PARTICULARITĂŢI DE COMPORTAMENT LA PĂSĂRI

1. Comportamentul nutriţional
Procurarea hranei de către păsări se manifestă ca un veritabil act comportamental
înnăscut, încă din primele ore de viaţă şi îmbracă forme de manifestare absolut specifice.
Galinaceele reuşesc prehensiunea prin actul de ciugulire, iar palmipedele se străduiesc să
prindă, între cele două valve ale ciocului, hrana grosieră pe care, apoi, o înghit; precizia
acestor mişcări este redusă la început şi puţin selectivă, dar, prin înaintarea în vârstă şi prin
repetiţie, pasărea îşi perfecţionează actul mecanic de ingerare a hranei şi învaţă să diferenţieze
rapid şi uşor furajele de elementele lipsite de atribute comestibile (pietre, nisip, sticlă etc.).
În aceste prime faze ale procesului de nutriţie, acuitatea vizuală îndeplineşte un rol de
mare importanţă. Spre deosebire de păsările care zboară şi în special de prădătoare, care au
structurile analizorului vizual specifice hipermetropiei, la galinacee s-a perfecţionat acuitatea
vizuală pentru distingerea obiectelor la mică distanţă. Găinile domestice aparţinând raselor de
talie mare disting foarte bine obiectele din mediul ambiant, până la circa 50 de metri, iar rasele
pitice doar până la 30 m (Engelmann, 1972). De altfel, prin dispunerea ochilor pe părţile
laterale ale capului şi prin mobilitatea lor foarte mică, păsările au un câmp vizual binocular
mic, de numai 30 de grade, dar această deficienţă este suplinită de câmpul monocular, care
fiind deosebit de larg (360 de grade) le permite să perceapă vizual obiectele şi fenomenele
care se ascund în spatele lor.
O altă particularitate a comportamentului nutriţional, care se poate desfăşura alternativ
cu prehensiunea, este râcâirea pământului cu ghearele, în tentative de a descoperi noi surse de
hrană. Această activitate cu caracter ereditar se manifestă la pui începând cu a II-a zi de viaţă.
Caracterul înnăscut al acestui comportament este atestat de faptul că el se manifestă la
galinacee, în special la găini, indiferent de sistemul de creştere şi exploatare, chiar şi în baterii,
unde pasărea nu dispune de condiţii naturale, iar hrana este la dispoziţie din abundenţă.
O altă reminiscenţă a comportamentului nutriţional din perioada când găinile erau
crescute în libertate este şi fuga uneia, care poartă în cioc un fragment de furaj ce nu poate fi
înghiţit ca atare. Subiectul este urmărit de alte păsări, care încearcă să-i răpească prada pe care
o poartă în cioc.
Adăparea păsărilor se face prin introducerea ciocului în apă şi ridicarea apoi a capului,
pentru a se realiza deglutiţia.
Simţul olfactiv este slab exprimat la galinacee şi palmipede, ca de altfel şi cel gustativ,
1
deşi găina poate să perceapă cele patru calităţi organoleptice esenţiale: dulce, sărat, amar, acru.
Din acest motiv, însuşirile organoleptice ale nutrienţilor nu le condiţionează consumul decât în
cazuri excepţionale, când concentraţia lor este foarte mare. Comportamentul nutriţional al
galinaceelor este influenţat mai mult de impresiile optice şi tactile, în mod deosebit de forma,
dimensiunile, culoarea şi, eventual, aspectul furajelor, stimulii gustativi având un rol secundar.

2. Comportamentul sexual
Comportamentul sexual al păsărilor recunoaşte trei modalităţi de manifestare, şi
anume:
• reproducerea monogamă, când masculul şi femela formează un cuplu care participă
împreună la instalarea şi construirea cuibului, clocirea ouălor şi creşterea puilor, aşa cum se
întâlneşte la ciori, turturele, coţofane, porumbei;
• reproducerea poligamă, care constă din împerecherea unui mascul cu mai multe
femele, care ocupă un anumit teritoriu, acestea urmând să asigure construirea cuibului,
clocirea ouălor, creşterea puilor. Acest tip de reproducere se întâlneşte la dropie, cocoş de
munte, fazan;
• reproducerea poliandră, se caracterizează prin faptul că femelele aleg partenerii, o
femelă putându-se acupla succesiv cu mai mulţi masculi.
Dintre păsările domestice, găina, curca, raţa sunt poligame, în timp ce gâsca, şi mai
ales porumbelul, sunt monogame.
Comportamentul păsărilor în perioada împerecherii este deosebit de interesant, atât sub
aspectul manifestării celor doi parteneri, cât şi al înfăţişării lor. În perioada premergătoare
împerecherii, păsările ce aparţin sexului activ îşi modifică mult înfăţişarea printr-un penaj
variat, viu colorat, prin apariţia unor excrescenţe cornoase, ca şi prin coloritul puternic al
ciocului şi picioarelor. Dansurile nupţiale executate de cei doi parteneri sau numai de unul
dintre aceştia) sunt adevărate ritualuri, parade de mare virtuozitate, prin care indivizii se
curtează reciproc, etalându-şi tandreţea prin mişcări specifice de mare spectaculozitate. Ei sar
şi se răsucesc în aer, întind gâtul şi se târăsc pe sol, aleargă în cerc, se ridică în plan vertical,
adoptând poziţia pinguinului, oferindu-şi ofrande culese din mediul ambiant. În acest tumult
sentimental, bărbătuşii, mai rar femelele, angajează sau numai simulează lupte cu exemplare
de acelaşi sex, emit sunete foarte variate ca intensitate, modulaţie şi timbru.
Dimorfismul sexual sub raportul dimensiunilor corporale, al coloritului şi al
combativităţii este net în favoarea sexului activ. La speciile monogame şi poligame, masculii
2
au talia mai mare decât femelele, penajul mai viu colorat şi sunt mai agresivi, în timp ce la
păsările poliandre, femelele sunt mai puternice, au talia mai mare, sunt mai frumos împodobite
şi mai combative, antrenând dispute de rivalitate.
La păsările sălbatice, dar şi la cele domestice, se întâlnesc două modalităţi de
reproducere: nidicolă şi nidifugă.
În cazul reproducerii nidicole, cuiburile sunt complicate, construite cu migală şi chiar
cu măiestrie, în locuri greu accesibile. Puii la ecloziune sunt lipsiţi de pene, cu ochii şi
orificiile urechilor lipite. Ei sunt absolut neajutoraţi, nu se pot deplasa şi vor rămâne în cuib
până la completa lor dezvoltare, când ies la zbor. În această perioadă, părinţii sunt foarte
grijulii, îi hrănesc cu mult devotament şi menţin curăţenia cuibului, îndepărtând excrementele
şi materialul murdărit. În acest mod se comportă vrăbiile, piţigoii, ciocârliile, sticleţii, ciorile,
coţofanele, gaiţele, corbii, acvilele, berzele etc.
La speciile cu reproducerea nidifugă, cuibul este, de regulă, rudimentar şi amplasat la
suprafaţa solului sau la mică înălţime. Puii sunt acoperiţi cu puf şi, după uscarea acestuia ei
sunt capabili să se deplaseze prin mers, fugă, înot, orientându-se în spaţiu datorită organelor de
simţ destul de dezvoltate. Ei se pot hrăni singuri, părinţii care-i însoţesc ajutându-i să găsească
şi să aleagă hrana, să-i ferească de duşmani. În acest mod se reproduc corcodelul, fundacul,
cocoşul de munte, dropia, potârnichia, lişiţa, precum şi găina, curca, raţa, gâsca etc. Aproape
toate păsările monogame aparţin speciilor cu reproducere nidicolă, în timp ce speciile
poligame şi poliandre fac parte din categoria păsărilor cu dezvoltare şi reproducere nidifugă.
La galinaceele, şi mai puţin la palmipedele domestice, dimorfismul sexual este foarte
slab exprimat. Masculii au, în general, dimensiuni mai mari, învelişul plumifer mai compact,
penele sunt mult mai frumoase, cu luciu strălucitor şi etalează un veritabil pastel coloristic.
Răţoii, gâscanii sunt mai modeşti în comportament, în timp ce cocoşii şi curcanii se
diferenţiază net de femele prin dimensiuni corporale, culoarea penajului şi, mai ales, printr-o
serie de mişcări caracteristice, pe care le execută concomitent cu horiplumaţia şi lăsarea
aripilor în jos.
Cocoşul este mult mai potent decât curcanul, dar frecvenţa actelor copulatorii diferă
foarte mult de rasă. La rasele uşoare, cocoşul poate efectua 30-50 cuplări pe zi, iar la rasele
grele numărul acestora este doar de 5-10. Cocoşul execută actul sexual după un anumit
ceremonial, ce include mai multe faze, a căror succesiune nu este totdeauna respectată de toţi
indivizii. Iniţial, cocoşul atrage femela, mai corect o apelează printr-un cârâit caracteristic,
oferindu-i diferite sortimente de hrană. Apoi, el adoptă o atitudine de curtare, cu ridicarea
3
penelor din regiunea cervicală şi lăsarea unei aripi în jos, cu penele larg răsfirate. În această
atitudine impunătoare, cocoşul se deplasează într-un pas caracteristic (parcă împiedicându-se)
în jurul găinii, ajungând astfel în spatele ei, poziţie din care o abordează pentru executarea
actului copulator. Reacţia găinii poate fi de evitare prin fugă sau de acceptare (aplecare), când
ea se lasă la pământ, într-o atitudine imobilă, similară poate cu sindromul de imobilitate
descris la scroafa aflată în călduri, când acceptă masculul. De regulă, găinile în perioada
depunerii pontei caută compania cocoşului, îi acceptă cu uşurinţă "curtea" sau, pur şi simplu,
la apropierea cocoşului se lasă la pământ, adoptând poziţia de acceptare.
Sistemul intensiv de creştere a găinilor, fie pe aşternut permanent, dar mai ales în
baterii, a modificat mult comportamentul sexual al cocoşului. Actul acuplării a fost foarte mult
simplificat, cocoşul simulând câteva secvenţe din ceremonial sau, fără altă fază pregătitoare, el
prinde găina cu ciocul de penele sau pielea regiunii capului şi o "calcă".
Curcanul este mai puţin potent decât cocoşul şi afişează parcă un aer distant şi foarte
preţios. Iniţiativa în desfăşurarea actului sexual, apreciată în special prin insistenţă, aparţine
femelei. Aceasta se apropie de mascul, îi caută compania, întârziind în preajma lui, ciugulind
furaje imaginare sau, pur şi simplu, se aşează pe pământ, aşteptând şi acceptând să fie
"călcată" de curcan. În această perioadă, consumul de furaje este parcimonios, pasărea este
abătută şi poate prezenta un sindrom caracteristic de imobilitate, care se manifestă chiar şi la
apropierea omului - prin lăsarea ei la pământ şi refuzul de a părăsi locul, chiar în alternativa în
care este bruscată.
Modalităţile de depunere a pontei depind de specie, de rasă, de condiţiile de creştere şi
întreţinere. Raţele sunt puţin pretenţioase, ele pot improviza un cuib, dar, de cele mai multe
ori, abandonează oul direct pe sol şi nu totdeauna într-un loc anume. Curca şi gâsca etalează o
recunoscută şi nedisimulată modestie, ele depunând, aproape în fiecare zi, câte un ou într-un
loc retras, unde şi-au amenajat un cuib şi unde se deplasează, de fiecare dată, în linişte şi totală
discreţie.
Găina crescută în sistem gospodăresc etalează, atât înainte, dar mai ales după
depunerea fiecărui ou, un adevărat spectacol. Ea îşi alege cu grijă un loc ascuns, ferit de
acţiunea directă a razelor solare, unde îşi construieşte un cuib destul de confortabil. Înainte de
ouat, găina devine neliniştită, se deplasează agitată, căutând parcă ceva, pentru ca în cele din
urmă să se aşeze în cuib, unde va depune oul. Încheierea acestei activităţi comportamentale
este anunţată cu mult zgomot de către găină, printr-un cotcodăcit caracteristic, la care se
asociază uneori şi cocoşul.
4
 În sistemul intensiv de creştere a găinilor de reproducţie, depunerea pontei se face după
acelaşi ceremonial, dar mult mai puţin zgomotos şi la o intensitate foarte redusă.
Comportamentul de apetenţă (căutare), de exemplu, nu se manifestă decât la puţine exemplare
şi doar la începutul ouatului, cu stereotipii cum ar fi amenajarea cuibului, executate în "gol",
deşi în baterii lipsesc materialele necesare. Majoritatea acestor păsări depun ponta direct pe
pardoseala grătar, fără a mai respecta cunoscutul ritual zgomotos. Rareori se mai poate auzi
într-o hală cotcodăcitul caracteristic de "ouare" sau ceva asemănător. De altfel, rasele
specializate pentru producţia de ouă, în mod desoebit rasa Leghorn, au pierdut
comportamentul instinctiv de clocire, care poate fi, totuşi, declanşat prin inocularea
prolactinei.
Comportamentul de clocire a ouălor survine către sfârşitul pontei, când pasărea emite
un cotcodăcit ritmic, caracteristic, întârzie mai mult timp în cuib şi prezintă horiplumaţie. Ea
dobândeşte o stare de linişte după aşezarea pe ouă, pe care nu le mai părăseşte până la
ecloziune decât cu mici intermitenţe. Metabolismul ei se reduce considerabil, ca şi consumul
de furaje, care poate să ajungă doar la 1/ 5 din raţia normală. O dată pe zi, cloşca părăseşte
cuibul pentru a se hrăni, adăpa şi pentru evacuarea dejecţiilor. Timpul necesar acestor
activităţi este foarte scurt.

3. Comportamentul social
Forţarea biologică a raselor şi a liniilor de păsări înalt performante, în primul rând, prin
înseşi producţiile realizate, dar şi prin eforturile lor de adaptare la condiţiile total artificiale de
viaţă, au redus proporţional rezistenţa acestora.
În sistemul intensiv de creştere a păsărilor, în unităţi organizate pe principii industriale,
au apărut fenomene noi, ca stressul social sau ierarhia socială, în cadrul cărora se disting relaţii
de dominanţă şi de subordonare. Primele semnale, care anunţă declanşarea ostilităţilor pentru
stabilirea ierarhiei de grup, apar încă de la vârsta de două săptămâni şi ele au, la început, un
caracter ludic. Pe măsură ce păsările înaintează în vârstă, luptele devin din ce în ce mai dure,
culminând cu perioada instalării maturităţii sexuale, când acţiunile agonistice ating apogeul,
fiecare membru al grupului angajând dispute cu ceilalţi indivizi, până când se instalează o
ierarhie de rang relativ stabilă.
Dacă grupul este constituit dintr-un număr mic de păsări, ierarhia are un caracter linear
(A > B > C > D etc.), cu un lider care domină tot grupul şi apoi o succesiune de ranguri
inferioare, ce se va încheia cu un individ dominat de toţi ceilalţi membri. Dacă lotul de păsări
5
este mai numeros (peste 10 indivizi), ierarhia de rang va avea o configuraţie geometrică tri sau
multiunghiulară (Moess, 1987). Odată stabilită ierarhia în grup, manifestările agonistice se
reduc treptat, între membrii grupului instalându-se relaţii conciliante.
Atmosfera de calm şi linişte relativă din cadrul unui grup poate fi, din nou, perturbată
dacă unele păsări se îmbolnăvesc (ele pierd imediat rangul avut în ierarhia socială), sau în
grupul respectiv sunt introduse păsări străine. În aceste cazuri, luptele apar şi cresc în
intensitate, până când se constituie o nouă ordine ierarhică, ce va întrona, din nou, liniştea şi
stabilitatea în grup. Dominanta în sânul unui colectiv este determinată de aşa-numita ordine a
loviturilor de cioc, alături de care pot concura şi alţi factori ca vârsta, sexul, experienţa etc.
Dominanţa constă în deplasarea liberă, dezinvoltă a individului dominant în spaţiul afectat
grupului, precum şi în prioritatea acestuia la hrană, apă, spaţiu de odihnă.
Insuficienţa frontului de furajare şi de adăpare, în condiţiile unei suprapopulări a unui
spaţiu, determină stress psihic şi apariţia unor tulburări de comportament, manifestate prin
creşterea agresivităţii şi, deci, a numărului de confruntări, printr-o continuă alergare a puilor în
căutare de hrană. În aceste condiţii, nu se realizează sporul în greutate, procentul de
morbiditate creşte, se constată o heterogenitate accentuată a efectivului şi un număr foarte
mare de pui hipotrepsici.
Introducerea unei păsări într-un compartiment s-a soldat totdeauna cu declanşarea unui
conflict. Pasărea intrusă rămâne, iniţial, imobilă în locul unde a fost aşezată, uitându-se
speriată în jur, în timp ce puii sau găinile, din lotul în mijlocul căruia a fost introdusă,
încetează consumul de hrană şi alte activităţi, apropiindu-se cu mare curiozitate de "musafir".
Momentul declanşării conflictului va fi marcat de prima lovitură aplicată cu ciocul victimei,
care va răspunde printr-un comportament pasiv de autoapărare, fugind şi refugiindu-se în zone
lăturalnice, sub diferite obstacole (adăpost, hrănitori etc.).
Comportamentul social, reacţia păsărilor şi finalizarea confruntărilor sunt puternic
influenţate de condiţiile de creştere şi de exploatare, de spaţiul pe care păsările îl au la
dispoziţie. În cazul creşterii în baterii, violenţa disputelor atinge praguri dramatice, iar destinul
multor indivizi de rang inferior este, de foarte multe ori, tragic. În spaţiul limitat al bateriei,
ierarhia de rang se manifestă cu pregnanţă, liderul fiind reprezentat, în cele mai multe cazuri,
de pasărea cea mai puternică, mai bine dezvoltată. Ea domină cu autoritate colectivitatea din
care face parte şi această atitudine poate fi observată, cu destulă uşurinţă, chiar şi de persoane
mai puţin avizate.
În contrast, păsările cu statut inferior se distanţează de lider, eşalonându-se pe 2-4
6
trepte de ierarhie, pe ultima treaptă situându-se, de obicei, pasărea cea mai mică şi mai debilă.
Ea preferă spaţiile greu accesibile, mai mult colţurile cuştii, unde se refugiază ghemuindu-se
pe pardoseală, într-o atitudine de frică şi o permanentă stare de veghe, pentru a se putea apăra
de agresivitatea celorlalţi indivizi, totdeauna prin fugă şi nu prin ripostă directă. Aceste păsări,
cu statut de subordonare, se deplasează numai cu capul în jos, printre picioarele celorlalte,
accesul lor la sursa de hrană fiind permis numai după ce restul grupului a dobândit starea de
saţietate. În aceste condiţii, ingerarea furajelor se face sacadat, într-un ritm alert şi în mai
multe reprize. Obişnuit, ele ciugulesc de câteva ori, la repezeală, ceea ce a rămas în jgheabul
de furajare şi se retrag apoi într-un colţ al bateriei, aşteptând un alt moment prielnic pentru a se
apropia de sursa de hrană. Aceste tentative de hrănire nu scapă observaţiei celorlalţi membri ai
grupului, care încearcă, şi chiar reuşesc, să le aplice lovituri de cioc, de regulă în regiunea
capului. Dacă, în urma aplicării unei astfel de lovituri într-o zonă vulnerabilă, aşa cum este
regiunea craniană sau cea caudală, pasărea acuză o rană sângerândă, apariţia primei picături de
sânge va constitui semnalul ce va declanşa o ploaie de lovituri, pe care subiectul molestat le va
suporta cu stoicism, fără a se împotrivi. Acest acces tipic de canibalism cuprinde, prin puterea
imitaţiei, tot grupul de indivizi şi sfârşeşte, de obicei, prin eviscerarea victimei şi, deci,
uciderea ei. Am încercat să verificăm şi să declanşăm această tulburare de comportament
printr-un experiment foarte simplu. Într-un compartiment cu găini ouătoare, crescute pe
aşternut permanent, constituit din rumeguş sau talaj, s-au împrăştiat câteva picături de fuxină.
După câteva momente de indiferenţă, păsările curioase au început să se apropie tot mai mult
de zona colorată, formând un cerc în jurul ei; apoi, a fost suficient ca un singur individ să
înceapă să ciugulească rumeguşul acoperit cu vopsea roşie, pentru ca la un semnal, toţi ceilalţi
membri ai grupului să i se alăture şi, în câteva minute, pata colorată să dispară.
Comportamentul păsărilor a fost studiat şi în cazul introducerii în hală a unor obiecte
sau persoane străine. La aşezarea obiectelor în compartiment, puii au fugit speriaţi, pentru ca,
după 8-10 minute, să se apropie prudent de acestea, formând un cerc larg în jurul lor. După 48
de ore, păsările s-au obişnuit cu obiectele nou introduse, pe care le-au asimilat ca făcând parte
din habitatul lor obişnuit.
La intrarea persoanelor străine, reacţia păsărilor depinde de distanţa parcursă de
persoană în hală, de îmbrăcămintea acesteia, de zgomotul pe care îl face. În cazul în care
persoana este îmbrăcată în halat alb, puicuţele de înlocuire, dar nu şi puii de carne,
reacţionează violent, refugiindu-se în colţul cel mai îndepărtat al compartimentului. Dacă
persoana este îmbrăcată în salopetă sau într-un halat albastru, intensitatea reacţiei de stress a
7
păsărilor este mică, ele se sperie numai dacă persoana respectivă intenţionează să intre în
compartiment. Aceste reacţii diferite ale păsărilor îşi găsesc explicaţia în fenomenul de
"imprinting", care înseamnă învăţarea de către pui a unei reacţii filiale faţă de un obiect sau o
fiinţă, diferită de mama lor. Fenomenul a fost studiat mai ales la raţe şi gâşte, dar mai puţin la
găini, el manifestându-se timpuriu în cursul vieţii şi pe o perioadă scurtă de timp. Astfel,
Barnett (1971) a observat că bobocii de raţă, crescuţi din primele zile în compania unui anumit
obiect, îl urmează cu fidelitate. După o lună de zile, când raţele au putut să aleagă între
obiectul respectiv şi mama lor adevărată, ele au ales obiectul cu care se obişnuiseră de la
început şi pe care îl asimilau drept mamă.
Rezultatul acestui proces de învăţare este fuga puicuţelor la apariţia halatului de
culoare albă, fugă care este, în mod indubitabil, un mijloc de evitare, o formă de manifestare a
unui comportament protector. Explicaţia fenomenului constă în faptul că medicul veterinar
poartă, ca echipament de protecţie, un astfel de halat, iar intrarea sa în hală coincide, aproape
întotdeauna, cu vaccinarea păsărilor sau contenţia lor, oricum un stress pe care acestea îl
suportă şi care le-a trezit fenomenul de "imprinting". Reacţia mai redusă a puilor de carne se
datoreşte tehnologiei sanitar-veterinare, care prevede ca vaccinurile să fie administrate la
această categorie de producţie în apa de băut, şi nu prin inoculări parentale. De asemenea,
păsările au reacţionat mai puţin violent la apariţia unor persoane străine îmbrăcate în halat
albastru sau în salopetă, pentru că acesta este echipamentul de protecţie al îngrijitoarelor, cu
care puii s-au obişnuit încă de când erau foarte mici (I. Coman, 1993).
Aceste noţiuni de etologie prezintă importanţă practică, deoarece, ele aplicate, pot
contribui la întocmirea unei tehnologii corecte de exploatare a animalelor. Astfel, ţinând
seama de faptul că acestea se obişnuiesc cu îngrijitorii încă din primele zile de viaţă, este
recomandabil ca ei să nu fie înlocuiţi pe parcursul ciclului de producţie şi, dacă este posibil, să
poarte acelaşi echipament de protecţie. Este interzisă, de asemenea, intrarea în ferme sau în
adăposturile de animale a persoanelor străine sau care nu poartă un echipament adecvat de
prevenţie. Se va asigura animalelor un spaţiu suficient de odihnă şi hrănire, precum şi o
densitate optimă pe unitatea de suprafaţă şi volum.