Poluarea apei în România si Uniunea Europeană

Abstract

Cuvinte Cheie: apa, poluare,

I. Introducere
Mediu înconjurător este reprezentat de toţi factorii naturali şi a celor creaţi prin activităţi
umane care determină într-o strânsă interacţiune condiţiile pentru existenţa omului şi dezvoltarea
societăţii.
Poluarea este reprezentată de existenţa sau introducerea unor substanţe în orice formă
care odată introduse în mediu modifică natura şi produce un dezechilibru ecologic. Mai mult
decât atât poluarea, sub toatea formele ei duce la probleme majore în privinţa activităţilor
economice, sociale, etc. şi chiar pune în pericol viaţa.
În ceea ce priveşte apa aceasta este cheia vieţii. Este o resursă crucială pentru toate
vietăţile planetei. Poluarea apei este o problema majoră a socităţii umane.
În Europa doar 30% din apele de suprafaţă si doar 25% din apele subterane nu sunt sub
ameninţarea poluarii. Un procent de 60%din oraşele europene explateayă peste limite resursele
de apă subterane pe care le deţin.
Peste 28% din râurile de la noi din ţară se încadrează în categoriile inferioare de calitate a
apei, sub limitele stabilite la nivel european. Principalul factor de poluare rămâne lispa staţiilor
de lipsa staţiilor de epurare.

Obiective
1. Identificarea principalilor polanţi
a) Petrolul, produsele ce folosesc în procesul lor de fabricaţie petrolul sunt un factor semnificativ
de poluuare a apleor. Acestea ajug in mediul acvatic de multe ori accidental, dar de şi mai multe
ori cu bună ştiinţă, fiind deversate de către marii procesatori în mediul natural şi mai ales în apă.
b) Chimicale folosite în agricultură (pesticide şi ierbicide)
 Chimicale, împrăştiate de către agricultori cu scopul îmbunătăţirii producţiei, sau pentru
combaterea dăunătorilor polueaza apa în ambele direcţii. Prin infiltrarea în sol şi apoi în pînza
freatică, ca dupa aceea să fie preluate de precipitaţii şi transportate către râuri şi mai departe către
mare. Cele mai des întâlinite chimicale de acest gen nu sunt biodegradabile şi au efect devastator
asupra apei.
c) Metalele
Exploatţiile miniere de metale precum aurul argintul, cuprul sunt o altă sursă
majoră de poluare. De asemenea metalele ajung în sol şi apă şi din industria
prelucrătoare a metalelor sau cele ce folosec în procesul tehnologic în special metal.
O problemă aparte o repreyintă instalaţiile de distribuţie a apei potabile către
gospodării, unde foarte multe conducte, aparte a acestor instalaţii sunt
vechi, construite din plumb.
d) Deşeurile.
Cele mai răspândite şi periculoase sunt deşeurile chimice, produse de către industrie. Acestea,
netratate şi nedepozitate în condiţii reglemenate legal polueayă sursele de apa.
Pe pângă deşeurile chimice putem aminti şi deşeurile casnice care deasemenea nefiind depozitate
corespunzător ajung invariabil în mediul acvatic, poluând si punând în pericol sanatatea si viaţa
din acea regiune.

e) Poluarea termală.
Marile centre industriale folosesc apa din lacurile şi raurile din apropriere pentru racire. Aceasta
este întoarsă în natură, dar cu o temeperatură mai mare, ceea ce duce la schimbarea mediului în
care trăiesc şi se dezvoltă spaecii de animale si plante.

2. Cauzele poluării.
Poluanţii sunt produsul activităţilor umane. Poluanţii industriali pot ajunge în natura prin
ţevile de scurgere ale fabricilor sau din rezervoare subterane sparte. Apa poluată poate rezulta şi
din mine unde apa a întalnit în calea sa roci bogate în minerale sau substantele chimice care au
fost folosite pentru a extrage aceste roci. Oraşele şi alte zone populate contribuie major la
poluarea apei.
 Apa în care sunt dizolvate chimicale ajunge în tevile de canalizare, şi intr-un târziu în alte
surse de apă. Foarte des marile centre industriale varsă mari cantitaţi de substenţe chimice în
sistemele de canalizare a oraselor, crescând astfel ponderea si varietatea poluanţilor în aria
respectiva.
Oceanele şi mările, nu sunt protejate de poluare. Poluanţii ajung în apă fie de pe maluri,
din ape care se varsă în oceanul sau marea respectivă, din nave sau de pe pltaforme petroliere
eşuate pe ţărm. Resturile aruncate peste bord pot omorî animale marine sau păsări sufocându-le
sau blocându-le calea sistemului digestiv.
Pierderile de petrol au loc în principal din cauza accidentelor, ca în cazul epavelor
Amoco Cadiz, de pe coasta franceza în 1978, şi Exxon Valdez în Alaska în 1992. Al doilea mare
accident înregistrat a avut loc în Golful Mexic în 1979, când nava Ixtoc a deversat în mare 530
milioane de l. de petrol. Însă cea mai mare varsare de petrol a avut loc în timpul razboiului din
Golf, în 1991, când fortele Iraq-iene au distrus opt rezervoare de pe tărm în Kuwait, deversând în
mare 910 milioane de l. de petrol.
Poluarea apei poate fi cauzata şi de alte tipuri de poluare. De exemplu, dioxidul de sulf,
de la coşurile unei centrale electrice, este la început considerat ca poluare a atmosferei. Curenţii
de aer poluanţi se amestecă cu vaporii de apă, fomează acid sulfuric şi ajunge pe sol ca ploie
acidă. Ploaia acidâ poate cădea în regiuni cu lacuri şi râuri, devenind astfel o forma de poluare a
apei afectând animale şi faună din yona respectivă.
La fel, şi gunoiul poate creea poluare a apei dacă apa de ploaie se strecoara printre
deşeuri absorbind toxinele, şi apoi infiltrându-se în Pământ şi afectând apele subterane.

II.RESURSELE DE APĂ ALE ROMÂNIEI

Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă adică râuri
interioare, lacuri naturale sau artificiale, fluviul Dunărea apele Marii Negre şi din apele
subterane.
 În ciuda aparenţelor din unele zone, România este o ţară bogată în resursele de apă,
ocupând locul 21 în Europa (cf. Statisticii Naţiunilor Unite) în condiţiile în care dispune de
numai 1700 m 3 de apă timp de un an pentru un locuitor.
Utiliyarea acestor resurse de apă necesită importante investiţii pentru lucrări de
amenajare hidrografică şi instalaţii de epurare, deoarece:
- fluviul Dunărea, cea mai importantă resursă de apă, este folosit mai puţin, datorită
poziţiei sale geografice, la limita sudică a teritoriului;
- râurile interioare sunt dispersatre pe teritoriu meuniform, prezentând, în acelaşi timp, au
variaţii de debite ;
- poluarea totală a unor râuri importante face imopsibilă utilizarea lor.
Calitatea apei este stabilită cu ajutorul unor indicativi specifici de poluare: concentraţia
de amoniu, azotaţi, azotiţi, substanţe organice, germeni patogeni, etc.
Din punct de vedere al calităţii lor, resursele de apă pot fi clasificate în 4 categorii de calitate:
Calitatea 1 (ape care pot fi folosite pentru consumul populaţiei) reprezentând 48-50% din total,
de calitatea 2 (ape utilizate în industriile pretenţioase) costituind 24% din total, de calitatea 3
(utilizate în irigaţii şi utilizări mai puţin pretenţioase) în proporţie de 10% şi de calitatea 4 (ape
degradate) care reprezintă 17-18% din totalul reţelei naţionale.
Fluviul Dunărea, datorită debitului foarte mare, care antreneauă o diluţie foarte mare a apelor
recepţionate, are o calitate globală ce se înscrie în limitele categoriei 1 şi 2.
Apele subterane au calitatea depreciată considerabil, în ultimii ani, atât sub aspectul extinderii
zonelor, cât şi sub aspectul intensificării poluării. Se constată astfel imposibilitatea utilizării
directe a acestora ca apă potabilă, fiind necesare instalaţii de tratare costisitoare.
Cauzele principale ale înrăutăţirii globale a calităţii resurselor de apă se pot sintetiza astfel:
- realizarea unor obiective industriale şi zootehnice gigant;
- promovarea unor tehnologii de producţie puternic poluante, abandonate în ţările dezvoltate
economic(de exemplu: producerea celulozei prin procedeul sulfitic, de la combinatele de
celuloză şi hârtie Dej şi Zărneşti;fabricarea sodei prin procedeul Solvay, de la Ocna Mureşului şi
Govora);
- creşterea rapidă a ponderii poluării difuze, produsă în special prin chimizarea agriculturii cu
îngrăşîminte şi pesticide din ce în ce mai numeroase şi în cantităţi tot mai mari, ca şi faptul că
acest gen de poluare nu poate fi uşor de depistat şi prevenit;
- necorelarea creşterii capacităţilor de producţie şi a dezvoltării urbane cu modernizarea
lucrărilor de canalizare şi realizarea staţiilor de epurare;
- exploatarea necorespunzătoare a instalaţiilor de epurare existente ;
- lipsa unui sistem organizat de colectare, depozitare şi gestionare a deşeurilor şi a nămolurilor de
epurarea apelor industriale uzate.
În raport cu resursele de apă relativ limitate, cerinţele cu apă au cunoscut o creştere continuă, de
la 1,4 miliarde m3 în anul 1950 – la circa 20,40 miliarde m 3 în anul 1989, din care 11% apă
potabilă pentru populaţie şi domeniul public, 44% pentru industrie şi 45% pentru irigaţii,
zootehnie şi piscicultură.
Creşterea de peste 15% a cerinţelor de apă reflectă, în parte, dezvoltarea economico-socială, dar
mai ales menţinerea unor situaţii de utilizare neraţională şi de risipă a apei. Acestea sunt generate
atât de perpetuarea unor tehnologii de fabricaţie mari consumatoare de apă în industrie, în raport
cu cele utilizate în alte ţări, respectiv folosirea unor norme exagerate de apă la irigarea culturilor,
de pierderi de apă în reţelele de distribuţie şi de risipă de apă, cât şi de insuficienţa dotării cu
sisteme de măsurare a cantităţilor de apă prelevate şi evacuate, ca şi de lipsa unui sistem de
pârghii economice.
Evoluţia marcată în domeniul apei reflectă o disproporţie între eforturile de amenajare a
resurselor de apă şi grija insuficientă în folosirea lor.
Creşterea consumului de apă a fost însoţită de creşterea cantităţilor de apă uzată evacuată, fără a
fi corelată cu execuţia instalaţiilor de epurare la capacităţile necesare. Astfel, în anul 1990, din
totalul apelor reziduale evacuate, de circa 10 mld. m3, numai 22% s-au epurat corespunzător,
circa 50% s-au epurat ineficient, iar circa 28% s-au evacuat în receptorii naturali fără epurare.
Tendinţele actuale duc la solicitarea exagerată a resurselor de apă, perturbând echilibrul acestor
resurse, ceea ce ar avea, totodată, efecte nefavorabile asupra însăşi dezvoltării economico-sociale
a ţării.
Elaborarea şi implementarea eficientă a unei politici naţionale pentru utilizarea raţională a
resurselor de apă impune următoarele priorităţi:
- reducerea ritmului de creştere a consumului de apă în toate ramurile economiei naţionale;
- raţionalizarea şi economisirea în utilizare în scopul reducerii la minim a necesarului de apă, a
cerinţei de apă proaspătă din sursă şi consumul nerecuperabil de apă;
- recircularea şi reutilizarea apei;
 - protecţia apei împotriva poluării;
- sistematizarea reţelelor de distribuţie a apelor;
- legislaţie şi administraţie;
- participarea publicului.

SITUAŢIA APELOR DIN ROMÂNIA DIN PUNCT DE VEDERE AL POLUĂRII

Starea actuală a factorilor de mediu în ţara noastră, deosebit de critică, în special, în zonele
afectate de activităţi antropice, necesită ample acţiuni pentru reducerea substanţială a
potenţialului poluant şi pentru refacerea ecosistemelor afectate.
Deşi în ultimii 20 de ani au fost alocate fonduri pentru instalaţii antipoluante, ajungându-se în
prezent să funcţioneze peste 4900 de staţii de epurare a apei şi peste 15000 de instalaţii de
purificare a gazelor evacuate din procesele tehnologice, contribuţia acestora la reducerea poluării
mediului a fost insuficientă datorită:
- exploatării necorespunzătoare a instalaţiilor, lipsa pieselor de schimb, reducerea cotelor de
energie şi fiabilitatea redusă a unor utilaje;
- lipsa personalului calificat, ca şi retribuirea lui la un nivel minim faţă de alte ramuri, reprezintă
o altă cauză care a contribuit la apariţia unor deficienţe majore în funcţionarea la parametrii
proiectaţi a acestor instalaţii;
- dezvoltarea capacităţii de producţie fără asigurarea concomitentă a realizării instalaţiilor de
epurare şi respectiv de purificare a gazelor nocive.

Datorită acestui fapt, în prezent aproximativ 20% din lungimea cursurilor de apă supravegheate
(~20000 km) sunt degradate.
Din totalul reţelei hidrografice a ţării, distribuţia pe categorii de ape este următoarea:
- 18% (19700 km) se încadrează în categoria a IV-a de calitate, improprii pentru orice
utilizare;
- 12% se încadrează în categoria a III-a de calitate, care pot fi, cu mari cheltuieli,
utilizabile;
- 30% se încadrează în categoria a II-a de calitate, care prin tratare, pot fi folosite şi ca
sursă de apă potabilă.
Poluarea reţelei hidrografice a dus la dispariţia faunei pe segmente importante de râu, de
exemplu: Ialomiţa 48%, Olt 42%, Tisa 35%, Siret 31%, Argeş 22%, Mureş 22%, Vedea 23%,
Prut 20%.
Sursele de poluare a apelor evidenţiate sunt în număr de 6097, din care au aviz de
funcţionare numai 3223, adică 52%.
La ora actuală există 4831 de instalaţii de epurarea a apelor, din care numai 2574, adică
53,2% funcţionează corespunzător.
Pentru a ilustra gradul de poluare al apelor de suprafaţă din ţara noastră, precum şi a
Mării Negre, oferim câteva exemple de situaţii constatate în ultimii ani. În acelaşi timp, trebuie
menţionat faptul că gradul de poluare se menţine ridicat chiar în condiţiile în care unităţile
economice nu mai funcţionează la parametrii proiectaţi.
Oltul este, se spune, o apă moartă. Bârsa îl sufocă, aducându-i substanţele deversate de
Fabrica de celuloză şi hârtie din Zărneşti. Alt afluent, Vulcăniţa, aduce “otravă” scursă de la
Colorom Codlea. Combinatele chimice de la Victoria şi Govora “contribuie” sârguincioase cu
substanţe organo-clorurate, la fel de toxice. Multe asemenea întreprinderi nu au nici măcar
autorizaţii de funcţionare, iar staţiile de epurare, ce au costat milioane, zac nefolosite de ani de
zile.
Mai la nord se înregistrează alte statistici negative. Unităţile miniere şi metalurgice din
Maramureş au evacuat, în fiecare an, 50 mil. m 3 de ape uzate, cu un conţinut de 10000 t suspensii
(350t cupru, 240t fier etc.), afectând grav râurile Săsar, Cavnic, Vişeu, Lăpuş şi Someş. Nu este
doar o crimă ecologică, ci şi o risipă uriaşă, prin poluarea şi nerecuperarea substanţelor utile
deversate. Doar două unităţi, S.A. Phoenix şi S.A. Romplumb, au produs pagube de 700 mil. lei
în fiecare an.
Râul Mureş, coloana vertebrală a Transilvaniei, este ameninţat să se rupă sub apăsarea
nemiloasă a industrializării. În aval de oraşul Reghin se deversează cca 250 l/sec. apă
uzată. În aval de localitatea Gorneşti, crescătoria de porci amplifică poluarea, la care se adaugă
şocul poluant al oraşului Tg. Mureş, 3,5 m3/oră apă uzată (menajeră şi industrială), care
reprezintă 25-35% din volumul total al debitului râului şi care conţine: compuşi ai azotului,
fosfaţi, detergenţi, fenoli. Aceşti poluanţi crează un şoc tragic echilibrului ecologic al râului
Mureş, alterându-i calităţile. Diminuarea oxigenului din apă duce la existenţa a doar două grupe
de viermi, puţin pretenţioşi la condiţiile de mediu.
Sistemul actual de dezinfectare a apei Mureş prin clorinare dă naştere la trihalometani
(substanţe cancerigene).
În aval de Tg. Mureş, râul ajunge la un grad de degradare biologică de 45-50% vara şi
60-70% iarna. Chiar şi după câţiva zeci de kilometri în aval, când râul se autoepurează parţial,
degradarea se păstrează la 35%. În aceste condiţii proliferează o bacterie filamentoasă care
colmatează conductele termocentralei Iernut, recul şi lostriţa au dispărut din faună, celelalte
specii s-au redus: somonul, ştiuca; scoica, care filtrează 40 l/zi de apă, s-a redus la 80 buc./m 3 la
1-2 buc./m3.
Combinatul chimic Azomureş nu are tehnica şi tehnologiile proiectate să se încadreze la
standardele internaţionale de protecţie a mediului.
Mediul cel mai poluat continuă să fie apa, în care:
- ionul de amoniu se situează la 17-18 mg/l, faţă de concentraţia maximă admisă (C.M.A.) de 6
mg/l;
- ionul nitric se situează la 70 mg/l, faţă de 26 mg/l C.M.A.;
- ureea este de 40-50 mg/l, faţă de maxim admis de 2,7 mg/l.

Aceste produse reprezintă 80% din producţia societăţii Azomureş.

Mediile lunare ale concentraţiei ionilor poluanţi cresc în perioadele ploioase, datorită spălării lor
de pe platformă şi antrenării în circuitul natural al apei.
Poluarea accidentală joacă şi ea un rol important în balanţa negativă a agresării mediului acvatic.
Mediul aerian este şi el afectat. Amoniacul gazos, mai ales pe vreme umedă, formează o ceaţă
deasupra oraşului Tg. Mureş.
Coşurile de dispersie (cu înălţimea h=78-106m) aruncă în atmosferă oxizi de azot, roşii-
portocalii, numiţi “cozi de vulpe”. Deşi sub concentraţia maximă admisă, pe timp de ploaie,
formează acidul azotic care afectează direct culturile vegetale.
Râul Târnava, victimă pe termen lung a poluării de aici, este de mult abiotic. Coşurile celor două
uzine domină cerul nu atât cu înălţimea lor, cât mai ales cu negru de fum şi noxele ce le degajă
continuu.
Noxele de 20-21 g/m3/lună, faţă de 17 g/m3/lună maxim admis, sunt variabile, funcţie de
anotimp.
Repercursiunile poluării asupra copiilor constau în frecvenţa mare a bolilor pulmonare şi cardio-
vasculare, precum şi mortalitatea infantilă crescută.
Recent (după 1989) s-au instalat circa 8000 de electrofiltre, saci filtranţi cu garanţie calitativă,
staţii de epurare a apelor uzate la instalaţia furnal-aglomerare. Costul amenajărilor antipoluante
este foarte mare.
În aceste condiţii, costul de fabricaţie este mult mai mare decât pe piaţa externă, în ceea ce
priveşte negrul de fum. Devine firească întrebarea, de ce nu alternativa cu achiziţionarea de pe
piaţa externă? Am scăpa de poluare. Implicaţiile sociale sunt cele care dictează această politică.
De sus, dintre Călimani şi Bârgău şi până jos, în Siret, Bistriţa, apa cea repede, devine aproape
otravă. Trece prin două judeţe – Neamţ şi Bacău – şi ajunge la vărsare corespunzătoare categoriei
a III-a de calitate.
Lacurile de acumulare din aval de Piatra Neamţ – Racova, Gârleni şi Lilieci – în care afluează
debitele râului Bistriţa de pe albia veche şi de pe canalul UHE prezintă, de asemenea, un grad
mare de poluare, fiind degradate în cea mai mare parte din timp, la un debit continuu de peste 40
m3/sec. (înscriindu-se în categoria a III-a de calitate).
Degradarea provine de la afluenţii industriali.
În judeţul Neamţ, aceştia provin de la Fabrica de celuloză şi hârtie din Piatra Neamţ, de la
Platforma chimică Săvineşti – Roznov.
Cursurile de ape din judeţul Bacău, a căror calitate este grav afectată sunt râurile Bistriţa, Trotuş,
Siret.
Sursele principale de poluare sunt: din Bacău, Combinatul de îngrăşăminte chimice, Combinatul
de hârtie şi celuloză; din Oneşti, Combinatul petrochimic, Combinatul chimic din Borzeşti,
Rafinăria Dărmăneşti, Combinatul de prelucrare a lemnului Comăneşti, Întreprinderea pentru
creşterea şi îngrăşarea porcilor Bacău, Exploatările de gospodărie comunală a localităţilor urbane
din judeţ, Fabrica de postav din Buhuşi. La acestea se adaugă apele uzate menajere.
În municipiul Bacău, cantitatea de apă este insuficientă pentru populaţie. Se asigură 33,3 mil.
m3/an, ceea ce reprezintă 0,456 m3/loc/zi. Se dă, în permanenţă, în consum, apă nepotabilă din
punct de vedere chimic, situaţie ce nu mai poate fi corectată, întrucât a fost complet afectată
pânza freatică, încă din 1986. Rapiditatea cu care este influenţată pânza subterană demonstrează
că solul din zonă este saturat de poluanţi şi nu mai poate reprezenta o barieră pentru reţinerea lor
prin filtrare.
Valorile indicatorilor chimic curenţi, urmărite în apa distribuită populaţiei oraşului Bacău,
înregistrează o depăşire netă a concentraţiilor maxim admisibile în substanţe organice, amoniac,
nitraţi, nitriţi. Valorile au oscilat, pentru substanţe organice, între 69,5mg/l, în 1989 şi 28,4mg/l
în 1990 (faţă de valoarea admisă 10-12 mg/l), pentru amoniac între 10,5mg/l, în 1986 şi 2,8mg/l
în 1990 (nu este admisă prezenţa lui), pentru nitriţi între 0,76mg/l, în 1986 şi 4,2 mg/l în 1989
(prevederile STAS = 0 mg/l).
Existenţa amoniului din apa impurificată blochează clorul introdus pentru dezinfecţie, formând
cloramină, clorul nemaifiind eficient.
Problema aprovizionării cu apă a municipiului Bacău nu va fi corespunzător rezolvată, întrucât
evacuările de ape uzate din judeţul Neamţ afectează apa Bistriţei, în vreme ce evacuările apelor
reziduale din Bacău influenţează calitatea apelor râului Siret, respectiv ale lacului Galbeni folosit
pentru aprovizionarea municipiului.
Din cei 611 km din râurile principale ale judeţului Bacău, analizate fizico-chimic, 42% sunt de
categoria I, 20% de categoria a II-a, 23% de categoria a III-a de calitate, iar 15% sunt degradaţi.
Există şi pericolul contaminării radioactive a pânzei de apă freatică, prin infiltrarea în sol a apei
de ploaie ce solvă parţial radiul prezent în haldele de fesgips, deşeu de la Combinatul de
îngrăşăminte chimice Bacău.
Implicaţiile s-au regăsit mai ales în sănătatea copiilor din Bacău, unde în ultimii ani nivelul
mortalităţii infantile a fost mai mare decât media pe ţară. În 1989, morbiditatea generală a
crescut, înregistrând un indice de 719,8 cazuri la 1000 de locuitori, incidenţa fiind mai crescută
în mediul urban şi în principal în grupa de vârstă 0-14 ani. Pe primul loc se situează afecţiunile
aparatului digestiv, urmează bolile aparatului respirator, bolile infecţioase şi parazitare, bolile
pielii şi ţesutului celular subcutanat. Acţiunea substanţelor organice şi a altora are efecte
mutagene şi cancerigene asupra oamenilor, timp de 10-20 de ani. Au crescut, la copii, anemiile,
infecţiile renale, intoxicaţiile acute cu nitriţi (la sugari). Tot ca efecte, au fost semnalate
distrugeri masive ale florei şi faunei, pierderi masive de substanţe utile evacuate în apele uzate,
acuta lipsă de apă potabilă în municipiul Bacău (de 70%), calitatea necorespunzătoare a celei
existente.
Iată că un râu, în loc să dea viaţă, otrăveşte.
Substanţele ucigătoare se varsă, toate, în Dunăre.
“Dunărea este bolnavă”, spunea comandantul Cousteau, aflat în vizită la Bucureşti şi nu este de
mirare, căci adună tot răul de la munţii Pădurea Neagră încoace. Iar noi sporim “sinistra zestre”.
În judeţul Mehedinţi, pe parcursul a 179km, fluviul primeşte 11600 tone suspensii şi 1600 tone
substanţe biodegradabile pe care le duce spre mare.
Referitor la Dunăre, nu s-a reuşit menţinerea calităţii apelor care intră în România la secţiunea
Baziaş. Apele din interiorul ţării noastre sunt foarte poluate şi prin urmare procesul natural de
autoepurare nu reuşeşte să menţină calitatea de la intrarea Dunării pe teritoriul românesc. O
dovedesc indicii de calitate de la secţiunea Baziaş comparativ cu indicii de la nitraţi, nitriţi,
fenoli, mai recent şi la metalele grele şi produsele petroliere. Ultimele depăşind de 20 până la 50
de ori limitele admise.
Nu sunt staţii de epurare la Tulcea, dar nici la Galaţi, Brăila, Călăraşi, astfel încât apele uzate
menajere şi o parte din apele reziduale industriale sunt deversate direct în Dunăre. Nu există în
zonă nici o instalaţie pentru prelucrarea reziduurilor, ori un accident petrolier s-ar solda cu
consecinţe dezastruoase asupra faunei şi florei.
Multiplicarea noxelor şi asaltul factorilor poluanţi asupra mediului pe teritoriul judeţului Tulcea
configurează o stare de lucruri alarmantă. Totul se varsă în Dunăre. Şi când vorbim de protecţia
Dunării trebuie avut î vedere apartenenţa ei la o largă zonă a Europei Centrale. Afectarea
fluviului duce la degradarea Deltei. Ori, Delta Dunării şi anexele sale genetice au statutul de
zonă cu regim special de protecţie. Comitetul Internaţional UNESCO a recunoscut necesitatea
includerii sale în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei. Această zonă ocupă pe teritoriul
României, poziţia numărul unu pe lista obiectivelor cu valoare universală, în baza prevederilor
Convenţiei Internaţionale a patrimoniului natural şi cultural universal.
Sursele de poluare, pentru Dunăre, sunt: combinatele chimice şi metalurgice, porturile lipsite de
orice apărare împotriva reziduurilor petroliere ori de altă natură provenite de la nave, zootehnia,
de unde se evacuează mari cantităţi de dejecţii.
Victimele sunt, în primul rând, lacurile, legate, în majoritate cu Dunărea, prin braţul Sf.
Gheorghe. Aşa, de exemplu, Complexul de porci Baia poluează lacul Goloviţa, cel de la Satul
Nou şi Fabrica de zahăr de la Babadag otrăveşte lacul Babadag la care se adaugă complexele
avicole şi de taurine de la Nalbant, Dăieni etc. şi, bineînţeles, exploatarea minieră de la Altân-
Tepe.
Marea Neagră, ca mare semiînchisă şi unicat hidrogeologic, a făcut, încă de la începutul
secolului obiectul cercetării ştiinţifice.
Odată cu dezintegrarea lagărului comunist, ţările estice au putut atrage atenţia asupra gravităţii
stării ecologice a acestei mări. Comunitatea ştiinţifică internaţională a devenit tot mai receptivă
la problematica acestui important segment planetar. În afară de ţările riverane şi de cele europene
cu tradiţii în cercetarea oceanografică, un rol important revine şi S.U.A., cu Institutul
oceanografic Wood Hole, cu experienţa cărui s-a reuşit stimularea cercetării şi demararea unui
program internaţional privind Marea Neagră. Programul, inaugurat la Viena, în 1991, a
organizat, pentru prima dată, o expediţie la care au participat toate ţările riverane de la acea dată:
Rusia, Ucraine, România, Bulgaria şi Turcia. S-a realiza, în doar două săptămâni, acoperirea
cvasi-sinoptică a mării în multe planuri de cercetare. În anul 1992, s-au realizat alte două
campanii oceanografice, de aceeaşi anvergură. Procesul continuă.
Problematica Mării Negre nu priveşte numai statele riverane, ci întreaga comunitate
internaţională. Astfel, un prestigios organism internaţional, “Global Environment Facility”
(GEF), compus in Programul ONU pentru protecţia mediului, Programul ONU pentru dezvoltare
şi Banca Mondială, consideră chiar o prioritate ameliorarea situaţiei ecologice a Mării Negre.
GEF a acceptat finanţarea unor programe internaţionale pentru Marea Neagră, pentru Delta
Dunării. Cooperarea internaţională se impune ca o condiţie fundamentală a unei minime şanse de
succes în ce priveşte ameliorarea situaţiei mediului.
Adevărul despre Marea Neagră este trist, chiar dramatic. Uni experţi vorbesc deja de o criză
ecologică gravă, tot mai evidentă. Creşte continuu poluarea, Dunărea fiind principalul cărăuş de
reziduuri dintr-o Europă puternic industrializată; la capătul drumului ei se află România şi Marea
Neagră. Tot mai frecvent şi pe zone tot mai întinse, apare fenomenul de hipozie – scăderea
concentraţiei de oxigen, element indispensabil vieţii. În plus, creşte, în anumite lacuri, nivelul
hidrogenului sulfurat, care împiedică viaţa.
Marea Neagră prezintă particularitatea de a avea la suprafaţă un strat de apă oxigenată, iar în
adânc un altul cu hidrogen sulfurat, care nu permite decât existenţa câtorva specii
microbiologice. Scade dramatic biodiversitatea. Stridii nu mai există demult în dreptul litoralului
nostru, midiile aproape au dispărut, peştele s-a împuţinat dramatic.
Toate acestea au repercursiuni directe asupra calităţii apei şi a plajei.