1.4.

Teritorialitatea și funcția de comunicare dintre animale

1.4.1. Comportamentul teritorial

Comportamentul teritorial reprezintă modalitățile prin care un animal sau un grup de

animale își delimitează și protejează teritoriul de invazia altor specii. Teritoriile pot fi marcate
prin sunete precum cântecul păsărilor sau de mirosuri, de exemplu feromonii prezenți la multe
mamifere și insecte. Atunci când apar intruși care invadează teritoriul, au loc urmăririle și
luptele.
Teritorialitatea, ca și semnificație ecologică și etologică implică animalul ca individ,
grup, turme, stoluri și reprezintă spațiul temporar sau permanent ocupat de o biocenoză într-un
interval de timp.
Teritorialitatea are un loc central, bine delimitat și o zonă adiacentă, fără o precisă
delimitare, dar care nu depășește anumite limite. Raza zonei variază ca extindere și depinde de
specie, de numărul de animale și de cantitatea hranei.
Atunci când teritoriul este comun unei populații, fiecare individ poate să aibă un loc
anume, delimitat, în funcție de existența sau absența instinctului ierarhic al speciei respective.
La canide și feline marcarea teritoriului se realizează prin urinarea pe stâlpi, garduri,
porți, copaci, roți de mașină, colțurile caselor. La erbivorele sălbatice, la ovinele și caprinele
domestice, marcarea teritoriului se realizează cu ajutorul unor glande specifice, pe vârful
lăstarilor, tufișuri sau pe pășune.
Carnivorele au un teritoriu mult mai mare, comparativ cu ierbivorele. O perioadă mare de
timp, comportamentul teritorial a fost studiat doar la păsări, deși este prezent și la vertebrate,
fiind foarte important. În ultimii ani au fost făcute numeroase studii asupra comportamentului
teritorial la primate, feline, cervide și alte mamifere.
Păsările monogame, au ca zeste ereditară comportamentul teritorial care se caracterizează
prin ocuparea unui teritoriu în care are loc hrănirea, ceremonialul de reproducere, jocurile de
împerechere, construirea cuibului, depunerea pontei, clocitul și creșterea puilor. Indivizii cei mai
viguroși și puternici dețin cele mai bune teritorii pentru cuibărit, față de indivizii mai puțin
dezvoltați, care pot rata posibilitatea de a se reproduce (Radu, 1988).
Păsările, de obicei, evită supraaglomerarea unei anumite suprafețe de teren, în caz contrar
resursele de hrană se epuizează repede.
La păsările poligame și poliandre instinctul teritorial nu este prea dezvoltat, totuși ele în
perioada de depunere a pontei, ocupă un anumit teritoriu. După reproducere, femelele se
răspândesc în teritoriu unde depun ponta, clocesc și cresc puii.
Fenomenul de recunoaștere și de stăpânire a unui anumit teritoriu a fost descris de McBride (1972) sub
numele de "home range. Lebăda își delimitează pe luciul apei un teritoriu de aproximativ 2 km unde nu
permite accesul altei păsări. Orice intrus care tranzitează teritoriul, trebuie să se retragă foarte repede sau să
accepte lupta. Ursul american Grizzly, își marchează teritoriul pe copacii cu colții și ghearele membrelor
anterioare. Prin această marcare el emite avertismente pentru alt urs care trebuie să părăsească teritoriul. La
ursul brun masculii la maturitate își părăsesc mama, iar femelele își stabilesc teritoriul în apropierea mamei.
De multe ori au loc suprapuneri de teritorii, mai ales în zonele în care hrana este foarte abundentă, fiind
cunoscute cazuri în sunt până la 80 de urși pe un habitat de câteva sute de hectare. La câini poate apărea
agresivitatea față de străini, cel mai des este întâlnită agresiunea teritorială, apare atunci când persoane sau
animale străine intră pe teritoriul, curtea sau casa lor.
 Corcodelul mare sosește în Delta Dunării primăvara devreme și folosește ca și loc de
cuibărire aceleași locuri ca și anul precedent. În situația când cuibul este ocupat, el luptă pentru a
alunga intrușii, marcând teritoriul.
Teritoriul unui carnivor este, suficient de mare pentru a avea destule resurse și pentru a
cheltui optim energia în timpul apărării teritoriale. Leul mascul adult își păzește teritoriu și
descurajează rivalii să intre în teritoriu prin patrulare, marcare și răcnire. Bertram B (1973), Van
Orsdol KG, Hanby JP, Bygott JD (1985), Funston PJ et al (1998)
La fundacul polar iernarea are loc în Deltă, primăvara migrează câtre zonele nordice unde
se reproduce iar cuplurile își delimitează un teritoriu, iar strigătul de marcare teritorială poate fi
auzit câțiva kilometrii, iar intrușii părăresc în grabă teritoriul. În timpul perioadei de reproducere,
perechile patrulează și se rotesc în zbor deasupra teritoriului și scot sunete prelungi, jalnice, la
care răspund perechile din teritoriile învecinate (Radu, 1988).
Deși animalele domestice nu sunt animale teritoriale, ele memorează și recunosc
adăpostul și locul de furajare, care le conferă siguranță, ele se leagă afectiv de el. În cazul
apariției unui incendiu este foarte greu să se evacueze animalele sau acestea să fie menținute
afară, deoarece stresul și spaima pot duce la adăpostirea animalelor în locul pe care îl considerau
familiar lor (Palicica, 1999)

Comportamentul teritorial are mai multe avantaje pentru împerecherea și creșterea puilor,
previne suprapopularea și diminuează lupta pentru hrană. Animalele care au au anumit teritoriu
devin familiare cu o anumit areal, învață de unde să-și procure hrana, să se adăpostească și să se
ferească de pericole.

1.4.1.1. Tipuri de teritorii:

 - teritorii de acuplare, nidare şi hrănire a puilor (vrabia nord-americană - Melospiza
melodia) la care masculul stabilește un anumit teritoriu, prin delimitarea unei zone de
aproximativ 2000 de metrii, iar în cazul apariției unui intrus, acesta este amenințat, iar în
cazul în care acesta nu se retrage el va fi atacat. Masculii care migrează iarna spre zonele
mai calde, la întoarcere își păstrează vechiul teritoriu. Dacă este ocupat ei caută să alunge
pe noul proprietar iar dacă nu reușesc se instalează în imediata vecinătate. Femelele nu
ocupă un teritoriu, ci îl adoptă pe cel al masculului, unde depune ouăle, clocește și crește
pui
După numărul ocupanțiilor teritoriile sunt împărțite în:
 teritorii individuale (teritoriile animalelor carnivore: tigru, urs, râs)
 teritorii de cuplu (privighetoare, lebădă)
 teritorii de grup sau colective (maimuțe urlătoare, gorile)

M. N. Nice face o clasificare a teritoriilor, în special pentru păsări, dar ea este valabilă și
pentru mamifere sau alte clase.
 teritorii de acuplare şi cuibărire, dar nu de hrănire. (Podiceps, Cygnus). În aceste
teritorii, cuibul se află în alt loc decât locul de hrănire. Corcodeii (Podiceps) sau lebedele
 (Cygnus), cuibăresc în zone cu vegetație stufoasă și se deplasează pentru hrănire în alte
zone. Aceste teritorii sunt mai mici.
 teritorii de acuplare (cocoşul de mesteacăn - Lyrurus tetrix, cocoşul de munte -Tetrao
urogallus). În aceste teritorii cei doi parteneri se întâlnesc pentru reproducere, unde au loc
paradele nupțiale.
 teritorii limitate la împrejurimile imediate ale cuibului (pelicani -Pelecanus sp,
pescăruși argintii, flamingo.); Se întâlnesc la păsările care clocesc în colonii.
 teritorii de iarnă (fundacul polar - Gavia immer)- păsări care iernează într-o anumită
regiune geografică față de cea care se reproduc.
 teritorii de odihnă (păunul - Pavo cristatus, sturzii- Turdus sp.) speciile revin noaptea
într-un anumit teritoriu pentru repaus;
 teritorii colective sau comunitare (maimuţele urlătoare Alouatta, și coțofana
australiană). Teritoriu apărat de grupe de indivizi.

Animalele își marchează habitatul în care trăiesc și comunică între ele prin marcheri
olfactivi (mirosuri pe care animalele le emit, fecale, urină, salivă), acustici (sunete emise de
broaște, păsări cântătoare sau alte mamifere), optici (individul își protejează teritoriul prin
adoptarea anumitor posturi sau prin executarea anumitor mișcări iar posibilii competitori se
retrag, de obicei, fără o confruntare directă).

 - marcarea optică- individul își protejează teritoriul prin adoptarea anumitor posturi, prin
etalarea întregului corp sau a unor porțiuni ale acestora care sunt colorate sau prin
executarea anumitor mișcări (ex. peştii coralieri foarte coloraţi);
 - marcarea acustică, reprezentată prin emiterea unor sunete de broaște, păsări cântătoare
sau alte mamifere
 - marcarea olfactivă, emiterea unor mirosuri specifice (produse de excreţie: urină, fecale
saliva sau secreţiile unor glande specializate) şi depunerea lor în anumite locuri.

1.4.2. Funcția de comunicare dintre animale

Într-un ecosistem se stabilesc relații de intercondiționare, existența unor sisteme de

comunicare la animale nu mai este pusă la îndoială. După R. Descartes, animalele
pentru a comunica nu utilizează cuvinte sau alte semne, ci ele folosesc mijloace
multiple care au un registru de exprimare foarte variat.
Comunicarea are loc cel mai frecvent între membrii unei specii, deși poate avea loc și
între specii diferite. Unele specii sunt foarte sociale, trăiesc în grupuri și interacționează tot
timpul; comunicarea este esențială pentru menținerea acestor grupuri compacte și organizate. Cu
toate acestea, chiar și animalele care trăiesc solitar, trebuie să comunice pentru a găsi un
partener.
Comunicare intraspecifică reprezintă comunicarea între membrii unei specii: dansul
albinelor
Comunicare interspecifică reprezintă comunicarea între specii diferit: comunicarea
omului cu animalele.
Solidaritatea colectivităţilor intraspecifice, bunele relaţii dintre indivizi se realizează
prin limbajul sonor, chimic, cromatic, luminos, electric şi comportamental.
https://www.slideshare.net/damarisb/animal-communication-27039458

1.4.2.1. Comunicarea vizuală

Prin comunicarea vizuală animalele stabilesc relații între ele prin intermediul semnalelor
percepute vizual. Această comunicare are loc prin atitudinea adoptată de animale, forma
posturilor (limbajul postural), forma mișcărilor sau mimică (limbajul gestual), expresii faciale,
culoarea învelișului cutanat și a diferitelor segmente anatomice (cromatică), emisie de fotoni
(luminoasă).

1.4.2.1.1. Comunicarea posturală este întâlnită la unele specii de mamifere și indică

semnale specifice prin poziția adoptată de cap, urechi și coadă.
Comunicarea posturală are loc printr-o atitudine de amenințare, intimidare sau supunere
pe care animalele o pot manifesta unele față de altele. De exemplu la taurine, indivizii dominanți
se impun în fața celorlalți prin prezența lor. La carnasiere și la primate (maimuțe, cimpazeu,
babuini) întâlnim supunerea animalelor cu rang inferior față de animalul dominant.
La lupi atitudinea de supunere este caracteristică, ei utilizează o mare varietate de gesturi
faciale sau un limbaj al corpului specific pentru a-și arăta locul în haită. Postura cozii la lup ne dă
indicații despre statutul ierarhic. În timpul interacțiunilor sociale lupii alfa își țin coada foarte
ridicată iar lupii dominați își țin coada jos. Lupii care sunt pe poziții foarte joase în haită își țin
coada curbată pe corp sau între picioare atunci când un alfa lup se aproprie de el.
La lupi există și alte gesturi pentru a-și arăta poziția în ierarhie. Un lup inferior se va
culca la pământ la apropierea unui lup dominant, blana fiind aplatizată. De asemenea lupul
dominat va linge botul masculului alfa. Dacă un lup inferior va opune rezistență unui alfa lup
atunci acesta din urmă va încerca să se impună. Când lupul dominat cedează se va culca pe spate,
cu picioarele în sus.

Figura: Limbajul corporal la canide http://www.findadogminder.com.au/blog/canine-body-

language/
1. Încrezător în sine, dominant în prezența unui alt câine

2. Amenințare sau avertizare

3. Încercarea de a impresiona, entuziasm

4. Indiferent

5. Amenințare nesigură / prudentă

6. Postura în timpul mesei

7. Supunere

8. Posibilă amenințare, defensivă.

9, 10 și 11. Animal de rang inferior supus liderului.

Cimpanzeii utilizează o mare varietate de gesturi pentru amenințare, ridicându-și brațele,

lovind pământul sau privind direct un alt cimpanzeu. Gesturile și posturile sunt utilizate în mod
obișnuit în ritualurile de împerechere.
Expresiile faciale sunt de asemenea folosite pentru a transmite informații la unele specii.
Un câine care-și arată dinții indică agresivitate, față de maimuțe, la care acest comportament nu
are aceiași conotație. Primatologul Signe Preuschoft a studiat comportamentul la macac și a
observat că dinți joacă un anumit rol în interacțiunile lor sociale. În momente de tensiune între un
animal dominant și unul cu rang inferior, cel dominat a fost cel care a zâmbit iar agresorul a
devenit mai prietenos. Acest comportament este cunoscut sub numele de „frică – rânjet” și apare
de obicei la animalele tinere atunci când se apropie de un cimpazeu dominant.
https://io9.gizmodo.com/why-do-we-smile-and-laugh-when-were-terrified-1441046376
Primatele au abilitatea de a recunoaște și de a interpreta cu exactitate expresiile faciale
care se bazează pe aceste semnale nonverbale pentru comunicarea socială. (Figura 2

Figura 2: Expresii faciale la maimuțe

tragicallyfine.blogspot.ro/2010/08/monkeys-interested-playful-excited.html
 1.4.2.1.2 Comunicarea cromatică reprezintă un mijloc de comunicare între indivizii
unei specii în care culoarea şi desenul colorat devin modalităţi de comunicare. Acest tip de
comunicare este întâlnit la insecte, reptile și păsări și are rol în avertizare și atracție De exemplu
la masculul de ghidrin, în perioada de împerechere, corpul devine strălucitor, ochii devin albaştri,
spatele verzui, iar abdomenul roşu. În această perioadă el construieşte un cuib în care îşi invită
femelele. Unele animale transmit semnale de agresivitate sau curtare prin schimbarea culorii.
În mediul acvatic, semnalele vizuale au rol de afișări teritoriale. Unii pești se umflă ca un balon
pentru a se face mai mari.
Un exemplu este comunicarea vizuală la albine. Albinele comunică locul unor noi surse
de hrană prin mișcări specifice ritualizate prin dans. Karl Ritter von Frisch a studiat acest dans
iar în 1973 a câștigat premiul Nobel. Studiile actuale în domeniu susțin faptul că albinele par a
măsura distanța exactă prin înregistrarea unor detalii optice întâlnite în timpul unui zbor.
La peştii coralieri, coloraţiile foarte vii au rol de marcare teritorială, iar abdomenul roşu
al ghidrinului, are rol de avertizare
În timpul sezonului de împerechere, Carduelis carduelis de sex masculin are un corp
galben strălucitor. La specia Heloderma suspectum, dulgile portocalii sunt un avertisment pentru
prădători că este otrăvitor și ar trebui să renunțe.

Figura Heloderma suspectum (https://www.pinterest.com/pin/1548181100484680/)

La pelican în perioada de împerechere, culoarea pungii ciocului și a picioarelor se

schimbă din albăstrui deschis în portocaliu, iar penele se schimbă într-o nuanță de roz pal,
datorită glandelor secretoare de grăsime.
Masculul la Bătăuș prezintă un dimorfism sexual foarte pronunțat, care apare doar în
perioada de reproducere. Penajul din jurul ochilor până în apropierea nărilor cade, rămânând o
zonă glabră, cu nodozități, a cărei nuanță coloristică acoperă un registru ce se extinde de la
galben la ocru. Cel mai impresionant este gulerul imens de pene de la gât, viu colorat în toate
nuanțele. De asemenea, ciocul își modifică culoarea în galben, portocaliu, roșu, cafeniu, iar
picioarele îmbracă diferite culori.
Unele animale au un comportament de afișaj prin care își etalează părți ale corpului. La
masculul de păun sunt prezente etalări ale corpului, ca parte a ritualurilor de curtare.
Modificările în culoare servesc și ca semnale vizuale. De exemplu, la unele specii de
maimuțe, pielea din jurul organelor de reproducere ale unei femele devine colorată în culori vii,
când femela se află în stadiul fertil al ciclului său de reproducere. Schimbarea culorilor
semnalează că femelele pot fi abordate de masculi. Un alt exemplu este colorarea strălucitoare a
unor specii toxice, cum ar fi broasca otrăvită, care acționează ca un semnal de avertizare
împortiva prădătorilor.
La păsări comunicarea vizuală este foarte întâlnită, în special masculii păsărilor, au pene
colorate în culori vii. Exemplarele cele mai colorate atrag cele mai multe femele.
Unele dintre animale utilizează semnale vizuale pentru a atrage un partener. Femela
crocodil încearcă să atragă atenția unui mascul prin ridicarea capului și arătarea gâtului. De
asemenea, va folosi și comunicarea tactilă și se va freca de partea capului și a gâtului masculului.

1.4.2.1.3 Comunicarea tactilă este un mijloc de comunicare mult mai limitat decât celelalte
tipuri de comunicări, deoarece, animalele trebuie să fie să fie aproape una de cealaltă, pentru a se
atinge, totuși acest tip de comunicare reprezintă o parte importantă a repertoriului de comunicare
al multor specii. (Marina Haynes and Cassandra Moore-Crawford, 2016).
Semnalele tactile au un rol important în relațiile sociale. De exemplu, primatele se
îngrijesc unele pe altele, își îndepărtează paraziți și se ajută reciproc la efectuarea igienei.
https://en.wikipedia.org/wiki/Social_grooming. Acest comportament în mare măsură tactil
consolidează cooperarea și legăturile sociale între membrii grupului. (David Krueger and Lanlan

Jin, 2016)
https://www.khanacademy.org/science/biology/behavioral-biology/animal-behavior/a/animal-
communication

Catherine Hobaiter (2014) de la Universitatea Manchester, a studiat semnificaţia

gesturilor prin care cimpanzeii comunică între ei. Nu toate gesturile sunt clare, unele dintre ele
sunt ambigue. Cercetările au scos la iveală 15 sensuri asociate cu 36 de gesturi. Când un cimpanzeu
sare pe loc, de exemplu, înseamnă “Hai să ne jucăm!”. Faptul că ridică mâna înseamnă “Dă-mi!”, iar
bătutul repetitiv pe umăr înseamnă “Oprește-te!”. Atunci când un cimpanzeu ronţăie o frunză este
semnul că vrea să atragă un partener sexual.

Atingerea corporală la cimpazei, apare în cadrul comunicării gestuale, având diferite

semnificații: Individul de un rang inferior își manifestă supunerea sărutând fața sau corpul
animalului dominant. Uneori animalul subordonat întinde mâna spre animalul dominant și îi
atinge piciorul. Animalul dominant atinge cu mâna sa, mana animalului care este întinsă spre el,
mâna este strânsă și se ajunge la o adevărată strangere de mână, care are o semnificație amicală.

În situația când animalul dominant dorește să-l liniștească pe animalul subordonat îl atinge scurt
cu mâna pe umăr sau pe cap. Baterea ușoară cu palma pe spate, cap la fel ca o mamă care își
încurajează copilul, apare atunci când cel care se simte în pericol este foarte agitat sau cuprins de
panică.

Masculii tineri nu au îndrăznit să se apropie de hrană în prezenta unui mascul dominant, decât
după ce acesta i-a bătut ușor cu palma pe cap sau umăr, comportament observat la mai multe
specii de maimuțe. Figura

Figura Comunicare gestuală la cimpazei (https://www.bbc.com/news/science-environment-

28023630)

Stimulii tactili joacă, de asemenea, un rol în supraviețuirea animalelor foarte tinere. De

exemplu, puii nou-născuți vor face un masaj instinctiv al glandei mamare, provocând eliberarea
hormonului oxitocină și producția de lapte.( Beth Vanhorn and Robert Clark, 2011).
Semnalele tactile sunt destul de comune la insecte. Albina care a găsit o sursă de hrană va
efectua o serie complexă de mișcări pentru a indica locația mâncării. Din moment ce acest dans
se face în întuneric în interiorul cuibului, ceilalte albine îl interpretează în mare parte prin
atingere ( SparkNotes Editors, 2016), ( John R. Meyer, 2016).

La furnici, un comportament specific este schimbul de hrană dintre indivizi. Acesta are
loc prin frecarea antenelor celor doi parteneri. Atunci când o furnică lucrătoare descoperă o sursă
de hrană pe care nu o poate transporta singură, se întoarce la cuib, se agită, loveşte cu antenele
lucrătoarele pe care le întâlneşte şi împreună cu ele, se va întoarce la sursa de hrană.

1.4.2.1.4 Bioluminiscența se mai numește și biofotogeneză și este un fenomen prin care

organismele produc lumină, de exemplu licuricii, pești abisali, unele specii de ciuperci,
microorganisme.

Dintre toate speciile, licuricii sunt cei mai cunoscuți fabricanti de lumină. La Lampyris
noctiluca atât masculi cât şi femele, emit semnale luminoase, cu rol în localizarea femelelor de
către masculi. Femela nu posedă aripi și viețuiește în zone ierboase, iar semnalele sale luminoase
sunt mult mai puternice decât ale masculului.

Un alt exemplu de specii care emit semnale luminoase sunt viermii luminoșii care se găsesc în
peșterile din Noua Zeilandă

În mediul acvatic, bioluminișcența este întâlnită la peşti abisali, care folosesc semnale luminoase
pentru recunoaşterea partenerului în perioada reproducerii. De exemplu (peştele lanternă –
Myctophum punctatum) trăiește în Marea Mediteraneană și posedă un sistem de semnalizare
diferenţiat pe sexe. Ambii parteneri prezintă o linie mediană de lumini albastre și 3-5 plăci
luminoase amplasate sub pedunculul cozii. În plus masculul are deasupra plăcilor luminoase 1-5
puncte fosforescente care devin luminoase doar în sezonul de împerechere.
Figura Bioluminișcența - Licurici Lampyris noctiluca Bioluminișcența - Viermi strălucitori

Figura: Bioluminișcența - Myctophum punctatum- peștele lanternă

https://www.fishbase.de/identification/SpeciesList.php =

În Jamaica există și specii, care față de licurici care sunt solitari, ele formează adevărate
colonii așa cum este cazul scarbeilor luminoși (Photinus pallens), care în sezonul de reproducere
se reunesc și emit semnale luminoase intermitente și perfect sincronizate la fiecare două secunde,
transmitând un semnal care poate fi recepționat de la aproximativ 2 km.
Animalele comunică între ele cu ajutorul diferitelor tipuri de semnale
 Pentru a obține un partener, multe dintre animale prezintă particularități specifice de
comportament, ceea ce poate implica atragerea unui partener sau competiția cu alți pretendenți
    Comportamentele din perioada de împerechere sunt la unele specii adevărate ritualuri. De
obicei masculul efectuează dansuri sau își etalează anumite părți colorate ale corpului sau să
emită un cântec caracteristic pentru a atrage o femelă. În multe cazuri, masculii etalează anumite
comportamente de intimidatre a adversarilor, decât lupte reale, care implică de obicei posturarea
și amenințările gestuale sau vocale.
  La unele specii, comportamentele de comunicare au rol în stabilirea dominației într-o ierarhie
socială sau în apărarea unui teritoriu.
  Prin comunicare se pot rezolva situații conflictuale privind statutul sau teritoriul fără a fi nevoie
de luptă. Prin postură, gesturi agresive, emiterea unor sunete, animalele își prezintă capacitatea și
dorința de luptă. De obicei animalul mai slab se retrage..
    În cadru colectivelor de animale, comunicarea este esențială în coordonarea activităților
grupului, precum procurarea hranei, apărare și în menținerea coeziunii grupului 
Comunicarea este folosită și pentru a îndruma alți membri ai grupului la o sursă de hrană. Ce mai
comun exemplu îl întâlnim la albine și furnici.
Comunicarea este folosită și în comportamentul de vânare, de exemplu lupii, comunică între ei
atunci când doresc să captureze un animal.
  În caz de atac și pericol membrii grupului colaborează între ei și iau o atitudine defensivă. De
exemplu, furnicile atunci când sunt în pericol atacă intrusul, sau în cazurile în care apare un
prădător, maimuțele se alarmează.
    Prin comunicare se menține coeziunea în cadrul unui grup și se stabilesc legături și relații
sociale.

1.4.2.2 Comunicarea chimică este întâlnită atât la nevertebrate cât și la vertebrate și are loc
între indivizii din aceiași specie sau din specii diferite, ea se realizează pe cale olfactivă și
gustativă, fiind realizată cu ajutorul unor substanțe chimice numite feromoni. Feromonii au rol în
localizarea partenerului, marcarea teritoriului și distribuirea alarmelor etc.
Emisiile chimice au o mare difuzabilitate, putând fii percepute de la distanțe mari. Omul percepe
cu greu, fiind o specie microstomatică, nu dispune de un spectru larg al mirosurilor.

Glandele sunt distribuite pe suprafața corpului sau se găsesc la nivelul unor segmente
anatomice (cap, membre, trunchi). Substanțele chimice sunt emanate în cantități mici, dar au
mare difuzibilitate și acționează prin intermediul unor chemoreceptori specializați.
Foarte multe specii de insecte, batracieni, pești și mamifere comunică cu ajutorul
feromonilor.
E Chezenbraun (1973) a descris mai multe tipuri de feromoni:
a) atractanți sexuali
b) substanțe de avertizare
c) marcanți teritoriali
d) indici de orientare în comportamentul de obținere a hranei
e) indici de orientare pentru găsirea adăpostului
După tipul răspunsurilor pe care le determină, feromonii sunt clasificați în:
- feromoni de apetență
- feromoni de evitare
La albine, sunt prezenți feromoni de agregare emişi de matcă, odată cu secreția glandei
mandibulare, ce adună roiul în jurul ei, sau feromoni care ingeraţi de albinele lucrătoare, inhibă
dezvoltarea ovarelor acestora.

Substanțele chimice prin care indivizii unei specii comunică între ei se numesc feromoni,
cu rol în stabilirea relațiilor între indivizii ce aparțin aceleiași specii, iar telergonii sunt compuși
ce poartă informații pentru organism care aparțin unor specii diferite.

Feromonii sexuali sau atractanții sunt importanți în receptarea și conectarea partenerilor

de sex opus. Fabre, a descris modul cum femela fluturelui de noapte, Sphynx, atrage masculii de
la distanțe de km cu ajutorul unei substanțe odorante pe care o secretă. În cele mai multe cazuri,
femela produce feromonii care exercită acțiune atractivă asupra masculului. Foarte rar, masculul
sintetizează acești feromoni, cu acțiune atractantă asupra femelelor.

Utilizarea semnalelor olfactive presupune uneori și contacte tactile, evidențiate în cadrul

relațiilor interindividuale (Chenzbraun, 1978).

La amfibieni, la unele specii de broaște au fost identificați feromoni de alarmă, eliberați

la nivelul tegumentului, mormolocii simt substanțele eliminate de indivizii răniți și se
îndepărtează rapid de locul agresiunii.
 La mamifere, comunicarea chimică are un rol important, mai ales la animalele la care
mirosul este puternic dezvoltat, cum este cazul rozătoarelor și canidelor. Feromonii la mamifere
sunt secretați de glandele sebacee, localizate în diferite zone ale corpului: cap, trunchi, regiune
inghinală (vaginală, scrotală) și anală, membre. Feromonii sunt prezenți fie numai la unul, fie la
ambele sexe. Glandele sudoripare secretă de asemenea substanțe de tip feromonal.

Substanțele odorante pot conferi unui grup așa numitul miros de grup, prin care membrii
grupului se recunosc reciproc. La șoareci mirosul este rezultat de secreția unor substanțe a cărei
producere este indusă de viața de grup. Un mascul de șoarece, emană mirosuri diferite atunci
când trăiește solitar, față de cel emis când trăiește în grup.

Feromonii au și un rol important în declanșarea comportamentului agresiv, de exemplu la

șoareci și șobolani.

Simțul olfactiv are un rol important în viața carnivorelor și ungulatelor. La multe specii
de primate simțul olfactiv are rol în organizarea socială În timpul efectuării toaletei corporale
între animale, ele se miros reciproc, stabilind o comunicare prin contact tactil.
Vierul eliberează substanța odorantă odată cu secreția glandei salivare. În preludiul
sexual are loc o hipersecreție, iar apropierea dintre cei doi parteneri, mai ales contactul lor din
regiunea capului sunt consecințe ale prezenței feromonului în salivă.
La femela maimuței Macacus rhasus, în secreția vaginală au fost identificați acizi
alifatici care au o acțiune afrodisiacă foarte puternică asupra masculului.
Caliicebus moloch își freacă pieptul de crengi, emanând secreții odorante cu ajutorul unei
glande situată în centrul regiunii pectorale.
La maimuțele lânoase (Lagotrix lagothricha), mirosul în zona pieptului este foarte
puternic.
Femela de vulpe sintetizează mai mulți compuși volatili, care îi elimină prin secreția
glandelor anale, aceștia având rol de a anunța prezența femelei în teritoriu și disponibilitatea ei
de a se reproduce.
Feromonii sunt folosiți mult de insectele sociale, furnicile și albinele în atragerea sexului
opus, în declanșarea unei alarme, recunoaşterea interindividuală şi recunoaşterea intrusului
sau în marcarea unui traseu alimentar.
La furnici comunicarea se realizează prin limbaj chimic şi comportamental. Prin
atingerea antenelor între ele la furnici ele sesizează mirosul corporal cu ajutorul căruia se
recunosc între ei membrii furnicarului. Furnicile lucrătoarele își marchează drumul pe care-l
parcurg cu picături de substanţe mirositoare. Pe cărarea de substanțe chimice vin şi alte furnici
care ajută la aducerea hranei la cuib.
Diagrama de mai jos prezintă trasee de feromoni stabilite de furnici pentru a îndruma pe
alții din colonie către surse de hrană. Atunci când o sursă de hrană este bogată, furnicile vor
depozita feromoni pe ambele picioare, construind traseul și atrăgând mai multe furnici. Când
sursa de hrană este pe cale de a se epuiza, furnicile vor opri adăugarea feromonului. ( Duncan E.
Jackson and Francis L. W. Ratnieks, (2006), (https://en.wikipedia.org/wiki/Trail_pheromone).
La himenopterele sociale, prin feromoni se pot recunoaște interindividual și identificarea
intrusului. Semnalele chimice sunt foarte puternice încât furnicile aparţinând aceluiaşi furnicar se
pot recunoaşte numai pe această cale; indivizii dintr-un furnicar străin, chiar dacă aparţin
aceleiaşi specii, sunt urmăriţi şi omorâţi.

La furnici au fost sesizați feromoni de agregare, încorporați în excremente sau salivă, feromoni
care au rolul de a determina reunirea indivizilor în colonii.

La albine regina emite feromoni de agregare, cu rol în adunarea roiului în jurul ei și asigurarea
coeziunii stupului.

Furnicile folosesc feromonii și a-și afirma statutul social sau rolul în colonie, iar furnicile de
diferite ranguri pot răspunde diferit la aceleași semnale de feromoni (Duncan E. Jackson and
Francis L. W. Ratnieks). O furnică rănită va elibera, de asemenea, o explozie de feromoni care
avertizează celelalte furnici de pericolul din apropiere. https://en.wikipedia.org/wiki/Ant.

http://antark.net/ant-life/ant-communication/pheromones/.

Femela flutulelui de mătase emite bombicol, secretat de glandele perechi numite saculi
lateralis, situate pe ultimul segment abdominal cu care atrage masculii.

Figura Trasee de feromoni stabilite de furnici pentru căutarea hranei

(https://en.wikipedia.org/wiki/Trail_pheromone)
La câini este prezentă comunicarea prin feromoni. Substanțele chimice au rol de marcare a
teritoriului. Un câine își lasă o amprentă a identității sale, care poate fi simțită de alți
https://en.wikipedia.org/wiki/Dog_communication, https://en.wikipedia.org/wiki/Dog_behavior.

La unele specii de mamifere, pe lângă marcarea teritorială mai există și o automarcare, prin care
animalele se marchează pe ele și o heteromarcare, prin care un individ marchează alți membrii ai
grupului. Petaurus breviceps papuanus prezintă glande odorifere în zona sternală, frontală și
anală. El se automarchează, marchează teritoriul și marchează membrii grupului din care face
parte.

1.4.2.3. Comunicarea sonoră

Reprezintă un mijloc de comunicare care se caracterizează prin emiterea unor sunete care pot fi
auzite de alte animale din aceeași specie sau din specii diferite. Prin comunicarea sonoră
animalele comunică pe distanțe lungi atât în aer cât și în apă.
La lăcusta migratoare (Locusta migratoria) de exemplu au fost identificate următoarele
tipuri de semnale acustice:
• stridulația de acceptare, emisă de femelă înaintea copulării;
• stridulația de refuz emisă de femelă, când nu este dispusă să accepte copularea;
• stridulația de apărare - semnalul sonor al unui mascul solitar sau angajat în actul copulator și
deranjat de apariția altui mascul;
• stridulația de avertizare sunet emis de masculul angajat în actul copulării, în cazul apropierii
unui intrus la o distanță mai mică de 10 – 12 cm. (Palicica, 1998)
La greier s-au observat trei categorii de semnale acustice:
• apelul sexual
• stridulația de curtare
• stridulația de rivalitate
Micronecta scholtzi (luntrașul de apă), este un gândac de apă care, în perioada de
împerechere, scoate cele mai puternice sunete din lume, comparativ cu corpul lui, care este de
numai 2 milimetri.
La pești au fost descoperite emisii sonore foarte variate, realizate de diferite organe de
stridulație și fonație.
Comunicarea sonoră excelează la păsări, ele folosesc sunete pentru avertizare în caz de
pericol, în găsirea partenerului, în apărarea teritoriilor sau de identificare a puilor, respectiv a
părinților în perioada de creștere și îngrijire a acestora și de a coordona comportamentele de
grup. Multe dintre păsări emit vocalizări care sunt relativ lungi și melodice și care tind să fie
similare între membrii unei specii. La păsări întâlnim sunete foarte diversificate.

La păsări distingem strigăte sau note de chemare (call notes) și cântece. Strigătele sau
chemările sunt semnale acustice care au o structură simplă, ele sunt scoase izolat sau în serii
scurte. Strigătele sunt emise cu rol de a semnaliza un pericol, de exemplu în cazul strigătelor de
alarmă ale vrăbiilor care văd un șoim sau o bufniță. În cazul bufniței notele de avertizare sunt
înalte și au o durată foarte scurtă, ceea ce duce la localizarea cât mai precisă a ainamicului. În
cazul vederii șoimului, notele sunt joase și au o durată mai lungă , ceea ce face foarte dificilă
localizarea de către prădător, alertează semenii, care se adăpostesc imediat și emit sunete
derutează șoimul și îi dispersează atenția, la fel ca în cazul unui stol de grauri care împiedică
prădătorul să se concentreze asupra unui individ.

Cântecele simple, mai puțin melodioase, sunt mai apropiate de chemări, ele sunt înăscute.
Un exemplu este cântecul puiului de cuc, care în momentul eclozării nu aude decât cântecul
părinților adoptivi, redă totuși cântecul speciei sale.

La galinaceae, asurzirea experimentală a puilor imediat după ieșirea din ou nu modifică

structura piuitului.

Emiterea sunetelor într-o anumită gamă și includerea lor într-un repertoriu este un proces
de învățare condiționată. Deși pasărea are înscrisă genetic această însușire, procesul de învățare a
unui cântec complex este condiționat și de o perioadă critică în care puiul manifestă
disponibilități de învățare. Dacă nu învață în prima perioada de viață, pasărea rămâne afonă, ea
nemaifiind capabilă să înregistreze și să reproducă partitura. În aceiași situație se află și un copil
care poate dobândi capacitatea de a vorbi, numai dacă mediul social îi oferă condițiile necesare.
Masculii la broaște emit sunete pentru a-și atrage partenera. La unele specii de broaște,
sunetele pot fi auzite până la o milă distanță!
La amfibieni comunicarea acustică este dezvoltată, formând adevărate coruri care se manifestă
vocal prin activări și tăceri alternative.
La mamifere, comunicarea sonoră este foarte importantă în stabilirea unor legături intra și
chiar interspecifice. La rozătoare întâlnim sunete specifice proprii fiecărei specii, care au anumite
semnificații. La șobolani, frecvența ultrasunetelor oscilează între 35.000 și 55.000 Hz, la șoareci
între 60.000 și 80.000, iar la hamster în jur de 40.000. Câinele are un repertotiu vocal foarte
bogat; el poate să emită sunete care să exprime o dorință, un sentiment de frică sau durere, de
bucurie și satisfacție (Palicica, 1998)
La rumegătoare în relația dintre vacă și vițel, pe lângă comunicarea olfactivă,
comunicarea sonoră joacă un rol foarte important. Atunci când o vacă și-a pierdut vițelul sau s-a
pierdut de cireadă scoate anumite sunete, mugetul are rol de a ține toți membrii grupului
împreună.
La ovine și caprine comunicarea sonoră are loc începând de la vârsta de 2-3 săptămâni.
Atunci când un individ s-a pierdut de turmă sau când se află într-o stare de stress, ele scot sunete
caracteristice.
La cabaline, comunicarea sonoră este foarte importantă între membrii grupului. Ele se
avertizează prin sforăitul specific de avertizare, atunci când animalele sesizează zgomote
suspecte sau când se apropie animale sau persoane necunoscute, acesta fiind un semnal de
alarmă, la care ele reacționează prompt, prin fugă. Legătura maternă dintre iapă și mânz se
consolidează și prin nechezat, după câteva zile de la fătate.
     Maimuțele emit un strigăt de avertizare atunci când un prădător este aproape, dând celorlalți
membri ai grupului un semnal de alarmă. Maimuțele Vervet emit sunete diferite la diferiți
prădători.
         Gibbonii folosesc apeluri pentru a marca teritoriul lor, ținând departe potențialii concurenți.
 Animalele marine comunică între ele prin anumite semnale sonore.
https://en.wikipedia.org/wiki/Whale_vocalization. Delfinii, Nu au corzi vocale, așa ca folosesc
muschii orificiilor respiratorii pentru a scoate sunete: fluierături, chițăituri și ultrasunete care nu
sunt auzite de oameni, ei se pot identifica unii pe alții. Când sunt in primejdie ei scot sunete
specifice. De obicei grupul lor răspunde foarte repede. Delfinii comunică nu numai prin sunete,
specialistii cred că ei comunică și prin limbajul corpolui: postura corpului, poziția maxilarului,
felul în care sar, felul în care lovesc apa cu coada.  Pentru a comunica lucruri diferite, se mișcă în
moduri diferite.

1.4.2.4. Comunicarea prin semnale electice

Semnalele electice - sunt un mijloc de comunicare la unii pești. Torpile (Electric ray) și
rechinii (Scyliorhinus caniculus) au electro-receptori pe care îi folosesc în comunicare.
Electrorecepția, întâlnită și la pisicile de mare și alte specii înrudite, are la baza mici organe de
simț numite ampulele lui Lorenzini, organe situate într-un număr mare în regiunea capului, în
special în jurul gurii, pe bot, fața ventrală a capului, nări, și apar ca niște pori de culoare închisă.
Electroreceptorii din ampule permit sesizarea celor mai slabe câmpuri electrice. Grație acestui
simț, rechinii pot percepe cele mai banale impulsuri electrice ale peștilor aflați în preajmă.
Semnalele electrice le întâlnim și la țipar, care este capabil să genereze șocuri electrice.
Impulsurile electrice produse de corpul lor duc la coordonarea mişcărilor rapide şi bruşte,
schimbătoare la ivirea unui pericol sau la descoperirea unei surse de hrană. Şocurile electrice au
rol şi în delimitarea teritoriului unor peşti.
 Electrolocalizarea ocupă un rol important și în viața socială a acestor animale. Ele pot
sesiza și recunoaște câmpurile electrice generate de semenii lor și pe baza acestor informații
adoptă protocolul social cuvenit (împerechere, rivalitate, păstrarea distanței etc)

Vibrațiile de suprafață sunt un alt mijloc de comunicare la unele animale, prin modele de vibrații
de suprafață. Ex. Masculul paianjenului de apă trimite semnale de frecvență, iar femelele
receptive răspund prin mișcarea către sursă.

.
 Bertram B (1973) Lion population regulation. E Afr Wildl J 2: 215–225.
 9. Van Orsdol KG, Hanby JP, Bygott JD (1985) Ecological correlates of lion social
organisation (Panthera leo). J Zool Lond 206: 97–112.
 10. Funston PJ, Mills MGL, Biggs HC, Richardson PRK (1998) Hunting by male lions:
ecological influences and socioecological implications. Anim Behav 56: 1333–1345.
https://io9.gizmodo.com/why-do-we-smile-and-laugh-when-were-terrified-1441046376
 Eric Gillam, "An Introduction to Animal Communication," Nature Education Knowledge 3,
no. 10 (2011): 70, http://www.nature.com/scitable/knowledge/library/an-introduction-to-animal-
communication-23648715.

 Peter Tyson, "Dogs' Dazzling Sense of Smell," Nova, last modified October 4, 2012,
http://www.pbs.org/wgbh/nova/nature/dogs-sense-of-smell.html.

 Duncan E. Jackson and Francis L. W. Ratnieks, "Communication in Ants," Current Biology

16, no. 15 (2006): R570-R574, http://dx.doi.org/10.1016/j.cub.2006.07.015.

 "Trail Pheromone," Wikipedia, last modified April 11, 2016,

https://en.wikipedia.org/wiki/Trail_pheromone.

 "Ant," Wikipedia, last modified June 18, 2016, https://en.wikipedia.org/wiki/Ant.

 "Chemical Pheromone Communication Between Ants," antARK, accessed June 18, 2016,
http://antark.net/ant-life/ant-communication/pheromones/.

 "Dog Communication," Wikipedia, last modified June 17, 2016,

https://en.wikipedia.org/wiki/Dog_communication.

 "Dog Behavior," Wikipedia, last modified June 9, 2016,

https://en.wikipedia.org/wiki/Dog_behavior.

 "Whale Vocalization," Wikipedia, last modified June 8, 2016,

https://en.wikipedia.org/wiki/Whale_vocalization.

 Marina Haynes and Cassandra Moore-Crawford, "Animal Behavior Laboratory Exercise 8

Communication," ANSC 455: Applied Animal Behavior, accessed June 18, 2016,
http://terpconnect.umd.edu/~wrstrick/secu/ansc455/lab8.htm.
 SparkNotes Editors, “Signal Types: Mechanisms and Relative Advantages (page 2),”
SparkNotes, accessed May 27, 2016,
http://www.sparknotes.com/biology/animalbehavior/signalingandcommunication/section2/page/
2/.

 John R. Meyer, "Tactile Communication," General Entomology, accessed June 18, 2016,
https://www.cals.ncsu.edu/course/ent425/tutorial/Communication/tactcomm.html.

 "Social Grooming," Wikipedia, last modified June 13, 2016,

https://en.wikipedia.org/wiki/Social_grooming.

 David Krueger and Lanlan Jin, "Adaptive Value," Social Grooming in Primates, accessed June
18, 2016,
http://www.reed.edu/biology/professors/srenn/pages/teaching/web_2008/dklj_site_final/adaptive
.html.

 Beth Vanhorn and Robert Clark, "Instinctive Behaviors," in Veterinary Assisting

Fundamentals & Applications (Clifton Park: Delmar/Cengage Learning, 2011), 517.

Richard W.Byrne- The Meanings of Chimpanzee Gestures Current Biology -Volume

CatherineHobaiter1

24, Issue 14, 21 July 2014, Pg 1596-1600