RevIst_nr11_25apr 2016_rev_ist_nr2_ARIAL_9.

qxd 10/7/2016 10:59 AM Page 121

An XI (2014) – Nr. 11 Revista Română de Istorie a Cărţii

SAREA LECTURII

121
RevIst_nr11_25apr 2016_rev_ist_nr2_ARIAL_9.qxd 10/7/2016 10:59 AM Page 122

Revista Română de Istorie a Cărţii An XI (2014) – Nr. 11

Expresia „sa te pui cu burta pe carte” trimite nu atât la o postură de lectură,

cât mai degrabă pare un îndemn care are sensul „să mănânci cartea”, adică să
asimilezi învăţătura ca şi cum ar fi un aliment. Analogia carte-hrană decurge, nu în
ultimul rând, şi din participarea corpului la actul lecturii. Cititul, mai ales cu voce
tare, a fost asemănat mestecatului hranei, act urmat de înghiţire, de digestie şi de
încorporare a textului. Imaginile alimentare ale cărţii şi ale lecturii sunt prezente şi
în limbajul cotidian. Ne hrănim din lecturi, suntem înfometaţi şi însetaţi de cărţi,
suferim de bulimia lecturii, citim cu lăcomie o carte, o „citim pe nerăsuflate”, o „dăm
gata”, o devorăm, rumegăm un paragraf, un fragment. Există chiar o dietetică a
lecturii, se vorbeşte de o „carte uşoară”, adică una mai uşor de mistuit decât o
„carte grea”, care poate fi o „carte indigestă” sau o „carte care cade greu la stomac”,
„carte aţoasă”, greu de mestecat. Nu întâmplător, cititorii pasionaţi sunt asimilaţi
unui bestiar alcătuit din rozătoare sau alte vieţuitoare devoratoare de cărţi: „şoarece
de bibliotecă”, „vierme de carte” („bookworm”).

Bibliofagia

Deşi cartea nu este destinată unui consum alimentar, paginile ei pot fi

înghiţite – uneori la propriu – din motive diametral opuse. Această deturnare, fie ea
doar în plan metaforic, e posibilă datorită naturii suportului material al cărţii.
Papirusul, pergamentul şi apoi hârtia, atât prin originea materiei prime (animală sau
vegetală), cât şi prin consistenţă, nu produc niciun dezgust irepresibil şi nici nu
presupun dificultăţi majore de înghiţire.

conf. univ. dr. Alexandru Ofrim

Univesitatea Bucureşti. Facultatea de Litere
Str. Edgar Quinet, nr. 5-7, Sector 1, Bucureşti SAREA LECTURII
Email: ofrimalexandru@gmail.com

122
RevIst_nr11_25apr 2016_rev_ist_nr2_ARIAL_9.qxd 10/7/2016 10:59 AM Page 123

An XI (2014) – Nr. 11 Revista Română de Istorie a Cărţii

Un motiv pentru care o carte poate fi înghiţită este dorinţa de a o distruge, de

a face să dispară definitiv un text considerat periculos. O ilustrare a acestei
încărcături simbolice a înghiţirii cărţii găsim în scena finală din romanul lui Umberto
Eco, Numele trandafirului. Jorge, călugărul bătrân şi orb, recurge la bibliofagie
pentru a face să dispară pentru totdeauna misterioasa carte: „a început, cu mâinile
sale descărnate şi delicate, să sfâşie încet, în bucăţi şi în fâşii, paginile înmuiate ale
manuscrisului, băgându-şi-le ghemotoace în gură şi mestecându-le încet, ca şi cum
ar fi mâncat ostia sfântă, şi ar fi vrut s-o preschimbe în carne din propria lui carne.
Gugliemlo îl privea fascinat şi părea că nu-şi dă seama de ceea ce se întâmpla. Apoi
s-a scuturat şi s-a repezit înainte strigând: – Ce faci? Jorge a zâmbit, dezvelindu-şi
gingiile golite de sânge, în timp ce o şuviţă de bale gălbui îi curgea de pe buzele
albite pe firele albe şi rare de păr ale bărbiei. – Tu eşti cel care aştepta sunetul celei
de-a şaptea trâmbiţe, nu-i aşa? Ascultă acum ce spune glasul: pecetluieşte cele ce
au spus cele şapte tunete, şi nu scrie, ia-le şi devoră-le, ele vor amărî pântecul tău,
dar pentru gura ta dulci vor fi, precum mierea. Vezi? Acum pecetluiesc ceea ce nu
trebuie spus, în mormântul care devin”1.
Referinţele călugărului Jorge la textul biblic sunt explicite, dar, în Biblie,
semnificaţiile înghiţirii textului sunt cu totul altele. Nu este vorba de o înghiţire în urma
căreia corpul devine mormânt al textului, ci, de data acesta, motivul înghiţiri cărţii
este încorporarea, semnifică buna însuşire în vederea unei răspândiri ulterioare. În
Vechiul şi în Noul Testament există două episoade de bibliofagie: Proorocul
Iezechiel şi Sfântul Ioan înghit Cartea, alegorie a asimilării Cuvântului scris şi dictat
de Dumnezeu, revelat slujitorilor Săi, care trebuie să-l propovăduiască: „Şi m-am dus
la înger şi i-am zis să-mi dea cartea. Şi mi-a răspuns: Ia-o şi mănânc-o şi va amărî
pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.” (Apocalipsa, 10, 9-10). Aceste
imagini biblice ale bibliofagiei au fost reprezentate în iconografia medievală. De
exemplu, într-o gravură a lui Albrecht Dürer (1498), cartea înghiţită de Ioan este un
masiv codice pe care îl primeşte din mâna îngerului.
Modelul natural al încorporării prin ingurgitare în actul nutriţiei este sursa
modelului cultural al asimilării intelectuale, prin lectura unui text scris. Metafora
biblică a înghiţirii cărţii este preluată în nenumărate referiri la lectură ca la un act
alimentar. Motivul „cărţii-hrană” îl găsim, de exemplu, la Anselm de Canterbury
(secolul XI), în lucrarea Meditaţii despre mântuire: „Gustă bunătatea Mântuitorului
tău, mestecă dulceaţa acestor cuvinte, soarbe-le aroma care e mai dulce ca mierea,
înghite-le întreaga lor dulceaţă”2. Acesta ar fi modelul lecturii textelor sfinte, dar el
este extins la lectura textelor laice.

1 Eco, Umberto. Numele trandafirului. trad. De Florin Chirițescu. Cluj-Napoca: Dacia,

1984, p. 475.
2 apud Clanchy, M.T. From Memory to Written Record. England, 1066-1307. Harvard
University Press, p. 217.

123
RevIst_nr11_25apr 2016_rev_ist_nr2_ARIAL_9.qxd 10/7/2016 10:59 AM Page 124

Revista Română de Istorie a Cărţii An XI (2014) – Nr. 11

Analogia între hrana spirituală (lectura) şi hrana corpului (alimente) apare şi

în predosloviile cărţilor vechi româneşti, în însemnările copiştilor sau ale cititorilor.
În Cronograful (1620) alcătuit de călugărul Mihail Moxa, cititorul este îndemnat să
afle „învăţătura cărţilor şi dentr-însa cu dulceaţă să te adăpi”3. Mitropolitul Veniamin
Costache, în prefaţa la Vieţile Sfinţilor (1807), ne oferă acelaşi topos al lecturii-
hrană: „Şi precum trupul nemâncând bucatele cele potrivite lui mai multă vreme, nu
poate fi viu, ci moare, aşa şi sufletul care nu se hrăneşte cu cetirea dumnezeieştilor
scripturi, cu a vieţii sfinţilor şi cu cuvântul lui Dumnezeu, nu poate fu viu nicidecum,
ci iaste mort”4. Un copist, pe la 1744, definea astfel cartea: „o masă duhovnicească
şi ca o băutură mestecătoare de cuvinte dumnezăeşti, ce se cuprind într-însa”5.
Într-o însemnare din 1779 pe un Minei aflat la biserica Sfântul Nicolae din Craioviţa,
un cititor anonim lasă o impresie a lecturii sale cu voce tare: „Multă dulceaţă au aflat
gâtlejul gurii mele”6.
A citi cu voce tare este ca şi cum ai mânca, mişcarea muşchilor faciali fiind
asemănătoare în ambele situaţii. Lectura cu voce tare sau subvocalică seamănă,
de fapt, cu un „act de manducaţie”, după expresia lui Marcel Jousse7, sugestia fiind
–

aceea a unei mestecări făcute pe îndelete, o „rumegare” care să permită întârzierea

asupra acestei activităţi pentru surprinderea tuturor nuanţelor („gustul” textului).
Imaginile lecturii ca act alimentar sunt perfect explicabile pentru o lungă perioadă
de timp, din Antichitate până în Evul Mediu, când lectura silenţioasă era practicată
ocazional și doar de elita intelectuală8. Modalitatea dominantă de a citi era aceea
a lecturii cu voce tare, atât pentru sine, cât şi pentru alţii, fapt impus – după unele
opinii – chiar de structura textelor, redactate în scriptio continua, adică fără
separarea cuvintelor, fără semne de punctuaţie, fără distincţia între majuscule şi
minuscule. Pentru a înţelege textul, cititorii antici şi medievali trebuiau să recurgă la
enunţarea lui orală. Tocmai prin această vocalizare erau segmentate unităţile
componente în vederea recuperării sensurilor celor citite.
Lectura este nu numai un proces cognitiv, ci şi unul fiziologic, ea implică atât
mişcările oculare, cât şi cele ale laringelui. Experimente care au monitorizat
activitatea bio-electrică a corzilor vocale au arătat că există mişcări imperceptibile
3 apud Hasdeu, B.P. Etymologicum Magnum Romaniae. București: Minerva, 1976 (prima
ediție 1879), vol. I, p. 265.
4 Bianu, Ioan; Hodoş, Nerva. Bibliografia românească veche. tom II. Bucureşti, 1910, p. 74.
5 Ştrempel, Gabriel. Copişti de manuscrise româneşti până la 1800. Bucureşti: Editura
Academiei, 1959, p. 111.
6 Florescu, Aurelia. Tipăriturile râmnicene din patrimoniul Craiovei. În: Valori bibliofile
din patrimoniul cultural naţional. Râmnicu-Vâlcea, 1980, p. 69.
7 L’anthropologie du geste. Paris: Gallimard, 1975; vol. II: La manducation de la parole, p. 8.
8 Asupra dezbaterilor și a controverselor referitoare la practica lecturii silențioase în
Antichitate, vezi Ofrim, Alexandru. Lectura cu voce tare și lectura silențioasă în
Antichitatea greco-romană. În: Spiridon, Monica (coord.). Echilibru între antiteze. Studii
oferite profesorului Paul Cornea cu ocazia celei de-a 90-a aniversări. București: Editura
Universității din București, 2014, p.359-373.

124
RevIst_nr11_25apr 2016_rev_ist_nr2_ARIAL_9.qxd 10/7/2016 10:59 AM Page 125

An XI (2014) – Nr. 11 Revista Română de Istorie a Cărţii

şi inconştiente ale acestora chiar şi atunci când citim în tăcere, vizual. Cu cât este
textul mai complicat, cu atât creşte intensitatea activităţii subvocalice9. Poate fi
vorba de o încercare de a dubla medierea vizuală cu una auditivă, pentru o mai
bună înţelegere a textului. Astăzi, doar copiii care învaţă să citească şi cititorii
neexperimentaţi mai recurg la vocalizarea sau subvocalizarea textului. Autorii
manualelor care ne învaţă tehnicile lecturii rapide consideră că această
subvocalizare nu este indispensabilă procesului de înţelegere a frazei şi, în
consecinţă, trebuie suprimată prin diverse exerciţii, pentru a creşte viteza lecturii.
A devora cartea nu e doar o metaforă. Psihiatrii descriu bibliofagia ca pe o
afecţiune psihică, o nevoie compulsivă de a devora înscrisuri şi cărţi. La Balzac, în
Iluzii pierdute aflăm povestea unui secretar care „îşi petrece nopţile scriind: şi ca toţi
cei ce lucrează mult, capătă o deprindere: se apucă de mestecat hârtie [...].
Frumosul nostru tânăr începe cu hârtie albă, dar se satură de ea şi trece la hârtiile
scrise, pe care le găseşte mai gustoase. Pe vremea aceea încă nu se fuma ca
astăzi. În sfârşit, micul nostru secretar ajunge, din gust în gust, să mestece
pergamente şi să le mănânce”10. La un moment dat, mănâncă tratatul de pace între

–
Suedia şi Rusia şi e condamnat la moarte, fiind suspectat de spionaj. Istoricul
american Robert Darnton, în cartea sa Gens de lettre, gens du livre, spune că, în
secolul al XIX-lea, foamea de carte era aşa de mare, încât unii „extremişti le
devorează literalmente” și dă exemplul unei englezoaice din Hampshire care atribuia
cărţii puteri vindecătoare, astfel că a mâncat Noul Testament „pagină cu pagină,
între două felii de pâine cu unt, ca remediu împotriva convulsiilor”11. Este celebru şi
cazul împăratului Etiopiei, Menelik al II-lea (1889-1913), care a murit de obstrucție
intestinală după ce a înghiţit Cartea regilor, convins ca se va vindeca de inimă12. În
practicile magico-religioase există numeroase asemenea „reţete“ de înghiţire a unor
texte scrise conţinând formule magice, rugăciuni etc., în scopuri vindecătoare13.

Lectura –„rumegare”

Lectura din cărţile sfinte este o componentă importantă a vieţii monahale,

alături de rugăciune şi de participarea la liturghie. În secolul al VI-lea, Sfântul
Benedict a reglementat lectura călugărilor, stabilind orele din zi dedicate acestei
activităţi şi modalităţile ei de desfăşurare. În Postul Paştelui, fiecare călugăr avea
obligaţia să împrumute o carte de la bibliotecă, pe care să o citească timp de un an,
9 Din bogata literatură de specialitate amintim Dehaene, Stanislas. Les neurons de la
lecture. Paris: Odille Jacob, 2007.
10 Balzac, Honoré de. Iluzii pierdute. trad. Angela Ion. București: Univers, 1988, p. 573-574.
11 Darnton, Robert. Gens de lettre, gens du livre. Paris: Odille Jacob, 1992, p. 174.
12 Twaite, Anne. Devouring the Printed Page. În: Salwak, Dale (ed.). A Passion for
Books. London: Palgrave Macmillan, 1999, p. 104.
13 Am abordat pe larg aceste aspecte în cartea noastră, Cheia şi Psaltirea. Imaginarul
cărţii în cultura tradiţională românească. Bucureşti: Paralela 45, 2001, p. 201-224.

125
RevIst_nr11_25apr 2016_rev_ist_nr2_ARIAL_9.qxd 10/7/2016 10:59 AM Page 126

Revista Română de Istorie a Cărţii An XI (2014) – Nr. 11

în întregime, şi pe care să o restituie la Paştele următor14. Modul de lectură al

călugărilor era mult diferit de cel al cititorilor moderni.
O practică de lectură utilizată în comunităţile monastice era aşa-numita
lectio divina: „lectură spirituală”, „lectură duhovnicească”. Acest tip de lectură a
textelor sacre, asociată rugăciunii şi meditaţiei, este atestată în tradiţiile monahale
occidentale şi răsăritene. Pentru a exprima veneraţia şi umilinţa celui care citeşte
textul sacru, lectio divina presupunea participarea corpului, însoţirea ei de aceleaşi
atitudini şi gesturi ca ale rugăciunii: îngenuncherea, semnul crucii, prosternarea,
mişcări ale trunchiului care ritmau lectura15. Apoi, cuvintele citite trebuiau rostite şi
cu buzele, cu voce tare sau subvocalic, ca o incantaţie, murmurate, recitate sau
psalmodiate. Paul Zumthor, analizând amprenta oralităţii asupra stilului literaturii
medievale, observa că: „Mişcarea muşchilor faciali asimila lectura unei acţiuni de
nutriţie”16. Momentul cel mai important al lecturii era aşa numita ruminatio –
„mestecarea”, „rumegarea” celor citite, prin meditaţie, pentru a pune în evidenţă
sensurile metaforice, alegorice. Pentru un cititor aflat în stare apropiată cu cea a
rugăciunii, textul sacru devine hrană pentru suflet. Călugărul trebuia să respecte o
–

disciplină ascetică, să aleagă anumite momente: la apusul soarelui, noaptea sau

dimineaţa devreme. Momentul, o dată ales, nu trebuia schimbat, lectura
desfăşurându-se după acelaşi orar, zi de zi, an de an. Liniştea exterioară şi
interioară necesară lecturii putea fi găsită mai ales noaptea, de aceea lectio divina
era şi o formă de penitenţă, de asceză, de privare de somn.
Lectura textului sacru nu trebuia să fie întâmplătoare, distrată. Cartea nu
trebuia răsfoită în căutarea unui anumit pasaj, ci citită după o ordine lineară, în
întregime, fără selecţii personale. Lectio divina trebuie să ducă la asimilarea textului
sacru. De aceea, ea presupunea o citire şi o recitire, frecventarea îndelungă a
aceluiaşi text, reamintirea lui periodică pentru a-l păstra în memorie. Acest tip de
lectură nu caută sistematizarea unor cunoştinţe sau satisfacerea curiozităţii
intelectuale, ci memorarea textului, revenirea asupra unor adevăruri deja ştiute.
Chiar dacă textul este cunoscut pe dinafară, el trebuie citit fără grabă. Lectura
monahală era o lectură lentă, rapiditatea nici nu putea fi concepută.
Şi în lumea laicilor, între secolele XVI-XVIII, predomina lectura intensivă, care
presupunea frecventarea unui număr redus de cărţi, în principal de factură religioasă
(Biblia, cărţi de rugăciuni, vieţi de sfinţi). Acest tip de lectură contemplativă, apropiată
de rugăciune şi de psalmodiere, de lectio divina, nu avea drept scop extinderea
cunoştinţelor, ci regăsirea unor lucruri dinainte cunoscute. Citind şi recitind textul,
14 Genest, Jean François. Type des livres et de lecteurs en Occident. În: Le Livre au
Moyen Age. sous la dir. de Jean Glenisson. Paris: Presses du C.N.R.S., 1988, p. 97.
15 Nicole Bérion, Jacques Berlioz, Jean Longére, Prier au Moyen Âge. Pratiques et
expériences (V-XV siècles), Paris, Éditions Brepolis, 1991, p. 124-137.
16 Qu’est-ce qu’un style médiéval?. În: Pour une anthropologie des voix. textes réunis
par Nicole Revel et Diana Rey-Hulman. Paris: L’Harmattan, 1993, p. 41.

126
RevIst_nr11_25apr 2016_rev_ist_nr2_ARIAL_9.qxd 10/7/2016 10:59 AM Page 127

An XI (2014) – Nr. 11 Revista Română de Istorie a Cărţii

lectorul intensiv avea convingerea că acesta este inepuizabil, găsind la fiecare

parcurgere noi semnificaţii. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, practicile de lectură se
modifică, are loc trecerea de la lectura intensivă la lectura extensivă, desacralizată,
silenţioasă şi rapidă a unor texte cât mai diferite. Spre deosebire de cititorul intensiv,
aplecat asupra aceloraşi texte, cititorul extensiv acumulează cantitativ, consumă
tipărituri diverse şi numeroase, lectura este făcută cu aviditate bulimică17.

Scrierea comestibilă

O practică pedagogică foarte interesantă în perioada premodernă era aceea

a „alfabetului alimentar”: copiii învăţau literele mâncându-le! Echivalarea metaforică a
lecturii, a cunoaşterii cu dulceaţa alimentelor stă la baza acestor „metode pedagogice”
pe care astăzi le putem considera bizare. În familiile urbane italiene din secolului al
XV-lea, pentru a favoriza memorizarea alfabetului, micuţilor li se dădeau prăjituri şi
dulciuri în formă de litere. În Franţa, Spania şi Olanda, în interiorul străchinilor copiilor
era scrisă rugăciunea Ave Maria18. Astfel, copiii erau ţinta unei informaţii vizuale

–
permanente, destinată să-i acomodeze cu cititul. Mărul, un fruct atât de familiar
copiilor, era un suport excelent pentru scrijelirea literelor. De exemplu, un personaj din
Decameronul lui Boccacio, se adresează astfel unui interlocutor: „Sunt încredinţat că
n-ai deprins abecedarul pe un măr, cum fac toţi nătărăii, ci l-ai deprins pe un bostan,
care-i cu mult mai mare; şi, dacă nu mă-nşel, eşti pare-mi-se dintre cei ce dau în
gropi”19. Mărul era recomandat şcolarilor ca modalitate mai puţin obişnuită de a-şi
însuşi lecţia, aşa cum reiese dintr-o „reţetă” dintr-un manuscris românesc din secolul
al XVIII-lea: „Când uită grămăticul cartea: să scrii toate slovele buchiilor pe un măr
roşu şi să-l pui pe sfânta masă şi să leturghească popa 3 sâmbete şi 5 duminici şi să
ia acel măr grămăticul şi să-l mănânce”20.
Pedagogia asocierii gustului dulce cu învăţarea alfabetului era practicată şi în
cadrul comunităţilor evreieşti din Evul Mediu. În prima zi de şcoală, exista tradiţia ca
elevii să aducă prăjituri, miere şi ouă. Învăţătorul îi lua pe rând în braţe, le citea literele
scrise pe o tăbliţă, apoi ungea tăbliţa cu miere şi îi punea pe copii să o lingă. Scriitorul
argentinian Alberto Manguel, în faimoasa sa carte Istoria lecturii, aminteşte de
asemenea această practică: „În societatea iudaică medievală, de exemplu, ritualul
învăţării cititului era celebrat în mod explicit. De Shavuot, când se sărbătorește
17 Vezi Chartier, Roger. Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim. trad. Maria Carpov.
București: Meridiane, 1997, p. 219-230; Bödeker, Hans Erich. D’une «histoire littéraire du
lecteur» à l«histoire du lecteur». Bilan et perspectives de l’histoire de la lecture en
Allemagne. În: Histoires de la lecture: un bilan des recherche. sous la dir. de Roger
Chartier. Paris: Institut Mémoires de l’Édition Contemporaine, 1995, p. 97.
18 Vezi Alexandre-Bidon, Danièle. La lettre vollé. Apprendre à lire à l’enfant au Moyen
Âge. În: Annales. Économies. Sociétés. Civilisations, 4, 1989, p. 953-992.
19 Boccacio. Decameronul. trad. Eta Boeriu, București: Minerva, 1975, vol. II, p. 272.
20 Manuscris anterior anului 1792, publicat în revista Ion Creangă, nr. 9, 1909, p. 242.

127
RevIst_nr11_25apr 2016_rev_ist_nr2_ARIAL_9.qxd 10/7/2016 10:59 AM Page 128

Revista Română de Istorie a Cărţii An XI (2014) – Nr. 11

momentul în care Moise a primit Tora din mâinile lui Dumnezeu, băiatul care urma să
fie iniţiat era înfășurat într-un şal de rugăciune și dus de tatăl lui la învăţător.
Învățătorul îl așeza pe băiat la el pe genunchi şi-i arăta o tăbliţă pe care erau scrise
alfabetul ebraic, un pasaj din Scripturi şi cuvintele «Tora să fie ocupația ta».
Învăţătorul citea cu voce tare fiecare cuvânt şi băiatul îl repeta. Apoi tăbliţa era
acoperită cu miere şi copilul o lingea, prin asta asimilând la modul concret cuvintele
sfinte. De asemenea, versete biblice se scriau pe ouă fierte descojite şi pe prăjituri cu
miere pe care copilul le mânca după ce citise versetele, cu voce tare, învăţătorului”21.
Ceremonia era destinată să trezească „gustul” pentru citit, să orienteze destinul
copilului, astfel încât acesta să fie atras de cărţi şi să ajungă om învăţat.
O reminiscenţă a acestor vechi rituri alimentare sunt simpaticele paste în
formă de litere care plutesc, spre deliciul copiilor, în „supa alfabet”. Nu trebuie uitaţi
nici editorii care au fabricat cărţi comestibile, cum este artistul Allen Fisher care în
1968 a publicat cărţi tipărite pe hârtie de orez, cu litere din coloranţi vegetali22.
Metafora cărţii-hrană a fost transpusă de bucătari în obiect bune de mâncat. În
fiecare an, de 1 aprilie (ziua de naştere a celebrului gastronom francez Brillat-
–

Savarin) are loc la Montréal un Festival Internaţional al Cărţii Comestibile. Aici sunt
expuse şi apoi mâncate platouri cu cărţi din felii de şuncă, precum şi prăjituri,
plăcinte, turtă dulce, toate în formă de carte.

Lectura la masă

Lectura cu voce tare şi-a găsit locul în formele de sociabilitate legate de

comuniunea alimentară. În ritualurile de comensalitate, plăcerea de a mânca era
îmbinată cu plăcerea de a asculta pe cineva citind. În Antichitatea romană, în timpul
banchetelor avea loc lectura cu voce tare (recitatio), făcută fie de un sclav, fie de
gazdă sau de un invitat. Plinius cel Tânăr, într-o scrisoare adresată unui prieten, îi
reproşa că nu onorase invitaţia la un banchet: „Pregătisem pentru fiecare câte o
lăptucă, trei melci, două ouă, suc de alac amestecat cu vin îndulcit cu miere [...]
măsline, sfeclă, castraveciori, ceapă şi multe alte bunătăţi tot aşa alese. Ai fi avut
prilejul să asculţi un actor sau un lector sau un cântăreţ din liră”23. Același autor
aminteşte o întâmplare de la un banchet: atunci când s-a anunţat o recitatio, câţiva
invitaţi s-au repezit să se încalţe, părăsind grăbiţi sala de mese, pentru a nu asculta
lectura indigestă. Lectorul era sclavul însărcinat cu lectura cărţilor, fiind o figură
obişnuită la casele celor bogaţi. Acesta citea cu voce tare pentru stăpân în timpul
mesei sau în alte momente ale zilei. Deseori, gazda era cea care citea din
compozițiile proprii. Într-o epigramă, Marţial ridiculiza pe un pretins poet, Ligurinus,
care îşi supunea oaspeţii la lungi şi plicticoase şedinţe de lectură: „Ştiu cu ce plan
21 Manguel, Alberto. Istoria lecturii. trad. Alexandru Vlad. București: Nemira, 2011, p. 91.
22 Handelzats, Michael. Histoires d’en lire. Paris: Gallimard, 2001, p. 77.
23 Plinius cel Tânăr. Opere. trad. Liana Manolache. București: Univers, 1977, p. 49.

128
RevIst_nr11_25apr 2016_rev_ist_nr2_ARIAL_9.qxd 10/7/2016 10:59 AM Page 129

An XI (2014) – Nr. 11 Revista Română de Istorie a Cărţii

subţire la masă mă pofteşti: / Vrei Ligurine, versuri de-ale tale să-mi citeşti. / Nici n-
apuc în grabă să mă descalţ şi gata!/Un greu volum soseşte, o dată cu salata. /
Întâia marinată de peşte e pe drum, / Tu dai citire celui de-al doilea volum. / Al treilea
urmează cu altul după el, / Şi n-am gustat ca lumea măcar din primul fel!”24.
Practica este atestată şi în Evul Mediu; cronicarul Eginhard (secolul IX)
aminteşte că împăratul Carol cel Mare (care nu ştia să citească şi să scrie) avea
obiceiul ca la masă să asculte „puţină muzică şi câteva lecturi. I se citeau istorii şi
poveşti ale Antichităţii”25. Lectura cu voce tare la masă există şi în practicile
monastice: în trapeză sau refectoriu, călugării mănâncă în tăcere, ascultând pe cel
care citeşte din textele sacre.
Există şi ale forme de alăturare a plăcerilor lecturii cu plăcerile gurmande.
Pentru a beneficia din plin de desfătările procurate de lectură, încercăm să o
asociem cu impresii senzoriale plăcute, cu spaţii şi locuri ale tihnei şi ale confortului
corporal. Acestui microclimat favorabil lecturii i se poate adăuga şi răsfăţul papilelor
gustative: o ceaşcă de cafea sau de ceai, un pahar de coniac sau de lichior, o ţigară
sau o pipă. Sunt binevenite şi mici gustări: ciocolată, bomboane, prăjituri, fructe.

–
Poate că obiceiul de a ronţăi ceva în timpul cititului se dezvoltă o data cu apariţia
cărţii în formă de codice – lectura vechiului rulou de papirus era greoaie, derularea
lui necesitând folosirea ambelor mâini. Încă din anul 1345, învăţatul englez Richard
de Bury, în cartea Philobiblon, se arăta supărat pe învăţăceii care „citind, mănâncă
o bucată de brânză sau un măr şi resturile prânzului lor cad între filele cărţii”26.
Interferenţele dintre actul lecturii şi nutriţie nu se limitează la o ronţăială
ocazională: pentru mulţi cititori împătimiţi, lectura în timpul meselor principale ale
zilei face parte din comportamentul alimentar curent. Luatul mesei este o ocazie
excelentă de lectură, chiar dacă a citi la masă necesită complicate puneri în joc ale
corpului, operaţiuni precum: menţinerea contactului vizual cu pagina, întoarcerea
filelor, ducerea lingurii la gură, folosirea pe post de pupitru a unui eşafodaj de oale,
solniţe sau pahare. Nu se poate citi orice la masă, ci doar cărţi „uşoare”, de
agrement, de preferat în format mic. La masă sunt citite îndeosebi ziare, reviste şi
alte tipărituri de consum, care de regulă nu mai sunt păstrate după lectură. Mereu
prezent este riscul ca lectura la masă să lase urme pe paginile cărţii. Eseistul
israelian Michael Handelzats, mărturiseşte, în Histoires d’en lire, că are această
meteahnă: „Ştiu că nu este frumos, că nu se face, că este o ofensă adusă atât
hranei, cât şi cărţii. Dacă mă las purtat de îmbietoarele savori care vin din farfurie,
desconsider comorile spirituale ale paginilor care se deschid în faţa mea, fără a mai
vorbi despre groaznicul pericol ca acestea să fie pătate de sosul prelins din furculiţa

24 Marţial. Epigrame. trad. Tudor Măinescu. Bucureşti: E.P.L., 1961, p. 141.

25 Vita Caroli Magni/The Life of Charlemagne. translated by Samuel Turner. New York:
Harper & Brothers, 1880, p. 59.
26 Apud Genest, Jean-François. op.cit., p. 87.

129
RevIst_nr11_25apr 2016_rev_ist_nr2_ARIAL_9.qxd 10/7/2016 10:59 AM Page 130

Revista Română de Istorie a Cărţii An XI (2014) – Nr. 11

dusă la gură. Ştiu, şi cu toate acestea, simt o mare plăcere să citesc când mănânc
sau să mănânc citind. Cina este cu atât mai savuroasă cu cât o degust cufundat în
lumea literară; iar cartea, în ceea ce o priveşte, se găseşte agreabil impregnată de
atâtea gusturi şi îmbătătoare mirosuri”27.
Medicii spun că este o practică nesănătoasă, că atunci când mâncăm nu
trebuie să citim sau să ne uităm la televizor. Cititul la masă este singura contraindicaţie
medicală din zilele noastre în ceea ce priveşte actul lecturii. Originea ei trebuie căutată
în discursul medical al secolului al XIX-lea, când medicii erau îngrijoraţi de cât de mult
se citeşte, de „foamea de a citi”, legată de apariţia romanului modern şi a publicului
cititor28. Igieniştii denunţau pericolele lecturii-viciu care afectează negativ corpul şi
psihicul dacă nu este făcută cu măsură şi în locul potrivit. Nu era indicat să citeşti în
pat, pentru că poţi să orbeşti, după cum, la fel de bine, cititul la masă ar fi nociv pentru
digestie. Personajul lui Flaubert, Emma Bovary, nu se poate abţine să citească la
masă, chiar în prezenţa soţului ei: „îl citi pe Balzac şi pe Georges Sand, căutând să-şi
potolească astfel, cu închipuirea, poftele ce o mistuiau. Îşi aducea cartea chiar şi la
masă şi întorcea filele, în timp ce Charles îi vorbea mâncând”29. La rândul lui, Charles
–

practică, fie şi pentru câteva minute, lectura-siestă: „se abonă la Ruche médicale, ziar
nou, al cărui prospect îl primise. Citea puţin din el, după masă, deoarece căldura
apartamentului şi digestia îl făceau să adoarmă după cinci minute”30.
Într-un articol din Dilema din 1993, intitulat Cum citim ziarele31, Andrei
Pleşu se referea la ambiguităţile lecturii digestive care însoţeşte siesta: „Urmează
acum marea orgie de presă a siestei! Ziarul e un corelat al papucului şi cafelei, un
camuflaj nobil al digestiei. Cu pleoapele grele, impregnate de reverii calorice
(eventual cu o scobitoare în colţul gurii), capul familiei se «documentează». Cititul se
întrepătrunde misterios cu insondabile procese organice. «Bolul» informaţional se
prelucrează la nivel de intestin, creierul distinge cu greu între nedumerire politică şi
crampă abdominală”. Astăzi, codurile de bune maniere admit cititul la masă, doar
pentru ziare şi numai la micul dejun.

De la fast reading la slow reading

Într-o lume a vitezei, a devenit obişnuit să citim repede, pe sărite, în

diagonală, contra-cronometru; practicăm o lectură utilitară în detrimentul
aprofundării şi asimilării textului. Copleşiţi de numărul mare de cărţi, nu mai avem
27 op. cit., p. 39.
28 Vezi Ofrim, Alexandru. Lectura în epoca romantică: practici și reprezentări. În:
Mihalache, Andi; Istrate, Alexandru (coord.). Romantism și modernitate. Atitudini,
reevaluări, polemici. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2009, p. 315-330.
29 Flaubert, Gustave. Doamna Bovary. trad. Demostene Botez. București: Cartea
Românească, 1972, p. 62.
30 ibidem
31 Reluat în volumul Chipuri și măști ale tranziției. București: Humanitas, 1996, p. 302-304.

130
RevIst_nr11_25apr 2016_rev_ist_nr2_ARIAL_9.qxd 10/7/2016 10:59 AM Page 131

An XI (2014) – Nr. 11 Revista Română de Istorie a Cărţii

timp pentru a gândi şi a reflecta asupra celor citite. Consumăm texte, dar nu mai
avem timp să le savurăm. Hiperlectura a erodat capacitatea de a simţi plăcerea, de
a savura o carte ca pe o masă bună. Apoi, concurenţa mass-media a făcut ca mulţi
tinerii să nu mai fie capabili să citească texte lungi şi complexe, pe care le resimt
plictisitoare, de necitit.
După moda trecerii de la fast-food la slow-food, astăzi se vorbeşte din ce în
ce mai mult despre slow-reading, ca alternativă la fast-reading. Cititul superficial se
limitează la skimming, literal „luarea caimacului”, „smântânirea” (iată că, pentru a
surprinde specificul fast-reading, întâlnim din nou registrul culinar). Spre deosebire de
această recoltare de suprafaţă, slow-reading-ul presupune explorarea în adâncime a
textului. Adepţii acestei noi tendinţe recomandă restrângerea numărului cărţilor citite
într-un interval de timp dat, pun un accent deosebit pe recitire, văzută ca o tehnică
privilegiată de savurare a unui text. Ei propun cititul cu voce tare, constituirea de
grupuri de discuţii pe marginea celor citite, aşadar o reabilitare a lecturii publice,
împărtăşite, care predispune la rezonanţă emoţională şi la amplificarea trăirilor induse
de text. Noile cluburi de lectură creează cadrul unei adevărate „degustări” colective a

–
cărţilor, într-un cadru plăcut, sustras agitaţiei cotidiene. Practicile slow-reading reiau
elemente ale lecturii intensive, pregătind terenul pentru o lectură hedonistă şi
gurmandă, care face diferenţa între consum şi savurare.

Opera Theologica,
1460. Manuscris latin
(Ms II 41). Coperta II,
interior – Sfinţii Petru
şi Andrei, cu
însemnele lor, cheia,
respectiv crucea.
Document din
colecțiile Bibliotecii
Naționale a României
– Filiala Batthyaneum.
Detaliu.

131