strig să se oprească o clipă,
să le destăinui visul trist de-aseară,
Dar ele cad, fără oprire,
și prima, și ultima oară.
Aripile lor ușoare mi se zbat sub pleoape,
Le simt în inimă, în gând,
în coastele, toate.
Strig:
-Uite, ploaia mea de suflete-fluturi,
Am trimis-o să îți aştearnă pe față săruturi,
cu aripi albastre-străvezii,
să te-ntrebe dacă ochii ți-s vii.
Să ne urcăm pe scara trupurilor-fluturi, spre cer,
aviea, să plutească, pe chipuri, același mister.
Speranța îmi ticăie fruntea
cu zgomot de șoapte,
O pasăre roșie cu ciocu-i de foc
îmi cântă în strania noapte.
Se uită la mine și mă întreabă cine sunt.
(În talpă rănile mi-s grele
și Timpul mi le vindecă mergând.)
-Străină sunt, în astă noapte,
și-mi caut sufletul pierdut…
Dar cântă, cântă mai departe,
prin geam, în zare,
zburând eu l-am văzut!

În Edenul pregătit

Urc o treaptă, înc`-o treaptă.

Ziua ce-o aștept de veacuri
Îmi presară flori de nalbă
Peste piept, peste cuvânt.

Simt bucățile din trupu-mi

Cum se înalță rând pe rând,
Se așază peste Tine.

Noaptea albă ce-o aștepți

S-a pornit acum, revine.
Lacrima din ochii tăi
Se revarsă peste lume.

Și aștept doar trupu-ți dulce,

Fără lacrimi, în Edenul pregătit
Să-l pot duce, fără patimi.

Să ne pregătim în taină,
Fiecare, câte-o cruce.
Apoi, viii să se-închine
Trupurilor aplecate,
Care-acum mai stau legate,
Mâna dreaptă de cea stângă,
Lacrima să nu mai plângă,

Să se curățe prin rouă,

Gânduri ce se împreună,
Astăzi, două.
Trupul nostru,
Refăcut acum, de mine
Îl trimit în dar spre Tine,
Ca pe un cer necunoscut
Ce alăturea ne ține:
Eu, cu umbra ta de gând,
Tu, cu mine.

Și-om trăi nedespărțiți,

Până cerul ne mai ține:
Tu, ascuns la mine-n gânduri,
Eu, ascunsă-n gând la Tine.

Un înger

Un înger, iată,
a căzut
în adormire.
Iar altu-i plânge
somnul liniștit,
torcându-i visele
în rătăcire.

Un înger astăzi,
s-a trezit,
în amintire.
Și eu îi caut
trupul liniștit,
țesut în miile de fire.

Un înger
aripa și-a rupt
la mine-n poartă.
Și mă întreabă liniștit
de-ar mai putea
să își croiască
din zenit
o altă soartă,

Ca pe o haină
de împrumut
pe care nimenea
nu i-o mai poatră.

Să-i fie haina lui

de sărbătoare,
și poate lutul
să-i mai simtă
a ei răcoare.

Cântec
Nu-mi cere să apun,
Atâtea am să-ţi spun.
Şi nu mă mai goni,
Învaţă-mă a iubi.
Descântă-mă cu foc
Şi fir de busuioc,
Sau floare de sulfină
Cu mir la rădăcină.
Topeşte-mă în ceară
Să ard lumina-n pară
Şi du-mă-n zori la rău,
Oglindă să îți fiu,
În unde să te-alint
Ca floarea pe cuvânt.

Trandafirul albastru

Iar se lasă înserarea

Pe la porțile iubirii,
În grădina fermecată,
Înfloresc, lin, trandafirii.
Şi își pleacă, dimineața,
Fruntea lor catifelată
Sau își spală, tainic, fața,
Când lumina se arată.
Trandafir suav, albastru,
Câte-n stele nu s-au scris,
Ai rămas un dor sihastru.
Peste tine clipe-au nins.
Dar aștepți cu resemnare
Primăvara să te știe,
Vara să-ți croiască haina,
Toamna, inima pustie.
Să te ningă vremuri grele,
Și-n grădina fermecată,
Să te numeri printre ele.

Bine-ai venit!

De când te aşteptam, străine,

Pe ţărmul mării întârziat.
Să ne-afundăm în valul ei, nebunul,
Toţi aşteptaţii: unul, după unul.
Până s-o umlpe marea de nevoi,
Iar stâncile or să ne cheme,
Să ne împartă viaţa înapoi
Şi gândul, cu migală, ni-l vor cerne.
O mână am întins până la stea,
Să-i ţin sclipirea ei pribeagă,
Cu sila să-mi îndes în ea
Părerea mea de viaţă neîntreagă.
Tristeţea adormită, ieri, în piept,
Azi, strigă, se deşteaptă,
Ca mâna întrupată pe nedrept,
Ce-şi face cruci cu-aripa dreaptă.

Nostalgie

Ai ochii așa de negri

Şi-o umbră suavă, diafană
Îmbracă, veşnic, chipul tău.
Ca șarpele ce-și caută culcușul
Așa te caută prin vise gândul meu.
Dar nu-mi privi paloarea
De moartă dezgropată...
Sunt vie, astăzi, pentru tine,
Chiar dacă viața pare, acum, uitată.
Am genele din frunze arămii
Şi buzele de piatră.
Am brațele din ramuri
Uscate și târzii. și pieptul
Mi-e ca scoarța de copac, striată.
Întinde mâna și netezește-mi
Fruntea rece şi încărunțită...
Prefă-te într-o mare-înspumegată
Şi lasă-mă să-ți fiu din nou iubită.

Eternitate

Era o iarna mult visată,

O așteptam ca pe-un zefir,
Făptura mea părea-îngropată
Nu în fulgii reci de nea,
Ci în petale moi de trandafir.

Se minunau vecinii toţi

de, nesfârșită, iarna mea,
Făcându-și cruci mai răsfirate,
Privind cu jind la ea.

O iarnă lină, mult visată,

Cu fulgi de gând și trandafir,
Era în viața mea furată
Ca un sfârșit de cimitir.

Cel căutat se arătase,

Era ascuns în ființa mea,
Din coasta cea de Eva,
I-am dăruit Iubirea toată,
Şi acum, ca pe-o cămașă,
Imaculată, o purta.

Iubirea mea

Iubirea mea cea tremurată,

Topită-n lacrima dintâi,
Mai este ea ce-a fost odată,
Ceaslov păstrat la căpătâi?

Şi rana mea în vânt săpată,

Chiar rana care-n ochi ţi-a curs,
Ţi-a mai lăsat pe buze-o pată,
Sub inimă o cicatrice a ascuns.
Cum totul e cernut prin zâmbet întinat,
Iubirea mea prin tine a trecut,
Şi zorile-mi şopteau că te-am uitat,
Deşi credeam că te-am iubit prea mult.

Firul sorţii
Bate ceasul înserării,
Gând ascuns se zbate-n tâmplă,
Vreau să scap de taina nopții
Dar minunea iar se-întâmplă.

Eu spun : nu, mâna de piatră

Scut o fac în fața lunii.
Mă îndeamnă spre visare
Tot ce n-au trăit străbunii.

Zbuciumate asfințituri
Ardeți suflete pierdute,
În tăcerea albă a nopții
Gânduri vin să se sărute...

Doar iluzii se frământă,

Căutând un loc sub soare,
Viața ta de mine-ascultă,
Și m-așteaptă răbdătoare...

Am spus nu, dar vorba simplă

Se topea-n acorduri fine,
Şi așteptai ca firul sorții
Să mă depene spre tine.

În apa vechiului izvor

Îmi va fi dor de tine pân` la stele,

Prietene al meu nocturn,
Las ție moștenire cântecele mele
Pe care-aș fi putut să le compun.
Şi-mi va fi dor de-întâia vară
Pe care ți-aș fi dat-o-n dar,
Şi-mi va fi dor de tine, iară,
Necunoscutule ce înoți spre mine, în aval.
Am să-i vorbesc de tine nopții,
Rostind cu gura nimănui,
Şi-am să mă-ntorc, mereu, la tine,
Ca vorbele ne-vorbe să-mi mai spui.
Orbitei mele îi lipsește ceasul
Şi, iată, se învârte-amețitor,
Cătându-te, acolo, unde-ți este pasul,
În apa înviată a vechiului izvor.

Din clipa-aceea

În nopțile senine şi târzii,

Te-ntreb mereu dacă ți-e bine,
Şi mă îndemni în dezrobitul gând
Să fiu la ceas de taină iar cu tine.
Te-întreb și-acum, ca-ntâia dată,
De-ai vrea să luăm de la-început
Povestea mea, povestea toată,
Din clipa-aceea îndepărtată,
Când mâna îmi strângeai măgulitor
Şi îmi șopteai cu chip de piatră
Că-s giuvaer strălucitor,
Aprins în lumea mată.

Şi vorbele mi-s stele căzătoare

Pe lumea ta sau lumea toată.
Și-ai vrea să luăm de la-început
Povestea de-unde firul ei s-a rupt,
...Şi am tăcut și ai tăcut, 
Deodată...

Circul Lumii
Circul lumii-abia începe,
Adevărul stă în umbră...
Lume-și pune fard pe față,
Încercând să se ascundă...

Oamenii iau masca sacră,

Cum a fost de la-începuturi,
RAR, un seamăn se arată,
Lepădând ale lui scuturi.

Vrei să schimbi tu, omenire?

Brusc, o palmă te lovește,
Ai schimba legea, cu firea,
Și ironic omenirea te privește.

Te știu de mult

Te știu de mult,
Morman de carne
Luat cu împrumut,
Îmi zaci în trup
Și mă încingi,
Cu oasele mă închingi.
Și simt cum mă
Atragi spre cimitire,
Cum tai din mine
Firul multor zile.
Încerci să mă îngropi,
La căpătâi să-mi cânte
Miile de popi.
Să mă strivești
La tine sub călcâie,
Ai vrea să mă prefaci
În caloian, momâie.
Și zac și zaci.
Tu-ncerci
Să mă dezbraci.
Îmi arzi dorințele pe rând,
Le arzi și aripile când
Se nasc în gând,
Și mă întorci ca pe-o strigare,
Cu umbra sub pământ.
Dar nu uita
Că am să viu, târziu,
Să-ți duc eu coastele la râu.
Să îmi păstrezi, cu împrumut,
Iubirea mea ce-și face-n tine așternut.
Dar ţin minte

În oglinda sumbră-a nopții,

Fața ta de zeu apare,
Umbrind chipul de bărbat,
Din-îndărătul ființei tale.
Chip de astru-n bătătură,
Învelit cu„umbra-morții”,
Care-n zori, cu viața-n gură,
m-a privit și sărutat,
Cum sărută numai zeii,
Nu și gura cea robită de păcat.

Privesc trupu-ți
ce se-ascunde-dedesubt,
Străbat văi întunecate,
Pasul îmi reface drumul,
Ce cândva, l-am început.
...............................................
Dar țin minte că-n odaie
ușa s-a îndepărtat,
Și-ai pătruns cu-înfiorare,
Când uitam că te-am chemat:
Nu pe zeul cel din tine,
ci, doar umbra-ți tremurată,
Strat cu strat.

Mi-a dispărut din gene satul

Păstrează-mi, Doamne, gura

de pasăre îngenunchiată,
Să-mi pot urma prin zare zborul
sihastru de neînaripată.
Și cântul meu ne-cântec să se-închege
în dezacordul trist de violină,
ciobită, noaptea să-mi urmeze,
să mă prefacă-n floare de sulfină.
Iar stele dalbe, lucitoare,
Să încondeieze albe unde,
Fiorul să mi-l parfumeze,
Şi-n valul alb mă vor ascunde.
Că-n zborul ei sălbatic, iată,
M-a-încorsetat cu patimă o cucă,
Mă pribegește-n vânt, aieve
Şi zarea-mi pare o nălucă.
...........................................
De ieri mi s-a învinețit oftatul.
Şi înălţându-mă-n penumbră.
Mi-a dispărut din gene satul,
Doar prafu`-a mai rămas în Urmă

Ochiul umbrei mele

Ai vrut să urci până la mine,

pe-o scară nesfârșită.
Să urci treaptă cu treaptă,
ca-într-o capelă părăsită.
Dar ți-am strigat când ai ajuns la jumătate:
-Iubite, asta e-o impietate,
căci lângă mine e o treaptă frântă.
Iar șoaptele ce le auzi în noi, nu eu le cânt.
O altă neînsemnată femeie ți le cântă.
-Eu sunt ca Ibis, pasărea zglobie,
iar cântecul ce-n mine-l port,
și morții ar putea să învie.
Așteaptă-mă! Am să cobor spre tine
cu fiecare treaptă şi sufletul hoinar
spre Poartă acum mi se îndreaptă.
Căci ochiul umbrei mele se-nalță către cer
iar lumea pământeană își caută azi locul
prin apă și mister. Bucățile de trupuri se-nalță lin în zbor,
şi simt cum chipul meu de cioburi devine mai ușor.
Din piept mi se prelinge un bob curat de rouă,
e-o lacrimă albastră, şi ochiul umbrei mele
a început să plouă.

Rătăceam prin mine, eu

M-ai topit în tine, noapte-

Plâns de stele, râs în șoapte,
Sfârtecat de-un mărăcine,
Ochiul focului mă ține

Într-un pumn de flori uscate

Gălbeneam sub umbre coapte,
Și-l strigam pe Dumnezeu,
Rătăceam prin mine, Eu

Mă lăsam în asfințit,
Cruce/stea-de răsădit,
Taină aspră de femeie,
Trupu`-mi scăpăta, scânteie

Scrijeleam argint în pene

Și zăpezile în gene.
Mamă-umblet de demult,
Te-am găsit sau m-ai pierdut?

Văl de amintire

Spaime de tăceri,
Visul de demult
Înflorit de raze,
Coasta mea de lut.
Văl de amintire,
Straiul meu de nea,
Aprinzând luceferi
Peste gura ta.
Norul meu de sânge,
Pulbere apoasă,
Spulberând albastru-n
Talpa-ți mătăsoasă.
Oglindiri de trupuri,
Zumzet de cristaluri,
Adunând în cuiburi
Gânduri fără maluri.
Suflet, șubrezit-ai,
Pustiind cărări,
Te adună-n unde
Triste călimări.

Veniți!
Veniți cei rătăciți, 
Cei fără vină!
Veniți la pomul vieții mele!
Gustați-i din lumină!

Luați-mi gândul care s-a sfrijit în vatră!

Sorbiți din trupul meu de piatră!
Luați-mi tot ce n-am ascuns!
Luați și pasul meu desculț
Ce zorile mi l-au străpuns!
Luați ecoul de puteți! 
Chiar trupul meu lăuntric, 
De mi-l vreți!
Apoi, lăsați-mă
Să ard şi să mă sting, 
Cu ploi de soare să vă ning.

Poveste despre tata

Iar e deschisă uşa de la şură
Şi tata înhamă cai'-n iarnă, întâia oară,
Li s-au tocit copitele săpând în bătătură
Pornim agale, coborând spre ulicioară.
E noapte. Luna ne priveşte liniştit.
Tresar răstit, dar tata-i lângă mine,
Şi dorul meu din piept a adormit.
O aură din bunătatea lui mă ocroteşte,
Şi-mi mângâie obrazul obosit,
Aud cuvinte sfinte,
Pe care tata nici nu le rosteşte,
Şi-o pace fără seamăn sub gene s-a topit.
Dar, iată, fierăria îşi deschide poarta,
Fierarul pregăteşte focul şi cuiul înroşit,
Iar calul îşi primeşte-n oase soarta,
Şi parcă satu' întreg a adormit
Loveşte, fără milă, în copite,
Dar cuiele se strâmbă, mult mișcate,
Şi-atunci, le scoate gata scorojite,
Bătându-le, atent, în altă parte.
O, biete suflete însângerate,
În braţe v-aş lua copita îndurerată,
Aud chiar inima cum le scrâşneşte,
Şi nebuneşte-n piepturi li se zbate.
Apoi, pornim pe drumul dinspre casă.
Pribegii călători mai şchioapătă o dată,
Şi paşii şovăielnici parcă mă apasă.
Dar tata-i ogoieşte, vorbindu-le în şoaptă.
.................................................................
Icnesc în somn şi duc alăturea de mine,
Povestea asta scoasă din adâncuri,
Cusută-n lacrimi reci şi cristaline
Ea pasul mi-l împleticeşte printre rânduri.

Când mă îndoiesc
Te-ating în piept, stingher,
Cu aripile șlefuite de oțel,
Şi îți șoptesc sau poate doar gândesc:
-Aș vrea să te privesc,
Să te întreb ce-ai zis,
Când lunecam spre Paradis,
Sau poate m-ai uitat, atunci,
Când ai crezut că am plecat?
Ori poate doar m-ai așteptat,
Să fiu, mereu, în visul tău,
Să-ți strâng ninsori
Cu brațele de flori,
Să te trezesc,
Să-ți spun cât te iubesc,
Să îmi lipesc de geamul tău,
Fiorul meu de nimfă diafană,
Uitată-n margine de strană,
Şi să te țin legat,
Cu trupul aplecat,
Cu gândul încurcat
În visu-mi fermecat.
De toate mă îndoiesc.
Sunt trestia cu chip lumesc,
Cu rădăcinile înfipte-n strat ceresc.

Un Loc al meu
Din zori și până-n noapte m-am rugat,
Să am un loc al meu, umbrit, fără păcat,
În care, nici în zi și nici în noapte,
Nu calcă pași de neumblat.
Și-n locu-acela, pentru mine anume,
Să plâng adânc, dacă se poate,
În tihnă, ca un rob, nesubjugat,
Cu trupul aplecat, pe spate.
Să-mi urce lacrimile încet,
Să-mi treacă noaptea peste piept,
Să simt cum astă plângere, de lacrimi, rece,
Din zi în zi, încearcă să mă-înece.
Și-atunci, cu ochii mei de înecată,
Să te privesc cum nimeni 
N-a îndrăznit, vreodată,
Eu, lacrima-femeie, tremurată
În ochi de baltă tulburată.

Nostalgii de toamnă

Nu mai adie vântul pe poteci,

Doar crengi uscate ne-însoțesc azi pasul,
Copacii își îndreaptă-n zare trupuri reci,
Plâng înfundat dar nimeni nu le mai aude glasul.
A mai trecut o toamnă peste noi,
Cu ploaia frunzelor pictate,
Se împărățește liniștea-n zăvoi
Și mii de gânduri zac uitate.
Vin amintiri, cu degetele-n geam,
Și bat la inimi ferecate,
Suav ecou răzbate peste an,
Chemând zadarnic întâmplări-neîntâmplate.
Tu stai la geam și-aculți plecarea
Prin miezul nopților târzii,
Și simții cum valul sparge marea,
În gândul meu ai vrea să fii.

Definire

Poate vrei să mă cunoști:

Sunt o pasăre în zbor,
Sunt o frunză călătoare,
Firul ierbii obosit
Ce-și înalță brațul
Către soare.
Mâna mea în șoapte atinge
Zarea învolburată,
Vorba mea ușor ți-alintă
umbra tremurată.
Poartă-ți pasul tău grăbit
Către soare,
Cântă-ți dorul arzător
peste mare,
Și înalță-te mereu,
Peste lume
Ca și îngerul din cer,
Fără nume.
Apleacă--ți buzele
Spre marea cea albastră,
Apoi, învață-mi inima
Să te iubească.

Post-urmă

Şi ne voi stinge
Călătorul meu negând,
Uitat în trist acord sinistru,
astupat,
Iar noaptea ne va țese
Din înfrângeri/cu lacrimi vii
de neuitat.

Cu mâinile-i prea aspre,

Cu palma ei de înspinat,
Obrazul ros îmi va cuprinde
Sădindu-mă femeie, om şi gând
-Tăcere de strigat.

Şi ne vom stinge
,,Ochiul meu de foc,,
Uitat în vatră să mă ardă
Strângându-mă Văpaie-Om și Foc,
Voi lumina Lumina stinsă
La un loc, sau vâlvătaie.
Mă-notc la tine

Mă-notc la tine, vechi prieten,

Precum se-ntoarce ciuta însetată,
Când ea genunchiul şi-l apleacă,
Şi de izvor se lasă sătutată.
Iar vin la tine, omul meu din stele,
Să îţi las semn de doruri grele,
Şi dacă n-ai ce să mai faci cu ele,
îţi scriu pe trup scrisoare
Cu degetele mele.
Să te mângâi pe suflet,
O stea să îţi mai aprind 
În nopţi albastre şi senine,
Iar apa vieţii mele,
Tu las-o să curgă peste tine.
Chiar dacă slova mi-e stingheră,
Eu îţi trimit cu adierea,
Scrisoarea mea ascunsă,
Înăbuşită şi tăcută, mai tăcută 
Ca însăşi, ea, Tăcerea.
Dar totu-i trist şi trecător,
Şi noaptea-şi cerne-n veci 
Ploaia de stele,
Iar ciuta moare însetată, 
Pe când izvorul
Îşi varsă vadul cu plăcere.

Sărutul apei

În zile arzătoare și fierbinți,

Aș vrea sărutul apei,
Pe trupul tău de astru,
Zănatic să îl simți.

Să-ți potolească setea

Din suflet și din gând,
Cu tine pe cărarea vieții
Să mă trezesc peregrinând.

Spre locuri reci şi neștiute,

Acolo unde, se zăresc, adesea,
Fori cu trupuri nenăscute,
Şi suflete cu inimi supte...
Și mâini, și ochi, și necuvânt,
Iar soarele-demonic
Să uite focul ce se stinge
În inimă arzând.

Dor cu dor
dorule cu foi de soc,
încinge-mă cu busuioc
şi miros de rugăciune,
coase-mi fir de mătrăgune,
cheamă-ţi cele şapte stele
ochii negri să mi-i spele
şi de bune, şi de rele.
du-mă-n crânguri
la izvor, împletește
dor cu dor şi
prefă-mă în cunună
să încunun soare cu lună.
sau prefă-mă iar în stea
să mă sting pe gura ta
să-mi dospesc al meu cuvânt,
legământ cu legământ,
şi să dor, durut veșmânt...

Prestidigitaţie
Eu sunt străina făra nume,
Venită-n vise pe furiş,
Strivind tăcerile în spume,
Mulţimile de trupuri
În inimă am stins.

Eu sunt o stea din carul mare,

Aprinsă-n cerul meu de nea,
Cuprind cu mâinile de soare
Eternul nor de catifea.

Mai sunt tăcerea ta din zori,

Ascunsă-n roua florilor de mai,
Străinilor le vând fiori,
Şi le împart ecoul
Firelor de rai.
Exuberanţă malignă

Fiul meu născut aseară,

Îmi ziceam, ce îndurare,
Să-mi fii pasăre ușoară,
Şi să-mi treci de supărare.

Tu ce strălucești pe Cerul
Cel cu apă-învolburată,
O să-mi ţii pe umeri râul
Ce mă-îngroapă şi dezgroapă?

Stau cântând în luntrea vieții

Pumnu’-n gură mi se pune.
Fi-vei, tu, precum profeții,
Un toiag ce nu apune ?

Şi îngenunchi, şi bat metanii,

Fiul meu cel din poveste,
Care-mi duce-n spate ani,
Fiu ce-ai fost şi Fiu ce Este.

Ce-I pasă lumii?

Ce-i pasă lumii dacă mor?

Şi dacă mai trăiesc, ce-i pasă?
Ce-ți pasă Ție dacă mai plutește-un nor?
Şi dacă rănile mai dor,
Ce-ți pasă?

În lume sunt un spectator

(un trist spectacol la fereastră)
Dar uneori devin actor
În viața nemiloasă.

Cuvinte calde-mi mângâie obrazul,

Priviri de spini îmi biciuie grumazul.
Nu mă mai mir de legea lor.
Sunt spectator/și
Uneori, devin actor,

Reverie
Mi-e inima ecoul spart de apa sorții
Și-n pieptul meu i-un cer de neumblat,
Cosașii țârâie nebuni prin umbra nopții
Și ies albine aurii la pășunat.

Și-n visul ăsta hâtru și nătâng,

Pe când picioarele mi le-ai schimbat,
Alerg neîncetat cu fluturii crescuți în gând
Și-ți tulbur clipele târzii în taine de scăldat.

Mi-e trupul un izvor de cânturi line,

Un Armstrong suflă aripi înspre zidul aplecat,
Încerc să mă cobor prin tine-n mine,
Dar corbii tăi, încununați cu titluri palatine,
Spre cele șapte zări m-au înălțat.

Totem de gând

Simt, te-ai odihnit în mine,

Pleoapa înroșit apasă,
Și-n privirile senine
Azi, se lasă ceața deasă.

Și te-ai proiectat în verde,

M-ai sorbit cu legământ,
Ochiul lumii iar mă pierde,
Eu m-ascund într-un cuvânt.

Și-ai deschis o catedrală,

Să-mi cuprinzi tăcerea-n ea,
Mi-am uitat vorba pe-afară,
Poate-o încolți, cândva.

Îmi plec fruntea de Medee

Sufletul te strigă-n limba

sufletelor adormite
ce nu îndrăzneau aseară,
când dormeai, să te sărute.

Frumuseții tale sacre,

mâna mea de moartă-vie,
îi înscrie-n taină șoapte
-vis de noapte azurie-

Iar urechea-mi se deschide

ca stăpân pe lumea largă,
fulger trist pe trupul tău,
unde ochi ascunși adună,
cum și-adună ochi pe coadă
întristată de păună.

Și prin gânduri trecătoare,

îmi plec fruntea de Medee.
Îmi duc ciuta la izvoare,
să îți fac din ea, femeie.

Poveste albastră
E noapte albastră,
Ce-mi bate în geam,
Un fluture tandru
Izbit de un ram.

EL aripa-și moaie
În doruri și chin,
Trist, obosit, singuratic,
Cu mine închină
O cupă cu vin.

-Avântă-mă-n zare,
Şi întrece-mă-n zbor!
Cu gândul în soare,
Să trec peste nor.

Destinul și Clipa
Privesc, lin, în ceață
Povestea albastră
Ce-o scriu dimineață,
Forțându-mi aripa.

-Ascultă şi strigă,
S-aude tăcerea.
Și pasărea/flutur îmi vrea
mângăierea.

Aud, ades
Aud, ades, un cântec ce nu piere,
Parcă desprins din trupuri de cadâne,
Și-acea nespus de simplă netăcere,
Ca zdruncinarea unui munte
Se lasă peste mine...
Iar când ajunge, risipit,
ecoul lui la jumătate,
Mi-apropii mâinile de piept
Și-l simt acolo cum se zbate.
Și mă gândesc:,,Ce tristă e cetatea dintre munți,
Când singură încep peregrinarea
Și între ziduri i-te-ascunzi,
Făr' a încerca să-mi limpezești cântarea,,.
Atunci, mă-ntorc acasă și în drumul meu,
Adulmec îndelung mireasma rară
A gurii tale ce n-a încetat, nicicând,
Să-mi strige numele, seară de seară...

Povești

Povești ţesute în scântei de stele,

Și oglindite-n lumea cea albastră,
Mă întreb și-acum, la ceas târziu,
Cine-o mai spune, fremătând,
Cândva, povestea noastră?

Și cine timp o mai avea,

Să o asculte? Când tu,
Plecat pe calea ta,
Robit de gânduri multe,
N-ai să asculți nici tu de ea,
Căci alta îți va scrie-atunci,
Povestea ei pe frunte...

Dar eu am să rămân, mereu,

La margine de timp, îngenunchiată,
Gândind că aș putea, la ceas târziu,
Să te mai chem o dată, şi-`ncă-o dată,
Să te poftesc în tainicu-mi Cuvânt
Să-ți spun povestea toată.

Şi dacă firul gândului întâmplător,

Spre mine ți se mai îndreaptă,
Să ne-avântăm în zbor-ușor,
Având ca aripă și dor
Doar mâna dreaptă.

Lumina albă

Sunt amintirea unui gând,

Purtat pe-o aripă de înger,
Sunt apa tulbure ce a curs sub jurământ,
Și norii ce s-au sărutat
Sub adăpostul unui fulger.
Sunt cerul lumii înstelat,
Lumina albă oglindită-n curcubeie,
Chiar negustorul ambulant,
Ce-şi vinde visele scăldate-n azalee.
M-agăț cu brațele de Universul Orişicui,
și fruntea mea s-așază, iară, pe fruntea Lui...

Zâmbește și cântă!

Zâmbește și cântă!
Iar ne-ntâlnim pe cărări.
Azi, pacea ascunde
Văpaia de ieri.
Zâmbește și cântă!
E luna pe cer,
Și îngeri ne-ascultă
Sub plopul stingher.
Zâmbește și cântă!
Privește spre mare,
E pasul-mi ce urcă
Aceeași cărare.
 

Nostalgie

Plâng pădurile bătrâne,

Stropi de viaţă tulburată,
Mâna Ta nu-mi netezește,
Sufletul ca altădată...

E atât de albă lumea,

Trupu-mi scânteie ca-n basme,
Aş putea să-Ți spun pe nume,
Ìnsă ploaia purpurie
Îmi intră-n coaste...

Cad ninsorile nebune,

Peste zarea mea şi-a Lui,
Fuguiesc iubiri pierdute
Peste ochii Nimănui...

Iar se răzvrătește mare,

De se-întunecă pământul,
Tot pustiul se aşază
Şi ne aşterne cu uitare, 
Legământul.

Nu mai bat la geam

cu-aripa sângerată şi rănită,
Plâng cu lacrima albastră,
Peste clipa rătăcită...

Palma mea Te netezește,

Şi Îţi șterge nouri tulburi,
Suflu ploaia-mi de luceferi,
Peste ploaia Ta de gânduri...

Cad suflete

Cad suflete din cer,

ca o ploaie albastră de fluturi.
Le strig să se oprească o clipă,
să le destăinui visul de-aseară.
Dar ele cad, fără oprire,
Prin tot trupul îmi zboară.

Aripile lor ușoare mi se zbat sub pleoape,

Le simt în inimă, în gând, în toate.
Strig:
-Uite, ploaia mea de suflete-fluturi.
Ți-am trimis-o să îți aştearnă pe față săruturi,
cu aripi albastre-străvezii,
să te-ntrebe dacă ochii ţi-s, încă, vii.

Să ne urcăm pe scara trupurilor-fluturi, spre cer.

De ce laşi, de veacuri, să plutească același mister?

Speranța îmi ticăie fruntea

cu zgomot de șoapte.
O pasăre roșie cu ciocu-i de foc
îmi cântă în strania noapte.
Se uită la mine și mă întreabă cine sunt.

În palmă rănile mi-s grele

și trupul mi le vindecă mergând.

Răspund:
-Străină sunt, în astă noapte,
și-mi caut sufletul pierdut…
dar cântă, cântă mai departe,
prin geam, chiar astă-seară,
zburând eu l-am văzut!

Focul sacru

De ce te-ntorci, mereu, la mine,

din visul cel albastru al tăcerii?
Eşti focul sacru care arde-n adâncime,
în noapte cea de mai a primăverii.
Și focul sacru n-are umbră.
În urmă nu mai lasă nici cenușă.
Spre culoarul zilei pusă în penumbră,
Se întredeschidea o nouă ușă.
În mâna mea cu tăbăcite semne,
aștept să se reverse Universul...
Speranța în cale să mă cheme
şi gândul să îmi netezească mersul.
Un orb să mă picteze

Din zarea nepătrunsă

de patimi pământene,
azi, am chemat un orb.
În mâna-i tremurândă,
i-am îndesat penelul,
şi i-am strigat
ca dictatorul fără țară,
să îmi picteze nuferi,
pe trupu-mi
ce parcă se năștea
acum, întâia oară.
Și cum stătea
c-un fel de misticism sub gene,
spre șevaletu-i aplecat,
cu un tip-til în pasu-mi,
în ochii lui m-am strecurat.
O primăvară nesfârșită, argintie,
se ascundea în ochiul lui bolnav,
Și-o pasăre a sufletului viorie
îi alunga c-un fel de pâlpâit de gânduri,
tristețea ascunsă-n lacrimă,
chiar și-n secunda de răgaz.
O sărutare ca Mesia
În ochii lui am așezat,
şi s-a topit un întuneric
din sufletu-i neîmpăcat.
Un ochi din mine-i este ochiul,
şi-un gând din mine este gândul lui.
Un veac din mine-i este veacul,
suntem ai tuturor și-ai nimănui...

hypnotic val

opreşte-te, străine,
în punctual cel final
şi joacă-ţi irealul cel real,
la ultimul tău bal.
dar nu-ncerca să înţelegi şi
să dezlegi ce au legat
cu sforile nebune
zecile de ,,piezi,,
la ce folos să te transformi
ş-acum, în pulbere,în fum,
ş-apoi cenuşa adormită
să-ţi adun
din firele de cioburi
să te recompum..
ce vrei? să iei
grămezile de infinit,
să te îngroape în zenit?
opreşte-te! auzi ceva?
te strigă-n toiul nopţii cineva?
e doar oglinda vieţilor din viaţa ta,
te cheamă să o legi
sau s-o dezlegi
ca pe o haină ruptă de-mprumut,
o tăietură-n palmă de durut...
(hypnotic val ce mă afunzi,
şi în adâncuri albe de nepătrunsuri
mă pătrunzi, aruncă-mă în arca norilor rotunzi).

Când plec

Mă arde soarele în talpă, 

Când plec, am crengile pe umeri
Și rădăcinile mă sapă.
Cocoșul satului îmi cântă
Un cântec neuitat
(Un cântec de-altădată)
Care-ar putea s-alunge
Străinii de la poartă.
Mă închid bunicii iar în casa lor pustie.
Necunoscute mâini îmi bat în geamuri,
Chiar salcia mi s-a mutat în piept,
Îmi bate disperat în ramuri.
Spre podul casei încărcat,
Urc pleoapa mea încercănată
Și ochii astăzi mi se zbat,
Îi țin cu mâna mea de șoaptă.
De dincolo de sticlă,
Bat spiritele pribegite.
Îmi fac din umeri semne 
Ca niste vise răscolite.
(e noapte, frig/
o iarnă troienită/
cu fluturi nesătui/
încearcă să mă-înghită)
În mine se trezește
Aceeași lume răsturnată, nevăzută,
Genunchiul și-l zdrelește tata, 
Ia scara-n brațe
Și-mi strânge-n palme
Albastra lacrimă pierdută.

Dragă Linişte

Amintiri din viitor

Mi-au înseninat cărarea,
Maci cu lacrima de dor
În amurg pictează zarea.

O tăcere așteptată
Vine-n vise pe furiș,
O, dar parcă-întâia oară
Văd un rai de aluniș.

Și auzul meu distinge

Susurul din vise ninse,
Pe obrazul meu se stinge
Toată dalba de narcise.

Dragă Liniște din noapte,

Ai venit sau pleci în stele?
Aud mii și mii de șoapte
Peste cerul vieții mele.

Vreau cuvintele să-mi fie

Zori de zi în asfințit,
Glasul lor să-mi fie glasul
Şi ecou neamuțit.

Un pârâu își varsă vadul,

Plânge-o floare-năbușit,
Căci iubirea parc-o arde,
Noaptea-încet a tresărit...

Urmează-mă!

E mâna mea de fum

(sau poate e același drum)
Ce-adună șoaptele amare,
Uitate neîntrebat în clipa de visare.
Eu iarăși mă petrec,
Lăsând blestemele să amorțească
În arzătorul cerc.
Înspre apus se-îneacă marea tulburată,
Din cioburi te refac
S-asculți povestea toată,
Povestea cu „a fost odată...”.
Nu asculta sirenele năuce,
Nici vântul care suflă din răscruce.
Auzi?
Sunt eu, te strig și poate plâng,
E vocea mea ascunsă în adânc.
Dă-mi mâinile!
Sau vorbele, pe rând!
Nu te-îndoi de mine,
Ai să vezi, doar numele o să-l retez,
Ş poate fruntea ți-o păstrez.
Privește!
Icoanele au chipuri de zăpezi,
Nu te-îndoi,
A nu știu câta oară,
Doar trebuie să crezi.

Am vrut

Am vrut să-ți număr coastele din trup

Să văd de n-ai cu una-n plus.
Dar tu te-ai dus în sânge de Apus,
Și încă mai aștept pe ochi
Acel sărut adevărat,
Mă-întreb de te-am pierdut și
Mă înfiori (ne)vinovat
Ca un răvaș ucis
De nemilosul gând 
Ascuns în vis.

Am vrut să te întorci din Rai,

Din trista amintire, pe chip
Cu florile de mai culese
Din povestea de Iubire.

(Dar m-ai închis sau

Poate m-ai ucis în prag
De Paradis)

Și-atâtea nopți te-am așteptat

(Fantomă pietruită în păcat)
Tu n-ai venit, doar m-ai strigat
Şi m-ai stârnit, când pasul meu
A adormit.

Prin stropi de lacrimi m-ai cutremurat,

Te mai întreb şi azi, și-alaltăieri
Te-am întrebat : De ce-ai strigat?
Și mi-ai bătut cu aripa în sânge
De-au început şi stelele a plânge.

Ai spus că ochi-mi negri te-au chemat,

Dar eu doar sufletul ți-am adăpat
Cu un surâs pierdut, (cu)tremurat...

Plouă

Plouă azi ca niciodată,

Ploaie verde și curată,
Trupul ei își pierde timpul,
Când privirea ta s-arată.

Tu, aievea,-i mângâi tâmpla,

Picură din cer lumină,
Iar iubita cea mai sfântă,
Îngenunche în grădină.

Plouă-încet și nu s-aude,
Dar nici valul nu s-arată,
Plouă peste trupul vostru,
Ploaia cea de altădată.

Plouă. rar, ca niciodată,

Plânset i-n grădina verde,
Faţa lunii îi luminată,
Şi iubirea nu se pierde.

Vântule, cuvântule

Ninge-mă cu flori de soare,

Stinge-mi trupul în izvoare,
Răcorește-mă cu sete,
Stelele să mă îmbete.

Sparge-mi norii cei de gânduri și

Învârte-mă în rânduri,
Sfori de timp să mă închinge,
Zori de ziuă să mă strige.

Scapă-mă de umbra mea

Ca să pot a-mă-nchina,
Unduiește-mă în gene,
Fă-mi iubirea să mă cheme.

Să mă scuture-o furtună,
Să mă-îmbie luna-lună,
Luna-lumii luminoasă,
Simt, durerea ce-mi apasă.

Hai, răstoarnă-mi ploi de stele,

Să mă înfășori în ele.
Să mă-ntorc și din mormânt,
Neființă-n zbor de gând.

Despre Eden

În grădina fermecată,
Cântă florile iubirii,
Îngeri-cu penelu-n mână,
Azi, pictează trandafirii.
Edenul e-n sărbătoare,
S-aud triluri nerostite,
Florile iubirii noastre
Se apleacă să-ne-alinte.

O lumină inundată
Mângâie în timp cărarea,
Crini cu fruntea aplecată,
Îmi aduc pe veci uitarea.

Dar la piept nu port coliere,

Să-mi sporească necredința,
Vreau petale de luceferi,
Să-mi inunde neființa.
Vreau ca nuferii să-mi crească,
Sus, pe frunte-mi obosită
O cunună îngerească,
Să-învieze noaptea blândă.

Iar pe fruntea chinuită,

Mii de nuferi au crescut,
Unul doar îi mai lipsește,
El în tine s-a născut.

Înger galben

Înger răscolit în piatră,

Mâna ta-mi devine daltă
Şi-mi cioplește chip de soartă,
Colo-n stâlpii de la poatră.
Înger galben, călător,
Hai, avântă-mă în zbor,
Tu, cu straniul tău fior,
Nopțile le strângi, fuior
În petale de amor.
Înger aspru, răzvrătit,
Ce-ai pornit spre asfințit,
Bea-mi albastru părăsit
Şi mă du spre Infinit.
Sau mă du la tine-n piatră,
Mă zidește-n altă daltă,
Cu doi ochi adânci de şoaptă,
Lumea lumii ce mă poatră.
Smulge-mi tristele dorinți,
Sfarmă-mi aripa-ntre sfinți și
Prefă-mă în izvor
Tulbure, susurător.
La picioare să îți dor
Infinita de durere
Surdă, scursă Înviere.
A dorințelor ascunse
Şi de noapte nepătrunse,
Lasă-mă în umbra ta
Să te învăț a te înălța.
Înger galben fără trup,
Aripa să-ți împrumut,
S-o poți lua de la Început.

Omule din stele

Iar ai adormit cu fruntea senină pe brațele mele,

Omule cu chip de astru, coborât din stele.
Când trupul mi se frânge și așteptarea amorțește
Întreagă fința mea, aș vrea, cu grijă și răbdare,
Să-mi scot o dată brațul de pe sub fruntea ta.
Dar ai simțit plecarea mea grăbită,
Şi dormi cu ochii larg deschiși pe fața istovită.
Doar noaptea-ți legănă visarea,
O stea-și trimite raze peste chipul tău.
Mă-ngân cu valul și cu marea, şi uit 
De brațul ce-și înfige ace-n trupul meu.
O cucuvea își plânge-n taină pruncul,
Ce de cu seară a decedat și sufeltul îi arde,
Dar ochii nu-s prădalnici, căci lacrima ferbinte i-a secat.
Strig către ea:-Tăcere! În zori, la toți se-arată moartea!
Îți știu nemângâiata ta durere, dar, iată,
Doarme omul meu din stele!
Și-ndată înlăcrimata-și curmă plânsul,
Privește omul cu plăcere,s-apropie ușor de dînsul
Să-i ocrotească lacrima și visul,dar lasă 
Pe-a lui buze selenare şi viața și surâsul
din volumul de debut ,,Lumea din oglindă,,-Iaşi, 2010

Bine-ai venit!

De când te așteptam, străine,

pe țărmul mării întârziat.
Să ne-afundăm în valul ei,
nebunul
Toți așteptații:
unul...după unul...
Până s-o umple marea de nevoi,
Şi stâncile or să ne cheme,
Să ne împartă țărmul înapoi,
Iar gândul, cu migală. ni-l vor cerne.

O mână am întins până la stea,

Să-i țin sclipirea ei pribeagă,
Cu sila să-mi îndes în ea
Părerea cea de rău, 
de viață neîntreagă.
Tristețea adormită ieri, în piept,
Azi, strigă, se deșteaptă
Ca mâna întrupată pe nedrept,
Ce îşi face cruci cu
mâna dreaptă.

Imnul iubirii

Mi-oi aminti în altă viaţă

Că încă nu te-am adorat,
Şi apa tulbure-o să strige:
-Pe el l-aştepţi, nu l-ai uitat.
Dar m-oi întoarce-n zorii dimineţii
În râu-n care m-am născut,
Apoi, în noaptea dintre vise,
Voi coborî răcoarea mea pe fruntea-ţi
Şi cu ardoare gura am ţi-o sărut.
E tristă dimineaţa fără tine,
Chiar ziua din Lumină-şi pierde.
Mă cauţi?Gândul ţi-se mai îndreaptă
înspre mine?
Câmpia ce ţi-am desenat-o 
Încă-i verde?
De şi -a pierdut culoarea-n asfinţit,
Aşteaptă-mi prin ecouri Pasul,
Şi din înaltul cerului de sori,
Spre tine o să mi se-îndreapte glasul.
Şi-ţi voi cânta cu frunza aspră din copac
Un imn monumental pentru iubire,
Iar dacă sufetul mi-e prea sărac,
Am să te chem din amintire.

Gol e ţărmul nemuririi

Marea-şi murmură cuvântul, 

Aducând din depărtare
O lumină inundată
În văpăi adânci de soare.
Pescăruşi cu ţipăt straniu
Se aşază pe o stâncă,
Odihnindu-şi zborul tandru,
Lângă marea cea adâncă.
Stâncile pustii şi reci
Se scufundă-n alba spumă,
Valuri fade,moi şi reci,
Împrejurul lor adună.
Gol e ţărmul Nemuririi,
Soarele se-neacă-n mare.
O femeie-şi cântă plânsul,
Mângâind nisipul moale.
Înapoia ei priveşte,
Către urma -nsingurată,
C-un fior îşi aminteşte
Paşii ce-o-nsoţeau odată

Evadare

Mi-au amorțit genunchii,

Iar te aștept ca înainte,
Să îmi reverși în față
Oceanul de cuvinte.
Apoi,să le-aruncăm în mare,
Din ele să ne facem
O punte plutitoare.
Să iei cu tine doar
Albul crinului curat,
Eu voi lua roșeața
Din trandafirul însângerat.
Pământul, lăsat în urmă,
Să privească,
Cum împletim din stele
Cununa îngerească.
Chiar dacă trandafirul,
Cu spinii lui firești,
Ne-o aminti că vorba
Ascuțită a lumii
Poate să doboare,
Ne-o alina cu tandra
Lui licoare crinul,
Când ne va da să bem
Din cupa îmbătătoare.

De ce ?

Când întunericul din înălţimi coboară,

eu mă întreb a nu știu câta oară:
De ce când mă privești 
se sparg în cioburi durerile-omenești
și de-mi zâmbești,
trezești în mine o lume de povești,
cu feți frumoși și zâne-împărătești?
De ce când te ating, păcatele se sting,
și-n inimi rugăciunile se-aprind?
De ce, când tu în braţe mă cuprinzi,
ne scufundăm în nepătrunsele oglinzi,
și pasărea din suflet se înalță
până dincolo de grinzi?
De ce când stele se aprind, văpăi
eu tot mai cred că-s ochii tăi?
De ce aceeași nimfă întristată
ne tot șoptea povestea-i ferecată,
Povestea cu „a fost odată,
ceva ce nu se mai sfârșește niciodată”?
Și tot așa m-aș întreba, mereu,
de dragul tău...
Poetul

Poetul e un înger din ceru-i decăzut,

Împiedicat în aripi, el pasul și-a pierdut.
Sau poate e un astru, alunecat pe-un nor, discret,
El gândul și-l zidește cântând la clarinet...

Poetul e o liră demodată

În mâna unui vechi romantic,
Un vers,o adiere înaripată,
Ce-adoarme, stins, în metru antic.

Au fost poeți, mereu, or mai tot fi,

Toți sfâșiați de-un ideal romantic,
Dar sufletele lor vor dăinui
Scăldate-n vis robit, semantic.

Evoluţie

Spune-mi, omule din stele,

Gândul meu renaște-n gânduri?
Umbra mea pierdută-aseară,
Stă ascunsă-n mii de rânduri?
Lumea, încet, mi-o ia înainte,
Simt suflarea ei nocturnă,
În obraz îi simt un dinte
Și înapoia-mi i-altă umbră.
Timpul, rar, își toarce calea,
Iar Clepsidra își bate bobul.
Însă glasul cel zadarnic,
Azi, șoptește resemnarea:
„Ea-i Stăpâna, Tu...doar robul”.

Trecere

Aprind stânca de sub valuri,

Chiar de apa strigă rece,
Focul meu se zbate-n maluri,
Umbra ta prin mine trece.
În zadar îşi cată calea,
Cuibărită spre lumină,
Grinda îndoit apasă,
Noaptea mea e mai senină.
Vina noastră-i împărțită,
Ea din trup fără prihană
Se hrănește adormită.
Din iubire diafană.
Trupul tău îmi stă alături,
Eu sunt stânca nemiloasă,
Ce s-apleacă peste tine,
Tu eşti apa răcoroasă.
Doar făpturi cu dorul hrană,
Timpul ne-a țesut pe geamuri,
Împietriți în vechea ramă,
Făurită printre ramuri...

La sânul meu de piatră

Întreb pe cel din vis:
Dacă durerea mea din piept 
Nu e durere și cea adevărată 
Mă cheamă în tăcere?

Și dacă moartea care mă îmbie, 

Nu-i un îndemn adevărat, 
Ci doar un Trup ce-și caută ființa vie, 
Iar sufletul, o simplă jucărie- 
Pe care adevărata moarte 
L-a chemat.

Și... plânsul meu, 

O fi el plâns adevărat? 
Sau poate stelele l-au înghețat, 
În noaptea-n care s-au sfârșit 
De-atât dansat? 
...........................................
La sânul meu de piatră 
Se zbate-o pasăre sihastră, 
Ce-ar vrea să-mi soarbă sângele-otrăvit. 
Îmi strânge penele sub dânsa, 
Și își ascute-n ele ciocul oțelit...
Ochiul lunii

(Clar de lună, clar de lună,

Răsărit de ochi în spumă,
Zidul împrejur m-adună.)
Clar de lună, clar de stea,
Piept peste zidirea mea,
Răsărind între răzoare,
Sorb lumina din izvoare.
Scăpărând poteci pe ape,
Ochiul lunii o să sape.
Să pătrundă-a mea privire
În toiag de amintire.
Să sloboadă râu de fluturi,
Ție să-ți strivesc săruturi.
Clar de lună argintie
Viața ta mi-aș da-o mie.

Epopee într-un gând

Strig- dar glasul nu m-aude

și nici gura nu mă vede,
Ochiul lumii mă apune și
țărâna-mi lasă semne.
Cânt- dar cântul
nu-mi vibrează,
Degetele-mi scapă firul
și-ascultarea nu mi-e trează .
Sap- dar groapa nu se-nalță,
Aud cântec din adânc,
Peste inimi sângerează
acel strigăt de demult.
Aș săpa lumini sub gene,
Aș striga de sub pământ,
Dar n-am urme, am doar semne
Şi m-ascund într-un cuvânt.

Peste puntea mea

Peste puntea mea de doruri,

S-a topit ades uitarea,
Magi,cu frunți scăldate-n nouri,
Peste zări, plutesc chemarea.

Peste puntea mea de viață,

S-aud triluri adormite,
Visele îngenunchiate
Se apleacă să m-alinte.

Peste puntea mea de vise,

Trece-n dor o presimțire,
Şi-mi alungă gânduri triste
Despre timp și despărțire.

Peste puntea mea de gânduri,

Stol de păsări se așază,
Pâlpâiri de aripi moarte
Înlemnesc pe cîte-o rază.

Soarele-și trimite tandru,

Toată purpura de aur,
Iar pe frunțile-obosite,
Ne așază câte-un Laur.

Ploaia

S-aud iubirile pierdute

Cântându-și tainic zborul frânt,
Culeg dim ram poame vândute,
Ating cu mâna nori de gând.
Privesc mulțimea agitată,
Mă-ntreb : ce-o fi atât nerost
În vorba lumii lăudată,
În vorba lui, cea fără rost?
Aud cuvinte-mbălsămate,
De dor și drag, de necuvânt,
Sunt năluciri , ce nu se vor uitate,
Frânturi de cer, uitate pe pământ.
Și eu, și tu, și el, și ea,
Se țese lumea împreună,
Din cer a mai căzut o stea,
Se oglindește vorba ta în lună...
Dar azi, nu cred în vorba ta,
Tu vrei să simt văpaia?
Eu parcă-aș auzi ceva,
Și simt în gând cum norul
aduce cu el PLOAIA...

Sunt lutul omenesc

Te întrebi şi astăzi cine sunt?

Sunt vorba strecurată-n vânt,
Ecoul prăfuitelor hrisoave
Cântat în vocile suave,
Himera nenăscutului poet,
Sau gândul tău mai desuet
Și gama ce-a rămas tăcută, aseară,
În sunet trist de clarinet.
Sunt templul ridicat fățarnic
Pe șubrezii piloni de pergament.
Și visul tău purtat în taină,
Cel îmbrăcat mereu în altă haină.
Sunt lutul omenesc
Ce-n tâmplă mi se zbate
Și încă îmi șoptește vorbe deșănțate
Ce-au fost uitate, sărmane vorbe
îngropate.
Și-atunci pornesc cu pasul meu profane,
Ecoul mi se sparge în cadran,
Prin falsul murmur de chitară
Aștept să se repete visul,
A doua oară, cu-aceleași răni cicatrizate
Rămase-adânc săpate-n gândul meu,
Deși de tine-au fost uitate…
Părerile de rău…
Eu cred că, azi, nici nu mai sunt
Doar umbra mea cutremură în noapte,
Și doar ecoul slobozește mii de șoapte,
În miez de zi sau mijlocul de noapte…

Poemul împăcărilor cu Cerul

Îţi scriu pe-o lacrimă de cer:,,Iubire!,,

Chiar glasul, azi, îmi este mai sonor,
Dar vine ploaia-n gândurile mele,
Și îneacă în adâncuri al meu zbor.

Îţi scriu pe-o aripă de stea:,,Iertare!,,

Și fruntea vreau să ţi-o ating,
Dar steaua ta alunecă în mare,
Iar eu am obosit să te mai strig.

Îți scriu pe foaia-ngălbenită, veche,

Răvașe arse, încărcate de fior,
Dar suflă crivățul în literele mele,
Și mă ascunde lacrima, în umbra lor.

............................................
Unde s-a pierdut iubirea?
Și fiorul din poveste?
A rămas doar amintirea?
Ea? Doar ea ne mai privește?

Noaptea roşie
din volumul în lucru ,,Liniştea apelor târzii,,
Îl auzeam cum vine, strecurându-se de-a lungul peretelui, uşor aplecat, de parcă îşi ascundea sub haină un început de boală, numai de el ştiută.
Era sever şi noi vorbeam în şoaptă despre el ca să nu îl supărăm şi să ne certe.
Totuşi, am pus la punct, împreună cu fratele meu un plan pe care ne doream să îl ducem la bun sfârşit, numai să se ivească ocazia. Şi iată, ocazia se ivise.
Moş Niculae era fratele mai mic al mamei. Era un bărbat care emana o eleganţă chiar şi atunci când îmbrăca hainele de rând. Ca şi tata, era şef de echipă la
CAP şi arăta o oarecare severitate faţă de ţăranii de rând, cum îi numea el. Fuma mult de parcă ar fi avut între degete o imensă ţigară care nu se mai
termina.
-Moş Niculae, mata ştii ce am învăţat noi la şcoală? Am învăţat că o ţigară fumată îţi scurtează viaţa cu 5 minute…Nu mai fuma.
Moş Niculae trage nesăţios din ţigară, ne priveşte cu oarecare blândeţe şi râde împăciuitor:
-He.heeeei, Dorină, Ionel, dacă era aşa...eu de mult n-aş mai fi fost!!! Că fumez de pe când eram mic chiştoace de pe moşia boierului Nicu.
Mama ţinea mult la el pentru că era fratele ei mai mic şi mereu încerca să îl protejeze până şi de afurisita de ţigară care ştia că îi face atâta rău.
Îmi amintesc de o întâmplare care atunci mi se păruse tare hazlie. Aveam de încărcat sfecla de zahăr de la CAP şi aşteptam cu toţii camioanele care ne
produceau o bucurie de nedescris când le vedeam că trag pe ogorul nostru. Altfel, sfecla ar fi îngheţat şi ce câştigai în toamna aceea trebuia să returnezi
statului, fiind declarat ,,debit,, adică dator. Sărăcia te cuprindea ca un cleşte, dacă nu erai prevăzător. Statul nu glumea şi nu îi păsa că ai copii de crescut.
Când au început să încarce, mama, în grabă, l-a lovit pe moş Niculai cu o sfeclă mare chiar în frunte, de s-a poticnit, gata-gata să cadă.
Şi-a frecat fruntea asudată cu palmele murdare de noroi şi a atenţionat-o pe mama:
-Doamne, Lenţă, dă mai cu grijă, că era să îmi spargi capu`. Ce, Dumnezeu, că doar nu vin tatarii…
-Iartă-mă, Niculai. N-am vrut, îngâna ea, simţindu-se vinovată.
-Ştiu că n-ai vrut, da` lasă graba, că nu eşti pe moşia lui moş Paladi, aici eşti la CAP…Îi destul timp.
Camioanele plecau cu burţile pline ochi de sfeclă şi noi, copiii, alergam în urma lor şi săream de pe un picior pe altul, pentru că aşa joacă intereseantă ni se
oferea o dată pe an.
Peste câţiva ani, bucuria ni se umplu de tristeţe.
Nu am mai regăsit nimic din omul care ne vizita pe timpuri, ci doar o umbră a omului acela sever şi aşezat.
Unde dispăruse cel adevărat? Undeva, în lumea umbrelor pierdute. Mergeam cu mama să îl vedem când se întorsese de la spital şi înţelegeam că ceva se
întâmplă. Mă obişnuisem cu el şi nu aş fi vrut cu nici un chip ca el să plece, să lase un gol în casa de lângă noi. Dispariţia lui ar fi zdruncinat cumva liniştea
aceea a satului molcom de la marginea lumii.
Nu a durat o jumătate de an şi moş Niculae îşi încheia socotelile cu viaţă. S-a ofilit, zi de zi, răpus de un cancer galopant.
L-am plâns pe ascuns şi parcă mai aud vorbele lui, care se voiau hazlii, zguduindu-i pieptul:
-He.heeeei, Dorină, Ionel, dacă era aşa...eu de mult n-aş mai fi fost!!! Că fumez de când eram mic chiştoace de pe moşia boierului Nicu.
Însă moartea îşi arătase colţii pentru prima dată în familia noastră şi, prin zorii acelei zile mohorâte de toamnă tărzie, am auzit ciocănituri în fereastră. Era
fratele mijlociu al mamei, moş Costică:
-Hai, Lenţă! Hai! Că nu mai avem frate...
Patru copii stau înfipți în lumina zorilor, îmbrăcați, la marginea patului şi se gândesc la faptul că Moartea le bătea pentru a doua oară în
fereastră. ........................................................................................................Aud râsete, vorbe, mama povesteşte poveştile ei cu omul beat căzut peste cioată,
cu Holera care se înălţa spre cer, destrămându-se ca un fum, cu Leontina cea cu coadă de strigoi.
Cu zâmbetul lui mucalit, moş Niculae o îndemna:
-Ooof, Doamne, da` mai taci, Lenţă...mai taci, că sperii copchii...
-Eeeiii, las-o în paci, Niculai, spunea mătuşa Butnăriţa, sora lor mai mare. Știi cî o făcut-o mama în sara di Anu Nou, când umblau copchii cu uratu`...Ci
vină ari e` dacă atuncia s-o născut...
Deodată, mama a tăcut... Prea mult şi neașteptat.

sub genele de zori

aș fi putut să îți scriu pe luciul apei un

poem în care să-ți adumbrești amintirile,
aș fi putut să-i cer fachiului cu mantie de stele
să mă ascundă în sunetul de clape al pianinei abandonate.
chipul meu ar fi răsunat suav
în liniștea nopților târzii
aș fi alunecat pe lângă trupul tău
ca o statuetă îndelung șlefuită
cu obrajii plastificați
şi gura de hârtie
dar stau îmbrățișată în gând
să-ți cresc un templu uriaș
cu turle ascuțite
împungând în cerul de lumină
care o să-și curgă peste
tine ploaia nopţilor de vară
îngropată sub genele de zori.