PARTICULARITĂŢI DE DIGESTIE LA IEPURELE DE CASĂ

În cavitatea bucală, furajele, prinse cu ajutorul buzelor, sunt mărunţite de către dinţi
şi umectate, în cursul masticaţiei, cu secreţia glandelor salivare (salivă). Cu ajutorul
mişcărilor limbii, furajele mărunţite şi insalivate sunt transformate în bol alimentar.
Concomitent cu prelucrarea fizică a furajelor, în gură se declanşează un proces biochimic
de hidroliză a amidonului sub acţiunea amilazei (ptialinei) din salivă. Saliva conţine şi
lizozim, care este o mucinază cu rol bacteriostatic. După deglutiţie, bolul alimentar format
străbate faringele şi esofagul pentru a ajunge în stomac.
În stomac se continuă mărunţirea mecanică a furajelor ingerate şi are loc o puternică
activitate hidrolitică. Numeroase glande conţinute de mucoasa gastrică secretă sucul gastric,
care conţine 99% apă şi 1% substanţe anorganice (acid clorhidric) şi organice (enzime şi
mucina). Acidul clorhidric, secretat de celulele marginale ale glandelor fundice, imprimă
sucului gastric o puternică reacţie acidă (pH=1) necesară activităţii enzimelor gastrice şi
distrugerii bacteriilor ingerate (proprietăţi antiseptice) odată cu nutreţurile. Mucina
protejează mucoasa gastrică de acţiunea distructivă a acidului clorhidric.
Procesele digestive la nivelul stomacului sunt condiţionate de structura enzimatică a
sucului gastric, care conţine pepsină, chimozină (labfermentul) şi lipază. Pepsina, în mediu
acid, asigură hidroliza protidelor până la albumoze şi peptone. La tineretul sugar,
chimozina cazeifică laptele sub formă de cazeinat de calciu. În prezenţa ionilor de calciu
protidele solubile din lapte sunt coagulate, după care cazeina este supusă digestiei protidice
de către pepsină. Lipidele sunt supuse şi ele unui foarte slab proces de digestie. Lipaza
gastrică scindezză, în parte, moleculele de grăsimi neutre (în special pe cele din lapte) în
glicerol şi acizi graşi.
Procesul de digerare a glucidelor, declanşat în cavitatea bucală, se continuă în
stomac până când bolul alimentar se îmbibă cu sucul gastric puternic acid, care prin
schimbarea pH-ului inhibă activitatea diastazică a ptialinei.
În urma digestiei gastrice, bolul alimentar devine lichid, fiind denumit chim gastric.
Deplasarea alimentelor din stomac în duoden se datorează în principal presiunii exercitate
în direcţia pilorului de către conţinutul ingerat (furaje, crotine moi). Această particularitate,
precum şi secreţia continuă de suc gastric care trebuie tamponat, solicită la iepuri o ingestă
aproape continuă (furaj şi crotine moi), atât ziua cât şi noaptea.
În duoden, chimul gastric ajunge în contact cu sucul intestinal, cu bila (secretată de
1
ficat) şi cu sucul pancreatic, care intervin în neutralizarea acidităţii acestuia şi în
desfăşurarea unor procese complexe de digestie.
Sucul intestinal contribuie la neutralizarea acidităţii chimului gastric. Prin enzimele
proteolitice pe care le conţine continuă şi desăvârşeşte scindarea poli- şi di-peptidelor până
la stadiul de aminoacizi (făcând posibilă absorbţia lor), iar prin enzimele glucolitice
continuă hidroliza glucidelor până la stadiul de "oze".
Bila (ficatul iepurelui secretă zilnic 136 ml), participă la neutralizarea şi
alcalinizarea chimului gastric ajuns în intestin, creând astfel condiţii pentru digestia tripsică
şi oprind acţiunea pepsinei. Sucul pancreatic este bogat în lipază, în enzime proteolitice şi
aminolitice.
În mediul alcalin din intestin, glucidele nehidrolizate în cavitatea bucală sunt
digerate sub acţiunea amilazei pancreatice şi a celorlalte enzime amiolitice din sucul
intestinal. Astfel, amidonul este scindat în prima etapă până la stadiul de maltoză
(dizaharid), iar, ulterior, acesta se desface în "oze".
Sub acţiunea lipazei pancreatice, lipidele ingerate sunt digerate aproape în întregime
în intestinul subţire. Prin mişcări peristaltice, de segmentare ritmică şi de pendulare, chimul
este împins înspre intestinul gros. Pe parcursul înaintării chimul cedează substanţele
digerate, care apoi sunt absorbite în circuitul sanguin.
Digestia celulozei din hrană (reprezintă sursa de formare a acizilor graşi volatili) la
iepure are loc sub acţiunea celulazelor elaborate de flora microsimbiontă din cecum (M.
Bura, 1995).
Primele fracţiuni alimentare neabsorbite ajung în cecum după circa o oră de la
ingerare. Conţinutul cecal este omogenizat de cele 1014 contracţii ale cecumului pe minut.
Caracteristic iepurelui este menţinerea relativ constantă a pH-ului (între 5,5-6,4) şi a
substanţei uscate (între 22-23|). Din punct de vedere numeric, flora microsimbiontă de
cecum (14,5x1011 bacterii/g substanţă uscată) este mai numeroasă decât cea din
prestomacele rumegătoarelor (Lebas, 1981). Flora microsimbiontă, îndeosebi cea
celulozolitică, participă la digestia constituenţilor celulelor vegetale (a celulozei) cu
formarea de acizi graşi volatili (mai ales de acid acetic) care traversează pereţii cecali şi
ajung în circuitul sanguin, contribuind astfel la satisfacerea cerinţelor energetice ale
organismului.
Dezvoltarea şi înmulţirea microsimbionţilor ca urmare a biosintezei proteice,
sporeşte valoarea biologică a proteinei din raţii pe seama N neproteic, prin formarea de
2
aminoacizi. Aminoacizii rezultaţi (unii chiar esenţiali) din "digerarea" acestor
microorganisme pot fi depozitaţi şi de către peretele cecal, de unde sunt eliberaţi progresiv
în circuitul sanguin. Activitatea microsimbiontă cecală determină sinteza micro biană ş a
altor nutrienţi, cum ar fi vitaminele C, K şi a celor din complexul B, care completează
valorile de necesar ale iepurilor.
După o stocare de circa 6 ore în cecum, alimentele ajung în colon, unde sunt
transformate în cocoloaşe moi (crotine moi), acoperite cu mucus şi cu o umiditate ridicată
(70-80|). Crotinele moi străbat segmentele terminale ale intestinului gros (colonul şi rectul)
şi ajung la anus, de unde sunt preluate cu gura de către iepure şi reingurgitate. Acest proces
este cunoscut sub numele de cecotrofie (coprofagie).
Cecotrofia. La iepure, animal erbivor nerumegător, datorită particularităţilor
tubului digestiv, cecotrofia constituie un act fiziologic necesar. Comparativ cu
rumegătoarele, la care acţiunea microsimbionţilor în sinteza unor substanţe cu valoare
nutritivă se desfăşoară în rumen, care precede o suprafaţă mare de digestie şi absorbţie
creată de stomcul propriu-zis, intestinul subţire şi cel gros, la iepure, rolul rumenului este
preluat de cecum, dipus în partea terminală a intestinului, fapt pentru care principii nutritivi
nu pot fi utilizaţi. Acesta este motivul pentru care iepurele este capabil să beneficieze de
elementele nutritive elaborate de microflora specifică a cecumului său doar prin reingerarea
propriilor sale excremente sub formă de crotine moi (cecotrofe).
Cecotrofia debutează la puii de iepure odată cu consumarea furajelor celulozice, în
jurul vârstei de trei săptămâni (Lebas, 1981).
Cecotrofele sunt preluate cu gura direct de la anus şi înghiţite fără a fi mestecate.
Ajunse în stomac, ele sunt menţinute în prima parte a acetuia, unde, sub acţiunea mişcărilor
peristaltice, se amestecă cu nutreţurile recent ingerate. Acest amestec realizat în proporţii
variabile este trecut în intestinul subţire, unde are loc a doua digestie şi asimilaţie
intestinală. Fără a pătrunde din nou în cecum la cel de-al doilea ciclu digestiv, nutreţurile
ajung în colon, segment în care sunt deshidratate (umiditatea se reduce la 45-50|) şi
transformate în crotine dure, formă sub care sunt eliminate prin anus.
Datorită celor două cicluri de trecere a furajelor ingerate prin tubul digestiv,
iepurele poate fi considerat un pseudo-rumegător, iar ceoctrofia constituie o necesitate
biologică şi nu un viciu.
Prin cecotrofie, coeficientul de digestibilitate a fracţiunilor nutritive reingerate
creşte considerabil, deoarece după digerarea acestora în cecum, în cadrul primei treceri prin
3
tubul digestiv, ele sunt absorbite în proporţie foaret mare doar la cea de a doua trecere prin
intestinul subţire. În această situaţie se găsesc în special aminoacizii şi vitaminele
complexului B şi vitamina C. S-a constatat că aceste crotine moi (cecotrofele) sunt mai
bogate de circa 6 ori în acid pantotenic, de 4 ori în niacină şi riboflavină şi de 3 ori în
vitamina B12 decât crotinele dure. Ghidenne şi Lebas (1987) au constatat că nivelul
proteinei brute din cecotrofe este dublu celui din crotinele dure. Iepurele consumă hrana
zilnică în 70-80 tainuri. La fiecare tain, care durează 1-3 minute, ingeră 1-4 g furaj.

Fig. 1. Schema coprofagiei la iepure (după M. Bura, 1995)