GeoPolitica, Anul X nr. 44-45 (1/2012), Edit. Top Form.

REGIUNEA MĂRII NEGRE ȘI ASIA CENTRALĂ.

INTERACȚIUNI GEOPOLITICE

PhD. Ioan MĂRCULEȚ*

Anamaria GHEORGHE**
PhD.Cătălina MĂRCULEȚ***

Abstract. The fall of the socialist regimes in Eastern Europe and the dissolution of the USSR, in the last decade
of the twentieth century, reactivated the Black Sea Region and Central Asia on the world scene. The two regions
attracted the atention of the international community as potential zones of instability (Georgia, Republic of
Moldova, Armenia, Afghanistan etc.), but also as sources (Azerbaijain, Kazakhstan, Turkmenistan etc.) and
transit regions for energy resources. Both regions present important stakes for the Russian Federation and the
US, but also for international organizations such as NATO and the EU. Currently, the connections and the
improvement of relations between the Black Sea Region and Central Asia are due to the pipeline projects
towards Central and Eastern Europe (South Stream, Nabucco) and to the TRACECA Program, which aims to
restore the historical Silk Road.

Cuvinte cheie: Regiunea Mării Negre, Asia Centrală, resurse energetice, geopolitică.

Căderea regimului socialist în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, a reactivat Regiunea Mării
Negre. În înţelesul Comisiei Europene, aceasta reprezintă un teritoriu distinct, ce cuprinde 10 state,
din care 6 sunt riverane (România, Ucraina, Federaţia Rusă, Georgia, Turcia şi Bulgaria), iar 4 sunt în
proximitatea Mării Negre şi au legături strânse cu aceasta (Republica Moldova, Azerbaidjan, Armenia
şi Grecia.1 În urma descătuşării din strâmtoarea sovietică, Regiunea Extinsă a Mării Negre (REMN)2 a
devenit brusc un spaţiu instabil, zdruncinat de numeroase conflicte politico-militare, etnice şi
economice. În acest sens amintim conflictele sângeroase care au avut loc în Transnistria (Republica
Moldova), Nagorno-Karabah (Armenia), Abhazia şi Osetia de Sud (Georgia).3
La 8 decembrie 1991, în urma prăbuşirii blocului sovietic, 12 state (Armenia, Azerbaidjan,
Belarus, Federaţia Rusă, Georgia4, Kazahstan, Kîrgîzstan, Republica Moldova, Tadjikistan,
Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan), sub influenţa Moscovei, au fondat Comunitatea Statelor
Independente (CSI). Conform statutului, între obiectivele CSI se evidenţiază: cooperarea în domeniile
politic, economic, ecologic, umanitar şi cultural; asigurarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, în
conformitate cu principiile general recunoscute şi normele dreptului internaţional şi ale documentelor
OSCE; soluţionarea paşnică a diferendelor şi conflictelor între naţiunile comunităţii.5
Regiunea geografică Asia Centrală, întinsă pe aproximativ 4 655 600 km2, este constituită
dintr-un ansamblu de câmpii (Aralului, Turgai, Turanului, Kara-Kum, Kîzîl-Kum, Balhaşului etc.),
*
Colegiul Național ”I. L. Caragiale”, București
**
Facultatea de Științe Politice, Universitatea București
***
Institutul de Geografie al Academiei Române
1
Ghighiu Al. M., Spaţiul pontic. Cooperarea regională o soluţie viabilă?, Geopolitica, nr. 39, 2011, p. 66. Mărculeţ I. Mărculeţ
Cătălina, Marea Neagră la începutul secolului al XXI-lea – aspecte geopolitice şi geoeconomice, Studii Slătinene, vol. IX, nr.
2, 2011, p. 329.
2
Regiunea Extinsă a Mării Negre, promovată de Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, se suprapune în mare măsură
peste Regiunea Mării Negre, delimitată de Comisia Europeană.
3
Mărculeţ Cătălina, Mărculeţ I., Marea Neagră în secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea – o radiografie
geopolitică şi geoistorică, Geopolitica, nr. 39, 2011, p. 191. Apogeul conflictelor a fost atins în august 2008, când „Georgia a
recurs la soluţia radicală: războiul de recuperare a Osetiei de Sud şi a determinat miliţiile abhaze să deschidă un nou front în
Abhazia”. În acest context, Rusia a invocat dreptul umanitar şi necesitatea de a-şi apăra cetăţenii (numeroşi osetini primind
cetăţenia rusă fără încuviinţarea Georgiei). Ca urmare, „din 9 august aviaţia şi trupele terestre ruseşti au ajuns în interiorul
Georgiei, lovind atât puncte militare, cât şi civile”. Conflictul a încetat la 14 august, când a intrat în vigoare acordul de
încetare a focului, mediat de Nicholas Sarkozy, preşedintele Franţei, care deţinea la acel moment preşedinţia Uniunii
Europene.
4
În urma conflictului Ruso-Georgian, la 14 august 2008 parlamentul de la Tbilisi a votat în unanimitate retragerea ţării din
CSI.
5
http://www.moldova.ms/?l=ro&a=65.

257
podişuri (Mugodjar, Ustiurt, Kazahstanului, Ghazi-Kandahar etc.) şi munţi (Kopet Dag, Balhanul Mare,
Balhanul Mic, Pamir, Altai, Tian Shan, Hindu Kush etc.). Însă, din cauza climatului continental excesiv
din regiunile joase, care a favorizat formarea semideşerturilor şi deşerturilor, şi deosebit de aspru din
unităţile înalte, populaţia celor şase state existente în acest areal (Afganistan, Kazahstan, Kîrgîzstan,
Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan) totalizează aproximativ 94 252 000 locuitori, cu o densitate
medie de circa 20 loc./km2 (mult sub media mondială, aproximativ 45 loc./km2, şi a continentului, circa
83 loc./km2).1
În Asia Centrală, resursele naturale sunt relativ reduse. Fac, însă, excepţie hidrocarburile şi
cărbunii. În Kazahstan, rezervele de petrol se ridică la circa 723 mil. t, cu exploatări de aproximativ 20
mil. t pe an (în 1995), dispuse în platoul continental al Mării Caspice, în Peninsula Mangâşlak şi în
bazinul hidrografic Emba. Investigaţiile recente au indicat prezenţa unor rezerve potenţiale de petrol
de aproximativ 11 mil. t în zăcământul Tengiz, din extremitatea nord-estică a Mării Caspice.2 În
regiune, de rezerve însemnate de gaze naturale beneficiază Turkmenistanul (circa 2 860 mld. m3),
Uzbekistanul (1.870 mld. m3) şi Kazahstanul (aproximativ 1 500 mld. m3).3
În Kazahstan, rezervele de cărbuni ar asigura producţia pentru aproape 100 de ani.
Principalele bazine carbonifere ale ţării sunt Karaganda, cu exploatări de huilă cocsificabilă şi cărbune
brun, şi Ekibastuz. Însă, treptat, exploatările de cărbune au scăzut, de la 134 mil. t în anul 1990, la 83
mil. t în 1995 şi la 74 mil. t în 2000, în timp ce capacitatea totală de producţie a fost apreciată la 150
mil. t anual.4
În spaţiul ex-sovietic al Asiei Centrale, utilizarea abuzivă a arterelor hidrografice Amu-Daria şi Sâr-
Daria, a dus la apariţia şi amplificarea unui dezastru ecologic, concretizat prin retragerea fără precedent a
suprafeţei Lacului Aral. Concomitent, s-a accentuat procesul de sărăturare a solurilor şi de deşertificare a
spaţiului alăturat şi intrarea în colaps a activităţilor antropice: pescuit şi cultivarea supradimensionată a
bumbacului. Acest întins mediu degradat se confruntă cu un nivel ridicat al şomajului, fără perspective
rapide de conversie şi integrare profesională. Penuria de apă din regiune, a generat noi probleme legate
de partajul resurselor de apă ale celor două fluvii: Amu-Daria şi Sâr-Daria.5
Cu excepţia Afganistanului, care şi-a obţinut independenţa în 19196, celelalte state s-au
desprins, în 1991, din URSS7 şi s-au proclamat republici, în majoritate cu un regim politic autoritar.
Dar, din raţiuni economice, acestea au aderat, în acelaşi an, la Comunitatea Statelor Independente,
unde actorul principal a fost şi este Federaţia Rusă.
În cei circa 20 de ani de existenţă, caracterizaţi printr-un recul economic, statele desprinse din
spaţiul sovietic s-au confruntat cu conflicte interne (în Tadjikistan8 şi Kîrgîzstan9), incapacitatea
exploatării independente a propriilor resurse (în 1993, Kazahstanul şi-a dezvoltat colaborări externe

1
Marin I., Geografie regională: Europa şi Asia, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p. 141-145, 151-152,
156-157, 160-161 şi 163-164. Dragomirescu Ş., Săgeată R., Statele lumii contemporane, Edit. Corint, Bucureşti, 2011, p.
189-190 şi 212-214.
2
Erdeli Gh., Braghină C., Frăsineanu D., Geografie economică mondială, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti,
1999, p. 61 şi 66. Conform altei surse, zona Mării Caspice producea la începutul deceniului întâi al secolului al XXI-lea circa
70 mil. t anual, iar descoperirile de la Tenguiz vor da posibilitatea Kazahstanului de a produce circa 100 mil. t pe an (Gamblin
A., Economia lumii. 2004, Edit. Ştiinţelor sociale şi politice, Bucureşti, p. 311).
3
Ibidem, p. 74. Neguţ S. (coord.), Geografie economică mondială, Edit. Meteor Press, Bucureşti, 2006, p. 70.
4
Ibidem, p. 86. Ibidem, p. 38 şi 40. Cf. Negoescu B., Vlăsceanu Gh., Geografie economică. Resursele Terrei, Edit. Meteor
Press, Bucureşti, 2004, p. 135.
5
Săgeată Marcela, Lumea islamică: o reţea dinamică de sisteme, Edit. Top Form, Bucureşti, 2006, p. 75.
6
Iniţial monarhie, abolită în 1973 şi ţara proclamată republică.
7
Turkestanul sovietic, compus din karakalpaci, kazahi, kîrghîzi, turkmeni şi uzbeci.
8
Creaţie artificială a sistemului sovietic – republică autonomă inclusă în Uzbekistan (1925) şi, apoi, republică sovietică
socialistă (din 1929). Populaţia sa nu constituie o etnie propriu-zisă, „ci un grup lingvistic format din ansamblul persanofililor
musulmani din Asia centrală şi Afganistan”, caracterizat „printr-o mare diversitate şi o slabă coeziune istorică, fapt ce explică
puternicul ataşament al fiecărei comunităţi locale faţă de teritoriul său etnic” (Săgeată Marcela, Op. cit., p. 36). Din aceste
cauze, în intervalul 1992-1997, ţara a fost zguduită de războiul civil dintre autorităţile guvernamentale procomuniste, sprijinite
de Rusia, şi opoziţia anticomunistă, sprijinită de cercurile islamice, şi de conflictul dintre etnicii tadjici şi etnicii uzbeci
(Dragomirescu Ş., Săgeată R., Op. cit., p. 209).
9
După 2000, în Kîrgîzstan s-a intensificat incidenţa fundamentalismului islamic, iar în martie 2005 a avut loc aşa
numita „Revoluţia lalelelor”, soldată cu demisia preşedintelui A. Akaiev (la 24 martie 2005) (Ibidem, p. 191. Matei
H. C., Neguţ S., Nicolae I., Enciclopedia statelor lumii, Edit. Meronia, Bucureşti, 2005, p. 262).

258
pentru extracţia petrolului din câmpurile Tenghis, Korolev şi Temir)1, atitudini incoerente sau
duplicitare în politica externă şi pendulare între Federaţia Rusă şi SUA (Uzbekistanul, cea mai
populată ţară din spaţiul ex-sovietic – 27 767 000 locuitori –, cu aspiraţii ferme de a deveni lider
regional2 şi aliat tradiţional al Rusiei, după atentatele din 11 septembrie 2001 a găzduit „o bază
militară americană, concomitent cu prezenţa unor infrastructuri similare ruseşti”3), corupţie4,
criminalitate etc. Şerban F. Cioculescu considera că, statele Asiei Centrale, „caracterizate prin
structura clanică de putere, lipsa unei conştiinţe naţionale de masă, nivel scăzut de coeziune socio-
politică, monopol contestat al violenţei legitime, guvernare ineficientă, autonomie de acţiune excesivă
a structurilor de putere locale, economie de subzistenţă sunt specifice” statelor premoderne.5
Aşa cum am precizat, Afganistanul, comparativ cu celelalte state din Asia Centrală, a avut un
parcurs istoric diferit. La 28 decembrie 1979, pe fondul conflictului civil dintre putere, reprezentată de
Consiliul Democratic Republican, de orientare comunistă, şi opoziţia populară islamică conservatoare,
armata sovietică, motivată de „fidelitatea faţă de principiile internaţionalei socialiste”6 exprimate de noul şef
şef al statului, Babrak Karmal, invadează Afganistanul. Treptat, războiul civil s-a transformat într-o
sângeroasă confruntare Est-Vest, guvernul fiind sprijinit în teatrul de luptă de sovietici, iar rezistenţa
islamică a beneficiat de ajutoare din partea SUA, a lumii arabe tradiţionaliste şi a Pakistanului.7 În urma
acordului din 14 aprilie 1988, armata sovietică a părăsit Afganistanul, iar la 1 ianuarie 1992 a intrat în
vigoare un acord ruso-american prin care se sistau livrările de arme părţilor aflate în conflict. Între 1996 şi
1998, miliţiile talibanilor fundamentalişti au preluat puterea, proclamând, la 26 octombrie 1997, Emiratul
Islamic al Afganistanului.8 În scurt timp, în urma instituirii unui guvern despotic bazat pe aplicarea strictă a
legilor islamice tradiţionale,9 ţara ajunge să deţină cele mai triste recorduri de pe Glob: cea mai mare
mortalitate infantilă, cel mai mare număr de văduve şi orfani, cel mai mare analfabetism, cu cele mai multe
mine antipersonal îngropate în sol (peste 10 milioane).10 Înarmarea talibanilor şi a grupărilor teroriste
sprijinite de aceştia se realiza din veniturile obţinute din comerţul ilegal cu droguri (opium).

Atentatele de la New York şi Washington (11 septembrie 2001) au declanşat o amplă

campanie contra terorismului internaţional. Întrucât regimul taliban sprijinea organizaţia teroristă Al-
Qaeda, condusă de Osama bin Laden, Afganistanul devine ţinta raidurilor americane şi britanice, care
în colaborare cu forţele afgane ale Alianţei Nordului, înlătură guvernul aflat la putere şi ţara intră într-o
perioadă de tranziţie.11
Atât regiunea Asiei Centrale, cât şi REMN au atras atenţia comunităţii internaţionale ca
potenţiale zone de instabilitate, dar şi ca surse sau regiuni de tranzit pentru resursele energetice.
1
Marin I., Op. cit., p. 148.
2
Conform autoarei Marcela Săgeată, Op. cit., p. 57-58, această aspiraţie a Uzbekistanului se sprijinea pe trei piloni de bază:
1. antecedentele istorice, 2. puternica diasporă uzbekă şi 3. potenţialul demografic (dar care constituie şi o importantă
problemă din cauza slabei oferte de locuri de muncă).
3
Ibidem, p. 58.
4
În Uzbekistan, fiica cea mare a preşedintelui Islam Karimov (ales la 29 decembrie 1991 şi reales în 2000 şi 2007), Gulnara
Karimova, controla exportul hidrocarburilor (80% din vânzările de gaze naturale) prin intermediul firmei înregistrată în Elveţia,
Zeromax. În 2008, Gulnara Karimova a fost numită reprezentant permanent la Geneva, pe lângă misiunea Organizaţiei
Naţiunilor Unite, iar în 2010, a primit funcţia de ambasador în Spania (Anghel Gabriela, Mafia petrolului şi a gazelor naturale
din Asia Centrală şi ramificaţiile ei europene, România libera, ediţia on-line, 8 iunie 2011).
5
Cioculescu Ş. F., România postcomunistă în ecuaţia strategică a vecinătăţilor: Balcanii, Marea Neagră şi Orientul Mijlociu
Extins, Edit. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 160.
6
Săgeată Marcela, Op. cit., p. 36.
7
Matei H. C., Neguţ S., Nicolae I., Op. cit. p. 16-17. Ca urmare, în zece ani de conflict şi-au pierdut viaţa 1,5 milioane de
afgani, iar alte 4-5 milioane şi-au părăsit ţara. În operaţiunile militare desfăşurate, armata sovietică a pierdut circa 15 000 de
soldaţi (p. 17).
8
Talibanilor pashtun, care au ocupat Kabulul în 1996 şi care încercau să mute simbolic centrul politic al ţării la Kandahar, le-
au opus rezistenţă îndârjită forţele tadjice, conduse de comandantul Massud (Tamisier J.-C., coord., Enciclopedia popoarelor
– Africa, America, Asia şi Oceania, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 379 şi 434).
9
Femeilor le era interzis dreptul la muncă şi erau obligate să apară numai cu faţa acoperită, au fost interzise jocurile
sportive, ascultarea muzicii şi vizionarea programelor TV, au fost distruse statuile lui Buddha din Valea Bamiyan (din
secolele IV-V) etc. (Matei H. C., Neguţ S., Nicolae I., Op. cit., p. 17).
10
Ibidem.
11
Ibidem. Săgeată Marcela, Op. cit., p. 36. Statele lumii – antologie, Edit. Steaua Nordului, p. 331. La 7 decembrie 2004,
Hamid Karazai a devenit primul preşedinte ales democratic din istoria Afganistanului.

259
Ambele prezintă mize importante pentru Federaţia Rusă, SUA, precum şi pentru organizaţii
internaţionale ca NATO şi UE. Desigur, în afara acestor „jucători geostrategici activi”1 există şi alţi
actori internaţionali2 cu interese strategice şi economice fie în ambele regiuni, fie doar într-una dintre
acestea, dar care nu fac obiectul acestui studiu deoarece, fie interesele lor sunt limitate, fie
capacitatea acestora de a influenţa statele în discuţie este net inferioară celei a principalilor actori.
Cele două regiuni au un rol pivotal în geopolitica Eurasiei. Cu excepţia Rusiei, rolul în plan
internaţional al celorlalte state din Asia Centrală şi REMN nu decurge din puterea acestora, ci din
„aşezarea lor sensibilă şi din consecinţele situaţiei lor potenţial vulnerabile pentru comportamentul
jucătorilor geostrategici”3. Poziţia geografică a celor două regiuni stă la baza importanţei internaţionale
internaţionale pe care acestea au dobândit-o. Caucazul este puntea de legătură dintre Asia Centrală
şi zona Mării Negre. Cele trei state din sudul Caucazului sunt incluse regiunii central-asiatice, definite
în sens larg4, formând împreună cu celelalte cinci foste republici sovietice şi cu Afganistan, ceea ce
Zbigniew Brzezinski numeşte „Balcanii Eurasiei”, o zonă importantă din punct de vedere geopolitic, al
securităţii, al „ambiţiilor istorice”5 ale marilor vecini, precum şi din perspectivă economică, datorită
considerabilelor resurse energetice, precum şi datorită transportului acestora spre pieţele vestice. Pe
de altă parte, ţările Caucazului de Sud sunt incluse şi în zona Mării Negre. Dacă Georgia aparţine
acestei regiuni fiind stat riveran la Marea Neagră, celelalte două, Armenia şi Azerbadjan, sunt şi ele,
aşa cum am arătat, cuprinse în REMN datorită sub-complexului de securitate regional6 şi rolului lor în
transportul resurselor de hidrocarburi dinspre Marea Caspică spre Turcia şi Europa.
Aşa cum am menţionat anterior, majoritatea statelor din cele două regiuni şi-au obţinut
independenţa în 1991, excepţie făcând România, Bulgaria (foste state comuniste ce îşi încep tranziţia
spre democraţie în 1989) şi Turcia (aliat tradiţional al SUA în regiune pe parcursul Războiului Rece şi
membru NATO încă din 1952). În aceste condiţii, rolul predominant al Rusiei este evident. Dar nu
doar condiţionalităţile istorice justifică influenţa Moscovei în Asia Centrală şi REMN, ci şi cartea
energetică jucată de Rusia, în special după venirea la preşedinţie a lui Vladimir Putin. Dacă în primii
ani de la destrămarea URSS, Rusia, confruntată cu o puternică criză economică, politică şi de
identitate, la care s-a adăugat şi pierderea statutului de super-putere, manifesta un interes relativ
scăzut faţă de fostele teritorii sovietice, din 1993 începe să îşi reafirme influenţa în Europa de Est,
Caucaz şi Asia Centrală şi să se opună extinderii NATO spre aceste teritorii. Conceptul de politică
externă şi noua doctrină militară adoptate în 1993 se „caracterizau printr-o suspiciune marcantă faţă
de intenţiile Occidentului” şi afirmau că „sfera de influenţă a Rusiei coincidea cu cea a URSS şi a
foştilor săi sateliţi”.7 Totuşi, poziţia Rusiei se consolidează abia în timpul preşedinţiei lui Vladimir Putin.
Putin. Începând cu anul 2000, politica vecinătăţii imediate devine evidentă, o dată cu adoptarea
conceptului de securitate naţională şi a celui de politică externă. Acum se observă o ierarhizare a
„priorităţilor geografice” în politica externă a federaţiei. Cele mai importante state pentru Rusia erau
considerate, în ordinea importanţei lor, ţările membre ale CSI (ca priorităţi regionale), urmate de
statele europene. Din acest moment se afirmă şi strategia utilizării resurselor energetice ca element
de politică externă.8 În acest context, regiunea Asiei Centrale – în special Kazahstan şi Turkmenistan
– şi REMN devin esenţiale pentru interesele Moscovei.

1
Brzezinski Zbigniew, Marea tablă de şah, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 53.
2
Un exemplu în acest sens este China, actor internaţional important cu interese economice în Asia Centrală. În 2006 a fost
inaugurat un oleoduct ce leagă Kazahstan de China, iar în 2009 gazoductul Turkmenistan - China. Compania naţională de
petrol chineză este implicată şi în dezvoltarea zăcămintelor din Uzbekistan, iar în ceea ce priveşte Tadjikistan şi Kîrgîstan,
China susţine proiectele de contrucţie de centrale hidroelectrice ale acestor state.
3
Brzezinski Zbigniew, Op. cit., p. 53.
4
În literatura de specialitate, până spre sfârşitul anilor ’90, în special în cea occidentală, republicile central-asiatice şi cele
ale Caucazului de Sud sunt tratate ca fiind parte a aceleiaşi regiuni. Un alt exemplu este oferit şi de politica administraşiei de
la Washington, care abia după declanşarea războiului împotriva terorismului, formulează abordări distincte a celor două
regiuni.
5
Brzezinski Zbigniew, Op. cit., p. 139 – 140.
6
Nygren Bertil, The Rebuilding of Greater Russia, Routledge, Londra, 2008, p. 101 – 104.
7
Bugajski Janusz, Pacea rece. Noul imperialism al Rusiei, Edit. Casa Radio, Bucureşti, 2005, p. 23.
8
Nygren Bertil, Op. cit., p. 20 – 21.

260
 Rusia deţine cvasi-monopolul tranzitului de hidrocarburi din Asia Centrală, respectiv zona Mării
Caspice1, spre Europa. De aici şi opoziţia faţă de construcţia unor noi conducte de petrol şi gaze care
să îi ocolească teritoriul. Rusia nu doar că s-a opus construcţiei noilor coridoare energetice propuse
de UE şi SUA, ci chiar a venit cu proiecte alternative pentru transportul resurselor de hidrocarburi din
Asia Centrală spre Europa. Este bine cunoscută „competiţia” dintre proiectul Nabucco şi alternativa
Rusiei la acesta, proiectul South Stream2. În afară de controlul rutelor de transport al resurselor
energetice, Rusia se bucură şi de un cvasi-monopol asupra exportului acestora din Kazahstan. După
cum demonstrează analistul politic Vladimir Socor, în anul 2006, dintr-un volum total de 57 milioane
de tone de petrol exportat de Kazahstan, 43 de milioane de tone au fost exportate prin Rusia.3 O altă
strategie folosită de Moscova a fost cumpărarea de gaz natural din Turkmenistan la preţuri foarte mici.
La începutul anilor 2000, Rusia plătea Turkmenistanului 57 USD pe mia de metri cubi de gaze, o
parte din sumă fiind plătită în lichidităţi, iar cealaltă parte printr-un acord barter de bunuri de consum
contra gaze naturale, în condiţiile în care Rusia vindea gazul în Europa cu peste 250 USD pe mia de
metri cubi.4 Pentru a-şi menţine această poziţie dominantă Rusia s-a folosit şi de situaţia instabilă din
Caucaz. Conflictele îngheţate din Nagorno-Karabah, Abhazia şi Osetia de Sud sunt utilizate „ca o
barieră împotriva construirii unui coridor energetic Est-Vest”.5 Totodată, Rusia îşi face simţită prezenţa
prezenţa tot mai pregnant în REMN, menţinându-şi opoziţia faţă de extinderea NATO spre est şi faţă
de consolidarea prezenţei UE în regiune. În acest sens, Rusia şi-a dezvoltat considerabil relaţiile cu
Turcia6, stat care doreşte menţinerea status-quo-ului7 şi limitarea implicării altor actori internaţionali în
în regiune. Acestea, în condiţiile în care România, Bulgaria şi Turcia sunt membre NATO, iar Ucraina
şi Georgia şi-au manifestat deschis dorinţa de a adera la organizaţie şi participă activ în cadrul
Parteneriatului pentru Pace (PfP).
După 11 septembrie 2001, Rusia a trebuit să îşi adapteze politica externă faţă de cele două
regiuni la noul context internaţional. Declanşarea războiului împotriva terorismului a avut puternice
implicaţii asupra situaţiei geopolitice din Asia Centrală şi REMN. Conform Strategiei de Securitate
Naţionale americane din 2002, cele două regiuni sunt direct legate de securitatea SUA, printr-o dublă
accepţiune: atât ca zone de instabilitate în care reţelele teroriste pot prolifera, cât şi ca importante
surse de hidrocarburi şi punți de legătură dintre teatrul de operaţiuni afgan şi aliaţii europeni
tradiţionali. În consecinţă, SUA şi-a intensificat prezenţa militară în cele două regiuni.8 Totuşi,
creşterea gradului de implicare al Statelor Unite în Asia Centrală şi REMN a dus la concentrarea
eforturilor Rusiei de a-şi reafirma influenţa asupra acestor regiuni. Aceasta, la rândul ei, îşi stabileşte

1
Și totuși, din punct de vedere energetic sistemul geopolitic al Mării Caspice este compus din trei poli de putere regională,
Iran, Rusia și Kazahstan, în jurul cărora gravitează Azerbaidjanul, Uzbekistanul și Turkmenistanul. Iranul, criticat de
comunitatea internațională occidentală din cauza dezvoltării tehnologiilor nucleare, si-a intensificat legăturile cu China și
Rusia (Simileanu V., Tendințe în geopolitica islamică, Analele Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, Seria Istorie, nr. 3,
2010, p. 197).
2
Proiectul South Stream prevede construirea unui gazoduct din Rusia spre Austria şi Italia, cu capacitatea maximă de 31
miliarde metri cubi. Conducta – construită de Gazprom (Rusia) şi ENI (Italia) –, cu lungimea de circa 900 km pe sub Marea
Neagră (între Rusia şi Bulgaria), ocoleşte România şi se îndreaptă spre Austria, prin Bulgaria, Serbia şi Ungaria, şi Italia,
prin Bulgaria şi Grecia. Termenul de finalizare a gazoductului, sperat de Rusia, este 2012.
3
Apud Ionescu M. E. (coord.), Regiunea Extinsă a Mării Negre: concept, evoluţie, perspective, Edit. Militară, Bucureşti,
2007, p. 125.
4
Cornell Svante E., The Wider Black Sea Region: An Emerging Hubin European Security, Central Asia-Caucasus Institute,
Washington, 2006, p. 78.
5
Ionescu M. E., Op. cit., p. 12.
6
La consolidarea relațiilor Turciei cu Federația Rusă a contribuit și realizarea gazoductului Blue Stream, prin Marea Neagră.
3
Conducta, cu capacitatea de 16 milioane m /an, a fost construită de Gazprom (Federația Rusă) și EMI (Italia) și asigură 65%
din necesarul de gaze al Turciei.
7
Conform Convenţiei de la Montreux, din 1936, Turcia deţine controlul asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Navele
militare care trec prin strâmtori şi aparţin altor state decât Turciei nu pot depăşi 15.000 tone (limitarea tonajului navelor
militare face imposibil accesul din Marea Mediterană al portavioanelor); la o tranzitare prin strâmtori nu pot trece mai mult de
nouă nave militare străine, cu un tonaj însumat de până la 30.000 tone; nu au acces navele străine dotate cu tunuri cu
calibrul mai mare de 203 milimetri etc.
8
SUA va deschide baze militare la Karshi-Khanabad în Uzbekistan, la Manas în Kîrgîstan, la Krtsanisi în Georgia, la Bezmer
în Bulgaria şi la Mihail Kogălniceanu în România.

261
o serie de baze militare în fostele republici sovietice1, iar în 2008, prin războiul cu Georgia a
demonstrat că Moscova este principalul factor de influenţă internaţional în fostul teritoriu al URSS. O
altă modalitate utilizată de Rusia a fost şantajul energetic. Încercările de apropiere de Occident ale
statelor din vecinătatea imediată au fost sancţionate de Rusia prin creşterea preţului la gaze sau prin
diminuarea cantităţii furnizate. Cel mai cunoscut exemplu este disputa ruso-ucrainiană care s-a întins
pe tot parcursul guvernării portocalii din Ucraina, din 2005 până în 2009. Odată cu revenirea la
conducerea ţării a forţelor pro ruse, conflictul este aplanat, iar din 2010, după prelungirea acordului
privind staţionarea flotei ruse în Crimeea, preţul gazului către Ucraina a scăzut.
Interdependența energetică a Uniunii Europene – Rusia și dezideratul primeia de a-și
diversifica sursele de aprovizionare cu energie, au amplificat rolul geoeconomic al statelor din zona
Mării Negre și a Asiei Centrale, intensificând relațiile dintre aceste două regiuni geografice. Din
încercarea UE de a-și diminua dependența energetică de Federația Rusă2, a rezultat proiectul
Nabucoo. Gazoductul care urmează a fi construit, lung de 3 300km, va porni din vestul Mării Caspice
și va ocoli Rusia, gazele provenind din Azerbaidjan și Irak. La realizarea proiectului s-au angajat
companiile: Batas (Turcia), Bulgargaz (Bulgaria), Transgaz (România), MOL (Ungaria), OMV (Austria)
și RWE (Germania). Între statele semnatare, cel mai sceptic este Germania, care va fi unul dintre
beneficiarii gazoductului Nord Stream3, ce pătrunde prin Marea Baltică spre Europa Occidentală.
Eficientizarea proiectului Nabucco ar fi posibilă dacă la furnizarea gazului spre Europa s-ar
alătura Turkmenistanul și Iranul (locul al doilea la nivel mondial). Însă, alăturarea Turkmenistanului la
proiectul Nabucco ar fi posibilă numai prin construirea unei conducte prin Marea Caspică. iar Iranul,
republică islamică cu numeroase probleme interne și externe, și-a atras numeroase critici din partea
țărilor UE și a SUA, situație care face aproape imposibilă o astfel de colaborare.
Un alt element de legătură şi de accentuare a relaţiilor între Regiunea Mării Negre şi Asia
Centrală este Programul TRACECA, ce îşi propune refacerea istoricului Drum al Mătăsii. Acesta este
un program al Comisiei Europene şi a fost creat sub forma unui proiect interguvernamental, ca o
componentă a programului de finanţare TACIS. Acesta îşi propune: 1. să contribuie la intensificarea
relaţiilor economice, comerciale şi transporturilor între Europa şi Asia, prin Regiunea Mării Negre,
Caucaz şi Regiunea Mării Caspice; 2. să asigure accesul la reţeaua internaţională a transporturilor
(rutier, feroviar şi a navigaţiei comerciale); 3. să asigure atât securitatea circulaţiei, cât şi integritatea
mărfurilor şi a mediului; 4. să armonizeze politicile şi cadrul legislativ în domeniul transporturilor în
zonă şi 5. să creeze condiţii egale de concurenţă în domeniul transporturilor.4
Programul TRACECA a luat fiinţă la 3 mai 1993, cu ocazia Conferinţei de la Bruxelles, la care
au participat 8 state (Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan,
Turkmenistan şi Uzbekistan). Atunci a fost încheiat un acord pentru implementarea unui program de
Ajutor Tehnic pentru dezvoltarea coridorului de transport pe direcţia vest-est (din Europa în Asia, cu
traversarea Regiunii Mării Negre, Caucazului, Mării Caspice în Asia Centrală), finanţat de Uniunea
Europeană. Ulterior, au fost acceptate în program Ucraina şi Mongolia, în 1996, Republica Moldova,
în 1999, şi Bulgaria, România şi Turcia, în 2002.5
Pentru România, intensificarea relațiilor dintre Regiunea Mării Negre și Asia Centrală este
vitală din punct de vedere economic și comercial. Politica țării noastre se înscrie în ansamblul
politicilor UE pentru Asia Centrală, așa cum au fost prevăzute în Strategia pentru această regiune,
elaborată în anul 2007: a) „securitatea și stabilitatea” acesteia și b) „o Asie Centrală pașnică,
democratică și economic prosperă”.6

1
Trupe ruseşti sunt cantonate în baza militară de la Kant din Kîrgîstan, în Tadjikistan la Duşanbe, Qurghonteppe, Kulab şi Ayni, în
Armenia la Yerevan şi Gyumri, din 2008 în Georgia sunt cantonate trupe în două baze în Osetia de Sud şi într-o bază în Abhazia.
De asemenea, Rusia deţine alte facilităţi militare în Kazahstan şi Azerbaidjan, are trimise trupe de menţinere a păcii în Transnistria,
iar acordul cu Ucraina privind staţionarea flotei ruse în Crimeea a fost prelungit pentru încă 25 de ani în 2010.
2
66% din gazul și 29% din petrolul necesar statelor din UE provine din Federația Rusă (Bărbat D., Politica de securitate
energetică. Nabuco și/sau South Stream?, Geopolitica, nr. 39, 2011, p. 131).
3
Acționarii conductei Nord Stream sunt: Gazprom (Rusia), cu 51%, EON și BASF (Germania), cu câte 20%, și Gasunie
(Olanda), cu 9%.
4
http://www.mt.ro/traceca/proiecte.html
5
Ibidem.
6
http://www.mae.ro/node/1480.

262