Centru de Excelenta in Viticultura si Vinificatie.

Proiect
Miscarea Planetelor.

A elaborate :Golban Vlada.

Coordonator:Tessa Sergiu.
MISCAREA PLANETELOR
Miscarea aparenta a planetelor si explicarea acestei miscari.
Din antichitate s-a observat ca, în timp ce marea majoritate a astrilor nu-si
schimba pozitiile unii în raport cu altii(reciproce), unii astrii ratacesc printre stele
prin diferite constelatii zodiacale. Acestia au fost numiti planete. Privite cu luneta,
ele apar cu un diametru care creste odata cu puterea de marire a lunetei. Mai mult
planetele nu scânteiaza ca stelele(a caror stralucire si culoare variaza neîntrerupt
din cauza atmosferei).

În antichitate se cunosteau sapte planete, care, în ordinea asezarii lor fata de

Pamânt erau: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter si Saturn. Soarele si
Luna erau considerate planete, deoarece îsi schimba pozitia fata de stele
deplasându-se în sens direct. Celelalte planete se deplaseaza când în sens direct, câ
717g66h nd în sens retrograd, trecând de la un sens la altul printr-o oprire aparenta
numita statie.

Planetele Mercur si Venus au fost numite inferioare, deoarece, fiind între

Pamânt si Soare, erau considerate ca "mai jos" decât Soarele. Ele sunt vazute
totdeauna în vecinatatea Soarelui fie seara dupa apusul Soarelui, în elongatie
estica(elongatia fiind distanta unghiulara dintre Soare si planeta), fie dimineata
înainte de rasaritul Soarelui, în elongatie vestica.

Planetele Marte, Jupiter si Saturn erau numite superioare (adica "mai sus"
decât Soarele). O planeta superioara se îndeparteaza de Soare, descrie o bucla, apoi
ajunge din urma Soarele.

Pozitia aparenta a planetei se defineste fata de Soare prin diferenta dintre

longitudinea sa (λ) si a Soarelui (λS):

      Când λ -λS=0, planeta este în conjunctie cu Soarele;

      Când λ -λS=900 sau 2700, planeta este în cuadratura cu Soarele;

      Când λ -λS=1800, planeta este în opozitie cu Soarele.

 Intervalul de
timp dintre doua
opozitii(sau
conjunctii)
succesive se
numeste
revolutie
sinodica a planetei. Intervalul de
timp în care longitudinea planetei creste cu
3600(în care îsi descrie orbita completa)
se numeste revolutie siderala.

În antichitate se sustinea ca toate corpurile ceresti se misca în jurul

Pamântului fix, aflat în centrul Universului. Platon(427-347 î.Hr.) si Aristotel(384-
322 î.Hr.) considerau planetele ca fiind prinse în câte o sfera de cristal care le
poarta în jurul Pamântului. Deci sistemele lor asupra structurii lumii erau
geocentrice.

Claudiu Ptolemeu(sec.II î.Hr.) sintetizeaza toate sistemele geocentrice în

lucrarea sa Almagest. Dupa teoria lui, toate planetele(7 la numar) descriu orbite
circulare, cu o miscare uniforma în jurul Pamântului. Pentru a explica miscarea
aparenta a planetelor, el sustine ca, exceptând Luna si Soarele, fiecare planeta
descrie câte un cerc mic(epiciclul), al carui centru descrie în jurul Pamântului un
cerc mare(deferentul), admitând chiar mai multe epicicle pentru aceeasi planeta.

Alaturi de conceptia geocentrica au existat în antichitate si

minti luminate, care au întrezarit adevarul. Aristarh din
Samos(sec.III î.Hr.) a aratat ca este mai logic a aseza Soarele mare
în centrul Universului. Universul, fiind foarte mare, nu se poate roti
în jurul Pamântului, ci Pamântul este o planeta oarecare, cu o
miscare de rotatie în jurul axei sale.

Astronomului Nicolaus Copernic(1473-1543) îi

revine gloria de a fi descoperit ca Pamântul este o
planeta. El constata ca orbitele lui Mercur si Venus nu
cuprind Pamântul si, spre deosebire de celelalte planete,
sunt convexe fata de Pamânt. De aici se deduce ca locul
Pamântului si al Lunii este între orbita convexa a lui
Venus si orbita concava a lui Marte, deci în rândul
planetelor, iar locul Soarelui în centrul Universului.
Sistemul sau cu Soarele în centru este un sistem
heliocentric, având urmatoarele caracteristici:

      Soarele si stelele sunt imobile;

       Planetele Mercur, Venus, Pamânt, Marte, Jupiter si Saturn efectueaza
miscari de revolutie în jurul Soarelui;

      În timp ce descrie orbita în jurul Soarelui într-un an, Pamântul

executa si rotatii diurne în jurul axei proprii;

      Toate miscarile au acelasi sens.

În baza teoriei heliocentrice,

Copernic explica cu usurinta miscarea
planetelor. Sa consideram Pamântul P si
planeta Marte(M) în jurul Soarelui S. Fie
P1, P2, P3, P4 si M1, M2, M3, M4 patru
pozitii ale Pamântului si planetei în
vecinatatea opozitiei. Proiectia pe sfera
cereasca a planetei Marte se deplaseaza
în sens direct(M'1, M'2) apoi este vazuta
retrogradând(M'2, M'3) si din nou
mergând în sens direct(M'3, M'4). Astfel, la fiecare opozitie, planeta va fi vazuta
descriind o bucla. Pastrând falsul postulat al miscarii circulare si uniforme el nu
reuseste sa studieze miscarea reala a planetelor. Conceptia lui Copernic este
cuprinsa în opera sa De revolutionibus orbium coelestium(1543), adica Despre
miscarile de revolutie ale corpurilor ceresti.

2. Lupta pentru sistemul heliocentric

Ideile lui Copernic explicau miscarea aparenta a planetelor, dar nu dispuneau

de dovezi necesare, mai ales ca deplasarile aparente ale stelelor(elipsele de
paralaxa) sugerate de Copernic nu erau puse în evidenta cu mijloacele modeste de
observare existente în epoca lui.

Ele au avut putini partizani, dar înflacarati. Giordano

Bruno(1548-1600) a fost nu numai propagatorul înflacarat al
ideilor lui Copernic, dar le-a depasit mult pe acestea. El
considera Universul nemarginit, deci centrul lui nu este în Soare
ci oriunde. În acest spatiu, stelele sunt sori, având planete în
jurul lor care se rotesc ca si Pamântul în jurul soarelui lor.
Admite ca unele dintre aceste nenumarate planete pot fi locuite.

Ideile lui Bruno erau opuse celor admise de biserica, care sustinea ca
Pamântul cu locuitorii sai este unic. De aceea, în anul 1600 a fost ars pe rug de
catre inchizitie. În anul 1616, inchizitia constata ca "erezia" provine de la opera lui
Copernic, care este pusa sub index(interzisa de a fi citita).

Galileo Galilei(1564-1642) în cursurile sale tinute la universitatile din Pisa si

Padova a expus cu multa convingere sistemul heliocentric al lui Copernic. În 1609
a construit prima luneta astronomica, cu ajutorul careia, observând corpurile
ceresti, aduce primele dovezi materiale în sprijinul heliocentrismului, si anume:

      Vede suprafata accidentata a Lunii, asemanatoare cu cea a

Pamântului si ajunge la convingerea inexistentei deosebirilor dintre
"ceresc" si "pamântesc", sustinute de doctrina lui Aristotel;

      Descopera primii patru sateliti ai lui Jupiter, pe care îi observa ca se

rotesc în jurul lui Jupiter si nu în jurul Pamântului;

      Descopera fazele planetei Venus si variatia diametrului sau aparent,

de unde deduce ca planeta Venus primeste lumina de la Soare si se
roteste în jurul acestuia;

      Descopera petele de pe suprafata Soarelui si cu ajutorul lor rotatia

Soarelui în jurul axei sale;

      Vede Calea Lactee descompunându-se într-o multime de stele mici,

deci Universul care este foarte mare nu se poate roti în 24 de ore în
jurul Pamântului.

Dar inchizitia îl sileste sa renunte în scris la ideile heliocentrice, cuprinse în

lucrarile sale Sidereus nuncius(1612) si Dialogo sopra i due massimi sistem del
mondo(1632) si-l obliga sa stea tot restul vietii sale în localitatea Arcetri, lânga
Florenta. Una din cele mai spectaculoase miscari circulare uniforme din Univers,
este cea a planetelor in jurul Soarelui.
Observatii privind miscarea planetelor au fost facute din antichitate, deoarece 5 din
cele 9 planete (Mercur, Venus, Marte, Jupiter si Saturn) ale sistemului solar pot fi
vazute sub forma unor puncte luminoase pe cer. Spre deosebire de stele insa aceste
puncte isi schimba incet pozitia relativa fata de stele de la o noapte la alta, asa cum
fac Luna si Soarele.
Au existat inca din antichitate doua teorii care au incercat sa explice aceasta
miscare.
Teoria geocentrica, care porneste de la principiul ca in centrul Universului se
gaseste Pamantul iar toate celelalte coruri ceresti, se misca in jurul Pamantului a
fost propusa de Hipparcus (190 IC - 120 IC) si mai tarziu Ptolemeu (90-
168). Almagest lucrarea de baza a lu Ptolemeu, a fost cea mai importanta lucrare
de astronomie in timpul evului mediu. Predictiile lui Ptolemeu se abateau tot mai
mult de la realitatea observata.

3. Miscarea reala a planetelor

În a doua jumatate a sec. al XVI-lea, un observator neegalat,

învatatul danez Tycho Brahe(1546-1601), cu ajutorul instrumentelor
sale fara lunete, aduna un bogat material de observatii, erorile lor fiind mai mici de
2'- 3', cu scopul de a confirma teoria lui Ptolemeu. Lasa toate observatiile
asistentului sau Johannes Kepler(1581-1630), care continua observatiile asupra
planetei Marte. El compara observatiile cu calculul bazat pe ipoteza miscarilor
circulare în sistemul geocentric, dar gaseste diferente de peste 7', care nu puteau fi
atribuite erorilor de observatie ale profesorului sau. Atunci trece la sistemul
heliocentric. Combinând potrivit observatiilor, deduce orbita reala a planetei Marte
în jurul Soarelui ca fiind o elipsa. Apoi gaseste orbitele eliptice si ale celorlalte
planete. Stabileste legile de miscare ale planetelor, legi care îi poarta numele(legile
lui Kepler), cuprinse în operele sale Astronomia nova(1609) si Harmonices mundi
libri V(1619)(Cinci carti despre armonia lumii).

      Legea I: Fiecare planeta descrie o elipsa, Soarele ocupând unul

din focare.

Elipsa este o curba plana definita ca

locul geometric al punctelor pentru
care suma distantelor la doua
puncte fixe numite focare este
constanta. Marimea elipsei este
data de semiaxa mare a, iar forma

ei de excentricitatea ei
care este raportul dintre distanta focarului la centrul elipsei si semiaxa
mare. Punctul elipsei cel mai apropiat de Soare se numeste periheliu
iar cel mai departat afeliu.

      Legea II: Raza vectoare pornind de la Soare la planeta matura arii
egale în timpuri egale (legea ariilor).

Raza vectoare a planetei este segmentul care uneste planeta cu centrul

Soarelui. Se vede ca în baza acestei legi la periheliu viteza planetei
este mai mare, iar la afeliu este cea mai mica.

      Legea III: Patratele perioadelor siderale de revolutie sunt

proportionale cu cuburile semiaxelor mari ale orbitelor lor.

Notând cu T si T' perioadele siderale de revolutie ale planetei si ale Pamântului si

cu a si a' semiaxele orbitelor lor, putem scrie:

. Cunoscând datele referitoare la Pamânt, ca si perioada

planetei, se poate calcula semiaxa mare a orbitei planetei.
 La aceste trei legi se pot adauga urmatoarele indicatii:

-         planele orbitelor planetare sunt aproape confundate cu planul eclipticii.

Numai planul planetei Mercur este înclinat cu 70 fata de planul eclipticii, iar
al planetei Venus este înclinat cu 3024'. Pentru toate celelalte planete
înclinarile sunt mai mici de 20;

-         toate orbitele planetare sunt parcurse în acelasi sens, sensul astronomic
direct.

Mai intai a fost Aristarh, matematicianul si astronomul grec care a trait intre 310 si
230 i.Hr. Acesta a fost primul care a afirmat ca Pamantul se roteste in jurul
Soarelui insa nu doar ca nu a fost luat in seama dar a fost si ridiculizat pentru
aceasta conceptie. Mai tarziu, Ptolemeu (87-165 d.Hr) a enuntat teoria conform
careia Pamantul se gasea chiar in centrul universului, luna, soarele si celelalte
planete si stele invartindu-se in jurul sau. Biserica a acceptat aceasta teorie si a
respins de-a lungul timpului orice alta idee asupra cosmologiei.

In 1473 insa a avut loc nasterea lui Nicolaus Copernicus, cel care, mai tarziu, avea
sa devina unul dintre cei mai straluciti astronomi ai omenirii. Copernicus a studiat
la Cracovia (in Polonia) apoi la Universitatea din Bologna medicina si dreptul
canonic, in acelasi timp aprofundand pe cont propriu astronomia si geografia. Dupa
ce a primit in 1503 titlul de doctor in drept canonic, Copernicus se intoarce in
Polonia unde elaboreaza un tratat de astronomie “De Hypothesibus Motuum
Coelestium a se Constitutis Commentariolus” in care descrie modelul heliocentric
al sistemului solar. Manuscrisul finalizat in 1512 a fost vazut insa doar de catre
membrii familiei. Urmatorii 18 ani i-a dedicat studiului universului si redactarii
operei sale principale, “De Revolutionibus Orbium Coelestium” (Despre miscarile
de revolutie ale corpurilor ceresti). Si aceasta lucrare, terminata in 1530, o tine
ascunsa de reprezentantii bisericii, teoria sa contrazicand flagrant doctrina bisericii
catolice, putandu-se face vinovat de erezie. Copernicus si-a publicat opera in cele
din urma, legenda spunand ca primul exemplar a fost tiparit chiar in ziua mortii
sale (24 mai 1543), avand ocazia sa isi tina cartea in brate inaintea trecerii sale in
nefiinta.

Mai bine de 1000 de ani Pamantul a fost centrul universului, teoria lui Ptolemeu
(87-165 d.Hr) fiind general acceptata mai ales la presiunile si sub influenta
Bisericii careia aceasta teorie ii venea ca o manusa. Copernicus (1473-1543) a
trebuit sa ascunda 31 de ani ideea miscarii planetelor in jurul soarelui tot de frica
Bisericii dar vestea s-a raspandit odata ce a avut ocazia, facand valuri bineinteles
(Copernicus si-a publicat cartea chiar in ziua mortii sale, altfel ar fi avut Inchizitia
grija de el). Chiar si teoriile lui Kepler au fost ignorate la inceput (unul dintre cei
care nu le-a dat importanta a fost insusi Galileo Galilei) insa pe masura trecerii
timpului si verificarii lor oamenii au acceptat ca Universul isi desfasoara existenta
dupa niste legi oarecum ciudate (demontau teoriile traiectoriilor circulare in jurul
stelelor) dar veridice.

Iata cele 3 legi ale miscarii planetelor, enuntate de catre Johannes Kepler (1571-
1630):

Legea nr. 1

Planetele se misca in jurul stelelor pe traiectorii eliptice, stelele fiind situate

intr-unul dintre focarele elipselor astfel descrise.

Legea demonta astfel miscarea circulara a planetelor in jurul stelelor si traiectoriile

concentrice ale planetelor din sistemul solar.

Legea nr. 2

Cu cat o planeta este mai aproape de steaua sa cu atat se misca mai repede.

Avand la baza prima lege, Kepler a dedus ca o planeta aflata pe traiectoria sa

eliptica se misca cu o viteza mai mare atunci cand e mai aproape de soare, datorita
efectelor gravitationale crescute prin aceasta apropiere, si cu o viteza mai mica
atunci cand e mai departe de soare. O concluzie rezultata din aplicarea acestei legi
este aceea ca linia dreapta care uneste planeta cu steaua sa (raza vectoare a
planetei), matura arii egale in perioade de timp egale.

Aceasta lege este aplicata cu succes in cadrul misiunilor sondelor spatiale care se
folosesc de gravitatia planetelor pe langa care trec pentru a schimba directia si
pentru a-si spori viteza in drumul lor prin spatiu.

Legea nr. 3

Patratul perioadei de revolutie a planetei este proportional cu distanta medie

dintre planeta si soare la puterea a treia.
O lege care descrie destul de corect miscarea planetelor a caror masa este
neglijabila in comparatie cu masa stelei in jurul careia se invart, o lege la care
cercetatorii au adaugat ulterior o serie de mici ajustari pentru a include si efectele
gravitationale reciproce dintre planete si miscarii stelelor insele.

In memoria lui Kepler si a contributiei remarcabile pe care a avut-o in dezvoltarea

fizicii universului si a intelegerii miscarii planetelor, Universitatea din Linz
(Austria) a luat numele lui Johannes Kepler, Linz fiind orasul in care germanul a
locuit in timpul elaborarii celei de-a treia sale legi.

Pamantul se invarte in jurul propriei axe in 24 de ore, Saturn o face in 10 ore si

ceva. La polul opus se afla Venus care se invarte foarte incet in jurul propriei axe,
ziua venusiana durand 243 de zile pamantene, mai mult chiar decat durata rotatiei
planetei in jurul soarelui, de 225 zile. Ajungand la soare, e bine de stiut ca si acesta
se invarte in jurul propriei axe, o rotatie completa avand nevoie de 25,05 zile de-
ale noastre. Iar soarele, in fapt intregul Sistem Solar (soarele, Pamantul, celelalte
planete, satelitii, meteorii, asteroizii si cometele ce formeaza Sistemul Solar), se
invarte in jurul centrului galaxiei Calea Lactee, realizand o rotatie completa in jurul
acestuia in.. 225 de milioane de ani (anul galactic al sistemului solar). Cum
distanta fata de centrul galaxiei este de 25-28.000 ani-lumina si viteza cu care
Sistemul Solar “zboara” prin univers este de doar 220 kilometri pe secunda, mai
avem de asteptat pana sa ajungem din nou in aceeasi pozitie.
 
Legea atracției universale, enunțată de Isaac Newton, este o lege a mecanicii clasice. Enunțul
său este următorul:
Două corpuri punctiforme de masă m1 și m2 se atrag reciproc printr-o forță direct proporțională
cu produsul maselor corpurilor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele, orientată pe
direcția dreptei ce unește centrele de greutate ale celor două corpuri.
Expresia matematică a legii este:
în care:
F este magnitudinea forței gravitaționale dintre cele două corpuri punctiforme,
G este un coeficient de proporționalitate numit constanta atracției universale,
m1 este masa primului corp,
m2 este masa celui de al II-lea corp,
r este distanța dintre cele două corpuri.
În Sistemul Internațional, F se măsoară
în newtoni (N), m1 și m2 în kilograme (kg), r în metri (m), iar
constanta G este aproximativ egală cu 6,674 × 10−11 N m2 kg−2.
Constanta G a fost măsurată pentru prima dată cu acuratețe
prin experimentul Cavendish, de către savantul britanic Henry
Cavendish, în 1798. A fost prima verificare experimentală, în laborator,
a teoriei gravitației, la 111 ani după ce Isaac Newton
publicase Principiile matematice ale filozofiei naturale și la 71 de ani
după moartea lui Newton. Este remarcabil faptul că Newton nu a putut
folosi în calculele sale valoarea lui G, el calculând o forță numai relativ
la altă forță.

Cuprins
 Miscarea aparenta a planetelor. . . . . . . . . . . . . . 1
 Explicarea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..2
 Sistemul geocentru si xelleocentric al luminii. . . .3
 Miscarea reala a planetelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
 Legea atractiei universal. . . . . . . . . . . .. . . . . . . .. 5