1.3.2.

Reacții emoționale condiționate

Animalele, datorită capacității de adaptare și comportamentelor moștenite sau dobândite
fac față modificărilor din mediul în care trăiesc.
Acest proces de adaptare cuprinde stări emoționale ca frica, furia, deprimarea, agresivitatea,
tristețea.
John Watson este cel care a aplicat teoria lui Pavlov în psihologie. El considera că la
naştere nu există decât trei reacţii emoţionale neînvăţate: frica, furia şi iubirea. Cele trei
răspunsuri fizice diferite, le putem numi emoţii. Concentrându-se pe emoțiile la oameni, în
special la copii, frica se manifestă prin comportamente cum sunt respiraţie rapidă, strânsul
pumnilor, închiderea ochilor, plâns. La copii mai mari stimuli care provoacă majoritatea
reacțiilor de frică sunt învățați. Furia este în prima fază un răspuns neînvăţat la restricţia
mişcărilor corpului. Dacă restricționăm un copil de 2 ani să meargă unde îşi doreşte începe să
riposteze prin plâns și țipete. Cerințele adulților provoacă furie deoarece sunt asociate cu
constrângeri fizice. Iubirea este un răspuns determinat de îmbrățișare, mângâierea pielii, legănat
la care copilul răspunde prin zâmbet, râs, murmur, gângurit şi alte răspunsuri afective pozitive.
Reacțiile emoționale sunt atât înnăscute, cât și învățate. Întâlnirea dintre un câine și o
pisică va declanșa emoții ambelor animale, pisica având o reacție de frică, caracterizată prin
arcuirea corpului printr-o puternică cifoză, urmată de retragerea prin fugă.
Emoția condiționată poate fi întâlnită la animalele domestice. Ea poate fi asociată cu un anumit
stimul (halatul alb al veterinarului, dureri prin manipulare, înțepături), iar întâlnirea animalelor
cu o persoană îmbrăcată în alb, determină o reacție de frică și tendința de a fugi, de a se ascunde.

Cele mai multe dintre animale prezintă urme ale unor stări sufletești care se deosebesc
foarte limpede la oameni, căci blândețea și sălbăticia, gingășia și asprimea, curajul și timiditatea,
teama și îndrăzneala, impetuozitatea și firea răutăcioasă, dar și o inteligență care implică
discernământ sunt, multe dintre ele, similitudini, la fel cum spuneam despre părțile corpului."
Aristotel

În lucrarea Historia Animalium, Aristotel relata asemănările dintre emoțiile pe care le au

animalele și cele pe care le au oamenii.

Darwin considera că animalele posedă capacități emoționale. Încă de atunci oamenii sunt
împărțiți în două tabere, oameni care cred că animalele au sentimente și emoții și a doua
categorie care consideră că animalele nu prezintă astfel de stări.

Unii cercetători susțin că animalele sunt capabile să aibă emoții, nu doar primare ci și
complexe ca dragostea sau mâhnirea.

Naturaliștii care au studiat comportamentul la elefanții au văzut profunzimea emoțională

a acestora și modul în care înțeleg fenomenul morții și durerea pe care o simt la pierderea unui
membru al grupului. Elefanții sunt animale care își plâng morții, mamele își plâng puii.

Când Lawrence Anthony, o legendă în Africa de Sud și salvator a multor elefanți, a

murit, două turme de elefanți, un efectiv de 31 de elefanti s-a deplasat mai mult de 20 km ca într-
o procesiune solemnă, pentru a ajunge la casa lui și a arăta respect familiei sale. Elefanții și-au
arătat respectul lor profund pentru prietenul lor care le-a salvat viața, rămânând în fața casei timp
de 2 zile și 2 nopți fără să mănânce nimic.

Unele specii de animale inteligente şi sociale, cum sunt gorilele, cimpanzeii şi elefanţii,
pot manifesta un comportament specific la moartea unui alt animal, comportament asociat cu
jelitul la oameni.

Cercetătorii greci au descoperit că delfinii au neuroni specializaţi ce au legătură cu

empatia şi intuiţia, și manifestă o reacţie comportamentală complexă la moarte.

Studiind comportamentul la delfini Joan Gonzalo a observat în 2007, comportamentul unei

mame delfin la moartea puiului ei nou-născut. Mama a ridicat puiul deasupra apei, repetând
această mișcare continuu, pentru a-l face să respire.

Un alt caz pe care Joan Gonzalo l-a observat a fost un grup de delfini care înconjurau un pui în
vârstă de 2 luni care înota cu dificultate iar puiul era ajutat de adulți să stea la suprafață.

Cercetătoarea Ingrid Visser, de la Institutul de Cercetare a Balenelor Ucigaşe din Noua Zeelandă,
a văzut delfini şi balene purtând pui morţi, asociind aceasta cu jelirea la oameni.

Emoțiile generează schimbări biochimice. Bucuria jocului este însoțită de descărcări de

dopamina la nivelul creierului – exemplu cercetările pe sobolani.Teama generează adrenalina,
substanță care pune corpul într-o stare de alertă la amenințarea unui pericol. Mamiferele sunt
animalele la care observăm cel mai bine exprimarea emoțiilor.

1.3.3. Învățarea instrumentală (tip II)

Este cunoscută și sub numele de învățare prin încercare și eroare. În acest model de
învățare se pune în evidență comportamentul spontan al animalului.
Behavioriștii au studiat acest tip de învățare, cu ajutorul metodei labirintului sau a cuștii.
Skinner este principalul promoter al acestui tip de învățare, care asemenea lui Torndike folosește
o cușcă în care animalele (porumbei, șoareci, șobolani, câini, pisici) pot să obțină hrana dând un
răspus determinant: lovesc o placă, apasă o pârghie, manetă, scărițe, butoane, întrerupătoare) iar
după multe și obositoare mișcări puteau să ajungă la sursa de hrană sau de apă.
S-au efectuat experiențe care urmăresc comportamentul general al animalului, care
efectuează mișcări voluntare cu caracter apetitiv. Animalul face acțiuni spontan, învățând care
sunt mișcările utile și cele inutile. De exemplu, o pisică este închisă în cușcă și are la dispoziție o
manetă care când animalul o apasă întâmplător, ușa se deschide, iar pisica poate evada.
Un alt experiment este cu șoarecii, care sunt introduși într-un labirint, iar la capăt îi așteaptă
mâncarea sau libertatea. Ei învață drumul care îi apropie de răsplată, de asemenea cu mai multe
încercări, vor parcurge tot mai repede labirintul. Dacă șoarecul este mai flămând el va parcurge
mai repede labirintul.
În acest proces, animalul are posibilitatea de a alege obiectele și a executa acțiunile care îi
asigură reușita, evitând astfel drumurile închise și inutile; el învăță prin încercări și erori însăși
reacția adecvată stimulului.
Învățarea de tip II se supune legii extincției și a efectului. În prima variantă, procesul
consolidării are loc cu ajutorul stimulilor vizuali și acustici, iar în cazul legii efectului, formulată
de Thorndike, acțiunile care au adus satisfacție sunt repetate mult mai mult decât cele care au
produs insatisfacții. Recompensa (dobândirea hranei) sau penalizare (durerea fizică, șocul
electric) vor duce la consolidarea pozitivă sau negativă a unui comportament.
Agresivitatea la câini este generată de frică, care este declanșată de gestul amenințător al
unei persoane necunoscute. Atunci când câinele întâlnește o persoană necunoscută, el manifestă
un comportament de teamă, îndepărtându-se, mârâind, lătrând, fără a mușca. Atunci când
persoana se retrage repede cu gesturi de amenințare, câinele își va învinge frica, manifestându-și
agresivitatea prin mușcătură. Dacă stăpânul său va avea o atitudine pozitivă față de agresivitatea
câinelui, aceasta va contribui la continuarea reacțiilor violente ale animalului (Giffroy, 1990).

Asocierile care se realizează nu au întotdeauna valoare adaptativă. De exemplu o

maimuță care înainte de a apăsa butonul se scarpină frecvent va asocia scărpinatul ca parte din
rezolvarea problemei.

Într-un alt experiment efectuat de Skinner un șobolan a învățat să apese pârghia pentru a
evita un lucru neplăcut cum ar fi un șoc electric.

Skinner a acordat un rol important întăririi în învățare, ea poate fi consolidată în două

feluri: prin administrarea unui aliment care îi place, ceea ce reprezintă întărirea pozitivă, sau
permițând animalului să evite comportamentele care au consecințe neplăcute, ceea ce reprezintă
întărirea negativă.

1.3.4. Învățarea prin imprimare (imprinting-ul)

Imprimarea numită și afecțiunea filială reprezintă un comportament de recunoaștere
dobândit, prezent cu precădere la mamifere și păsări, fiind considerat de Lorentz un proces de
învățare condiționată.
D. Spalding (1873) a constat că puii de găină, despărțiți de cloșcă în primele zile de viață,
îl urmează pretutindeni. Heinroth în 1911 a descoperit că puii nu-și recunosc părinții din instinct,
ci învață să fixeze o imagine a lor reprezentată de prima ființă pe care o întâlnesc în apropierea
lor. Fenomenul a fost studiat de Lorenz, care la denumit “imprimare”.
Lorenz a ajuns la concluzia că relațiile filiale și familiare se stabilesc încă din primele zile
de viață. Puii prezintă un instinct de orientare către mamă, iar în lipsa acesteia își găsesc un
substituient un animal sau chiar obiect.
 Lorenz a pus sub o curcă și sub o gâscă câte 10 ouă de găscă sălbatică. Cu câteva zile
înainte de eclozare, el a luat ouăle de sub curcă și le-a pus în incubator, dorind să încredințeze
bobocii unei gâște domestice. Întâmplarea a făcut ca Lorenz să fie în preajma unui boboc de
gâscă sălbatică care a ieșit din ou în incubator. Dorind sa-l lase sub aripile unei gâște domestice,
bobocul a refuzat cu încăpățânare sa stea sub aripile mamei-gâște, el țipând și plecând în căutarea
lui Lorenz, era convins că etologul era adevarata lui mama.

Un alt experiment făcut de Lorenz prin care a împărțit ouăle de gâscă în două grupe,
grupul A și B. Grupul A a fost incubat de către mamă, iar grupul B a fost incubat în condiții
artificiale. Bobocii din grupul A își urmau mama, iar cei din grupul B îl urmau cu fidelitate pe
Lorenz. După câteva zile, Lorenz a însemnat bobocii și i-a pus pe toți împreună sub o cutie.
După ce au fost eliberați, toți bobocii grupului A au fugit spre mama-gâscă, în timp ce bobocii
grupului B au alergat direct spre Lorenz.

Prin experiențe Lorentz a observat că puii păsărilor nidifuge prezintă un comportament

de orientare și urmare față de primul obiect mișcător, de obicei mama lor. În condiții
experimentale, mama este înlocuită cu ușurință.
În relația mamă-pui, mama are un rol esențial, în prima etapă puiul nu-și recunoaște
mama, abia ulterior el este capabil ca prin intermediul organelor de simț să-și identifice mama, să
se atașeze de ea sau în lipsa ei de un alt animal, de om sau obiect. Învățarea condiționată poate
avea doar în primele zile de viață. Legătura dintre mamă și pui este cea mai puternică în primele
zile, iar pe măsură ce puiul înaintează în vârstă, legătura scade în intensitate, puiul devine tot mai
independent (Alexander și Shillito, 1978).
Stimulii auditivi joacă un rol important, puii comunică cu părinții, încă înainte de a
ecloza. După parturiție sau ecloziune, mama învață, recunoașterea propriului pui. La mamifere
un rol în important în recunoașterea progeniturii îl au stimuli olfactivi, gustativi, vizuali și sonori.
Mirosul și gustul lichidelor fetale, vor contribui la recunoașterea puiului de către mamă.
Apartenența și recunoașterea mamei nu sunt înăscute, ci trebuie învățate. Exemplul de la
o grădină zoologică, păunul care a eclozat lângă o broască țestoasă, la maturitate nu a manifestat
interes față de femelele din specia lui, ci își manifesta ritualul în fața broaștei țestoase.
La mamifere perioada maximă de receptivitate este în primele ore de viață.(Klauss și col.
1972, Poiron și col. 1980).
Simțul vizual ajută la identificarea puiului de la distanțe relativ mici, iar semnalele sonore
ajută la menținerea legăturii dintre mamă și progenitură când aceștia sunt la distanță unul față de
altul. Cu ajutorul mirosului mama se asigură de identitatea puiului, înainte de supt având loc un
întreg ritual de mirosire. (Dutt și Bush, 1955, Alexander, 1979, Alexander și Shillito, 1977,
School și col. 1980).
În România Radu (1988) a studiat fenomenul pe trei pui de dropie, doi dintre pui fiind
obținuți prin incubare artificială a ouălor, iar a treilea pui a fost capturat la 26 de zile din mediul
său. Puii s-au atașat de îngrijitor, considerându-l mama lor și categoria taxonomică de care
aparțin. Masculul devenit adult, în perioada de reproducere, considera omul un semen al său,
deci un potențial rival, astfel devenea foarte violent față de orice persoană pe toată perioada de
reproducere, revenind la un comportament normal odată cu terminarea perioadei de reproducere.
Cel de-al treilea pui crescut alături de ceilalți pui în captivitate, nu s-a atașat de om prin
imprimare.
Un alt exemplu este cel al unui peruș care a fost crescut împreună cu o minge de ping
pong. La maturitate a început să o ciugulească și a acceptat-o ca partener sexual. Corbul spre
deosebire de peruș nu urmează omul care l-a crescut, deși prezintă atașament față de el.

1.3.5. Învățarea latentă

Învățarea latentă reprezintă un tip de învățare în care animalul are posibilitatea de a
acumula cunoștințe prin informațiile pe care le asimilează din mediul de viață, acestea urmând fi
folosite la momentul oportun.
Învățarea lentă are loc în timpul efectuării comportamentului de explorare sau curiozitate
și apare chiar dacă animalul nu are o anumită motivație. De exemplu corbul care investighează
un obiect nou nu vrea să-l consume sau șobolanul care explorează o galerie subterană nu caută
adăpost, ci doar ei vor să se informeze ca pe viitor, dacă au nevoie, ei vor putea să mănânce sau
să se ascundă.
Totuși forme de comportament explorative se manifestă în cadrul comportamentelor de
hrănire. Animalele flămânde sunt mai curioase să exploreze orice care poate deveni o sursă de
hrană. În cele mai multe cazuri animalele sălbatice cad cel mai frecvent în capcane nu doar din
curiozitate, ci datorită faptului că sunt în căutare de hrană, fiind flămânde.
Învățarea lentă se poate realiza prin habitare, inducție simpatetică și prin inducție ludică.

1.3.6. Habituarea
Toate animalele se adaptează la mediul de viață în care trăiesc. Biotopul (mediul
ambiant) rămâne indiferent pentru animal dacă rămâne neschimbat. Habituarea reprezintă
obișnuirea animalului mediul său de viață. Animalul învață cum să trăiască într-un mediu în care
pentru a supraviețui trebuie să-l asimileze, explorându-l.
De exemplu un pui de carnivor prima dată când iese afară din adăpost va fi speriat de
lumina zilei și de razele solare, prima reacție este cea de a se întoarce înapoi. La a doua tentativă,
el receptează alte elemente din mediu și astfel memoria sa devine tot mai bogată și se obișnuiește
cu mediul, iar orice schimbare va fi pentru el un semnal de avertizare. Animalele domestice au
capacitatea de a recunoaște ușor adăpostul, padocul, loc de adăpare, pășune pentru că și-au
format un anumit reper cu ajutorul văzului și mirosului. Ele au capacitatea de a se întorcă singure
de la pășunat, recunosc adăpostul și chiar locul unde ele stau.
Învățarea lentă poate influența și comportamentul alimentar preferențial, astfel animalele
tinere manifestă preferințe față de anumite furaje cu care sunt hrănite până la vârsta de trei luni.

1.3.7. Inducția simpatetică (prin imitare)

Este o formă de învățare pe care o întâlnim la speciile gregare. Individul reproduce
automat comportamentul instinctiv practicat de ceilalți membri mai în vârstă. La început inducția
simpatetică are caracter pur imitativ, în timp poate dobândi virtuțile unui veritabil act
comportamental.
Imitarea este des întâlnită la animalele tinere. Ele învață atât comportamente utile, drumul
către pășune, adăpost, furaje, sursa de apă, dar și comportamente viciate care se transmit ușor
prin imitare. De exemplu masculul speciei de vrăbii Zonotrichia leucophrys învață cântecele de
la alți masculi, iar cimpazeii învață să spargă nucile de cocos, folosindu-se de pietre. Papagalii
pot să învețe cuvinte și să imite sunete. Papagalii sunt foarte inteligenți având în vedere că preiau
cuvinte de la noi și alte sunete de la alte păsări. Pasărea liră, este cel mai bun mim și imitator care
există datorită faptului că sirinxul păsării liră este cel mai complex. Ea poate să învețe un număr
foarte mare de sunete și este capabilă să imite sunetele și cântecele a cel puțin altor 20 de specii.

La unele păsări cântătoare este prezentă o imitație cu caracter de învățare obligatorie, datorită
faptului că aceasta este necesară pentru formarea cântecului normal al speciei

Thorpe (1958) a studiat dezvoltarea cântecului la femela de cinteză, imitația fiind combinată cu
imprimarea.

Puii multor mamifere și păsări învață de la mama lor sau de la alte animale din comunitate ce
este comestibil pentru ei și astfel apare o anumită tradiție alimentară. (Heymer, 1977)
1.3.8. Inducția ludică (Jocul)
Jocul reprezintă o formă de învățare lentă prin care animalele tinere își îmbunătățesc prin
joc, reacțiile și răspunsurile la impactul cu factorii mediului înconjurător, creșterea coordonării și
răspunsurilor la stres fiecare experiență ducând la dobândirea de noi cunoștiințe, care vor
contribui la formarea unor deprinderi care le vor ajuta ca la maturitate să supraviețuiască și să
perpetueze specia.
Jocul este des întâlnit la animalele tinere și se crede că este un comportament instinctiv
nematurizat. În unele cazuri, comportamentul de joc se manifestă printr- un comportament
agresiv - mușcături, lupte, mârâit, urmăriri.Uneori el este întâlnit și la animalele adulte.
Comportamentul de joc este mai bine evidențiat la animalele carnivore decât la cele
ierbivore. La puii de mamifere întâlnim frecvent particularități ale comportamentului agresiv sau
ale comportamentului de capturare a prăzii, lupte, furișări, dar toate acțiunile nu se finalizează cu
învingerea adversarului sau prin capturarea prăzii. La puii de carnivore comportamentul ludic
este evident, manifestându–se prin luptă, furișare, pândă, urmărire și capturare. O mare parte din
jocul pisicilor și al altor prădători tineri servește la dezvoltarea abilităților de vânătoare. De
exemplu la puii de pisică urmărirea unei mingi pregătesc animalul pentru urmărirea prăzii.
La ierbivore comportamentul de joacă se manifestă prin alergare, sărituri, lupte. La primate
comportamentul ludic este cel mai dezvoltat ele fiind capabile să exploreze și manipuleze
diferite obiecte.
Jocul are loc doar atunci când nevoiele fiziologice ale animalelor sunt satisfăcute, iar
organismul are exces de energie, când este sătul, adăpat și sănătos. Prin joc animalele sunt
capabile de învățare, ele dobândesc experiența necesară pentru procurarea hranei și apărare.
Puii de carnivore învață de la părinți prin joc cum să găsească prada, cum s-o prindă și s-o
mănânce. Animalele adulte se angajează, de asemenea, în joc. Caii, bovinele și alte mamifere
alergă, se urmăresc unele pe altele. Câinii au semnale posturale care le folosesc pentru a atrage
pe alții să joace.
Animalele mature, la fel ca oamenii, nu se joacă la fel de mult când îmbătrânesc. Zoologul John
Byers a descoperit că multe mamifere se joacă până la pubertate, dar apoi petrec mult mai puțin
timp jucându-se. El consideră că aceasta poate fi corelată cu dezvoltarea cerebelului, sugerând că
focalizarea reală a jocului nu este practicarea comportamentelor, ci crearea de conexiuni în
creier.

1.3.9. Inteligența animalelor

Inteligența la animale reprezintă capacitatea de învățare a unui animal prin care acesta
descoperă obiecte și fenomene din mediul înconjurător și are posibilitatea de a rezolva probleme
noi.
Inteligența animalelor a fost studiată mult în ultimii ani, observându-se că în timpul
comportamentelor de apărare sau de supraviețuire, animalele au capacitatea de a acționa
surprinzător, folosindu-se cu ușurința de diverse obiecte din mediul ambiant.
De exemplu, ciorile, la fel ca papagali, sunt păsări foarte inteligente și manipulatoare. Ele se
folosesc de unelte din mediul înconjurător pentru a prinde gândacii ascunși în scoarța copacilor.
Studiind comportamentul lor, s-a observat că dacă hrana, de exemplu viermii, sunt într-un vas cu
apă, ele aruncă în el pietre pentru a crește nivelul acesteia. S-a mai observat că pentru a sparge
nucile ele le aruncau în fața mașinilor. Delfinii sunt mamifere foarte inteligente, ei sunt capabili
să ajute alți delfini răniţi sau bolnavi, ridicându-i la suprafaţa apei, astfel încât să poată respira.
Sunt multe relatări că ei au ajutat pescari care erau în pericol de înec.
Un alt exemplu de inteligență este cel al delfinilor din Shark Bay, Australia, care își creează
măsti de protecție din bureți. Pentru a se hrăni cu o specie de pești care se găsește într-o zonă cu
stânci și corali pe fundul apei, ei se protejează cu ajutorul unor bucăți de bureții de mare și îi
poartă ca și mască de protecție.
Caracatița pătură își folosește tentaculele ca armă, ea are o membrană colorată în culori vii, de
forma unei mantii uriașe, cu care își intimidează prădătorii.
Un comportament ciudat îl are un grup de macaci, care trăiesc în apropierea unui templu budist.
Femelele învață puii să smulgă fire de păr din capul vizitatorilor pe care le folosesc ca ață
dentară.
O specie de păsări Butorides striata este o pasăre care pentru a prinde peștii se folosește de
diverse momeli (insecte, frunze, semințe) sau își confecționează propriile momeli pe care le
aruncă în apă.
Specia Naxia tumida, o specie de crab, se camuflează pentru a se feri de prădători cu
ajutorul plantelor acvatice cum ar fi bureți sau alge.
Gorilele folosesc bețe pentru a măsura adâncimea apei înainte de a intra în apă.
Cimpanezii au capacitatea de a -și confecționa și folosi unelte. Ei deschid fructe cu coaja
lemnoasă cu ajutorul pietrelor. Cimpanzeii din Senegal vânează alte maimuțe, cu ajutorul
sulițelor pe care femelele le ascut cu dinții.
Elefanții au creierul foarte dezvoltat, iar cortexul prezintă un număr aproximativ de
neuroni cu creierul uman. Au o capacitate foarte mare de a învăţa, ei prezintă compasiune şi
empatie. Câinii, au o inteligența complexă, oamenii o măsoară în funcție de cât de repede învață
să se supună comenzilor. Porcii sunt animale foarte inteligente, ele au capacitatea de a rezolva cu
uşurinţă labirinturile şi pot înţelege un limbaj simplu.
Inteligența constă în:  abilitatea de a învăța,  viteza de învățare, capacitatea de a rezolva
probleme, viteza de retragere a materialului învățat.
Cercetările privind inteligența animalelor au evidențiat disponibilitățile intelectuale ale
animalelor, fără a se reuși o împărțire clară, între inteligența umană și inteligența animală. S-a
observat prin experimente, că maimuțele macao și capucinii, urmate de ratoni au avut capacitatea
de a manipula aparate destul de complicate, la fel de bine ca și copii de patru ani (Lewinsohn,
1988).

Nu este clar unde este granița între instinct și rațiune, deoarece unele însușiri din
categoria intelectuală la om, sunt la animale foarte dezvoltate, de exemplu simțul orientării, care
la un om este considerat ca făcând parte din categoria inteligenței la animale el este pus pe seama
instinctului.

Păsările prădătoare prezintă calități speciale care le ajută în capturarea prăzii, față de
păsările granivore care nu necesită abilități speciale în adunarea boabelor sau a altor resurse de
hrană de pe sol. Puii de porumbar (Accipiter gentilis) sunt învățați de către părinți să vâneze
păsări în zbor.

Radu (1988) consideră că, păsările, deși au comportamentul dominat de instinct, prezintă
capacități de a efectua activități dominate de inteligență. Masculul împreună cu femela la
pescărușul albastru își construiesc cuibul pe malul apei. În timpul pauzelor, masculul hrănește
femela, el vânează peștișori pe care îi ucide izbindu-i cu ciocul de un suport dur. Dacă prada este
pentru pui, masculul freacă prada de o ramură de copac pentru a îndepărta toți țepii de pe
suprafață.

Un elefant asiatic pe nume Koshik poate imita cuvinte în limba coreană. Vocabularul
lui constă în câteva cuvinte: salut, stai jos, nu, leagă și bun. Unele dintre cuvinte sunt comenzi pe
care elefantul învățase să le îndeplinească și Tecumseh Fitch, profesor de biologie cognitivă la
Universitatea din Viena este de părere că el înțelege semnificația acestor cuvinte.

Animalele gândesc simt și sunt capabile de multe lucruri uimitoare. Furnincile învață una
de la alta drumul spre sursele de hrană, câinii sunt capabili să învețe multe cuvinte, ciorile și
porumbeii pot recunoaște persoanele. Nu doar maimuțele, elefanții și delfinii sunt specii
inteligente, cum se credea până nu de multă vreme, ci multe specii de dimensiuni mici posedă o
inteligență extraordinară.