De-a lungul anilor, etica comportamentală şi raportul ei cu
statutul animalelor sunt, poate, printre cele mai discutate (şi disputate) subiecte. Este uimitor să observăm câte poziţii, adeseori contradictorii, au fost afirmate în cursul dezbaterilor pe această temă. De fapt, subiectul central al disputei se referă la limitele libertăţilor comportamentale umane în raport cu speciile non-umane. Paleta abordărilor porneşte de la fiinţa non-umană incapabilă de a perecepe durerea sau plăcerea , o fiinţă asimilată de fapt unei maşini, şi merge până la considerarea animalului drept o entitate având aproape aceleaşi drepturi cu cele ale omului. O trecere în revistă a principalelor tendinţe conturează de fapt doar trei abordări majore: aboliţionism, reformism şi status- quo:
1. Aboliţionismul pledează în favoarea suprimării totale a
comportamentelor umane în raport cu fiinţele non-umane, cum ar fi obţinerea de hrană sau utilizarea lor în cercetare.
2. Reformismul acceptă necesitatea unor astfel de practici,
militând însă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale animalelor (de exemplu prin mărirea cuştilor animalelor utilizate în cercetare).
3. Susţinătorii status-quo-ului, contrar celor afirmate de
aboliţionişti, recunosc necesitatea practicilor comportamentale umane în raport cu animalele, şi contrar reformiştilor, refuză orice îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale fiinţelor non-umane.
pertinente în sprijinul tezei susţinute, argumentele fiind de ordin moral, religios, economic etc. În această perioadă se pare că opţiunea reformistă este cea mai apreciată. Dovadă sunt iniţiativele legislative la nivel mondial legate de protecţia animalelor. Cu toate acestea dezbaterea , atât publică cât şi cea a specialiştilor pe marginea acestui subiect continuă; viitorul va arăta care dintre aceste trei opţiuni majore va preemina.
1 7.2. Vegetarianismul
Percepţia opiniei publice în faţa acestei dezbateri legate de
comportamentul uman faţă de animale este într-o bună măsură în favoarea acestora din urmă. Una dintre consecinţele acestei opţiuni a fost apariţia vegetarianismului, cu toate variantele sale. Dacă în deceniul cinci al secolului trecut opinia medicală unanimă considera aportul de proteine animale drept esenţială pentru sanătatea umană, cercetări efectuate ulterior au demonstrat de o manieră convingătoare potenţialul nociv al acestora. Corelat cu creşterea interesului pentru statutul animalelor, acest fapt a determinat apariţia vegetarianismului, a refuzului de a consuma hrană de provenienţă animală. Vegetarianismul nu are doar o componentă de nutriţie, el nu se rezumă doar la a renunţa la hrana animală în favoarea sănătăţii; componenta etică rezidă din dorinţa de a se evita exploatarea animalelor în scopul obţinerii hranei. Forme extreme ale vegetarianismului refuză chiar şi consumul de miere, pentru că aceasta s-ar obţine prin exploatarea albinelor.
7.3. Animalele de companie şi grădinile
zologice
Dezbaterea referitoare la morala comportamentului uman
faţă de fiinţele non-umane continuă şi în ceea ce priveşte animalele de companie. Acest termen defineşte animalele îngrijite de oameni pentru confortul lor propriu; altfel spus în calitate de companioni din afara propriei specii. Deţinerea unor astfel de animale este un obicei străvechi, animalele de companie stând alături de om în drumul acestuia spre civilizaţie.
Avantajele deţinerii unor astfel de animale pentru
deţinătorul uman sunt atât de ordin fiziologic (scăderea tensiunii arteriale, scăderea incidenţei atacurilor cardiace, diminuarea anxietăţii şi a depresei etc), cât şi psihologice (creşterea respectului de sine, sporirea securităţii emoţionale etc). Cu toate acestea mulţi autori pun sub semnul îndoielii aceste avantaje, cosiderându-le mai degrabă anecdotice; ei argumentează acest punct de vedere prin absenţa unor studii exhaustive relativ la acest subiect.
Avantajele pe care animalele de companie le aduc
societăţii umane derivă din creşterea eficienţei tratamentelor pentru anumite boli în prezenţa acestor animale. Astfel de date sunt bine documentate ştiinţific; sunt citate ameliorări semnificative ale statusului pacientului cu schizofrenie cronică, ale persoanelor infectate cu virusul imuno-deficienţei umane (HIV) sau a celor care suferă de sindromul imuno-deficienţei umane (SIDA). În afecţiunile menţionate mai sus, terapia medicamentoasă asistată de animale de companie a avut rezultate semnificativ mai bune decât cele obţinute în absenţa acestora. Totodată au fost emise ipoteze pertinente despre beneficiile persoanelor vârstnice şi singure.
Avantajele pe care le are animalul de companie din acest
parteneriat sunt foarte greu de cuantificat. Ele depind de modul în care deţinătorul uman înţelege să-i asigure necesarul fiziologic (hrană, apă, condiţii de viaţă) şi cel afectiv.
Dezavantajele deţinerii de animale de companie au suscitat
şi ele vii polemici printre cei care analizează fenomenul. Acestea sunt atât de ordin etic, cât şi economic. Se reproşează astfel deţinătorilor de animale enormele resurse irosite pentru creştere acestora, resurse care pot fi canalizate spre alte domenii. Se estimează că piaţa animalelor de companie se cifrează la mai multe miliarde de dolari pe an, în timp ce în zonele defavorizate ale planetei sunt oameni care trăiesc cu echivalentul câtorva dolari pe lună. Mai sunt de asemenea incriminate: posibilitatea abuzului deţinătorului uman în raport cu animalul de companie, bolile care pot fi transmise prin contactul cu un animal bolnav, creşterea animalelor agresive şi periculoase în scopuri comerciale etc.
Pe lângă aceste teme în discuţie mai există una care,
probabil, le cuprinde pe toate celelalte: este moral sau nu de a avea un animal de companie? Dezbaterea continuă.
Un alt aspect legat de comportamentul uman fată de
animale care trebuie supus dezbaterii etice este cel al oportunităţii existenţei grădinilor zoologice şi a altor forme de deţinere în captivitate a animalelor sălbatice. La fel ca în cazurile precedente şi în aceste situaţii există argumente pro şi contra.
De fapt această dispută are la bază o singură întrebare:
este etic sau nu să ţinem animalele sălbatice în captivitate? Legat de aceste aspecte predomină argumentele contra legitimităţii ţinerii animalelor sălbatice în captivitate. Este rezonabil să presupunem că, în afara mediului lor natural, animalele nu pot avea o stare de bine comparabilă cu cea pe care ar avea-o dacă ar trăi în libertate. Cu toate eforturile grădinilor zoologice de a imita ambientul natural al animalelor în cauză, rezultatele sunt departe de aşteptări. Îndepărtarea animalelor de habitatul propriu, de reţeaua socială caracteristică fiecărei specii nu poate fi benefică pentru animal. Mai mult decât atât, se poate aduce argumentul că, în captivitate, animalele nu mai au libertatea de a-şi trăi propria lor viaţă.
Apărătorii existenţei grădinilor zoologice aduc şi ei o serie
de argumente. Unul dintre ele ar fi divertismentul care reprezintă de fapt şi scopul existenţei acestor instituţii. Cu toate acestea, ţinerea în captivitate a unor animale sălbatice doar pentru a genera divertisment este o explicaţie mai mult decât cinică,ea este practic imorală. Un alt argument ar fi acela al conservării unor specii care au probleme în mediul lor natural. Nici acest argument nu este foarte pertinent, datele ştiinţifice arătând că rezultatele obţinute în acest sens sunt mai degrabă modeste. De asemenea, pretenţia de a păstra aceste animale în vederea unor experimente ştiinţifice nu aduce avantaje apărătorilor grădinilor zoologice. S-a mai adus în dezbatere şi rolul educativ al unor astfel de animale, dar posibilităţile multiple de acumulare de informaţie existente astăzi aruncă în derizoriu un astfel de argument.
7.4. Comportamentul uman faţă de animalele
de fermă
Creşterea tradiţională a animalelor presupunea o relaţie
aproape simbiotică a omului cu animalul de fermă. Asigurarea unor condiţii bune de viaţă acestora din urmă garanta producţia de hrană necesară supravieţuirii fermierului, O exprimare elocventă asupra acestei situaţii spune: „Noi avem grijă de animale şi animalele au grijă de noi”.
Astăzi tabloul s-a modificat în mod radical. Printre factorii
responsabili de această schimbare se pot enumera: creşterea generală a populaţiei, scăderea cantitativă a forţei de muncă din agricultură, necesitatea obţinerii unor profituri corespunzătoare din creşterea animalelor în condiţiile menţinerii unor preţuri scăzute la alimente etc.
Explozia industrializării din ultimele decenii a condus la
apariţia unor ferme de producţie caracterizate prin limitarea tot mai marcată a spaţiilor destinate animalelor, terenurile rămase putând fi astfel destinate altor scopuri. La aceasta a contribuit şi dezvoltarea tratamentelor antibiotice fără de care animalele astfel înghesuite ar fi fost decimate de epidemii. De asemeni mecanizarea a tot mai multe manopere specifice a fost în măsură să compenseze diminuarea forţei de muncă atrase în alte sectoare economice.
Transformarea agriculturii din extensivă în intensivă
forţează animalele de fermă să trăiască într-un mediu cu care nu sunt biologic adaptate. Dar aceasta presupune costuri ascunse care impun o reevaluare a situaţiei. Chiar dacă aceste animale sunt produse în condiţii de spaţiu restrâns, ele sunt genetic programate la fel ca şi celelalte, pentru condiţii extensive. Stresul generat de această contradicţie face ca pierderile de producţie să fie semnificative, creând îngrijorare în rândul fermierilor avizaţi. Nu sunt de neglijat nici problemele economice, legate de consumuri mari de apă şi energie electrică, sau cele de mediu, cauzate de dejecţii la care se adaugă şi eroziunea solului. O altă problemă consecutivă consumului mare de antibiotice rezidă în posibilitatea selectării unor tulpini patogene rezistente (în special Salmonella şi Campylobacter), cu efecte negative asupra sănătăţii celor care consumă astfel de produse.
Îngrijorarea produsă de aceste aspecte au determinat
guvernele unor state cum ar fi Marea Britanie, Danemarca, Germania şi Elveţia să ia o serie de măsuri legislative pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă ale animalelor de fermă. Suedia se găseşte în fruntea acestor naţiuni cu o legislaţie care tinde să abolească acest tip de creştere a animalelor. Pe de altă parte introducerea unor astfel de metode în ţările lumii a treia, ca o cale spre o creştere economică rapidă, amplifică problemele existente şi tinde să le exporte şi în aceste zone de pe glob.
7.5. Managementul vieţii sălbatice; specii periclitate şi
biodiversitate
În ultimii ani apare tot mai frecventă discuţia privind
necesitatea unui management al vieţii sălbatice. Aparent această formulare este o contradicţie în termeni. De ce să fim obligaţi să organizăm supravieţuirea unei părţi a biosferei care de milioane de ani se descurcă fără intervenţia omului? Cu toate acestea evoluţia speciei umane în ultima sută de ani şi-a pus o amprentă atât de puternică asupra planetei încât managementul vieţii sălbatice a devenit o obligaţie.
În cele 2,5 miliarde de ani care au trecut de la apariţia vieţii
pe Pământ, diversitatea speciilor nu a încetat să crească, astăzi planeta cunoscând cea mai mare biodiversitate din toată istoria ei, circa 10 milioane de specii. Evoluţia viului nu a fost însă lipsită de sinusoide. În total, în această perioadă se estimează că au avut loc cinci valuri majore de extincţie, legate de fenomene naturale care nu au avut nimic de a face cu specia umană.
Astăzi, încă o dată trebuie să o spunem, lucrurile s-au
schimbat radical. Cauza o reprezintă înmulţirea indivizilor speciei umane cu implicita extindere a habitatului necesar. Dispariţia marilor prădători şi avantajele aduse de civilizaţie au făcut ca specia umană să urce în vârful piramidei trofice, iar înmulţirea membrilor ei să nu mai fie supusă regulilor naturale. Se adaugă aici consecinţele acestei înmulţiri şi anume poluarea, irosirea resurselor, vânătoarea şi pescuitul intensive. Echilibrul natural fiind astfel rupt, suntem obligaţi să gestionăm ceea ce a mai rămas. Biodiversităţii enorme din acest moment al evoluţiei vieţii i se asociază şi o rată de extincţie pe măsură, probabil cea mai mare din ultimele mii de ani, cauzată, spun specialiştii, de activităţile umane. Se estimează că din 1600 şi până în prezent numai pe teritoriul Statelor Unite au dispărut circa 500 de specii sau subspecii de animale şi păsări. Specialiştii susţin că o rată naturală de extincţie ar fi dus la dispariţia a doar 10 specii. Cifrele sunt relevante: probabil activitatea umană va cauza o extincţie care o va egala, dacă nu chiar o va depăşi pe cea cauzată de fenomenele geologice. Dacă trendul actual se menţine, în câteva decenii ne vom confrunta cu dispariţia a 20% din speciile existente în prezent.
Speciile apar, parcurg o evoluţie de obicei îndelungată în
timp după care dispar; şi specia umană va ajunge la un moment dat la capătul liniei. Este un proces firesc în evoluţia vieţii. Distrugerea antropogenică (cauzată de om) a speciilor este însă mult mai periculoasă decât extincţia naturală. Este adevărat că, de-a lungul a milioane de ani, multe specii au dispărut ca urmare a unor fenomene de extincţie naturală. Cu toate acestea, extincţia a fost însoţită de înlocuirea speciei ajunse la finalul filogenezei fie cu o altă specie derivată din cea dispărută (mai bine pregătită pentru supravieţuire), fie cu un competitor care a luat locul speciei eliminate. Specialiştii au ajuns la concluzia că şi în situaţia în care valul de extincţie s-a datorat unor catastrofe naturale (de exemplu ciocnirea cu un asteroid), evoluţia naturală şi-a urmat cursul firesc, înlocuind speciile dispărute. Extincţia antropogenică este însă haotică; ea nu pune nimic în loc. Speciile ameninţate nu au timpul necesar de a evolua pentru a face faţă noilor condiţii; ele dispar pur şi simplu. Mai plastic spus, diferenţa dintre extincţia naturală şi cea provocată de om este cea dintre moartea naturală şi crimă.
Dintre cauzele generate de factorul uman responsabile de
diminuarea biodiversităţii se pot enumera: pierderea habitatului, vânătoarea, recoltarea faunei şi a florei, factorii poluanţi, introducerea de specii exotice în arealul celor tradiţionale etc. În ceea ce priveşte pierderea arealului, o îngrijorare deosebită o suscită diminuarea şi dispariţia habitaturilor umede din dorinţa extinderii zonelor propice agriculturii. Ecosistemele insulare generează de asemenea îngrijorare, multe dintre ele având caracter de unicat în ceea ce priveşte flora şi fauna locală; activităţi tipic umane, cum ar fi turismul, pun în pericol fragilele ecosisteme. Distrugerea, într-un ritm alarmant, a pădurilor tropicale reduce arealul multor specii exotice; încă odată economicul primează în raport cu ecologicul.
S-a pus întrebarea de ce este necesară sprijinirea
biodiversităţii? Chiar şi dezbaterile cele mai antropocentrice au ajuns la concluzia că biodiversitatea trebuie menţinută. Expresii de tipul „specii fără valoare”, întâlnite frecvent în astfel de discursuri reflectă, în cel mai bun caz, o gravă eroare de percepţie. Sigur că unele specii sunt, din punct de vedere economic, mai valoroase decât altele; dar asta doar dacă le evaluăm strict din punct de vedere economic. Beneficiile pe care o mare biodiversitate le aduce speciei umane pot să transceadă economicul, ajungând în alte sfere de interes. O serie de specii periclitate, unele de care poate nici nu ştim, aduc beneficii substanţiale agriculturii, industriei sau medicinei. Sunt de notorietate cazurile în care extracte din anumite specii au adus avantaje medicale deosebite. De asemenea nu trebuie uitat faptul că, deseori, specii pe care le numim fără valoare asigură sănătatea ecosistemului, dispariţia lor putând afecta speciile de importanţă economică. Altele ne sunt utile pentru a descifra etapele evoluţiei vieţii reprezentând elementele de legătură în acest lanţ neîntrerupt pe care nu l-am elucidat încă total; dispariţia acestor specii ar afecta cunoaşterea umană.
Chiar dacă privim biodiversitatea doar din punct de vedere
economic, nu trebuie să uităm că, spre deosebire de alte tipuri de resurse (combustibili fosili, minereuri etc) ea se constituie ca o resursă regenerabilă. Protecţia acordată acum speciilor periclitate poate conduce la supravieţuirea speciei umane pe termen lung.
Salvarea tuturor speciilor ameninţate este o utopie;
consumul de resurse în vederea atingerii acestui scop este prohibitiv. Acesta este motivul pentru care cei implicaţi în protejarea vieţii sălbatice au propus iniţierea unui triaj al speciilor, împărţindu-le în trei categorii:
- specii care evoluează spre extincţie indiferent de
intensitatea eforturile noastre de a le salva;
- specii care vor supravieţui şi fără un efort din
partea omului;
- specii care probabil vor evolua spre extincţie în
absenţa eforturilor noastre.
„Convenţia asupra diversităţii biologice” este cel mai
important document elaborat la nivel înalt pentru protecţia speciilor. Lansat de Naţiunile Unite la Summitul Pământului de la Rio de Janeiro din 1992, documentul afirmă „îngrijorarea semnatarilor faţă de reducerea semnificativă a diversităţii biologice ca urmare a unor anumite activităţi umane”. Semnată de 153 de naţiuni, Convenţia afirmă „conştientizarea valorii intrinseci a diversităţii biologice şi a valorii ecologice, genetice, sociale, economice, ştiinţifice, educaţionale, culturale, recreaţionale şi estetice ale diversităţii biologice”.
Din ignoranţă specia umană a creat o situaţie de criză a
cărei rezolvare va necesita eforturile mai multor generaţii. O criză la scară planetară necesită o rezolvare la scară planetara. Rezolvarea va impune, probabil, „pasul înapoi” făcut de specia noastră. Va trebui să recreem habitaturi naturale pentru speciile ameninţate. Va trebui să combinăm ştiinţa cu conştiinţa pentru a „repara” ceea ce s-a stricat. 7.6. Etica veterinară
Spre deosebire de medicina umană, a cărei preocupare
faţă de apectele etice ale practicii profesionale coboară până la Hipocrate, medicina veterinară a început normarea etică doar la sfârşitul anilor 70 ai secolului trecut. Procesul a fost catalizat şi de preocuparea crescândă a opiniei publice faţă de tratamentul oferit animalelor, alături de schimbarea percepţiei faţă de acestea. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii este în vigoare „Codul etic al Asociaţiei Medicale Veterinare Americane”
Dilemele etice nu au întârziat să apară. Prima şi cea mai
importantă dintre ele a fost legată de întrebarea: cui trebuie medicul veterinar să-i dovedească loialitate în primul rând, animalului sau proprietarului acestuia? De asemenea mai trebuie evaluate şi necesităţile societăţii în general, care ar putea să primeze faţă de interesul animalului. Nu trebuie de asemenea neglijat nici aspectul pecuniar al practicii medicale veterinare: un client nemulţumit va scădea veniturile cabinetului în cauză. Pus în faţa frecventului conflict de interese dintre animal, proprietar, societate şi propria sa persoană, veterinarul se vede obligat să recurgă la o evaluare etică complexă a situaţiei.
Veterinarul specializat în animale de companie se confruntă
frecvent cu probleme etice legate de cerinţele proprietarului pentru executarea unor tratamente cosmetice, acestea nefiind de obicei în beneficiul animalului, Cupajul urechilor, spre exemplu, manoperă destinată ameliorării estetice a animalului conform unor standarde de frumuseţe strict umane, pot fi considerate în acest context solicitări frivole. Cu toate acestea, refuzul practicării manoperei poate nemulţumi proprietarul animalelor, cu efecte pecuniare nedorite de către veterinar.
Practica sterilizării, a castrării animalelor, îşi poate găsi
argumentarea logică în dorinţa ţinerii sub control a efectivelor unei anumite populaţii. Cu toate acestea se pune problema etică dacă această intervenţie umană este în beneficiul animalului. În acest sens, anumite state interzic practicile chirurgicale pentru evitarea suprapopulării, pledând în favoarea mijloacelor contraceptive şi a supravegherii constante a animalului.
Divergenţele între interesul animalului şi cel economic apar
în special în cazul fermelor de animale. Se pune întrebarea dacă administrarea antibioticelor sau a factorilor de creştere este în interesul animalului sau doar al producătorului. Sigur că aceste unităţi au drept scop producţia alimentară; dezbaterea etică rămâne cu toate acestea o problemă deschisă (vezi şi 7.4). O altă dezbatere etică generatoare de dileme este cea privitoare la eutanasie. Şi nu la eutanasia în cazul unui animal bolnav, fără şanse de vindecare (cum ar fi, spre exemplu, un cancer în fază terminală), ci la solicitarea de eutanasiere a unui animal de casă în perfectă stare de sănătate, dar pe care deţinătorul nu mai vrea să-l păstreze. Concepţia etică a veterinarului este cea care tranşează dilema. În sens invers, păstrarea în viaţă a unui animal suferind doar pentru raţiuni economice, reprezintă de asemenea o problemă de etică. Tot legat de eutanasie s-au luat în discuţie mijloacele de a o realiza, preferându-se o supradoză de anestezic (care face animalul inconştient înaintea morţii) substanţelor paralizante care practic asfixiază un animal conştient.
Teste de verificare:
1. Care sunt cele trei abordări majore în ceea ce
priveşte comportamentul uman faţă de animale?
2. Care sunt avantajele unui animal de companie
pentru deţinătorul uman?
3. În ceea ce priveşte managementul vieţii sălbatice,