Var. 26.

Scrie un eseu despre raportul realitate-ficţiune ilustrat într-un text narativ studiat,
pornind de la ideile exprimate în afirmaţia: „Ficţiunea nu este viaţa trăită, ci o altă viaţă,
inventată cu materialele oferite de prima (...)” Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr
romancier

Romanul lui Liviu Rebreanu, „Ion”, apărut la începutul perioadei interbelice, în

1920, ilustrează raportul realitate-ficţiune. Scrierea este rezultatul „materialului”, în termenii
lui Llosa, oferit de viaţa trăită. „Ion” este un roman realist de tip obiectiv, realizat prin
naraţiune la persoana a treia, viziunea dindărăt presupunând un narator obiectiv, detaşat.
Din această perspectivă, N. Manolescu, cel care încadra romanul „Ion” în categoria primei
vârste a romanului românesc – doric – susţine, în Arca lui Noe, că accentul cade pe
reconstituirea faptelor, a întâmplărilor şi nu pe trăire, aşa cum este cazul romanului
subiectiv.
Naratorul, omniscient şi omniprezent în romanul obiectiv, dirijează evoluţia
personajelor sale ca un regizor universal. Acest narator obiectiv nu se implică în faptele
prezentate: „Rebreanu este neîndoielnic un artist obiectiv.... Romancierul vrea să creeze
impresia că e un observator (atât şi nimic mai mult). Un observator omniscient, desigur, dar
lipsit de voce proprie”, remarca N. Manolescu în studiul pomenit mai sus. Înlănţuite temporal
şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii
(veridicitate) şi de obiectivitate.
În primul rând, după cum afirmă Liviu Rebreanu în articolul Mărturisiri din volumul
Amalgam, geneza romanului Ion este legată de câteva elemente reale:
 O scenă cu un ţăran îmbrăcat în straie de sărbătoare care sărută pământul „ca
pe-o ibovnică” l-a impresionat profund (pământul ca obiect de adoraţie erotică
apărea şi la Dostoievski în Fraţii Karamazov)
 Umilinţele unei fete de ţăran văduv, bogat, bătută crunt de acesta pentru că
rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac (punctul de plecare pentru nuvela
Ruşinea)
 O discuţie cu un flăcău foarte sărac din vecini, Ion Pop al Glanetaşului, din
cuvintele căruia se simţea „o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”
Din legătura între cele trei momente a încolţit ideea unui roman, pornind de la problema
pământului ca „însăşi problema vieţii româneşti, a existenţei poporului românesc”, scriitorul
făcându-şi diverse notiţe şi însemnând scrierea cu titlul Zestrea (titlul iniţial). Romanul e
terminat după doi ani, autorul găsind „un titlu nou care, deşi anodin, mi s-a părut expresiv,
Ion”.
De asemenea, un argument în evidenţierea raportului realitate-ficţiune îl
constituie însăşi tema nuvelei, evocarea, în manieră fictivă a problematicii pământului,
zugrăvind universul satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea. Romanul
surprinde dorinţa unui ţăran sărac de a obţine pământ şi consecinţele actelor sale.
În centrul acţiunii se află, astfel, figura lui Ion, stăpânit de obsesiva dorinţă de a-şi
depăşi condiţia prin acumularea / posesiunea pământului. Acestă dorinţă de a avea pământ
porneşte de la mentalitatea ţărănească potrivit căreia un om se poate numi om numai în
măsura în care are o gospodărie bine întemeiată şi posedă pământ.
Ion îşi vede visurile realizate numai prin apropierea de Ana, fiica lui Vasile Baciu,
„slăbuţă şi urâţică”, dar moştenitoare unică a unuia din bogaţii satului, cu care intră într-un
conflict care se va întinde pe tot parcursul romanului. Astfel, pentru a-şi atinge scopul, eroul
îşi reprimă iubirea pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă, şi îşi urmează cu tenacitate şi
răbdare planul, seducînd-o şi lăsând-o însărcinată pe Ana, forţîndu-l pe Vasile Baciu să-l
accepte ca ginere. Dar V. Baciu, văduv bogat, nu doreşte să se despartă de pământurile sale
pentru a face zestre Anei. Are o gândire absolutistă şi obtuză, el vrea ginere „cumsecade”, nu
„fleandură”, cum îi declară lui George Bulbuc, pretendent înstărit şi preferat, căruia îi
comunică principiile de stăpân autoritar – „eu-ţi dau fata, iar tu să ai bici să-i scoţi din cap
gărgăunii” (fraza e ilustrativă pentru condiţia femeii în spaţiul rural, reflectând autoritatea
masculină sub care se află dintotdeauna femeia).
De remarcat faptul că în roman toate căsătoriile sunt uniri fără dragoste, având un scop
economic. Frumoasa Florica se căsătoreşte cu G. Bulbuc nu pentru că îl iubeşte, ci fiindcă
acesta e fiul unui ţăran înstărit, Toma B, posesor de pământuri. Şi mariajul Laurei, fiica
învăţătorului Herdelea, se ţese tot în jurul zestrei: ea nu se căsătoreşte cu Aurel Ungureanu,
studentul medicinist pe care-l iubea, ci cu teologul Pintea, care e dispus să o ia de nevastă fără
zestre. După o rezistenţă înverşunată, cu lacrimi, Laura se mărită emoţionată şi devine o soţie
model.
Pe de altă parte, obsesia pământului (îndreptăţită, în opinia lui N. Manolescu, criticul
care vedea în Ion o „victimă a fatalităţii biologice”) e dublată de iubirea pentru Florica şi
astfel se conturează un erou dilematic. Personajul evoluează între două atitudini extreme, în
prima parte a romanului e convins că „dragostea nu ajunge în viaţă... Dragostea e numai
adaosul”, în timp ce, spre finalul operei „i se adăuga în creieri, nechemată, întrebarea: ce
folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag pe lume nu-i al tău?”. Posesiunea mult aşteptată a
pământului nu-i va aduce liniştea lui Ion, iar „glasul iubirii devine tot mai intens.
Nu în ultimul rând, dacă realizăm o comparaţie între elementele autobiografice
privind geneza romanului şi roman, vom constata modificări, toate având o motivaţie estetică.
De exemplu, scena sărutului pământului sau construcţia personajului. Ion e un produs al
mediului, iar pământul, ca valoare fundamentală a acestuia, e dorit de personaj. Numai că
dimensiunile acestei dorinţe sunt anormale, pământul devenind obiect de adoraţie erotică, de
veneraţie, evidenţiată în scena sărutului pământului. „Îl cuprinse o poftă sălbatică să
îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări”. Mirosul pământului umed „îi aprinde
sângele”. Despre acest act de posesiune, criticul Radu G. Ţeposu afirmă că are valoare
compensatorie – „are sens erotic şi se naşte din dorinţa de a suplini pierderea Floricăi”.
În concluzie, Rebreanu foloseşte realitatea doar ca punct de plecare, el însuşi
având convingerea că literatura înseamnă „creaţie de oameni şi de viaţă”, dând literaturii
române, prin Ion , cel mai important roman realist-obiectiv, înţelegând prin realism „viaţa
eternizată prin mişcări sufleteşti”. Într-un discurs de factură realistă (precizie, sobrietate,
concizie), într-un stil neutru, impersonal, Ion poate fi considerat actul de naştere al
romanului românesc modern, prima realizare consistentă, bine articulată estetic, din seria
impunătoarelor romane interbelice.