Iona

de Marin Sorescu

In dramaturgia europeană a secolului al XX-lea, eliberarea de formele traditionale

se manifesta prin incalcarea conventiilor constitutive ale genului si ale speciilor, dintre
care se evidentiaza gasirea unor modalitati de expresie noi, ca teatrul parabolic, teatrul
absurdului, prin valorificarea miturilor sau reluarea lor in registru parodic, prin insertia
liricului in text, aparitia personajului-idee, crearea categoriei tragi-comicului.
Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ al perioadei postbelice a literaturii
romane. Ca dramaturg, se dovedeste un spirit stralucitor, un iubitor al paradoxului, un
ironist fin, o inteligenta problematizanta si un nonconformist care experimenteaza
formula antiteatrului, a promotorilor absurdului: E. Ionescu, A. Adamov. Operele sale
dramatice incalca numeroase conventii, inlatura bariere si il invita pe cititor la o meditatie
profunda pe tema gravelor probleme ale individului si ale umanitatii.
Piesa “Iona” face parte, alături de “Paracliserul” și de “Matca”, din trilogia “Setea
muntelui de sare”, metaforă a omului în căutarea adevărului, a cunoașterii și a libertății.
Opera are în centru un singur personaj, personaj-idee, care folosește solilocviul ca formă
de conturare a discursului. Iona este un pescar umil, care și-a ratat viața. Fiind o piesă a
teatrului modern, se renunţă la regulile clasice, chiar şi la folosirea dialogului. Parabolă
dramatică alcătuită sub forma unui monolog şi care conţine elemente lirice, cum ar fi
metafora şi alegoria, meditație filozofică dramatică, “Iona” prezintă condiția omului în
societatea modernă.
Piesa lui Marin Sorescu are la origine, aşa cum se observă şi din titlu, mitul biblic
al profetului Iona, fiul lui Amitai, care trebuia să propovăduiască cuvântul Domnului în
cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Inițial, Iona acceptă, dar se
răzgâdește și fuge cu o corabie la Tarsis. Dumnezeu îl vede și starneste o furtună pe mare.
Corăbierii, înțelegând pedeapsa divină, îl aruncă pe Iona în valuri, unde este înghițit de
un chit. Trei zile stă Iona în burta balenei, învățând ce este regretul. Se căiește și, odată
eliberat, revine asupra deciziei, devenind proroc. În spiritul neomodernismului, Marin
Sorescu reinterpretează mitul, îl goleşte de conţinutul religios. Spre deosebire de
personajul biblic, pescarul din piesă se află de la început în gura peştelui, fără
posibilitatea eliberării şi fără a fi săvârşit vreun păcat. Singurul lucru la pe care îl au în
comun cele două personaje este imposibilitatea de a se împotrivi destinului. Tragedia
umană este prezentată însă, tot în spiritul neomodernismului, cu umor și ironie.
Tema piesei este singurătatea, careia i se adaugă problema omului revoltat în faţa
destinului, suferind din cauza lipsa de libertate şi de comunicare. Piesa este alcătuită din
patru tablouri, aflate în raport de simetrie. Fiecare dintre acestea prezintă un alt context în
care se află personajul.
Incipitul este abrupt, tabloul I prezentand decorul acţiunii: „scena e împărţită în
două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. [...] Iona stă în gura peştelui,
nepăsător, cu năvodul aruncat [...]. Lângă el, un mic acvariu, în care dau veseli din coadă
câţiva peştişori”. Prezenţa acvariului şi lipsa ecoului anticipează o situaţie-limită.
Acvariul este un avertisment pentru inconştienţa cu care se poartă omul în faţa piedicilor
din viaţa. Lumea peştilor este acvariul, în fond, o închisoare, dar ei „dau veseli din
coadă”, părând a se fi adaptat pe deplin la situaţia anormală. Aceeaşi atitudine o va avea
şi Iona în momentul în care este înghiţit de „gura imensă de peşte” pe care o ignorase
atâta vreme. Gestul său disperat din finalul acestui tablou, când încearcă să oprească
fălcile, este tardiv, iar strigătul zadarnic ”Ajutooor!” reprezintă confirmarea.
În tabloul al II-lea, odată ajuns în burta peştelui, Iona nu realizează situaţia în care
se află şi încearcă să se adapteze noului mediu, la fel ca şi peştii din acvariu. Timpul şi
spaţiul nu mai au coordonate reale şi încep să-şi piardă din concreteţe, intervenind un
timp interior: „Începe să fie târziu în mine.” Prin întrebările existenţiale, Iona anticipează
sfârşitul piesei: „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?”. În încercarea
de a se adapta noului mediu, se convinge că este liber şi că face exact ceea ce doreşte,
fără să existe ceva/cineva să-l oprească. Încearcă să prindă peştii din burta peştelui, dar îşi
dă seama că deşi acesta este rostul lui, „nu mă simt eu aşa de bine”. Îşi propune să facă o
fereastră în burta peştelui, dar nu cu scopul de a evada, ci pentru a lua aer. De asemenea,
se gândeşte că ar putea face un refugiu spiritual, o bancă de lemn în mijlocul mării, gest
pentru care să-l aprecieze şi să-l ţină minte întreaga omenire. Privite împreună, fereastra
și banca sunt punctele de reper de care are nevoie personajul pentru a găsi calea prin
labirintul ce i se dezvăluie sub forma unui șir nesfărșit de burți de pești. Este valorificat,
așadar, în acest context, mitul labirintului, care susține caracterul simbolic al piesei.
Viața este un lung șir de căutări și de lupte.
În tabloul al III-lea, „mica moară de vânt” aflată în burta celui de al doilea peşte şi
de care Iona se simte „atras ca de un vârtej”, constituie şi ea un avertisment simbolic.
Eroul „se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn”, dar nu se va gândi
că singurul gest normal ar fi să o înlăture din calea sa. Atitudinea lui este specifică
omului ce refuză să îşi conştientizeze situaţia, si incearca doar să se adapteze. Începe să-şi
pună întrebări legate de viaţă şi de moarte şi se gândeşte dacă nu cumva este mort şi
trebuie să se nască încă o dată: „Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Dar poate a doua
oară...”. Lupta lui Iona cu destinul este o luptă donquijotescă din care nu poate ieși
învingător decât încercând imposibilul. Apariţia celor doi pescari nu schimbă starea de
izolare, de solitudine a personajului, deoarece ei nu îi răspund la întrebări, nu comunică.
De asemenea, scrisoarea trimisă de Iona mamei sale nu va ajunge la nimeni, cat timp
singurătatea este totală.
Tabloul al IV-lea prezintă „o gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de
Iona”, în care îşi face apariţia mai intai barba lui Iona, „lungă şi ascuţită”, semn că a
trecut o viaţă de când încearcă zadarnic să găsească o soluţie pentru a depăşi limitele. În
final, descoperă că soluţia era în el însuşi şi că tot ce trebuia să facă era să-şi redescopere
trecutul şi identitatea. „Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi
caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?”. El realizează
că a greşit drumul spre cunoaştere, că a luat-o în altă direcţie şi că adevărata soluţie se
afla în sine: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia să o ia în partea
cealaltă”. Gestul final al sinuciderii trebuie înţeles tot din punct de vedere simbolic: Iona
a găsit calea, iar aceasta se afla în sine. Astfel se explică şi metafora luminii din ultima
propoziţie a piesei: „Răzbim noi cumva la lumină”.
Captiv in burtile pestilor, Iona, o constinta problematizanta, s-a initiat,
redescoperind “povestea chitului” si a propriei fiinte. A experimentat stari precum
speranta, teama, nostalgia. A cautat permanent o cale de a se elibera, asemenea omului
modern, prizonier intre hotarele unei lumi inguste. Permanent, didascaliile dezvaluie
uluitoarele treceri ale personajului de la o stare sufleteasca la alta: “curios”, “ganditor”,
“mirat”, “temator”, “ingrozit” (caracterizare directa, apartinandu-i autorului). Din spusele
sale se desprinde eterna parabola a omului modern, care isi parodiaza conditia atunci
cand exclama ca “Invierea se amana”, sau atunci cand protesteaza de ce ii inghite chitul
pe oameni, daca nu are conditii. Drama lui este una a singuratatii si a neputintei de a se
elibera. Este doar o umbra palida a personajului biblic, dar ca si acesta, gaseste o cale.
Prin gestul final isi afla calea care se afla in sine. Caracterizarea indirecta a personajului
se desprinde gradual, din experientele pe care le traieste, captiv in burtile pestilor.
Moartea sa, fie ca si simbolica, trimite la subtitlul piesei, tragedie.
În concluzie, piesa “Iona” este o alegorie pe tema singurătăţii şi a cunoaşterii, în
care se oferă o soluţie pentru depăşirea limitelor existenţiale. Viziunea este specifică
expresionismului, centrat pe problema eului, conform căreia răspunsul la orice problemă
se află în interiorul nostru. Finalul este unul simbolic, iar drumul spre lumină semnifică
drumul spre cunoaşterea de sine.