OBIECTUL CURSULUI „ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ”

Dreptul şi accepţiunile sale

Etimologic, termenul drept derivă din latinescul directus, care privit în sens metaforic
semnifică drept – orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, direcţie, linie dreaptă.
Cuvântul drept este utilizat în mai multe accepţiuni. Romanii au conceput un
corespondent semantic al termenului drept, şi anume, termenul jus care la origini
semnifica, a porunci, poruncă şi care, în diferite asocieri cu alţi termeni, putea
exprima distincte concepţii din sfera dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de
norme sau legi dintr-un anumit domeniu – (jus publicae = drept public, jus gentium =
dreptul ginţilor sau jus privatum = dreptul privat); de asemenea, putea reprezenta
activitatea de înfăptuire a dreptului (justiţia, jurisprudentia etc.); sau, semnifica
denumirea unor instituţii sau persoane legate de interpretarea sau aplicarea dreptului
– justiţia, jurisconsult, juris etc.
Această noţiune este întalnită şi în alte limbi, având aceeaşi semnificaţie: droit, la
francezi; right, la englezi; recht, la germani; diritto, la italieni; derecho, la spanioli.
Într-un prim sens, cuvântul drept desemnează, ştiinţa dreptului, sau altfel spus
ansamblul ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin a
căror mijlocire dreptul poate fi gandit.
Ştiintă despre societate, dreptul este eo ipso ştiinţă social-umană, care studiază
juridicul în toate formele sale de manifestare, dar, în primul rând, ca o dimensiune
inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice determinate.
Ştiinţa dreptului studiază legile existenţei şi ale dezvoltării statului şi a dreptului,
instituţiile juridice şi politice, formele lor concret-istorice, relaţiunea cu celelalte
părţi componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice
influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţă socială.
Ştiinţa dreptului se individualizează, în special în funcţie de obiectul său de cercetare
- adică fenomenul juridic în totalitatea sa, în care nucleul central îl reprezintă
ansamblul normelor de drept (dreptul obiectiv).
Dreptul nu este numai ştiinţă, ci este, în egală măsură, tehnică şi artă.
Într-un alt sens, dreptul îmbină necesitatea şi libertatea. Necesitatea rezultă chiar
din obiectivele generale ale vieţii sociale, obiective (scopuri) prefigurate în ansamblul
normelor legale. Ansamblul acesta constituie dreptul obiectiv.
Dreptul obiectiv conţine norme juridice obligatorii ce se adresează tuturor oamenilor,
astfel încât societatea să fie apărată de excese. Prin conţinutul său expresia drept
obiectiv cuprinde două mari diviziuni ale dreptului desemnate prin termenii sau
expresiile specifice de drept public şi drept privat şi, respectiv, de drept intern şi
drept internaţional.
Noţiunea de drept mai semnifică şi posiblitatea unui subiect de a îşi valorifica ori de a
îşi apăra împotriva terţilor un anumit interes, protejat din punct de vedere legal.
Acesta este dreptul subiectiv ce reclamă şi implică categoria de libertate. Drepturile
subiective sunt legate intrinsec de persoană, iar esenţa prerogativelor constă în a
pretinde ceva de la altcineva.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel considera că ceea ce este drept în sine este pus în
existenţa sa obiectivă, adică este determinat de gând pentru conştiinţă şi este
cunoscut ca fiind ce este drept şi valabil, legea; în virtutea acestei determinări,
dreptul este pozitiv în genere.
Dreptul pozitiv cuprinde totalitatea normelor juridice existente, la un moment dat, în
vigoare într-un stat. În concret, dreptul pozitiv este dreptul care se aplică imediat şi
continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire, atunci cand este
nesocotit, prin forţa de coerciţie a statului.
Termenul drept mai este utilizat, ca adjectiv, în anumite aprecieri de natură morală
(de exemplu, om drept, pedeapsă dreaptă etc.).
În afara termenului de drept, se uzitează şi termenul de juridic. Juridicul este un
fenomen complex care activează obiectiv pe un fond social, reprezentând unul din
modalităţile de reflectare în plan social a existenţei umane. Juridicul are un caracter
unitar, deşi prezintă o compunere complexă. Unicitatea fenomenului juridic
determină unicitatea ştiinţei dreptului care este o ştiinţă explicativ-normativă, ce nu
se limitează la descrierea şi explicarea funcţionării unor elemente de tehnicitate şi
construcţii logice, ci se referă la caracterul operaţional al conceptelor prin
intermediul cărora se fundamentează ontologia, gnoseologia, axiologia şi metodologia
juridică.
În concluzie, în ştiinţa juridică, cuvântul drept cunoaşte următoarele accepţiuni
esenţiale:
 în primul rând exprimă facultatea unei persoane (subiect) de a săvârşi un act care
să fie recunoscut sau să nu fie interzis de lege. De aceea, cu acest sens, se numeşte
drept subiectiv. În acest caz, legea ocroteşte actul împotriva acelora care se opun
exercitării lui prin sancţiuni externe şi reale;
 al doilea sens exprimă totalitatea regulilor juridice care asigură exerciţiul
drepturilor subiective. În acest înţeles, dreptul este definit ca ansamblul legislaţiei şi
se numeşte drept obiectiv (general), structurat pe categorii şi diviziuni: civil, penal,
comercial etc;
 cel de-al treilea sens desemnează dreptul pozitiv, alcătuit din totalitatea normelor
juridice în vigoare într-un stat;
 un alt patrulea sens priveşte ştiinţa dreptului, respectiv ansamblul de noţiuni, idei,
principii şi concepte care explică dreptul şi prin mijlocirea cărora dreptul poate fi
gandit;
 din vechime, dreptul a fost socotit o artă, o adevărată vocaţie. În sensul său de
artă, dreptul desemnează ansamblul de mijloace pe care le întrebuinţează organele şi
persoanele care creează dreptul sau care îl aplică.

Norma juridică
Norma juridică este o regulă de conduită ce are caracter general, impersonal şi
obligatoriu, emisă de organele de stat competente şi având ca scop asigurarea ordinii
şi coeziunii sociale, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, şi la
nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Normele juridice reglementează relaţiile sociale care vizează buna desfăşurare a
raporturilor interumane şi care reprezintă fundamentul întregii ordini sociale şi
tocmai de aceea beneficiază de un întreg sistem de forme şi mijloace de aplicare şi
de asigurare a transpunerii lor în practică nemaiîntâlnite la nici o altă categorie de
norme sociale. Din acest punct de vedere, scopul normei juridice este acela de a
asigura convieţuirea socială dirijând comportamentul uman, în direcţia promovării şi
consolidării relaţiilor sociale, corespunzător idealurilor şi valorilor care guvernează
societatea respectivă.
Eficienţa normelor juridice este asigurată prin sancţiunile juridice pe când încălcarea
normelor morale este sancţionată prin oprobriul public. Normele juridice sunt supuse
unui proces reglementat strict cu privire la intrarea lor în vigoare, principiile
activităţii lor, momentul intrării şi ieşirii din vigoare, publicarea etc.
Edward A. Ross, în a sa lucrare Social control. A Survey of the Foundation of Order,
susţine că eficienţa normelor juridice depinde de nivelul cunoaşterii şi de gradul de
acceptare de către grupurile sociale.

Izvoarele dreptului

Teoreticienii acestei ştiinţe au identificat ca izvoare principale: obiceiul, legea,

doctrina şi jurisprudenţa.
Obiceiurile sunt modele de conduită care exprimă necesităţi ale grupurilor sociale
fiind legate de valorile specifice grupului. Ca norme sociale, obiceiurile preced
dreptul, fapt pentru care reprezintă cel mai vechi izvor de drept.
Din punct de vedere istoric, dreptul cutumiar a constituit prima formă a dreptului
pozitiv. Dreptul cutumiar constă într-o sumă de reguli de conduită nescrise, create
prin îndelungata repetare a unor practici generale, regionale sau locale.
Trei condiţii sunt necesare pentru ca un obicei să devină juridic, deci să se constituie
într-un izvor de drept:
 o condiţie obiectivă, ce constă într-o practică veche şi incontestabilă, consecință a
experienţei de viaţă a unei comunităţi;
 o condiţie subiectivă, potrivit căreia practica respectivă are caracter obligatoriu,
caracter ce se poate revendica sub sancţiune juridică;
 a treia condiţie priveşte caracterul precis sau într-o oarecare măsură precizabil al
regulii de conduită impusă prin repetare.
Legea este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, investite cu
competenţe normative, după o anumită procedură reglementată legal. Totalitatea
actelor normative alcătuiesc dreptul scris. Sistemul actelor normative este alcătuit
din: legi, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului, decrete, regulamente şi ordine ale
ministerelor, decizii ale organelor administrative locale. Poziţia centrală în sistemul
actelor normative îl ocupă legile.
Conceptul de lege prezintă două accepţiuni:
 în sens larg, legea reprezintă orice act normativ emis de un organ de stat
împuternicit să emită astfel de acte, conform unei proceduri prestabilite;
 în sens strict, prin lege trebuie înţelese doar actele normative emise, după o
procedură specifică, de către Parlament.
În cadrul legilor, cea mai mare importanţă o au Constituţia şi legile constituţionale.
Constituţia este legea fundamentală a unui stat, care fixează regulile esenţiale de
organizare şi funcţionare a ordinii din statul respectiv şi consacră majoritatea
principiilor fundamentale politico-juridice.
Jurisprudenţa şi doctrina sunt considerate ca izvoare indirecte ale dreptului, întrucât
ele nu acţionează direct asupra reglementării raporturilor sociale, ci au o influenţă
indirectă asupra acestora, prin intermediul normelor cuprinse în actele normative
care receptează mesajele transmise de ele.
Doctrina reprezintă ansamblul analizelor, investigaţiilor, interpretărilor pe care
autorii de specialitate le dau fenomenului juridic. Doctrina se creează prin lucrările
autorilor (iluştri jurişti) care explică şi comentează regulile juridice, expun teoriile
dreptului şi aplicării principiilor sale în practică arătând totodată opiniile lor cu
privire la problemele juridice supuse controversei.
Jurisprudenţa sau practica judecătorească reprezintă totalitatea soluţiilor date de
instanţele judecătoreşti de toate gradele în speţele judecate. Menirea jurisprudenţei
este de a interpreta şi aplica la cazuri concrete legea.

Tipologia sistemelor de drept

Dreptul este un fenomen de o extremă complexitate aflat într-un proces evolutiv care
implică permanente transformări în conţinutul său normativ, modificări de ordin
cantitativ în conţinutul şi structura instituţiilor şi ramurilor de drept.
În dreptul modern este unanim acceptată ideea că nu poate exista o legislaţie
veşnică, un drept imuabil, dat odată pentru totdeauna.
În cercetarea sistemelor de drept ştiinţa dreptului utilizează metoda tipologică, care
implică neluarea în considerare a diferenţelor individuale nesemnificative.
Tipologia dreptului ia în considerare apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică şi
dependenţa de tipul sistemelor de organizare economico-socială. Plecând de la
această dependenţă a dreptului de tipul sistemelor de organizare economico-socială,
sistemele de drept se clasifică în:
 drept sclavagist;
 drept feudal;
 drept burghez;
 drept socialist.
Luând în considerare criteriul apartenenţei drepturilor la un bazin de civilizaţie
juridică, în dreptul comparat s-a mai realizat tipologie – familia de drept. În acest
sens, René David supune atenţiei următoarele familii de drept: romano-germanică,
anglo-saxonă (common law), dreptul socialist, sistemele religioase şi tradiţionale
(dreptul musulman, hindus, chinez, japonez şi dreptul Africii negre şi al
Madagascarului).
Pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului s-ar putea distinge ca tipuri
istorice de drept: dreptul incipient; dreptul antic; dreptul medieval; dreptul modern;
dreptul contemporan.
O altă clasificare a societăţii omeneşti distinge societatea arhaică (holistică),
preindustrială, industrială şi postindustrială, fără ca aceste tipuri de societăţi să fie
omogene, pure, cu rupturi definitive.
Dupa criteriul formelor de integrare economico-socială la nivelul continentului
european a rezultat dreptul comunităţilor europene, un drept instituţional şi
substanţial comunitar.

Periodizarea istoriei dreptului

Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în intervale delimitate de anumite

evenimente semnificative şi caracterizate prin anumite trăsături politice, economice,
culturale şi sociale specifice. Organizarea politică şi instituţiile juridice au determinat
periodizarea istoriei dreptului astfel:
 Istoria dreptului antic (Egipt, Babilon, India, China, Grecia, Roma);
 Istoria dreptului medieval: sec. al V-lea – 1789;
 Istoria dreptului modern: 1789-1918;
 Istoria dreptului contemporan: 1918- până în prezent.

Periodizarea dreptului românesc

Etapele dezvoltării statului şi dreptului românesc nu coincid totdeauna cu etapele

utilizate în periodizarea tradiţională a istoriei româneşti. De multe ori, momente
esenţiale pentru evoluţia juridică prefaţează evenimente însemnate ale istoriei
românilor. Alteori, etape juridice importante sunt parcurse între două mari
evenimente istorice.
Aşadar, putem distinge urmatoarele perioade:
1. Dreptul monarhiei dacice: perioada delimitată de formarea statului geto-dac
centralizat şi cucerirea de către romani a Daciei în anul 106.
2. Dualismul juridic al Daciei, provincie romană (106-271/274).
3. Dreptul feudal: a) etapa făramiţării feudale, delimitată de retragerea aureliană şi
formarea statelor româneşti centralizate, în care s-a derulat procesul de formare a
Legii Ţării; b) etapa monarhiei centralizate, delimitată de formarea statelor
româneşti şi Revoluţia din anul 1821, în care se finalizează dreptul cutumiar roman
(Ius Valachicum) şi apar primele legi scrise.
4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada revoluţiilor burgheze din anii 1821 şi
1848, formarea statului modern român, statului naţional unitar român, perioada
interbelică şi cea postbelică până în anul 1947.
5. Dreptul socialist (dictatura comunistă), care cuprinde perioada 30 decembrie 1947
– 22 decembrie 1989.
6. Dreptul în perioada de tranziţie, după 22 decembrie 1989 – octombrie 2003
(revizuirea Constituţiei adoptate la 8 decembrie 1991).

STATUL ŞI DREPTUL ANTIC

Statul constituie un ansamblu de instituţii politice al căror specific este dat de

organizarea în numele interesului comun a puterii centrale, pe un teritoriu delimitat,
unde îşi exercită prerogativa de a elabora şi aplica dreptul.
Apariţia statului a avut loc într-un anumit moment al dezvoltării societăţii cand
evoluţia vieţii materiale a cerut o formă superioară de organizare socială, având drept
criterii constitutive teritoriul, populaţia şi puterea de stat.
Primele organizări statale s-au constituit în Orientul Antic, în urmă cu aproape 6
milenii (Egipt, Babilon, China, India, Persia).
Zona geografică imensă, numită convenţional Orientul Antic, se întinde din vest spre
est de la Tunisia contemporană, unde s-a aflat Cartagina, până la China, Japonia şi
Indonezia de astăzi, iar din sud spre nord - de la Etiopia de astăzi până la munţii
Caucaz şi ţărmurile de sud ale Mării Aral. Aici existau în antichitate numeroase state,
care au jucat un rol semnificativ în istorie: marele Regat al Egiptului Antic, Statul
Babilonian, statele din Podişul Iranian, inclusiv monarhia persană mondială, în
componenţa cărei intrau teritoriile Orientului Apropiat şi aproape toate ale întregului
Orient Mijlociu, formaţiunile statale din Asia Centrală, statele de pe teritoriile
Industanului, Chinei, Coreii şi Asiei de Sud-Est.
Printre organele conducerii de stat existente în ţările Orientului Antic putem
menţiona: împăratul, marii dregători şi aparatul funcţionăresc.
Statele medievale aveau ca formă de conducere preferabilă monarhia absolută.
Conţinutul puterii, structura internă şi externă au determinat forma statului: forma
de guvernământ, structura de stat şi regimul politic. Ca formă de guvernământ,
structură de stat şi regim politic, statul a reprezentat tot timpul voinţa puterii
politice. Dreptul s-a manifestat ca expresie a puterii politice având garanţia forţei
statului.
Puterea de stat se înfăţişează acum ca o componentă esenţială a conţinutului
statului, fiind definită de o serie de prerogative printre care suveranitatea guvernează
întregul angrenaj social, politic şi economic. Expresii ale manifestării suveranităţii
poporului sunt funcţia legislativă, funcţia executivă şi administrativă, funcţia
jurisdicţională şi funcţia externă.

Egiptul antic şi dreptul egiptean

În regiunea văii Nilului prin contopirea nomelor (formaţiuni prestatale) au luat fiinţă
în mileniul al IV-lea, statul egiptean de nord (Egiptul de Jos) şi statul egiptean de sud
(Egiptul de Sus). În statul egiptean de nord regalitatea a înfrânt rezistenţa
aristocraţiei gentilico-tribale şi a nomelor, în timp ce în statul egiptean de sus
regalitatea a avut nevoie, pentru a se impune, de sprijinul dinastiei din nord.
Frământările interne şi invaziile din răsărit au dus la prăbuşirea statului egiptean de
nord în timp ce Egiptul de Sus a reuşit să-i învingă pe invadatori, iar regele Menes
(3000 î. Chr.) să unifice cele două regate. Următoarele patru secole au transformat
statul egiptean centralizat într-o despoţie orientală în cadrul căreia conducerea
revenea faraonului, ajutat de un consiliu de guvernare; administraţia statului era
organizată pe mari diviziuni administrative corespunzând celor 42 de provincii, fiecare
conduse de reprezentanţi ai regelui, de funcţionari, supuşi unei severe discipline, de
o justiţie care era prezidată de guvernator (cel mai înalt dregător), asistat de
notabilităţi.
Din păcate, ştiinţa nu deţine publicaţii esenţiale a legislaţiei Egiptului Antic. Ceea ce
cunoaştem despre codificările egiptene s-a stabilit pe baza fragmentelor păstrate în
lucrările autorilor antici egipteni.
Primele scrieri literar-morale, au fost: Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele
Merikare, apărute în jurul anului 2000 î.e.n.
Herodot din Halicarnassus între anii 454-450 î.e.n. a cercetat cauzele războaielor
dintre greci şi perşi dedicând Egiptului cea de-a doua carte din opera Historiai.
În Egipt au pătruns foarte mulţi greci după cucerirea lui Alexandru Macedon, din anul
322 î.e.n. istoriografia ajungând la mare cinste la curtea Ptolomeilor. În acea
perioadă, cel mai important dintre istoriografii Egiptului a fost Manethon care a
întocmit după sursele hieroglifice Egiptica, încercând să redea evenimentele istorice,
tradiţiile religioase, politicile şi moravurile patriei sale.
Începuturile civilizaţiei egiptene, documentate arheologic, se grupează în trei faze:
regatul vechi, regatul mijlociu şi regatul nou. Diodor din Sicilia ne prezintă un tablou
al istoriei universale, în lucrarea sa Biblioteca istorică în referirile sale asupra
Egiptului intervine cu date valoroase în legătură cu structura de stat a despotismului
oriental antic, organizarea administrativă, referindu-se şi la primii legislatori
egipteni: Menes, Sasykis, Ramses al II-lea şi Boccharis.
De la începutul mileniului IV-lea î.Hr., societatea egipteană era organizată în mici
comunităţi agrare, conduse de un sfat de bătrâni având funcţii administrative, fiscale
şi judecătoreşti, funcţii care ulterior au fost preluate de organe de stat specializate,
recrutate din rândul scribilor.
Faraonul Narmer numit de greci Menes (primul legiuitor care a încurajat scrierea şi
consemnarea evenimentelor semnificative) îşi extinde puterea, la începutul mileniului
III-lea î.Hr., pe tot teritoriul punând bazele primei dinastii (din cele 30 care s-au
succedat).
Clasele sociale în statul egiptean clasic erau:
 stăpânii de sclavi;
 ţăranii;
 orăşenii;
 sclavii.
Şase centre de judecată şi un Tribunal suprem existau în epoca Regatului vechi.
Judecătorii erau înalţi funcţionari ai ţării. Procedura judiciară urma calea unor norme
riguroase, precise dar şi surprinzător de moderne. Reclamaţiile era înaintate în scris şi
erau înregistrate de grefier iar arhivarii ţineau evidenţa actelor. Judecătorii
soluţionau cauzele pe baza actelor scrise, a dovezilor şi a depoziţiilor martorilor.
Mersul instrucţiunii era consemnat în scris. Tribunalul hotăra dacă mai era cazul ca o
cauză să mai fie cercetată sau dacă mai era cazul ca martorii să presteze un
jurământ. Probaţiunea se făcea prin martori, prin acte scrise şi prin jurămînt.
Hotărîrea, însă, era luată de judecător fără a fi motivată. Exista şi un reprezentant al
Ministerului Public. Speţele de importanţă minoră se puteau judeca şi la faţa locului
în afara tribunalelor. În ceea ce priveşte corupţia judecătorilor, aceasta se pedepsea
cu moartea, prin sinucidere impusă. Pedepsele erau extrem de severe. Decapitarea
sau arderea reprezentau modalităţile obişnuite de pedeapsă capitală.
Existau următoarele forme de proprietate:
 Proprietatea statului - având rolul de a asigura rezerva de stat pentru situaţiile
excepţionale, în caz de calamitate, de secetă, război, incendii, dezastre etc.;
 Proprietatea exclusivă a regelui, a caselor sale regale;
 Averea şi gospodăria marilor demnitari şi a nomarhilor. Averea acestora s-a format
din donaţiile regale devenind proprietate personală;
 Posesiunea templelor s-au constituit tot din donaţiile casei regale;
 Gospodăriile obişnuite ale oamenilor de rând care stăpîneau pămînturile în obşte.
În epoca tardivă se încheia un fel de contract care legitima căsătoria între ambii soţi,
în cele mai multe cazuri, egiptenii căutau să aibă copii, căci lipsa acestora era
considerată ruşinoasă constituind o dovadă de egoism.
Dreptul egiptean cunoştea moştenirea legală şi testamentară. Moştenitori legitimi
erau copiii de ambele sexe, moştenirea împărţindu-se în mod egal între fii şi fiice, dar
fiul mai mare avea o cotă mai mare fiind în schimb obligat să se ocupe de funeraliile
tatălui. Câteodată fratele mai mic devenea administratorul sau slujitorul fratelui mai
mare.
În timpul lui Ramses al II-lea (în jurul anilor 1285 î.e.n) a avut loc o activitate
legislativă intensă. Aceasta a urmărit întărirea armatei, întărirea organizaţiei de castă
şi birocratizarea aparatului de stat. În jurul anilor 720-715 î.e.n. apare un mare cod
de legi elaborat de Boccharis, care a adus unele schimbări în ordinea de drept
statornicită de până atunci. Potrivit acesteia, li se îngăduia ţăranilor înstrăinarea şi
amanetarea loturilor de pământ, se interzicea transformarea debitorilor în sclavi iar
pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu sclavia.
Statul şi dreptul egiptean prin modul de organizare şi funcţionare şi-a pus amprenta
pe gândirea juridică a lui Solon şi pe gândirea politică a lui Platon. Aristotel susţinea
că organizarea statului şi legile scrise au fost create de egipteni.
Babilonul şi dreptul babilonian

În zonele fertile ale Mesopotamiei, între fluviile Tigru şi Eufrat s-a construit cea mai
mare civilizaţie a antichităţii ce însuma contribuţiile civilizatoare şi culturale a trei
popoare distincte: sumerienii, akkadienii şi asirienii de-a lungul a trei milenii. Un
moment semnificativ în civilizaţia şi cultura mesopotamiană l-a constituit oraşul-stat
akkadian din centrul Mesopotamiei care, timp de aproape două milenii a constituit cel
mai important centru economic, politic şi cultural din întregul Orient apropiat:
Babilonul. Reprezentantul cel mai ilustru a acestui oraş-stat a fost regele Hammurabi
(1728-1686 î.e.n.). Domnia acestuia se caracterizează printr-o înţeleaptă operă de
organizare internă pe toate planurile, activitate care a culminat prin cea mai
semnificativă operă juridico-administrativă a Orientului Antic, prin codul de legi care
îi poartă numele.
Conducerea statului babilonian a aparţinut lui Patesi-Lugal, despot asemănător
faraonului egiptean. El era considerat zeu, conducător al celor patru ţări şi al
suveranilor lumii. Acesta avea un sfetnic principal numit nubanda, administratori
speciali desemnaţi pentru teritoriile cucerite, un aparat de stat alcătuit din oameni
din diferite profesiuni (preoţi, scribi, judecători etc.), funcţionari special desemnaţi
pentru oraşe şi unităţi teritoriale mai mici numiţi radianum.
Dreptul de proprietate avea la început în Babilon doi proprietari: regele despot şi
comunitatea sătească. Bunurile Ilku pe care regele le acorda militarilor (soldaţi sau
ofiţeri) ca răsplată pentru serviciile militare prestate aveau un regim juridic special.
Una dintre cele mai importante realizări a lui Hammurabi (1792-1750 î. de Cr.) a
constituit-o tentativa de unificare a jurisdicţiei mesopotamiene prin redactarea unuia
dintre cele mai vechi coduri de legi din istorie. Codul lui Hammurabi a fost din punct
de vedere legislativ cel mai celebru din antichitatea orientală. Descoperirea sa în
1901-1902 de către o expediţie arheologică franceză condusă de cercetătorul J. de
Morgan, în Susa, urmată aproape imediat de publicarea cercetărilor sale, datorită
preotului Vincent Scheil, marchează o dată de referinţă în ştiinţa istoriei dreptului.
În anul 1170 î.e.n., regele elamit Sutruk-Nahunt, cucerind Babilonul, duce în capitala
sa, Susa, Codul lui Hammurabi, unde a fost regăsit după secole.
Codul cuprinde un prolog, aproximativ 280 de articole de dispoziţii şi un epilog.
Prologul şi epilogul consacră sursa divină a inspiraţiei hammurabiene, căutând să
statornicească respectarea legii prin mijlocirea binecuvântării adresate urmaşilor care
o vor respecta şi a blestemului, adresat celor care nu o vor respecta.
Codul lui Hamurabi a acordat atenţie şi dreptului familiei. Astfel căsătoria se
considera valabilă numai în baza unui contract încheiat expres între părţi. Relaţiile
dintre soţi aveau ca fundament dominaţia soţului asupra soţiei şi copiilor. În virtutea
acestei supremaţii a bărbatului, divorţul era lăsat la aprecierea soţului; uneori, şi
soţia putea intenta acţiunea de divorţ (dacă soţul părăsise casa şi localitatea, dacă
acesta îşi încălcase obligaţia de fidelitate conjugală sau dacă femeia fusese învinuită
pe nedrept de adulter). De principiu, căsătoria era monogamă, dar Codul încuviinţa şi
a doua căsătorie.
În materia succesiunii, soţia supravieţuitoare nu moştenea averea soţului, dar avea
dreptul să rămână în casa familială şi să trăiască din veniturile sale dotale. Averea
tatălui, era împărţită în mod egal între copiii naturali. La moartea mamei, zestrea
urma să fie moştenită de copiii săi, tatăl ei neavând dreptul de a înainta pretenţii
faţă de dotă.
În ceea ce priveşte dreptul penal, Codul lui Hamurabi se distinge prin eliminarea
pedepsei talionului (aplicabil numai pentru oamenii aflaţi pe aceeaşi scară socială) şi
prin introducerea sistemului despăgubirii.
Codul Hammurabi divide infracţiunile în cinci categorii:
 Infracţiuni împotriva persoanei;
 Infracţiuni împotriva proprietăţii;
 Infracţiuni împotriva familiei;
 Infracţiuni împotriva justiţiei;
 Infracţiuni militare.
Infracţiunile îndreptate împotriva statului erau considerate cele mai grave, fiind
sancţionate cu moartea. Cu acelaşi grad de severitate erau sancţionate furturile de
animale sau de bunuri aparţinând statului sau templului.
Codul legilor lui Hammurabi a avut ca scop uşurarea situaţiei ţăranilor liberi, oprirea
procesului de pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor, temperarea lăcomiei
cămătarilor şi prin toate aceste măsuri întărirea orânduirii sociale în Babilon.
Totodată, se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor.
Marele preot al Sumerului era, în acelaşi timp, şi marele judecător. Acesta îşi
transfera apoi autoritatea judecătorească supremă unui alt judecător laic sau unui
colegiu de judecători, aleşi dintre bărbaţii cei mai respectaţi ai statului. Dacă nu
exista plângere nu exista judecată. Principiul probaţiunii era aplicat cu maximă
rigurozitate.
Un loc semnificativ în cadrul codului îl ocupă reglementarea proprietăţii. Erau
totodată reglementate şi infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. Ultima parte a
codului este consacrată raporturilor de muncă; aici se cuprind dispoziţii privind
remunerarea medicilor, reglementarea muncii lucrătorilor agricoli, transportul
maritim, munca sclavilor.
Aşadar, codul (redactat în akkadiană) constituie o culegere de decizii, conţinând
cazuri alese, iar întocmirea normativă hammurabiană a fost făcută în vederea
unificării dreptului din cele două porţiuni ale imperiului: Akkad şi Sumer.

India antică şi dreptul indian

Dată fiind structura sa geografică, India antică prezenta aspectul unui amalgam de
popoare şi grupări etnice, cu tradiţii şi forme de organizare social-politice
independente. Fiecare castă, sectă sau grupare etnică avea tradiţia sa independentă,
în raport cu stadiul dezvoltării sociale şi culturale în care se afla.
Se regăsesc o serie cutume şi de culegeri de legi, cum au fost: Codul legilor lui Manu,
Gautama, Apostamba, Narada, aceste culegeri reprezentând creaţia diferitelor şcoli
brahmane. Cele mai reprezentative pentru studiul dreptului sunt Codul legilor lui
Manu. Acesta reprezintă o bogată culegere de norme religioase, etice şi juridice,
făcând parte din categoria scrierilor sacre ale Indiei antice. Nu se cunoaşte cu
exactitate data întocmirii sale dar unii cercetători o plasează undeva între secolele
XIII-VI î.e.n. Cartea Legii lui Manu (Manava-Dharma-Sastra) este scrisă în versuri şi
cuprinde 12 cărţi iar ultima carte era dedicată transmigraţiei sufletelor şi dobândirii
beatitudinii eterne.
Dispoziţiile Codului legilor lui Manu se grupează în trei categorii:
 dispoziţii care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu
cetăţenii;
 dispoziţii care se referă la unele fapte civile penale;
 dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor.
Codul legilor lui Manu reglementează aproape toate aspectele vieţii indiene. Membrii
castelor superioare erau pedepsiţi mai sever decât cei ce aparţineau castelor
inferioare.
Principiul respectat în Legile lui Manu este deosebit de modern: pedeapsa constituia
ultima măsură la care se putea recurge şi foarte rar cu cruzime.
În Codul legilor lui Manu sunt prevăzute şapte moduri legale de dobândire a averii:
 Moştenirea;
 Dăruirea;
 Schimbul;
 Cumpărarea (atât schimbul cât şi cumpărarea erau permise tuturor castelor);
 Cucerirea pentru casta militară;
 Împrumutarea cu dobândă, comerţul şi plugăria, pentru casta negustorilor;
 Darurile primite de la oameni vrednici de cinste, pentru brahmani.
Importanţa deosebită atribuită de indieni instituţiei căsătoriei rezidă şi din faptul că
bărbatul necăsătorit era dispreţuit de toţi, situându-se singur în afara societăţii.
Pentru a se putea oficia ceremonia căsătorii, tinerii trebuiau să atingă o anumită
vârstă. Vârsta legală de căsătorie, pentru tinere era de opt ani. Tatăl, însă, putea
căsători fiica chiar dacă ea nu împlinise încă vârsta de opt ani. Tânăra, care împlinea
vârsta de opt ani şi nu era căsătorită de tatăl ei, trebuia să aştepte trei ani şi după
aceasta putea ea singură să-şi caute soţ. Căsătoria era precedată de logodnă.
Budismul născut în sec. VI–V î.e.n. devine în timpul regelui Aşoka, religie de stat.
Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o
puternică încercare de împotrivire. Însăşi editarea Codului de legi al lui Manu a
reprezentat tocmai una dintre formele de împotrivire ale brahmanilor.
Narada reprezintă o altă culegere de legi indiene fiind întocmită mult mai târziu
decât Legile lui Manu. Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât
cu un cod. Narada conţine în mod amănunţit mecanismul judecăţii şi descrierea
procedurii judiciare. Alături de această descriere întâlnim multe norme ale dreptului
penal şi civil care cuprind semne ale viitoarei societăţi feudale.
În afara colecţiilor de legi, un important izvor pentru studiul vechiului indian îl
constituie o serie de tratate politice, economice şi juridice. Unul din aceste tratate
este Arthasastra (Ştiinţa despre politică). Acesta cuprinde probleme referitoare la
structura de stat, la procesul de judecată, precum şi la dreptul penal şi civil.
Justiţia era aplicată de capul familiei, de căpetenia satului, de şeful castei
respective, de guvernatorul provinciei, de ministru de justiţie al regatului iar în
cazurile mai grave personal de rege. Regele delega magistraţii care trebuiau să
cunoască aproximativ 8000 de articole şi dispoziţii judiciare de drept cutumiar,
secondaţi de un grefier, un scrib şi un portărel.
Cauzele penale erau judecate de brahmani, iar cele civile de magistraţi laici.
Organele judiciare stabil constituite erau tribunale rurale şi Înaltele Curţi
judecătoreşti de la oraşe. Pedeapsa era considerată o creaţie a divinităţii.

China antică şi dreptul său specific

Civilizaţia chineză, s-a dezvoltat independent de lumea europeană. Ea a rămas în

afara acestei influenţe, cunoscând doar ceea ce i-a fost transmis prin intermediul
populaţiei scito-siberiene care se afla din vechi timpuri, în relaţii comerciale cu vechii
chinezi. Civilizaţia chineză se întindea din Pacific până în regiunea masivilor muntoşi,
şi a unor largi platouri care se deschid din masivul tibetan spre est până la mare.
Prima epocă din istoria Chinei, despre care există informaţii este legată de numele
dinastiei Xia (2205-1766 î.e.n.). Pe de altă parte, dinastia Shang (1523 – 1028 î.e.n.) a
rămas în istorie ca fiind prima dinastie a cărei existenţă este atestată nu doar de
vestigii arheologice bogate, ci şi de documente scrise. Această dinastie marchează
intrarea Chinei în faza culturii superioare formându-se în timpul ei prima organizare
statală cu o trăsături politice şi culturale bine definite, în care regele deţinea
funcţiile militare, politice, administrative, economice şi religioase supreme. În
această perioadă regele îşi exercita puterea prin intermediul nobilimii de clan.
Instituţiile politice şi sociale ale Chinei au luat o formă precisă încă de la începutul
perioadei dinastiei Chou. În 1027 î.Hr. dinastia Shang a fost detronată de dinastia
Chou, aflată la putere până în 256 î.Hr. Conform tradiţiei, noii conducatori susţineau
că dinastia Shang îşi pierduse mandatul cerului (autorizţia divină pentru a conduce),
care trecuse în posesia noii dinastii. China sub această dinastie s-a divizat pentru o
perioadă de secole în numeroase state independente „de mijloc” (zung-guo), din care
mai târziu, a luat naştere numele oficial al statului: imperiul de mijloc.
În perioada acestei dinastii s-a născut regele Mu. Acesta era un erou cântat de poeţi,
fiind protagonistul unui Cod penal compus din 3000 de articole. Cartea pedepselor
apare în jurul anilor 536 î.Hr., fiind cea dintâi culegere de texte din China. Aceasta
limita mijloacele de a pedepsi persoana vinovată de o crimă gravă, prevedea tatuajul,
tăierea nasului, tăierea picioarelor şi moartea.
Şcoala filosofico–juridică, denumită şcoală a legiştilor ia naştere în secolele V–IV î.e.n.
Reprezentanţii acestei şcoli aveau o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat,
pe care s-au străduit să le extindă la toate cazurile vieţii. Ei erau partizanii unei
proprietăţi de stat nelimitate, susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui
stat centralizat. Şcoala legiştilor a sprijinit dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului
chinez, jucând în acest sens rol progresist.
Primul cod imperial ce reglementa furtul, tâlhăria, închisoarea, arestarea şi regulile
generale ale dreptului, a fost elaborat în jurul anului 350 î. Hr. de către Li-Kui, unul
dintre reprezentanţii şcolii legiştilor. Acesta a adunat şi a ordonat legile tuturor
dinastiilor până la el scriind Codul chinezesc a lui Li`vei (Li Kui), cod ce avea să
servească ca model pentru Codul Tang (din anul 653).
În perioada dinastiilor Qin (246 - 221 î.e.n.) şi a dinastiei Han (prima domnie:207
î.e.n.–9 e.n., iar a doua domnie: 23 e.n.–220 e.n.) s-a remarcat o intensă activitate
legislativă. Culegerea de ordonanţe şi statute, elaborate în perioada dinastiei Qin,
numite: Ta-Tin Lu-Li are o valore deosebită pentru cunoaşterea şi înţelegerea
dreptului chinez. Întocmită în mai multe etape, această culegere reglementează
intervenţia statului în unele relaţii sociale, cuprinzând mai multe norme din domeniul
dreptului public; normele din domeniul relaţiilor civile se judecau după norme extrem
de variate şi de arbitrare, luându-se în considerare obiceiurile locale, deci pe baza
unor principii tradiţionale de drept cutumiar.
Principalul izvor al dreptului penal, alături de cutumă, este Codul Ta-Tsing-Lu-Li din
secolul VI î.e.n. Acest cod oferea o rezolvare suficient de exactă diverselor instituţii
juridice de drept penal: instigare, ajutor, complicitate, tentativă, favorizare, etc. Un
mare preţ se punea pe auto-denunţare, auto-denunţătorul primind o pedeapsă mai
blândă. Pedepsele erau dintre cele mai severe. Persoanelor de rang înalt,
condamnate la moarte, li se acorda favoarea de a se sinucide. În mod deosebit de
aspru erau sancţionate infracţiunile împotriva împăratului, înalta trădare era
pedepsită cu moartea şi, totodată, era pedepsită şi familia delicventului; cine ar fi
tăiat doar un copac din jurul mormântului împăratului era pedepsit cu decapitarea.
Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului şi chiar asupra vecinilor
săi. Această măsură era în concordanţă cu ideea de solidaritate şi de responsabilitate
comună pe care se baza structura familială chineză, idee care aproape anula noţiunea
de personalitate şi care în mod evident limita libertatea de acţiune a individului.
Cu toate că au fost redactate mai multe coduri, respectul pentru legea scrisă nu s-a
putut impune în China. Dreptul cutumiar a stat mereu deasupra legii scrise. Copii
deveneau majori la 20 de ani (băieţii) şu fetele la 15 ani.
Familia era alcătuită pe baze patriarhale; încă din epoca veche apare cuvântul ti care
înseamnă şi sclavă şi concubină. Familia chineză se caracteriza prin atotputernicia
bărbatului şi a tatălui, înrobirea femeii, poligamia şi nu în ultimul rând, printr-un cult
exagerat al strămoşilor. Copii deveneau majori la 20 de ani (băieţii) şu fetele la 15
ani.
În materia succesiunii, dreptul chinez cunoaştea numai succesiunile descendenţilor;
dacă nu erau descendenţi se facea o adopţiune, dar trebuia să se aleagă cineva care
purta acelaşi nume de familie (de exemplu fiul fratelui). Dacă cineva murea fără copii
legitimi sau adoptaţi, avea loc o adopţiune post-mortem: Consiliul familial îi oferea ca
moştenitor, de obicei, o rudă apropiată.
În fruntea administraţiei centrale, în calitate de cel mai înalt demnitar se găsea un
dregător numit suan. Majoritatea cauzelor se judecau de către şeful administrativ al
oraşului, care pronunţa inclusiv pedeapsa cu moartea. În cazurile care nu îi erau
suficient de clare, el trebuia să prezinte cazurile în speţă unor instanţe superioare.
Mai exista un fel de judecată familială. Şeful familiei avea dreptul să judece pe
rudele aflate sub puterea să (soţie, copii) şi pe slugile din gospodăria lui. În cazul
săvârşirii de către aceştia a unor infracţiuni mai grave avea posibilitatea să-i omoare
sau să-i determine să se sinucidă.
Teritoriul care astăzi este China era ocupat de mici regate feudale. În anul 221 regele
de „Ch’în” înfrângea regii din alte şase regate şi unifica China. La 400 de ani de la
unificare, Imperiul a dezvoltat un cod de legi numit Codul Tang (anul 653) care a
revizuit toate codurile anterioare, unificând totodată procedurile. Astfel, nu au mai
existat decât două moduri de a aplica pedeapsa capitală: decapitarea sau moartea
prin spânzurătoare.

Grecia antică şi dreptul său specific

În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice, două polisuri

(state - cetăţi) prezintă o relevantă deosebită. Acestea sunt Sparta şi Atena.
Deosebirea de bază dintre aceste două polisuri rezidă în regimurile politice diferite
existente în ele. În Sparta a existat dea-lungul secolelor un regim politic autoritar, pe
când în Atena, a fost instituit un regim politic democratic care a fost supus unor
continue reformări, ajungând în sec. V î.e.n. la varianta sa optimală, clasică.
Organizarea polis-ului grecesc (oraşul-stat) pe baze democratice directe, având ca
model Atena, a permis nemaiîntâlnita afirmare a filosofiei, doctrinei, jurisprudenţei şi
instituţiilor judiciare.
Din diferenţa regimurilor politice dintre aceste două polisuri decurge firesc diferenţa
de sisteme politice şi sisteme de drept. În Sparta organele publice erau:
 Regalitatea - formată din doi regi;
 Sfatul bătrânilor (Gherusia);
 Adunarea Poporului (Apella)
 Eforii - în număr de cinci;
 Armata.
În Atena exista o pluralitate de organe publice, şi anume: Adunarea populară,
Consiliul celor 500, Colegiul Arhonţilor, Colegiul Strategilor, Helia, Areopagul,
Judecata eforilor etc.
Reformele înfăptuite de-a lungul câtorva secole au permis trecerea de la
atotputernicia statului aristocratic spre libertatea individuală, prin intermediul
dreptului bazat pe norme morale şi pe raţiune.
Chiar şi în Sparta legislatorii au impus măsuri de natură să lărgească drepturile
cetăţenilor. Un astfel de model a fost Lycurg (secolul VIII î.Hr.), care, prin reformele
sale, a limitat puterea regilor ca stăpâni absoluţi şi a realizat, prin instituţiile nou
create – Senatul şi Corpul Eforilor, un echilibru al puterilor între regalitate şi popor.
În domeniul dreptului, eforii erau cei care judecau în materie civilă, iar Senatul
judeca crimele, nedând astfel regilor dreptul de a împărţi discreţionar dreptatea.
Reformele din domeniul social, din domeniul moral, reglementarea relaţiilor de
familie erau destinate ca, împreună, să întărească cetatea, capacitatea ei de
apărare, prin subordonarea individualităţii interesului colectiv.
Atenianul Solon (secolul VII î.Hr ) este socotit unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei
antice. Desemnat arhonte (magistrat suprem al republicii) cu puteri extraordinare, a
reformat statul, dând prima Constituţie democratică a Atenei. În acea vreme, cetatea
era sfâşiată de grave contradicţii între stările sociale. Fiind înglodaţi în datorii, mii de
oameni liberi au fost transformaţi în sclavi şi vânduţi în afara cetăţii.
Solon a creat un sistem instituţional echilibrat instituind în justiţie, pe lângă
magistraţi, corpul de juraţi desemnaţi prin tragere la sorţi, la care aveau acces toţi
cetăţenii.
O importanţă majoră au avut-o legile care hotărau retrocedarea pământurilor celor
deposedaţi abuziv de patriciat, eliberarea celor vânduţi ca sclavi pentru datorii şi
readucerea lor în cetate, limitarea puterii părinteşti asupra copiilor, fiul major
devenind egal în faţa autorităţii cu tatăl său. Efectul final a fost îngrădirea puterii
oligarhiei şi consolidarea sistemului democratic de guvernare.
Clistene (secolul VI î. Hr.) a fost om politic şi reformator al statului sclavagist atenian
iar măsurile întreprinse de el au reprezentat episodul final al luptei dintre aristocraţia
gentilică şi demos.
Clistene a introdus ostracismul sau judecata cioburilor care consta în votul secret al
cetăţenilor ce înscriau pe un ciob numele persoanei considerată primejdioasă pentru
ordinea democratică. În baza verdictului popular, aceasta putea fi exilată din cetate
timp de 10 ani, dar fără a i se confisca averea.
O aprigă controversă a avut loc în gândirea vechilor greci cu privire la raportul dintre
legile normative instituite de oameni şi legile naturale imuabile. Curentul de gândire
al sofiştilor a repus în discuţie existenţa dreptului natural (în concordanţă cu natura
lucrurilor şi a oamenilor), opus de ei dreptului pozitiv (totalitatea legilor în vigoare),
creat în interesul şi prin arbitrariul oamenilor, aflat în opoziţie cu natura. Protagoras
a fost un reprezentant de seamă al acestui curent, el afirmând că natura nu cunoaşte
norme, omul fiind măsura tuturor lucrurilor. Angajat în dezbaterea asupra raportului
dintre legea naturală şi cea raţională, Sofocle (secolul V î.Hr.) a afirmat valabilitatea
amândurora. Acesta este motivul pentru care, în opinia sofiştilor, dreptul pozitiv
trebuia să revină la dreptul natural egalitar căci, prin natura lor, toţi oamenii sunt
egali (Divinitatea i-a făcut pe toţi ca oameni liberi; pe nimeni natura nu l-a făcut
sclav), concluzia fiind că dreptatea şi libertatea sunt naturale. Pericle, conducător al
democraţiei ateniene din secolul V î.Hr, afirma că dreptatea este egalitatea în faţa
legii. Acest mare învăţat al Antichităţii concilia, într-o logică impecabilă, ideea de
drept natural şi drept pozitiv, în sensul că egalitatea naturală trebuia să se regăsească
în lege. Sistemul desemnării în funcţiile de stat prin tragere la sorţi, şi nu prin vot,
introdus de el, a permis oricărui cetăţean să exercite aproape orice demnitate
publică, iar retribuirea funcţiei a îngăduit şi celor de condiţie materială inferioară să
se poată ocupa de treburile cetăţii. Şi totuşi, controversa nu era încheiată, poetul
Pindar susţinând că peste tot în natură funcţiona legea după care cel puternic domina
pe cel slab.
Trebuie menţionată aici şi viziunea filosofului Democrit (secolele V-IV î. Hr.), o
viziune apropiată de cea modernă, potrivit căreia esenţa legii pozitive era principiul
ce impunea fiecăruia, sub sancţiunea constrângerii, de a nu prejudicia pe celălalt.
Gândirea juridică a fost influenţată şi de viziunea asupra dreptului a celui mai de
seamă discipol al lui Socrate, marele gânditor al antichităţii, Platon. Acesta a suţinut
în celebrele sale dialoguri din Legile şi Republica, ideea supremaţiei legilor
întemeiate pe conceptul binelui şi dreptăţii, dar concepţia sa despre legile pozitive a
cunoscut şi aspecte contradictorii. Astfel că, iniţial, Platon şi-a manifestat ostilitatea
faţă de dreptul scris considerat formalist şi rigid, ca mai apoi să se pronunţe pentru
supremaţia legii. Platon a fost primul mare gânditor care a formulat teoria prevenţiei
generale şi particulare, cât şi a caracterului expiatoriu al pedepsei. Aristotel a fost
elevul lui Platon. Spre deosebire de acesta însă, la care noţiunea de drept apare
nediferenţiată de morală, Aristotel a dat un înţeles mult mai precis celui dintâi
concept, susţinând că ceea ce este drept este şi just. Dat fiind faptul că cel ce încalcă
legile este un om nedrept şi cel ce le respectă este drept, filosoful concluzionează că
toate dispoziţiile legale sunt drepte şi, întrucât tot ceea ce se stabileşte prin
legislaţie este legal, fiecare dintre aceste prescripţii este dreaptă.
Opinia lui Aristotel referitoare la raportul dintre dreptul comun şi dreptul privat are o
valoare deosebită. În acest sens, Aristotel susţinea că dreptul comun este chiar
dreptul natural, fiind valabil pentru orice cetate unde acţionează, deci, legea
comună, care nu are nevoie de recunoaştere, pe când legea privată este cea
convenită între oameni. În viziunea sa între dreptul natural şi dreptul pozitiv nu există
opoziţie; dimpotrivă, legile statului completează dreptul natural. Aşadar, Aristotel a
fost un susţinător declarat al legilor pozitive; legile au autoritate, spunea el, pentru
că se întemeiază pe ştiinţa dreptului natural acesta fiind şi motivul pentru care legea
trebuia să fie suverană. Totodată, Aristotel a susţinut primatul Constituţiei, ca lege
fundamentală, cea care determină în stat organizarea sistematică a puterilor, dar mai
ales a puterii suverane. Aşa a luat naştere ideea de constituţionalitate a legilor.

Dreptul Roman

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancţionate

de statul roman, constituite într-un sistem extrem de vast şi complex, format din
numeroase ramuri şi instituţii juridice.
Odată cu epoca romană putem vorbi despre legi şi despre drept în sens modern.
Specialiştii împart istoria dreptului roman în patru periode:
 de la fondarea Romei până la Legea celor XII Table
 de la Legea celor XII Table până la Cicero
 de la Cicero până la Septimiu Sever
 de la Septimiu Sever până la moartea lui Iustinian.
La baza ordinii juridice romane a stat Legea celor XII Table, pe care Cicero o
considera ca fiind obârşia universală a dreptului.
Începuturi dreptului roman se situează în epoca de formare a cetăţii Roma (mijlocul
secolului VIII î.Hr.) şi se încheie la moartea împăratului Iustinian (565 d.Hr.).
Dreptul roman a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei generale a instituţiilor
juridice, adaptat fiind la realităţile societăţii medievale pentru ca, ulterior, să
constituie principalul izvor de inspiraţie în procesul elaborării codurilor moderne.
Concepţia juridică a romanilor a fost puternic influenţată de gânditorii greci: Platon,
stoicii şi, în special, Aristotel, în materie de dreptate, lege, echitate, drept natural.
Unul din meritele dreptului roman constă în faptul că a creat o terminologie juridică
exprimată într-un limbaj juridic de o excepţională precizie şi rigoare, simetria
construcţiilor juridice permiţând sistematizarea întregului drept intrat în
universalitate.
Odată cu Roma se poate discuta cu adevărat despre dreptul privat, în care sunt
circumscrise drepturile şi obligaţiile părţilor. La romani s-a înlocuit constrângerea
fizică a debitorului prin constrângerea juridică. Reguli noi au vizat şi procedura. S-a
introdus buna credinţă în opoziţie cu acţiunea dreptului scris. Bona fides este
adevărata revoluţie în sistemul procedural. Totodată, dreptul roman a consacrat
principiul echităţii (aequitas), îndemnând la interpretarea legii în litera şi spiritul ei
(ratio legis).

Diviziunile dreptului roman

Dreptul roman se divide în:

a) Dreptul public („ius publicum”) – având ca principale ramuri dreptul administrativ
şi dreptul penal şi având ca obiect delictele publice, judecate după normele
procedurii penale de instanţe speciale, distincte de cele civile.
b) Dreptul privat având ca subdiviziuni:
 ius naturale, însemnând legile naturale;
 ius gentium, consacrând reguli ce guvernau viaţa naţiunilor;
 ius civile sau dreptul quiritar, cuprinzând normele pozitive în vigoare, drept privat
aparţinând exclusiv romanilor (ius proprium civium Romanorum), dominat, până către
sfârşitul Republicii, de un formalism rigid şi de ritualuri, menit să-l facă inaccesibil
străinilor.
Instituţiile juridice romane au dăinuit peste 19 secole şi au cunoscut următoarele
perioade, reflectând fazele distincte ale statalităţii: Regalitatea, Republica, Imperiul
(Principatul şi Dominatul).

Regalitatea
Roma a fost fondată la jumătatea secolului VIII î.Hr. de trei triburi, numite şi triburi
fondatoare: latinii, sabinii şi etruscii (ramnes, tities, luceres).
Din punct de vedere etnic populaţia Romei era eterogenă dar din punct de vedere al
poziţiei în această societate, populaţia era împărţită în două stări sociale:
 patricienii (populus romanus) – castă socială dominantă, fondatoare a statului;
 plebeii - populaţiile vecine supuse romanilor la care, treptat, se adaugă şi
comercianţii şi meseriaşii primitivi veniţi la Roma.
Au existat trei factori de conducere socială în epoca prestatală:
 Comitia curiata;
 Regele;
 Senatul.
Adunarea patricienilor, numită Comitia curiata avea ca atribuţii:
 alegerea regelui;
 soluţionarea problemelor majore ale cetăţii;
 judecarea celor vinovaţi de crime grave.
Conducerea cetăţii era asigurată de un rege ales de Adunarea Patricienilor. Regele
era conducătorul militar şi civil al cetăţii, judecătorul suprem şi totodată şeful ei
religios.
Senatul era format din şefii ginţilor (300 de senatori) şi era privit ca deţinător al
tradiţiilor, fiind convocat să-l sfătuiască pe rege şi să confirme hotărârile Adunării
patricienilor. Totodată, Senatul deţinea puterea pe perioada când, prin decesul
regelui, funcţia regală devenea vacantă.
În ceea ce priveşte regalitatea în forma statală, din punct de vedere politic Roma a
fost condusă de trei factori constituţionali:
 Adunările poporului;
 regele;
 Senatul.
Adunările poporului erau:
 Comitia centuriata creată prin reforma lui Servius Tullius;
 Comitia curiata, care a supravieţuit şi după fondarea statului.
Comitia centuriata avea cele mai importante prerogative. Exercita atribuţiuni de
ordin legislativ, electiv şi judecătoresc.
Comitia centuriata avea următoarele atribuţii:
 hotăra asupra celor mai importante probleme care priveau viaţa cetăţii;
 declara război;
 încheia pacea;
 acorda cetăţenia romană;
Regalitatea, ca formă a statului roman a durat până în anul 509 î. e. n. când ultimul
rege din cei şapte, câţi a numărat tradiţia, este izgonit şi se proclamă Republica.

Republica romană (509-27 î.Hr.)

Roma a ajuns un imens imperiu tricontinental, cel mai puternic stat al antichităţii în
secolul I d. Hr., fiind la acea vreme organizat ca o Republică, iniţial aristocratică,
urmând ca în secolul III î.Hr. să devină o republică democratică. În această moment al
dezvoltării sale, a dispărut distincţia dintre patricieni şi plebei; sclavia, la început
patriarhală căpătând acum un caracter clasic.
Principalele instituţii ale statului au fost:
 Adunările poporului roman (patru la număr), care adoptau hotărâri cu caracter
legislativ;
 Senatul, care confirma legile votate de Adunare;
 magistraţii aleşi - înalţi funcţionari de stat cu atribuţii administrative şi
jurisdicţionale;
 doi consuli care exercitau jurisdicţiunea (competenţa de a judeca) civilă şi penală;
 pretorii, învestiţi cu judecarea proceselor private.

Legea celor XII Table

Dat fiind faptul că, la origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret de pontifi şi,
deoarece, fiind nescrise, legile puteau fi interpretate, adesea în mod arbitrar de
consuli, plebea a cerut cu obstinaţie ca ele să fie codificate şi publicate în Forum
pentru a fi cunoscute de popor. Urmare a acestui demers, o comisie (decemviri
legibus scribundis) trimisă în Grecia să studieze opera lui Solon a redactat legile sub
forma a zece table de lemn, care au fost apoi expuse în Forum.
Aşadar, Legea celor XII Table reprezintă rezultatul luptei susţinute a plebeilor pentru
divulgarea dreptului.
Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar sau altfel spus,
cuprindea întreaga materie a dreptului public şi privat. În domeniul dreptului privat
un loc important îl ocupau dispoziţiile privitoare la proprietate (punând accent pe
regimul proprietăţii quiritare), succesiuni şi organizarea familiei (tablele 5-6).
Tablele 9 şi 10 tratau chestiuni de drept public şi drept sacru.
În materia obligaţiilor, Legea celor XII Table cuprinde puţine reglementări,
menţionând un singur contract – sponsio.
Totodată, dispoziţiile Legii celor XII Table interziceau căsătoriile dintre patricieni şi
plebei.
În materie penală, se introduceau împăciuirea şi acordul prin bună înţelegere.
Procedura de judecată (tablele 1-2) rămânea primitivă şi brutală.
Legea celor XII Table nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme de 11
secole.
Spre sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului dispoziţiile sale au devenit însă
inaplicabile.

Principatul (de la Augustus – 27 î.Hr. la Diocleţian – 284 d.Hr.)

Prin efectul războaielor civile s-a ajuns la instaurarea imperiului în anul 27 î. e. n. În
acest an, Octavianus primeşte titulatura sacrală de Augustus şi funcţia de Imperator
cu el începând în istoria Romei epoca Principatului, formă constituţională deghizată a
monarhiei.
Treptat, împăratul va cumula puterea administrativă, militară, religioasă şi juridică.
Are loc adâncirea stratificării sociale. Clasa superioară era structurată în ordinul
senatorial, ecvestru (cavalerii) şi al decurionilor; plebea rurală şi urbană trăia la
limita subzistenţei; colonii, oameni liberi ce arendau pământ, erau legaţi în final de
solul pe care-l munceau. Sclavia, în declin, a făcut loc categoriei liberţilor, asimilaţi
şi ei colonilor.
Au loc transformări semnificative în organizarea de stat. Senatul îşi mai menţine un
timp o parte din atribuţiuni: continuă să judece procesele penale şi adoptă acte
normative (senatus consulte) pentru a părăsi în cele din urmă prim-planul vieţii
politice. Se menţin şi magistraturile, dar cu atribuţiuni diminuate.

Dominatul (de la Diocleţian la căderea Romei – 476 d.Hr.)

Dominatul constituie perioada de declin al Imperiului Roman. Monarhia capătă un

caracter accentuat sacru devenind o monarhie absolută de drept divin. În această
perioadă împaratul este numit Dominus et Deus ( stapân şi zeu) fiind un monarh cu
puteri absolute, ce dispunea după voie de viaţa şi de avutul supuşilor. Putem spune că
în perioada Dominatului relaţiile dintre împărat şi supuşi erau similare cu cele dintre
stăpâni şi sclavi.
Statul înfăţişează imaginea unui uriaş aparat birocratic, riguros ierarhizat şi
militarizat. În ultima parte a existenţei Dominatului, împăratul devenise un autocrat,
care exercita singur puterea, fiind socotit mai presus de lege.
În anul 330, Constantin cel Mare a întemeiat cea de-a doua capitală la Constantinopol,
oraş care îi poartă numele. După moartea lui Teodosiu I (395 e. n.), Imperiul Roman
se împarte în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus. Imperiul Roman
de Răsărit a existat până în anul 565 e.n. când se transformă în Imperiul Bizantin, în
care instituţiile politice şi juridice de tip sclavagist au fost înlocuite cu unele de tip
feudal, iar limba latină a fost înlocuită cu limba greacă.
Imperiul Roman de Apus a dăinuit până în anul 476 e. n., prilej cu care ultimul său
conducător, Romulus Augustulus, a fost înlăturat de pe tron de către Odoacru,
conducătorul triburilor de heruli.
În opoziţie cu atmosfera generală de decadenţă, gândirea juridică a rămas ascuţită
ajungând la maturitatea sa. Un exemplu în acest sens este opera lui Cicero (106-42
d.Hr.), celebru om politic, orator şi filosof, autorul unor memorabile discursuri
politice şi pledoarii juridice. În principalele sale lucrări Despre stat şi Despre legi,
Cicero a abordat problema principiilor dreptului, printre care conceptul de justiţie. El
a pus la baza politicului şi juridicului morala, a cărei esenţă era binele comun, iar la
temelia statului – justiţia. Statul era definit ca o comunitate unită într-un sistem
juridic, întemeiat pe un acord în scopul realizării binelui comun.
Iustinian (527-565 d.Hr.). Corpus Iuris Civilis

Căderea Romei sub barbari va face ca împăraţii răsăriteni să continue tradiţiile

Romei, inclusiv în domeniul dreptului. În această perioadă, izvorul principal de drept
era reprezentat de Constituţiile imperiale.
Opera legislativă a lui Iustinian este formată din 4 lucrări:
 Codul (codex) cuprindea toate Constituţiile imperiale adoptate din epoca lui
Hadrian şi până în 534 d. Chr., atât în materia dreptului public cât şi în materia
dreptului privat.
 Digestele(digesta) reprezintă o culegere de fragmente extrase din operele
jurisconsulţilor dar adaptate la noile condiţii ale vremii. Operele clasice nu numai că
au fost modificate dar au fost şi completate cu 50 de constituţiuni.
 Institutele (institutiones) cuprindeau extrase din Institutele clasice şi se adresau
studenţilor fiind totodată obligatorii.
 Novelele (novelae) au fost realizate după moartea lui Iustinian şi cuprindeau
constituţiile publicate după anul 534 d. Chr.
Împreună, cele patru lucrări sus menţionate, care formau un tot unitar, vor fi
cunoscute din secolul al XII-lea sub denumirea de Corpus Iuris Civilis - Colecţia
dreptului civil.

Izvoarele dreptului roman

Izvoarele dreptului roman au fost obiceiul, legea, edictele magistraţilor,

jurisprudenţa, senatus-consultele şi constituţiile imperiale.
Obiceiul (dreptul consuetudinar – consuetudo) a fost, inclusiv o vreme şi în timpul
Republicii, unicul izvor de drept privat. Definit ca fiind voinţa poporului exprimată
prin lucruri şi fapte, obiceiul îmbracă forma unor reguli străvechi care reglementau nu
numai relaţiile dintre oameni ci şi dintre aceştia şi divinitate.
Legea. Existenţa legilor a fost îndoielnică în timpul Regalităţii, devenind certă în
vremea Republicii, atunci când a devenit cel mai important izvor de drept.
În dreptul roman existau trei categorii de legi:
 legi aprobate de adunările populare (leges publicae romani);
 reglementări cu caracter administrativ date de către magistraţi (leges datae);
 clauze introduse în actele juridice (leges privatae).
Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de jurisconsulţi prin interpretarea
dispoziţiilor cuprinse în legi. Interpretarea legilor (interpretatio) a constituit
activitatea jurisconsulţilor şi a reprezentat un important izvor de drept în timpul
Republicii. Începând cu perioada Principatului, rolul jurisconsulţilor a fost din ce în ce
mai şters.
Lucrările jurisconsulţilor clasici erau:
 Institutiones - manuale elementare de drept în cuprinsul cărora erau expuse
instituţiile dreptului civil şi pretorian;
 Questiones – culegeri de speţe imaginare destinate studiului didactic;
 Sententiae – speţe reale comentate ce erau utilizate atât în învăţământ cât şi în
practică;
 Comentariile ad edictum – cercetau edictul pretorului sau al edililor curuli;
 Digestele – lucrări cu caracter enciclopedic ce cuprindeau dreptul civil şi pretorian.
În timpul domniei împăratului Hadrian, jurisconsulţii ataşaţi puterii imperiale
dobândesc ius publice respondendi.
Edictele magistraţilor. Edictum (ex sau e dicere- a anunţa, a proclama) reprezenta
programul de guvernare al magistratului ales pe timpul mandatului său, în temeiul
dreptului de a legifera acordat de către cetăţeni; edictul nu avea caracterul
imperativ.
Senatus-consultele reprezentau hotărârile Senatului; în timpul Republicii aveau numai
un rol de interpretare a dreptului; în epoca Principatului, au căpătat putere de lege
devenind astfel izvor de drept.
Constituţiile imperiale (Constitutionis principis) reprezentau hotărârile împăratului;
au căpătat putere de lege în timpul Principatului şi, mai ales, al Dominatului. Fiind
elaborate de jurisconsulţi, acestea se clasificau în:
 edicte – dispoziţii cu caracter general date de împărat în calitate de magistrat
suprem al statului, calitate pe care o exercita ca orice magistrat superior, având
dreptul de a edicta (ius edicendi);
 decrete – hotărâri judecătoreşti pronunţate de împărat în virtutea competenţei sale
de a judeca diverse pricini;
 mandate – instrucţiuni, norme, dispoziţii obligatorii pentru anumite categorii de
persoane, în special în domeniul administrativ;
 rescripte – consultaţii juridice date la solicitarea magistraţilor sau a unor
particulari.

Dreptul privat roman

Din punct de vedere istoric, noţiunile fundamentale de drept civil îşi au radăcinile în
dreptul privat roman.
În materia contractelor, în dreptul roman au apărut succesiv trei categorii
tradiţionale de contracte şi anume:
 Contracte formale - se încheiau prin săvârşirea de forme prestabilite;
 Contracte reale – se încheiau prin simpla predare a lucrurilor;
 Contracte consensuale- se încheiau prin simplul acord de vointă al părţilor.
Elementele esenţiale ale contractelor erau în număr de trei:
 obiectul;
 consimţămnântul;
 capacitatea.
Contractele formale (denumite şi contracte solemne) reprezintă cea mai veche
categorie de contracte. În această categorie de contracte erau incluse:
 contractele în formă religioasă: sponsio religiosa şi iusiurandum liberti (jurământul
dezrobitului);
 contractele în formă verbală: sponsio laica, stipulaţiunea, dotis dictio;
 contractele în formă autentică (nexum);
 contractele în formă scrisă (litteris).
Sponsio religiosa reprezintă cel mai vechi contract roman format prin întrebare şi
răspuns presupunând existenţa unui jurământ în formă religioasă, de natură a atrage
graţia zeilor pentru aceia care îşi respectau promisiunea şi mânia zeilor pentru aceia
care nu-şi respectau cuvântul dat.
Iusiurandum liberti îmbraca forma a două jurăminte succesive, prin intermediul
cărora sclavul îşi asuma obligaţia de a presta pentru patronul său operae fabriles
(servicii calificate).
Sponsio laica reprezenta un contract încheiat prin întrebare şi răspuns, care nu mai
presupunea şi forma unui jurământ religios. La acest contract aveau acces numai
cetăţenii romani, deoarece verbul spondeo putea fi pronunţat numai de către
cetăţenii romani.
Stipulaţiunea era contractul încheiat în formă verbală prin întrebare şi răspuns la care
aveau acces şi peregrinii.
Dotis dictio reprezenta modalitatea de constituire a dotei viitoarei soţii. Această
constituire de dotă îmbraca forma unei declaraţii solemne făcută de către viitoarea
soţie, ori de către debitorul ei, la ordinul acesteia sau de către ascendenţii săi pe
linie paternă.
Nexum era un contract solemn în formă autentică prin intermediul căruia s-a realizat
în epoca foarte veche aservirea de fapt a cetăţenilor romani chiar în sânul cetăţii.
Dacă cetăţeanul roman se ştia debitor insolvabil, nu mai aştepta să fie chemat în
justiţie şi condamnat, fiindcă după condamnare urma să fie vândut ca sclav. De
aceea, debitorul căuta să ajungă la o înţelegere cu creditorul, prin care îi promitea să
muncească un număr de zile în contul datoriei. Această simplă convenţie a îmbrăcat
forma solemnă a unui proces simulat, în cadrul căruia părţile se prezentau în faţa
magistratului. În acest proces, având rolul de reclamant, creditorul pronunţa formula:
“Afirm că serviciile acestui om îmi sunt aservite pentru suma de ….. până la data ….”.
Luând act de tăcerea debitorului, magistratul ratifica declaraţia verbală a creditorului
prin pronunţarea expresiei addico. Urma ca în acel interval de timp, debitorul să-şi
păstreze formal calitatea de om liber, deşi, în fapt, era tratat ca un sclav.
Contractul litteris a luat naştere în legătură cu practica bancherilor romani, ca şi a
celor moderni, de a ţine anumite registre ale încasărilor şi plăţilor.
Toate contractele solemne erau:
 de drept strict (stricti iuris) - adică de o riguroasă interpretare;
 unilaterale - generau obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţile contractuale;
 orale - cu excepţia contractului litteris.
Contractele reale se formau printr-o convenţie însoţită de remiterea materială a
lucrului şi cuprindeau:
 Mutuum - contractul prin care debitorul se obliga să transmită creditorului său
lucruri de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a
primit în vederea consumaţiunii; în scopul transmiterii proprietăţii era utilizată
tradiţiunea; era un contract real, nesolemn, unilateral, de drept strict, de drept al
ginţilor (putea fi folosit şi în raporturile dintre cetăţeni şi peregrini) şi nu în ultimul
rând era menit să dea formă juridică împrumutului gratuit.
 Împrumutul cu dobândă era folosit pentru împrumutul unor sume de bani.
 Fiducia era contractul real care se năştea prin transmiterea proprietăţii prin
mancipaţiune sau prin in iure cessio, transmitere ce era însoţită de o convenţie prin
care dobânditorul promitea să retransmită proprietatea asupra lucrului celui de la
care l-a primit.
 Gajul se forma prin transmiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului
său prin tradiţiune, transmitere ce era însoţită de o convenţie prin care creditorul se
obliga să retransmită posesiunea lucrului după ce debitorul îşi va fi plătit datoria.
 Comodatul reprezenta contractul prin care o persoană, numită comodant,
împrumuta cu titlu de folosinţă gratuită un lucru, unei persoane, numită comodatar.
Comodatul se forma prin transmiterea detenţiunii unui lucru prin tradiţiune de către
creditor, adică de către comodant, debitorului său (comodatarul) în vederea
folosinţei, transmitere ce era însoţită de o convenţie prin care comodatarul promitea
să restituie lucrul la termen.
 Depozitul (depositum) constituia contractul prin care o persoană, numită deponent,
dădea în păstrare unei alte persoane, numită depozitar, un lucru, cu obligaţia în
sarcina acesteia din urmă de a-l restitui celei dintâi la cerere. Formarea acestui
contract necesita transmiterea detenţiunii lucrului prin tradiţiune de către deponent
depozitarului, transmitere însoţită de o convenţie prin care depozitarul promitea să
păstreze lucrul şi să-l restituie la cererea deponentului. Obiectul contractului de
depozit este un lucru mobil individual determinat. Depozitarul nu putea folosi lucrul
primit în păstrare, deoarece folosirea lucrului altuia fără drept era calificată în epoca
Principatului ca faptă delictuală în speţă, furt de folosinţă (furtum usus).
Contractele consensuale se formau prin simplul acord de voinţă al părţilor. Erau
contracte consensuale: vânzarea, locţiunea, societatea şi mandatul.
Vânzarea constituie contractul prin care o parte, numită vânzător, se obligă să
transmită posesiunea linistită a unui lucru celeilalte părţi, numită cumpărător, în
schimbul preţului, pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.
În dreptului roman se cunosc trei forme distincte prin care s-a realizat operaţiunea
juridică a vânzării:
 Vânzarea realizată prin mancipţiune - formarea actului coincidea cu executarea sa,
aceasta fiindcă transmiterea lucrului şi plata preţului erau condiţii de formă ale
mancipaţiunii. Mancipaţiunea se forma valabil doar dacă cumpărătorul plătea preţul
în momentul încheierii actului;
 Vânzarea prin stipulaţiuni – oferea cumpărătorului posibilitatea de a plăti preţul la
un alt moment decât cel al formării vânzării;
 Vânzarea consensuală - simpla convenţie genera obligaţii atât pentru vânzător, cât
şi pentru cumpărător.
Locaţiunea reprezenta contractul prin care o parte se obliga să procure folosinţa unui
lucru sau îşi oferea serviciile sale ori se obliga să execute o lucrare determinată, în
schimbul unui preţ, pe care cealaltă parte se obliga să-l plătească. Locaţiunea putea
fi de trei tipuri:
 locatio rei (locaţiunea unui lucru) - consta în transmiterea folosinţei unui lucru
mobil sau imobil de către proprietarul său unei persoane, în schimbul preţului pe care
aceasta din urmă se obliga să îl plătească;
 locatio operarum (locaţiunea de servicii) - contractul prin care un om liber îşi
oferea serviciile sale;
 locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei lucrări), adică contractul
prin care o persoană se obliga să execute o anumită lucrare în schimbul unui preţ.
Societatea reprezenta contractul consensual prin care două sau mai multe persoane
puneau în comun activitatea lor sau anumite bunuri în vederea realizării unui câstig.
Societatea era un contract de bună credinţă, sinalagmatic şi consensual. Societatea
era de patru feluri:
 societatea ce avea ca obiect un singur fel de afaceri (societas alicuius
negotiationis);
 societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare (societas omnium bonorum);
 societatea în care se punea în comun un singur lucru (societas unius rei);
 societatea cu privire la venituri (societas quaestus).
Mandatul reprezenta contractul consensual prin care o persoană, numită mandant,
însărcina pe o altă persoană, numită mandatar, să facă ceva în mod gratuit în folosul
său, al mandantului.
În materia persoanelor, oamenii liberi se împărţeau în două categorii:
 cetăţenii;
 necetăţenii.
Cetăţenia romană se dobândea prin naştere, prin naturalizare (prin lege), prin
beneficiul legii şi prin efectul dezrobirii.
Cetăţenia putea fi pierdută prin pierderea libertăţii, prin efectul exilului sau în cazul
în care un cetăţean era predat altui stat pentru ca acel stat să-şi exercite dreptul de
răzbunare asupra cetăţeanului, iar statul respectiv nu-l primea şi nu-şi exercita
dreptul de răzbunare; odată cu întoarcerea la Roma acea persoană pierdea automat
cetăţenia.
Drepturile cetăţeanului roman erau următoarele:
 ius commercii (commercium) – dreptul de a încheia acte juridice în conformitate cu
dreptul civil roman;
 ius connubii (connubium) – dreptul de a încheia o căsătorie civilă romană;
 ius militiae – dreptul cetăţeanului de a face parte din legiunile romane;
 ius sufragii (sufragium) – dreptul de vot (dreptul de a alege);
 ius honorum – dreptul de a candida şi de a fi ales magistrat.
Cetăţeanul roman se individualiza în raport cu alte categorii de persoane prin numele
său care era format din:
 tria nomina;
 indicaţiunea filiaţiunii;
 indicaţiunea tribală.
Tria nomina se compunea din:
 prenomen, adică determinativul prin care cetăţeanul era individualizat în
societate;
 nomen gentilicium, prin care se indica ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul;
 cognomen sau porecla, prin care cetăţeanul era individualizat în familie.
Atât cetăţenii cât şi necetăţenii puteau fi:
 ingenui adică cei care s-au născut din părinţi care au fost întotdeauna liberi,
precum şi din părinţi care au fost cândva sclavi, dar apoi au fost dezrobiţi;
 dezrobiţi adică sclavii eliberaţi de către stăpânii lor.
Necetăţenii puteau fi:
 latini;
 peregrini.
La zona de interferenţă dintre libertate şi sclavie se aflau oamenii semi-liberi, care se
clasificau, de asemenea, în două categorii:
 colonii;
 oamenii liberi cu o condiţie juridică specială.
Latinii se împărţeau în patru categorii:
 latinii veteres (latinii vechi) sau priscus; vechii locuitori ai Latiumului (regiune din
jurul Romei), rude de sânge cu romanii; se bucurau de: ius commercii, ius connubii şi
ius suffragii;
 latinii coloniari erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia după anul 268 î. e. n.; se
bucurau numai de ius commercii;
 latinii iuniani erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne;
 latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau doar de ius
commercii.
Peregrinii se împărţeau în două categorii:
 peregrini obişnuiţi;
 peregrini deditici.
Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un tratat de alianţă cu
Roma (în fapt, de subordonare). Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice între ei
conform cutumei locale, iar cu cetăţenii romani puteau încheia acte juridice conform
dreptului ginţilor.
Peregrinii deditici erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă pretenţiilor
de dominaţie ale Romei; erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei cetăţi, care nu
aveau cetate; nu puteau dobândi cetăţenia romană, nefiindu-le permis nici să vină la
Roma, pentru că ar fi căzut în sclavie.
Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme.
Sclavii eliberaţi se numeau liberţi (libertus), iar fostii stăpâni se numeau patroni.
Dezrobiţii aveau capacitate juridică în relaţiile cu terţii în funcţie de statutul lor
juridic.
Dezrobirea se putea realiza numai prin utilizarea unor forme solemne şi anume:
 vindicta;
 censu;
 testamento.
Dezrobirea vindicta se făcea printr-o declaraţie solemnă a stăpânului în faţa
magistratului: hunc hominem liberum esse volo (vreau ca acest sclav să fie liber).
Magistratul aproba prin pronunţarea cuvântului addico.
Dezrobirea censu se realiza din 5 în 5 ani cu ocazia recensământului persoanelor şi
bunurilor.
Dezrobirea testamento se făcea printr-o clauză inclusă în testament şi era de 2 feluri:
 dezrobirea testamento directă;
 dezrobirea testamento indirectă.
Obligaţiile dezrobitului erau desemnate prin:
 bona - dreptul pe care patronul îl are asupra bunurilor dezrobitului;
 obsequium - respectul pe care dezrobitul îl datora patronului;
 operae - serviciile pe care dezrobitul le datora patronului.
În privinţa oamenilor liberi cu o condiţie juridică specială, aceştia îşi păstrau în sens
formal libertatea, dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute; erau de mai multe
feluri:
 persoane in mancipio - fiii de familie vânduţi de către pater familias;
 auctorati - oamenii liberi ce-şi ofereau serviciile ca gladiatori;
 addicti - debitorii insolvabili atribuiţi de către magistrat creditorilor lor;
 redempti ad hostibus – erau cei răscumpăraţi de la dusmani;
 liber homo bona fides serviens - (om liber sclav de bunăvoie) erau acele persoane
care nu aveau ştiinţă că sunt libere şi acceptau să fie tratate potrivit regimului
sclavilor.
Noţiunea de familie romană desemnează un grup de persoane sau o masă de bunuri
aflate sub puterea aceluiaşi pater familias.
Puterea unitară care era exercitată de către pater familias era desemnată prin
cuvântul manus, care, cu timpul, se împarte în mai multe puteri distincte:
 în faza evoluată a dreptului vechi, în Legea celor XII Table, cuvântul manus este
utilizat pentru a desemna puterea bărbatului asupra femeii;
 puterea asupra descendenţilor era desemnată prin sintagma patria potestas;
 puterea asupra sclavilor era desemnată prin sintagma dominica potestas;
 puterea asupra altor bunuri decât sclavii era desemnată prin cuvântul dominium;
 puterea exercitată asupra fiului de familie cumpărat se numea mancipium.
Vechea familie romană a fost întemeiată pe ideea de putere exercitată de către şeful
familiei numit pater familias. Faţă de această formă de organizare, existau două
categorii de persoane:
 persoane sui iuris - acele persoane ce nu se aflau sub puterea cuiva; în mod concret
persoană sui iuris era doar pater familias.
 persoane alieni iuris - persoanele care se aflau sub puterea lui pater familias, adică
soţia, copiii şi nepoţii din fii. La moartea lui pater familias, soţia şi copiii deveneau
persoane sui iuris.
Puterea lui pater familias asupra descendenţilor era desemnată prin sintagma de
patria potestas şi se exercita asupra fiilor, fiicelor şi nepoţilor din fii. Patria potestas
nu se exercită asupra nepoţilor din fiice, pentru că aceştia se vor afla sub puterea
tatălui lor.
Patria potestas a avut două caractere definitorii:
 caracter perpetuu - se exercita până în momentul morţii lui pater familias;
 caracter nelimitat sau absolut - pater familias putea să exercite puterea nelimitată
asupra persoanelor şi bunurilor.
Pater familias avea asupra descendenţilor:
 ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte);
 dreptul de abandon;
 dreptul de vânzare, care se exercita în conformitate cu Legea celor XII Table
Rudenia era de 3 feluri:
 agnaţiunea (rudenia civilă) - se întemeia pe ideea de putere, pe care pater familias
o exercita asupra unui grup de persoane; dădea dreptul la succesiune fiind rudenia în
linie masculină; îi reunea pe toţi care se aflau sub puterea aceluiaşi pater familias dar
şi pe cei care se aflaseră sau ar fi putut să se afle;
 gentilitatea - formă a rudeniei civile care îi reunea, în linie masculină, pe toţi
membrii aceleiaşi ginţi care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag din acelaşi
pater familias, deşi existau anumite indicii în acest sens. În lipsa rudelor agnate,
gentilii se moşteneau între ei;
 cognaţiunea – rudenia de sânge sau legătura dintre toţi cei care aveau un autor
comun indiferent de linia masculină sau feminină.
În materia căsătoriei, erau cunoscute două forme de căsătorie:
 cu manus - femeia măritată trecea sub puterea bărbatului.
 fără manus - femeia rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine.
Căsătoria cu manus se realiza sub trei forme:
 confarreatio – se realiza în faţa preotului, în prezenţa a 10 martori, având acces la
acest tip de căsătorie numai patricienii;
 usus - consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, iar, după expirarea
termenului de un an, femeia trecea automat sub puterea bărbatului; mai era numită
şi căsătoria de probă;
 coemptio se realiza printr-o autovânzare fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ.
Căsătoria fără manus nu presupunea forme solemne, se realiza prin instalarea femeii
în casa bărbatului (deductio mulieris in domum mariti), prilej cu care se organiza o
petrecere.
Condiţiile de fond ale căsătoriei (comune pentru ambele forme ale mariajului) erau:
 connubium;
 consimţământul;
 vârsta - bărbaţii se puteau căsători la 14 ani, iar fetele la 12 ani.
Erau piedici la căsătorie:
 rudenia;
 alianţa;
 condiţia socială.
Adopţiunea reprezenta actul prin care un fiu de familie trecea de sub puterea lui
pater familias sub puterea altui pater familias.
Puterea părintească se stingea prin:
 moartea lui pater familias;
 prin aplicarea textului din Legea celor XII Table cu privire la vânzarea fiului de
familie.
Adopţiunea cerea îndeplinirea următoarelor condiţii de fond:
 era necesar consimţământul celor doi pater familias;
 era necesară o diferenţă de vârstă de cel puţin 18 ani,
Legitimarea reprezenta actul juridic prin efectul căruia copilul natural era asimilat
celui legitim.
Legitimarea se realiza prin trei forme
 prin oblaţiune la curie;
 prin căsătoria subsecventă;
 prin rescript imperial.
Tutela şi curatela erau procedee juridice prin care se asigura protecţia incapabililor
de fapt.
Incapacităţile erau împărţite în două categorii:
 incapacităţi naturale, firesti;
 incapacităţi cu caracter accidental.
Erau consideraţi incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) şi femeile; chiar dacă
aceştia erau persoane sui iuris, urmau să fie puşi sub tutelă. Sufereau de incapacităţi
accidentale nebunii şi prodigii (risipitorii). Cei loviţi de incapacităţi naturale erau pusi
sub curatelă.
Aşadar, din punct de vedere al persoanelor puse sub protecţie, tutela era de 2 feluri:
 tutela impuberului sui iuris;
 tutela femeii sui iuris.
Copilul care nu avea 14 ani şi care era persoană sui iuris era pus sub tutelă şi se
numea pubil.
Din punct de vedere al constituirii, tutela este de trei feluri:
 tutela legitimă, care a fost creată prin dispoziţiile Legii celor XII Table;
 tutela testamentară, care se constituia printr-o clauză inclusă în testament;
 tutela dativă era deferită de către pretor în situaţiile în care incapabilul nu avea
agnaţi şi nici nu i se numise un tutore prin testament.
Tutela era administrată prin două forme:
 Negotiorum gestio - procedeul ce se aplica în cazul lui infans, adică copilul mai mic
de şapte ani, care nu se poate exprima clar;
 Auctoritatis interpositio - procedeul care se aplica copilului mai mare de şapte ani,
dar mai mic de 14 ani, precum şi în cazul femeii.
Curatela asigura şi protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale.
După persoanele puse sub protecţie, numim:
 curatela nebunului (furiosului);
 curatela risipitorului (prodigului);
 curatela minorului de 25 de ani.
Curatela putea fi instituită prin lege şi prin ordinul pretorului (dativă). Nu exista
curatelă testamentară. Curatela era administrată prin negotiorum gestio.
Aptitudinea persoanelor de a participa la viaţa juridică se numeste personalitate sau
capacitate juridică şi este desemnată în terminologia romană prin “caput”.
Pentru ca personalitatea să fie completă trebuiau a fi îndeplinite trei condiţii:
 status libertatis - calitatea de om liber;
 status civitatis - calitatea de cetăţean roman;
 status familiae - calitatea de şef al unei familii civile romane.
Aveau capacitate completă numai cetăţenii romani care erau şefi de familie.
Personalitatea începea în momentul naşterii; exista o excepţie de la această regulă
potrivit căreia “infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur”
(în traducere, copilul conceput se consideră a fi născut ori de câte ori este vorba de
interesele sale). În virtutea acestei excepţii, copilul care se năştea după moartea
tatălui său venea la moştenirea acestuia. Personalitatea lua sfârşit odată cu moartea.
Şi de la această regulă există o excepţie conform căreia hereditas iacens sustinet
personam defuncti (moştenirea deschisă, dar neacceptată încă, prelungeşte
personalitatea defunctului).
Desfiinţarea personalităţii pe cale juridică se numea în dreptul roman capitis
deminutio.
Capitis deminutio era de trei feluri:
 capitis deminutio maxima - pierderea tuturor elementelor personalităţii (de
exemplu cazul cetăţeanului roman care îşi pierdea libertatea);
 capitis deminutio media - pierderea cetăţeniei romane;
 capitis deminutio minima consta din pierderea dreptului de familie, cu precizarea
că în acest caz se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se dobândeau altele.
Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii, deoarece au
existat cazuri în care capitus deminutus (cel care a suferit o capitis deminutio) şi-a
sporit capacitatea (cazul adoptatului sau emancipatului).
În materia succesiunii, de-a lungul evoluţiei dreptului roman s-au reliefat trei sisteme
sucesorale:
 moştenirea ab intestat (conform legii);
 moştenirea testamentară;
 moştenirea deferită contra testamentului, care era o variantă a moştenirii
testamentare.
Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament:
 calatis comitiis;
 in procinctu;
 per aes et libram.
În dreptul clasic roman, au apărut noi forme de testament:
 testamentul nuncupativ - se făcea sub forma unei declaraţii orale în faţa a şapte
martori;
 testamentul pretorian - se redacta în formă scrisă şi purta sigiliile a şapte martori;
 testamentul militar - nu presupunea condiţii de formă dar era necesar ca voinţa
testatorului să fie clar exprimată.
Donaţiunea era actul prin care o persoană, numită donator, suferea o diminuare a
patrimoniului său în favoarea unei alte persoane, numită donatar, în scopul de a o
îmbogăţi pe aceasta din urmă; se manifesta fie prin transferul proprietăţii unui lucru
către donatar fie prin ştergerea unei datorii.
Donaţiunea era de două feluri:
 donaţiunea între vii;
 donaţiunea mortis causa.
Donaţiunea între vii putea fi:
 donaţiunea între vii obişnuită - era aceea prin care donatorul suferea o sărăcire
actuală şi ireversibilă în profitul donatarului;
 donaţiunea între soţi - – se putea realiza numai în cazul căsătoriei fără manus;
 dota- era formată din bunurile pe care femeia le aducea cu ocazia căsătoriei;
atunci când dota era constituită prin stipulaţiune, aceasta purta numele de promissio
dotis;
 donaţiunea ante nuptias - era donaţiunea făcută de logodnic sau în numele lui,
viitoarei soţii.
Donaţiunea mortis causa era acea donaţiune făcută sub condiţia ca donatorul să
moară înaintea donatarului; putea fi revocată oricând şi se desfiinţa de drept dacă
donatarul murea înaintea donatorului.
Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează
desfăşurarea proceselor private, adică a acelor procese care au un obiect patrimonial.
De-a lungul evoluţiei dreptului roman s-au succedat trei sisteme procedurale:
 Procedura legisacţiunilor – epoca veche;
 Procedura formulară – epoca clasică;
 Procedura extraordinară – epoca postclasică.
Legisacţiunile de judecată erau:
 sacramentum – prin jurământ, pariu;
 iudicis arbitrive postulatio – cerere de judecător sau de arbitru;
 condictio – prin somaţie.
Legisacţiunile de executare erau:
 manus iniectio – punerea mâinii;
 pignoris capio – luare de gaj.
În procedura legisacţiunilor procesul se desfăşura în două faze:
 faza in iure – se desfăşura în faţa magistratului;
 faza in iudicio – se desfăşura în faţa judecătorului.
Prima regulă în faza in iure era aceea că procesul avea un caracter consensual, ceea
ce însemna că era obligatorie prezenţa ambelor părţi în faţa magistratului pentru ca
procesul să poată începe.
Citarea pârâtului în faţa magistratului trebuia făcută chiar de către reclamant, statul
neavând nici o atribuţie în această privinţă.
Reclamantul putea utiliza unul din următoarele trei procedee de citare:
 in ius vocatio- chemarea în faţa magistratului a pârâtului, prin pronunţarea
următoarelor cuvinte solemne: in ius te voco;
 vadimonium extrajudiciar – reprezenta o convenţie prin care părţile se înţelegeau
să se prezinte la o anumită dată în faţa magistratului;
 condictio - reprezenta somaţia prin care reclamantul îl chema în faţa magistratului
pe pârâtul peregrin.
În faţa magistratului reclamantul arăta, prin cuvinte solemne, care sunt pretenţiile
sale. Faţă de pretenţiile reclamantului, pârâtul putea adopta trei atitudini:
 să recunoască pretenţiile reclamantului;
 să nege pretenţiile reclamantului;
 să nu se apere în mod corespunzător.
În funcţie de legisacţiunea care se organiza şi de obiectul procesului, magistratul
pronunţa unul dintre următoarele cuvinte: do, dico sau addico. Prin cuvântul do
magistratul confirma judecătorul ales de către părţi. Prin cuvântul dico magistratul
atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia dintre părţi. Prin cuvântul addico
magistratul ratifica declaraţia unei părţi.
Pretorul avea posibilitatea soluţionării anumitor litigii fără să mai trimită părţile în
faţa judecătorului. În acest scop, pretorul putea utiliza următoarele mijloace
procedurale:
 Stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) - contracte verbale încheiate din
ordinul pretorului prin întrebare şi răspuns. Se deosebeau de stipulaţiunile obişnuite,
care se încheiau din iniţiativa părţilor.
 Missio in possessionem - trimiterea reclamantului în detenţiunea bunurilor
pârâtului, pentru a-l convinge pe pârât să adopte o anumită atitudine.
 Interdicta (intedictele) - ordinele adresate de către pretor fie uneia dintre părţi,
fie ambelor părţi în vederea întocmirii unui act juridic sau să nu facă un anumit act.
 Restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) - ordinul prin care pretorul
desfiinţează actul păgubitor pentru reclamant, repunând părţile în situaţia anterioară
încheierii acelui act.
În faţa judecătorului, părţile se exprimau în limbajul comun. Puteau fi aduse probe
scrise şi orale. Întrucât în procedura legisacţiunilor nu exista o ierarhiei a probelor, un
înscris putea fi combătut prin proba cu martori.
Prima fază a procesului, care se desfăşura în faţa magistratului, avea un caracter
consensual, întrucât era necesară prezenţa ambelor părţi. Dar în faza in iudicio
procesul se putea desfăşura şi în lipsa unei singure părţi.
În procedura formulară, pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv exista o acţiune
distinctă, fiecare acţiune având o formulă proprie.
Cele patru părţi principale ale formulei erau:
 intentio (intenţia) - se precizau pretenţiile reclamantului.
 demonstratio (demonstraţia) - partea principală a formulei în care se preciza care
este actul juridic din care izvorau pretenţiile reclamantului
 adiudicatio (adjudecarea) - partea formulei prin care magistratul îl învestea pe
judecător să pronunţe ieşirea din indiviziune, atribuind celor aflaţi în proces dreptul
de proprietate asupra părţii ce le revenea.
 condemnatio (condamnarea) - parte a formulei prin care magistratul îl învestea pe
judecător cu dreptul de a pronunţa o sentinţă de absolvire sau de condamnare.
Erau părţi accesorii ale formulei:
 prescriptiones (prescripţiuinile)- anumite precizări făcute în fruntea formulei,
precizări prin care se venea fie în sprijinul reclamantului, fie în sprijinul pârâtului.
 exceptiones (excepţiunile) - mijloace de apărare puse la îndemâna pârâtului,
mijloace prin care pârâtul nu nega pretenţiile reclamantului, dar invoca anumite
fapte de natură a paraliza acele pretenţii.
În sistemul procedurii formulare procesul continua să se desfăşoare în două faze: faza
in iure şi faza in iudicio. Caracterul consensual al procesului se păstra, în sensul că
era necesar ca ambele părţi să fie prezente în faţa magistratului. După redactarea
formulei, avea loc ultimul act în faţa magistratului, numit litis contestatio adică
remiterea unei copii de pe formulă sau dictarea ei de către reclamant pârâtului.
În faţa judecătorului procesul se desfăşura, în mare, după principiile cunoscute din
procedura legisacţiunilor. În procedura formulară, spre deosebire de vechea
procedură a legisacţiunilor, s-a introdus reprezentarea în justiţie.
În procedura formulară sentinţa purta în mod invariabil asupra unei sume de bani;
reclamantul avea calitatea de creditor, iar pârâtul pe cea de debitor. Forţa
executorie a sentinţei era asigurată prin actio iudicati, pe care reclamantul o intenta
împotriva pârâtului pentru a-l constrânge să execute sentinţa. Prin forţa juridică a
sentinţei romanii înţelegeau ceea ce modernii numesc autoritatea lucrului judecat.
Procedura extraordinară s-a aplicat în epoca postclasică. Se numeşte aşa de la
extraordinem (în afara lui ordo). Procedura cu ordo era procedura cu două faze
distincte. Procesul în afara lui ordo era procesul care se desfăşura într-o singură fază.
Citarea a dobândit un caracter oficial sau semi-oficial. Procesul se desfăşura într-o
clădire, în prezenţa părţilor ori a reprezentanţilor şi a avocaţilor, nu în Forum. Părţile
se exprimau în limbajul obişnuit. Începe o ierarhizare a probelor, în sensul că
înscrisurile, cele oficiale, dobândesc o forţă probantă mai mare decât probele orale.
Sentinţa se pronunţa ad ipsam rem (în natură), purta asupra lucrului. Executarea
sentinţei se asigura prin forţa de constrângere a statului (manu militari).
În materia delictelor, se face distincţie între delicte private vechi prevăzute de Legea
celor XII Table şi delictele private noi create ulterior de pretor.
Erau delicte private vechi: furtul, iniuria şi damnum iniuria datum (paguba cauzată pe
nedrept).
Legea celor XII Table cunoaste două tipuri de furt: furtum manifestum şi furtum nec
manifestum.
Furtum manifestum avea loc numai atunci când hoţul era prins asupra faptului.
Sancţiunea era diferenţiată după cum hoţul este un om liber sau un sclav. Dacă
făptuitorul este un om liber, urma a fi bătut cu nuiele şi atribuit de către magistrat
victimei având totuşi posibilitatea de a se întelege cu victima asupra plăţii unei sume
de bani sau asupra unui numar de zile de muncă în folosul victimei. Dacă autorul
furtului era un sclav, acesta era pedepsit cu moartea prin aruncarea de pe stancă.
Furtum nec manifestum era acel furt când hoţul nu a fost prins asupra faptului şi era
pedepsit cu o amendă egală cu îndoitul pagubei suferite de victimă.
Termenul iniuria cunoaşte două sensuri: în sens general, iniuria însemna, în epoca
veche, delictul de vătămare corporală; în sens special, iniuria înseamnă delictul de
lovire simplă.
Legea celor XII Table cunoaşte următoarele cazuri de iniuria: membrum ruptum, os
fractum şi iniuria.
Damnum iniuria datum reprezenta o pagubă materială cauzată cuiva.
Pretorul a creat delicte noi, sau altfel spus, a sancţionat şi alte fapte care până
atunci nu fuseseră pedepsite. Acestea sunt: metus, dolus, rapina şi fraus creditorum.
Metus (violenţa) era de două feluri: fizică şi morală (psihică). Violenţa fizică în
materia contractelor ducea la nulitatea contractului încheiat sub imperiul violenţei
fizice. Violenţa morală reprezenta ameninţarea de natură a determina o parte
contractantă să încheie un act contrar voinţei sale şi a fost sancţionată ca faptă
delictuală spre sfârşitul Republicii, atunci când pretorul a pus la dispoziţia victimei
ameninţării o acţiune – actio metus. De asemenea, victima avea la îndemână şi o
excepţiune (exceptio metus), ca mijloc de apărare împotriva acţiunii intentate de
către autorul violenţei morale, prin care acesta cerea executarea obligaţiei de către
victimă; se mai acordă victimei o restitutio in integrum propter metum, prin care
actul păgubitor este desfiinţat.
Dolus (dolul) desemna mijloacele viclene prin care o parte determina pe cealaltă să
încheie un act juridic contrar voinţei sale. Se făcea distincţie între dolus bonus (dolul
bun) şi dolus malus (dolul rău). Dolus bonus nu a fost sancţionat, întrucât nu dădea
naştere unor consecinţe grave. Ulpian definea dolul malus ca fiind o manoperă
întrebuinţată pentru a înşela pe cineva când se pare a face un lucru şi în realitate se
face altul. Dolul a fost sancţionat spre sfârşitul Republicii când au fost create actio de
dolo şi exceptio doli. Actio de dolo era o acţiune arbitrară în virtutea căreia
judecătorul, în calitate de arbitru, ordona pârâtului (delincventului) să restituie ceea
ce a primit prin dol. Dacă nu executa ordinul pronunţat de către arbitru, delincventul
era condamnat la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul pagubei
cauzate. Exceptio doli a fost pusă la dispoziţia victimei dolului pentru a se apăra
împotriva pretenţiilor formulate de către delincvent. Victima dolului putea cere
pretorului şi o restitutio in integrum ob dolum, prin care actul păgubitor era
desfiinţat.
Rapina reprezenta furtul cu violenţă (tâlhăria) comis fie de bande înarmate, fie de
către o singură persoană. Spre sfârşitul Republicii, în condiţiile războaielor civile,
când faptele de jaf şi banditism deveniseră frecvente, iar legislaţia în vigoare nu mai
era satisfăcătoare pretorul a sancţionat delictul de tâlhărie. Acesta a creat o acţiune
specială numită vi bonorum raptorum (cu privire la lucrurile luate prin violenţă), prin
intermediul căreia furtul comis prin violenţă a fost sancţionat cu împătritul
prejudiciului cauzat.
Fraus creditorum reprezenta paguba realizată de către debitorul care, pentru a îşi
crea sau mări insolvabilitatea, a înstrăinat bunurile sale astfel încât creditorii să nu
mai poată avea posibilitatea de a îşi valorifica creanţele. Pretorul a intervenit
împotriva acestor practici sancţionând delictul printr-o restitutio in integrum ob
fraudem creditorum care presupunea desfiinţarea actelor prin care debitorii îşi
înstrăinau bunurile în defavoarea creditorilor.
urs conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Părintele istoriei, Herodot, afirma în cartea a cincea a Istoriilor că neamul tracilor

era, după cel al indienilor, cel mai mare dintre toate şi că dacă ar fi avut un singur
domnitor şi ar fi fost uniţi, ar fi de neînvins şi cu mult mai puternici decât toate
popoarele. Zona de extindere a acestei etnii ajungea, în nord, până la mlaştinile
Pripetului (în Polonia de astăzi), în sud, până la Marea Egee, în vest, până la Dunărea
panonică ( în Ungaria de astăzi), iar în est până la fluviul Bug.
Geto-dacii s-au făcut remarcaţi prin semnificative realizări pe plan politic, economic,
cultural, prezenţa statornică a geto-dacilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic fiind
atestată din prima jumătate a mileniului I î.e.n. Istoriografii greci îi desemnau pe
strămoşii noştri prin termenul de geţi, iar istorigrafii romani le spuneau daci. Există
voci care susţin că dacii trăiau în zona intracarpatică, iar geţii în zona extracarpatică.
În realitate era vorba despre acelaşi popor, istoricul Strabo afirmând în Geografia că
geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă şi sunt acelaşi popor, că ei sunt constituiţi într-un
mare număr de triburi, ocupând un enorm perimetru cuprins între Tisa, Dunăre,
Marea Neagră şi Nistru, cu depăşirea acestor repere înspre Balcani, Bug şi Câmpia
Panonică.

Statul daco-geţilor în perioada de maximă dezvoltare (sec. I î.Chr. – sec. I d. Chr.)

Dovezile arheologice cele mai vechi ale existenţei şi activităţii omului în spaţiul
carpato-danubian datează din epoca paleoliticului. Primele subdiviziuni ale timpului
istoric le-au constituit paleoliticul şi mezoliticul.
În cadrul acestora s-au constituit primele comunităţi umane în care şi-au făcut
apariţia manifestările spirituale numite ulterior magie şi religie. În această perioadă a
avut loc procesul de transformare a comunităţilor de consumatori semi-nomazi, în
comunităţi sedentare, producătoare de hrană, făuritoare de unelte de muncă.
Din punct de vedere al organizării sociale, trecerea de la paleolitic la neolitic a
însemnat structurarea cetei primitive şi constituirea gintei matriarhale ce reprezenta
o unitate cu caracter personal şi nu teritorial, în fruntea ei aflându-se femeia cea mai
în vârstă, celelalte femei vârstnice alcătuind sfatul ginţii, deşi organul suprem era o
adunare democratică alcătuită din toţi bărbaţii şi femeile ginţii, toţi având drept de
vot egal. Ulterior, 2-4 ginţi matriarhale s-au grupat şi au format o fratrie, mai multe
fratrii unite formând un trib. În timp s-a produs specializarea triburilor. Contactele,
relaţionarea şi influenţările reciproce cu civilizaţiile elenă, romană, Orientul mijlociu
etc. au sporit tezaurul cultural al strămoşilor nostri.
Civilizaţia bronzului (circa 2500 î.Hr.– secolul XII î.Hr.) s-a caracterizat prin
dezvoltarea unitară a grupului etno-cultural tracic în spaţiul carpato-balcanic. În
epoca bronzului alături de păstorit şi de meşteşugurile casnice s-a dezvoltat şi
agricultura cu plugul de lemn ceea ce a făcut posibilă cultivarea unor suprafeţe mai
întinse. Agricultura şi păstoritul, fiind practicate prioritar de către bărbaţi, a dus la
trecerea acestora pe primul plan social, comunitatea începând să se organizeze pe
temeiul patriarhatului. Marea familie patriarhală a devenit în cadrul ginţii şi al
tribului, nucleul economic principal al societăţii.
Totalitatea familiilor patriarhale formau ginta patriarhală, ce avea în stăpânire
comună o parte din teritoriul tribului şi era condusă de şeful familiei celei mai vechi,
şefii celorlalte familii alcătuind sfatul ginţii. Mai multe ginţi alcătuiau fratria
patriarhală, aceste fratrii alcătuiau tribul patriarhal condus de cel mai experimentat
şef de gintă. Uniunea de triburi patriarhale se baza pe rudenia de sânge, deplina
egalitate între membrii constituind fundamentul acesteia. În cadrul tribului, puterea
supremă aparţinea „sfatului”, format din căpeteniile ginţilor şi şefii religioşi.
Societatea era organizată sub forma democraţiei militare, în cadrul căreia s-a format
aristocraţia gentilico-tribală şi proprietatea privată incipientă. În spaţiul carpato-
dunăreano-pontic a avut loc, spre sfârşitul sec. al XIII-lea î. Chr., o mare migraţie.
Prin schimbările demografice de la sfârşitul mileniului II i. Chr. s-a consemnat maxima
extindere teritorială a tracilor (spaţiul delimitat de Dunărea mijlocie, zona unde
Marea Neagră comunică cu Marea de Azov, nordul Munţilor Carpaţi, litoralul estic al
Mării Egee).
Civilizaţia fierului corespunde civilizaţiei geto-dacice confirmată prin descoperirile
arheologice şi prin texte literare. Caracterul unitar al civilizaţiei fierului este reliefat
de cultura Basarabi, care datează din Hallstatt-ul mijlociu care a durat până în secolul
al Vl-lea î.e.n. şi care s-a caracterizat printr-o dezvoltare rapidă şi unitară a grupului
etnic al tracilor de pe teritoriul carpato-balcanic. Pe plan spiritual, tracii nordici se
vor individualiza atât economic, cât şi politic şi religios, făcându-se cunoscuţi în
lumea antică sub numele de geto-daci. Potrivit izvoarelor narative ulterioare, geto-
dacii au creat un sistem spiritual original care îl avea în centrul său pe Zalmoxis, eroul
civilizator de tradiţie orfică, zeificat de geto-daci. Geţii şi dacii au constituit unul şi
acelaşi popor, având aceeaşi origine tracică şi vorbind aceeaşi limbă. Trogus Pompeius
subliniază că dacii sunt de acelaşi neam cu geţii, fiind o mlădiţă a celor dintai.
Strabon relata că dacii vorbeau aceeaşi limbă ca şi geţii, iar Pliniu cel Bătran vorbea
de geţii pe care romanii îi numeau daci. Noţiunea de daci o întalnim într-o primă
consemnare la Iulius Caesar în De bello Gallico, iar pe aceea de Dacia, ca noţiune
etnică şi geografică, la Tacit şi Agrippa.
Democraţia militară, ce se caracteriza prin faptul că toate hotărârile cu privire la
destinul comunităţii erau adoptate de poporul înarmat, conţinea câteva elemente
fundamentale care se găsesc şi în societatea geto-dacă: existenţa unor instituţii
speciale ale conducerii tribului (regii, sfatul tribului şi adunarea generală a tribului),
stratificarea socială, diminuarea democraţismului gentilic şi transformarea lui într-un
democraţism militar etc. Trecerea la stat de la democraţia militară, a fost
determinată de profunde transformări economice şi sociale.
Geto-dacii trăiau organizaţi în uniuni de triburi. Acestea reprezentau organizaţii cu
caracter militar, în fruntea cărora se găsea o căpetenie, un şef militar care, de
obicei, împărţea puterea politică cu o căpetenie religioasă.
Dromichete este considerat cel dintai monarh însemnat al geţilor. Conflictul cu regele
Macedoniei, Lisimah (292 i. Chr.) a izbucnit ca urmare a pretenţiilor regelui trac de a-
şi extinde stăpânirea asupra teritoriilor şi cetăţilor de pe malul stâng al Dunării,
cuprinse în regatul get. Acest conflict s-a finalizat prin victoria geţilor şi a demonstrat
evoluţia economică şi militară a geţilor din nordul Istrosului. Au urmat, în spaţiul
carpato-danubiano-pontic, regi precum Oroles, Rhemaxos, Zalmodegikos, Rubobostes
(menţionat de istoricul Pompeius Trogus) etc. care au incercat să unifice triburile
geto-dace. Sub aspect politic, statul dac s-a realizat prin unificarea triburilor geto-
dacilor de către regele Burebista (82-44 i. Chr.).
Originea etnică, unitatea lingvistică şi spirituală, dinamica demografică, diferenţierea
populaţiei în clase şi grupuri sociale datorită progresului economic, calităţile politice,
organizatorice, militare şi diplomatice ale regelui Burebista, precum şi existenţa unei
conjuncturi externe favorabile (slăbirea forţei celţilor, ilirilor şi tracilor datorită
conflictelor cu romanii) au facilitat puterea statului geto-dac care s-a întins din
Carpaţii Păduroşi până în Balcani (Munţii Haemus), de la confluenţa raului Marus cu
Dunărea mijlocie până la gura Bugului şi Marea Neagră.
Moartea lui Burebista a întrerupt unitatea statului geto-dac, care s-a împărţit în mai
multe formaţiuni. Nucleul statal de la Sarmisegetusa dacică a rămas în atenţia
autorilor antici care îi consemnează pe Deceneu (rege, mare preot şi judecător),
Comosicus (rege, mare preot şi judecător), Corylos (rege care domneste la
Sarmisegetusa Basileion timp de 40 de ani), Duras şi Decebal. În perioada de
referinţă, o serie de teritorii sud-dunărene şi nord-dunărene au fost înglobate
Imperiului roman, declanşându-se oficial începutul romanizării la Dunărea de Jos.
Începând cu 85-87 d. Chr., în jurul nucleului politic şi spiritual din Munţii Sureanu s-a
constituit acţiunea de reunificare statală, grăbită de cuceririle romane. Astfel, Dacia
s-a integrat, din punct de vedere cultural, în orbis Romanus (lumea romană). Duras a
lăsat tronul biruitorului, Diurpaneus, supranumit Decebal (cel puternic, cel viteaz)
după înfrângerea lui Fuscus din anul 87. Acesta va fi recunoscut unic conducător de
către toţi geto-dacii liberi.
Statul condus de Decebal a fost rezultatul unei noi etape de dezvoltare a societăţii
geto-dace în împrejurările complexe ale extinderii puterii romane în sud-estul
Europei.

Organizarea statului dac

Statul dac s-a format şi s-a consolidat într-o atmosferă relativ calmă sub lunga domnie
a lui Burebista. Referindu-se la atmosfera acelor vremuri istoricul Strabo, afirma că
Burebista, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceia înrăiţi de
nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de
porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor
aproape pe toţi vecinii. Ba era de mare primejdie şi pentru romani, pentru că trecea
Dunărea fără să îi pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe
celţi, cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul şi pe boyi care
ascultau de regele Critasiros, dar şi pe teurisci i-a şters de pe faţa pământului.
Burebista a fost organizatorul unei monarhii cu caracter militar. Monarhia politico-
militară dacică a avut o identitate proprie, ea neputand fi încadrată în cadrul
monarhiilor sclavagiste clasice. Burebista a introdus un sistem de legi pe care Strabon
ni-l semnalează afirmând că acesta a ridicat neamul său şi prin supunerea faţă de
porunci.
Organizarea centrala a statului dac, vizeaza în primul rând puterea supremă deţinută
de rege, în calitatea sa de vârf al nobilimii sclavagiste şi al ierarhiei aparatului de
stat.
Instituţia regalităţii tinde să devină ereditară, atata vreme cât Burebista şi Decebal au
fost fii de regi. Cu toate acestea, succesiunea le chemă în egală măsură şi pe alte
rude ale regelui sau chiar pe marele preot. Lui Scorillo i-a urmat la tron fratele sau,
Diurpaneus, iar pe acesta la urmat nepotul sau de frate Decebal, în vreme ce după
moartea lui Burebista puterea a revenit marelui preot Deceneu. Până la Burebista,
regalitatea a avut mai mult o funcţie militară şi religioasă.
Trăsăturile specifice monarhiei dacice sunt:
 regele este vârful nobilimii sclavagiste şi al ierarhiei aparatului de stat dar are în
continuare importante prerogative militare;
 altă trasatură specifică monarhiei dace o constituie exercitarea puterii laice şi
religioase fie de o singura persoană, fie de către persoane diferite; în timpul lui
Burebista puterea religioasă era deţinută de Deceneu, iar în vremea lui Decebal de
Vesinas; atât Deceneu cât şi Comosycus au fost totodata regi şi mari preoti.
 regele deţinea monopolul asupra minelor de aur.
Regele era înconjurat de o curte formată din sfetnici şi executanţi ai voinţei sale.
Rolul cel mai important îi revenea marelui preot, care, în conformitate cu organizarea
statală din timpul lui Burebista, exercita atribuţiunile unui veritabil vicerege.
Importanţa şi puterea autorităţii religioase a marelui preot s-a explicat prin faptul că,
în viziunea timpului, legile erau de origine divină. Având în vedere faptul că
interpretarea legilor era făcută de către preoţi în calitatea lor şi de judecători,
aceştia erau consideraţi că reprezintă legatura cu divinitaţile şi voinţa lor, pe care
doar ei erau abilitaţi să o aducă la cunoştinţa oamenilor. Şi având în vedere faptul că
în statul dac puterea se sprijinea pe lege, iar legea era impusă de cler, simbioza între
rege ca exponent al puterii şi a marelui preot ca vârf al clerului, a constituit
principalul factor prin intermediul căruia a fost elaborat şi s-a impus sistemul de
drept geto-dac.
În afară de marii preoti, în sistemul puterii centrale existau şi alţi înalţi demnitari cu
diferite atribuţiuni, în virtutea cărora titularii lor se bucurau de stabilitate şi
continuitate. În acest sens, o figură importantă a fost Acornion, care, potrivit
inscripţiei de la Dionsiopolis s-a bucurat la curtea lui Burebista fiind un prim sfetnic
de cea dintâi şi cea mai mare cinste.
Dacia dispunea de un vast sistem de apărare, în centrul cărora se aflau cetăţile,
construite pe întreg teritoriu statului. Grupate în jurul capitalei Sarmisegetusa
(Costeşti, Piatra Roşie, Blidaru) dacii au construit un mare număr de cetăţi în
Transilvania (Băniţa, Căpâlna şi Surduc) în Moldova (Bâtca Doamnei) şi în Oltenia
(Deniţa şi Polovragi).
Organizarea locală a statului dac a fost surprinsă în izvoare istorice, dintre care de
mare importanţă sunt menţiunile făcute de Suidas. Potrivit acestuia, înainte de
ocupaţia romană, în Dacia erau unii puşi mai mari peste treburile agricole şi altii, din
jurul regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor. De aici rezultă că existau minim două
categorii de atribuţii ale dregătorilor locali şi anume de ordin administrativ şi militar.
La curtea regelui, se aflau viceregele, consilieri regali, comandanţi militari, şefi de
fortificaţii, soli pentru diverse misiuni. Armata constituia unul dintre elementele
esenţiale ale monarhiei dacice, Burebista dispunând de o armată puternică care
potrivit lui Strabon, număra 200.000 de oameni.
Statul geto-dac a continuat să existe ca instituţie şi după moartea lui Burebista deşi
fiind slab centralizat s-a dezmembrat rapid în patru, apoi cinci, organizări politice.
Decebal (87-106 d. Chr.) a fost cel care a unificat din nou pe geto-daci. Statul lui
Decebal era mai mic ca întindere geografică decât cel al lui Burebista dar era mai
unitar, mai centralizat, mai puternic. În urma războaielor din anii 101-102 şi 105-106,
statul dac a fost cucerit de armatele romane, o parte a teritoriului său devenind
provincie romană (diploma militară din 11 august 106).

Instituţiile juridice la geto-daci

În epoca prestatală, relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de
conduită fără caracter juridic, norme aplicate şi respectate de bună voie de membrii
societăţii şi care aveau un pronunţat caracter religios.
Normele de drept ale tribului aveau o sarcină dublă:
 prevenirea oricărei încălcări prin mijloace pasive, prin simpla prezenţă;
 intervenţia activă, atunci când normele erau încălcate, atunci când unul sau mai
mulţi indivizi puneau în pericol siguranţa tuturor.
Trecerea de la societatea gentilică la organizarea politică, încheiată în vremea lui
Burebista, a reprezentat un salt calitativ ce a determinat profunde transformări
economice, sociale, organizatorice, politice.
Teritoriul era împărţit în unităţi administrative, cetăţile fiind cele mai importante.
Administraţia locală era condusă de:
 dregători însărcinaţi cu organizarea şi controlul activităţilor economice şi fiscale;
 dregători militari, însărcinaţi cu realizarea şi supravegherea sistemului de apărare.
Statul geto-dac a avut un sistem legislativ alcătuit din legi scrise, elaborate de
autoritatea centrală a statului, respectiv de rege (care susţinea că i-au fost inspirate
de către zei), legi care purtau atât pecetea regelui, cât şi a marelui preot. Astfel,
legile erau întărite de autoritatea de stat propriu-zisă şi de către autoritatea religiei,
iar sentimentul de temere faţă de zei asigura respectarea legilor.
Inegalitatea de avere, proprietatea privată au generat stratificarea socială, care la
rândul ei a determinat apariţia şi componenţa instituţiilor juridice.
Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această perioadă sunt: proprietatea,
familia, precum şi normele penale care le apărau.
Cea mai importantă instituţie a dreptului geto-dac este cea a proprietăţii. Geto-dacii
au cunoscut doua forme de proprietate: privată şi comună devalmaşă a obştilor
săteşti sau teritoriale.
În cadrul obştei, pământul era împărţit în loturi care erau atribuite în folosinţă
individuală fiecărei familii, pe termen de un an, urmând ca în anul următor să fie
redistribuite, prin sistemul tragerii la sorţi. În domeniul privat, marii proprietari erau
nobilii daci (tarabostes), care deţineau atât mari proprietăţi de pământ, cât şi mine
de aur, argint sau sare.
Capacitatea juridică a persoanelor era diferenţiată în raport cu poziţia socială a
acestora. Nobilii se bucurau de o capacitate juridică deplină, putând deveni chiar regi
şi preoţi, în timp ce populaţia de rând avea o capacitate juridică mai restransă.
Referitor la situaţia sclavilor (confirmaţi de Strabon în Geografia), aceştia erau lipsiţi
de drepturi civile şi politice.
În privinţa dreptului geto-dac în materia obligaţiilor şi contractelor, dat fiind faptul
că nu s-au păstrat textele vechilor legi, nu există nici o informaţie cu privire la
instituţiile juridice.
În materia familiei informaţiile sunt contradictorii de aceea se consideră că dacii au
cunoscut cele două forme de căsătorie: poligamia şi monogamia, cetăţenii înstăriţi
practicând poligamia, iar cei de rând monogamia.
Pe măsura accentuării diferenţierilor sociale, din necesitatea transmiterii succesiunii
fără pericolul divizării excesive şi a continuităţii valorificării patrimoniului familiei de
către urmaşii direcţi, s-a generalizat monogamia.
Căsătoria se încheia prin cumpărarea femeii de către bărbat de la părinţii acesteia.
Cumpărarea este menţionată într-un text de Pomponius Mela, care preciza că fetele
trace erau fie scoase la licitaţie publică, fie vândute. Preţul varia după cinstea şi
frumuseţea lor, căci, în caz contrar, bărbaţii erau cumpăraţi de fete. Textele din
Horaţiu, informează că, uneori, la încheierea căsătoriei, soţia era înzestrată în
vederea susţinerii sarcinilor matrimoniale termenul de zestre având origine geto-dacă
bine stabilită dar principala zestre a femeii consta în virtute. Adulterul femeii se
pedepsea cu moartea.
Descendenţa copiilor s-a stabilit în primul rând după tată, familia fiind patriliniară şi
patrilocală. Puterea tatălui asupra copiilor avea caracteristicile unui drept de
proprietate, acesta putând să-i vandă ca sclavi. După decesul mamei, copiii rămaneau
în familia tatălui, fiind îngrijiţi de mama vitregă.
Puterea judecătorească aparţinea preoţilor. Şefii supremi ai justiţiei erau regii,
aceştia îmbinând atât activitatea politică cât şi cea juridică cu activitatea religioasă.
După moartea lui Burebista, marele preot Deceneu, cu care acesta împărţise puterea,
devine rege. Istoricul Iordanes, referindu-se la regele Comosycus, arată că acesta s-a
ocupat îndeaproape de organizarea şi judecarea proceselor.
Dreptul penal cuprindea norme de o deosebită asprime, având rolul de a veghea la
apărarea statului şi a proprietăţii private. Erau pedepsite cu moartea, fiind
considerate infracţiuni deosebit de grave, încălcarea interdicţiilor religioase
(sacrilegiile), a celor stabilite de autoritatea centrală, consumul de vin şi carne (care
erau interzise de cler). Sistemul judiciar mai păstra elemente specifice organizării
gentilice: răzbunarea sângelui (în cazurile de vătămare corporală) şi duelul judiciar,
ca modalitate de rezolvare a litigiilor. Duelul judiciar era folosit şi în caz de
recăsătorire a văduvelor, cei care doreau să le ia de soţie chemând la luptă sufletul
celui mort.

DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA – PROVINCIE ROMANĂ

Înfruntarea militară dintre daci şi romani a durat vreme de două secole şi a constituit
o vie expresie a tendinţelor expansioniste ale Romei, dar şi a hotărârii dacilor de a-şi
menţine independenţa.
Cucerirea romană a Daciei, realizată în urma celor două războaie daco-romane (101-
102 şi 105-106), a întrerupt evoluţia firească a civilizaţiei şi instituţiilor politico-
juridice geto-dace, schimbând tot ceea ce nu era potrivit aşezămintelor şi spiritului
Romei. Cucerirea Daciei de către romani şi transformarea ei în provincie, nu s-a
realizat într-un singur moment. Lunga durată a acestui proces şi succesele
schimbătoare de o parte şi de cealaltă au depins de locul pe care acest colţ de
civilizaţie îl poseda în ansamblul politicii romane, de gradul de organizare şi de
împotrivire a dacilor, de mijloacele materiale şi umane de care dispunea Imperiul. În
temeiul unei „constitutia imperiale” (lex provinciae), provincia imperială Dacia
Traiană cuprindea în hotarele sale spaţiul intercarpatic până pe cursul superior al
Someşului Mare, Banatul şi Oltenia până la Jiu. Nu au intrat în cadrul noii provincii
Crişana, Maramureşul, depresiunea Ciucului, Moldova şi Muntenia până la linia
fortificată transalutană. În noua provincie, romanizarea a fost intensă, ea bazându-se
pe o colonizare sistematică şi masivă, pe întemeierea unor oraşe, castre sub forma de
municipii şi colonii, pe construirea unor drumuri, pe impunerea limbii, obiceiurilor şi
credinţelor cuceritorilor romani. Noua provincie Dacia era condusă de un legatus
Augusti pro praetore ajutat de un aparat administrativ, militar şi politic.
Provincia romană Dacia a fost reorganizată de mai multe ori. În anul 119 a fost creată
provincia Dacia Superior, care cuprindea cea mai mare parte a Transilvaniei, Banatul
şi vestul Olteniei, cu resedinţa la Apulum şi Dacia Inferior, care cuprindea estul
Olteniei şi sud-estul Transilvaniei, cu resedinţa la Romula.
Dacia Superior era condusă tot de un legatus Augusti pro praetore, ajutat de un
procurator Augusti ce conducea Dacia Inferior. Aceştia aveau atribuţii financiare şi
militare şi erau subordonaţi împăratului Hadrian care a reorganizat întreg aparatul
administrativ al provinciei în anul 123 sau 124, cu ocazia unei vizite la nordul Dunării
(a format provincia Dacia Porolissensis), acordând atenţie deosebită vieţii civile.
Unele oraşe au fost ridicate la rangul de municipiu, iar centrul politic şi-a adăugat
numele capitalei regilor daci, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa.
Ultima reorganizare a provinciei e realizata de împăratul Marcus Aurelius, între 168-
169. Astfel, Marcus Aurelius uneşte Dacia Superioară cu Dacia Inferioară, formând
Dacia Apulensis şi desprinde apoi Banatul, formând Dacia Malvensis. Porolisensis e
ţinută în graniţele sale existente înainte de aceasta reorganizare.
Organizarea administrativ-militară pusă la punct în timpul împăratului Marcus Aurelius
s-a menţinut până la părăsirea Daciei de către armata şi administraţia romană, în anul
275 d. Hr. Cele trei Dacii romane au fost puse sub comanda unui guvernator general
cu titlul de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, numit dintre foştii consuli.
În subordinea acestuia se aflau comandanţii celor două legiuni care staţionau în
Dacia, precum şi procuratorii celor trei provincii. Cea mai importantă era Dacia
Apulensis cu resedinţa la Apulum, condusă de un legatus (Sarmisegetusa-Metropolis a
rămas capitala unde se găsea guvernatorul suprem al celor trei Dacii şi adunarea
provincială - concilium provinciae, Dacia constituind o singură provincie cu grad
imperial, împărţită însă în trei subdiviziuni). Primul guvernator, atestat documentar,
în anul 110 a fost Terentius Scandinavu (Scandinavius).
Atacurile carpilor şi a primului val al populaţiilor migratoare au decis retragerea
aureliană. O parte semnificativă a populaţiei romanizate a rămas în fosta provincie,
Aurelian creând însă în sudul Dunării Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis.

Organizarea de drept a Daciei Romane

Organizarea administrativă

În planul administraţiei centrale, guvernatorul provinciei (legatus Augusti pro

praetore) deţinea atribuţii de ordin politic, administrativ, judecătoresc etc., având
cea mai mare competenţă după împărat (imperium maius). Guvernatorul avea şi ius
edicendi, adică deţinea dreptul de a da edicte, iar competenţa sa jurisdicţională era
identică cu cea a consulilor, pretorilor, prefectului oraşului şi a pretorului în Roma.
Guvernatorul era ajutat de adunarea provincială (concilium provinciae Daciarum
trium), formată din delegaţi ai oraşelor, care se întrunea o dată pe an la
Sarmisegetusa. În fruntea adunării se afla preotul cultului imperial din provincie,
principala atribuţie a acestui Concilium fiind întreţinerea cultului împăratului care
simboliza statul roman în întregul său.
În provincia Dacia existau trei tipuri de aşezări:
 municipii;
 colonii (aşezări urbane);
 sate (aşezări rurale).
Cu excepţia metropolei Ulpiei Traiana Sarmisegetusa, care avea un statut aparte fiind
iniţial colonie devenind ulterior sediul administraţiei centrale a provinciei, toate
oraşele dacice au dobândit mai întai rangul de municipiu, multe dintre ele devenind
ulterior şi colonii.
Municipiile erau aşezări urbane cu o poziţie inferioară coloniilor, locuitorii lor
bucurându-se de un statut juridic intermediar între peregrini şi colonişti. Unele
puteau fi municipii cu drept de cetăţenie romană, altele, cu statut juridic latin.
Coloniile erau centre urbane locuite de cetăţeni romani, având un important rol în
romanizarea populaţiei autohtone. Cetăţenii locuitori ai coloniilor se bucurau de
toate drepturile publice şi private. Unele colonii aveau dreptul de cetăţenie romană,
altele beneficiau doar de ius Latii, un statut intermediar între cel de cetăţean roman
şi cel de peregrin. Exista şi o categorie privilegiată de colonii care erau considerate ca
făcând parte din Italia, cetăţenii lor bucurându-se de ius italicum, care conferea
privilegiul de a deţine teren în proprietate privată şi de a nu plăti impozitul funciar
(impozitul pe pământ) şi capitaţia (impozitul personal).
Coloniile şi municipiile erau conduse de un consiliu municipal (ordo decuriorum)
alcătuit din 20 de consilieri sau decurioni. Aceştia erau aleşi din cinci în cinci ani de
către magistraţii numiţi quin-quennales, dintre foştii demnitari ai oraşului, demnitarii
în funcţie şi fruntaşii vieţii publice şi economice, cu condiţia de a fi fost născuţi
liberi, de a prezenta încredere din punct de vedere politic şi de a dispune de o avere
de 100.000 de sesterţi. Calitatea de decurion era de obicei acordată pe viaţă şi
moştenită din tată în fiu. Consiliul municipal era similar senatului roman, având
dreptul de a emite hotărâri, acorda titluri, onoruri sau imunităţi, reprezenta oraşul în
faţa guvernatorului provinciei, trimite delegaţi la Roma pentru a transmite felicitări şi
urări împăratului, atribui terenuri, coordona activităţile administrative şi fiscale,
soluţiona probleme edilitare, organiza jocuri publice etc.
Hotărârile consiliului decurionilor erau aduse la îndeplinire de doi duumviri iure
dicundo în colonii şi de patru quattumviri în municipii. Aceştia erau cei mai înalţi
dregători ai oraşelor, răspunzând de întreaga conducere a oraşului şi având şi dreptul
de a judeca litigii mai mici, cele importante intrând în competenţa guvernatorului
provinciei şi instanţelor lui speciale.
Magistraţii oraşelor erau aleşi anual, având ca principale atribuţii alegerea şi
completarea oastei decurionilor, recensământul populaţiei, stabilirea impozitelor,
alcătuirea bugetului pe cinci ani, acordarea unor bunuri şi drepturi ale coloniei etc.
Edilii erau dregători însărcinaţi cu îngrijirea clădirilor publice, organizarea lucrărilor
publice, poliţia oraşului, aprovizionarea pieţelor, organizarea spectacolelor, iar
questorii administrau bunurile şi finanţele orăşeneşti şi aveau în grijă arhiva ordinului
decurionilor.
Atât calitatea de decurion cât şi dregătoriile erau onorifice, posesorii lor fiind obligaţi
să facă danii în bani sau alimente şi să-şi arate generozitatea prin organizarea de
jocuri şi spectacole şi prin ridicarea de construcţii publice. Mandatul dregătorilor era
de un an putând fi reînnoit.
Aşezările rurale se clasificau în mai multe categorii:
 pagus;
 vicus;
 categorii speciale de aşezări rurale cuprinzând canabae şi stationes.
Aşadar, satele erau locuite de majoritatea populaţiei autohtone, fiind organizate fie
după model roman (pagus şi vicus), fie după modelul tradiţional al obştilor teritoriale.
Satele erau conduse de magistraţi şi chestori, ajutaţi în problemele administrative de
un consiliu comunal (ordo).
Canabae erau aşezări civile cu un statut quasi-urban, întemeiate în jurul castrelor de
către meşteşugarii, negustorii sau bancherii care însoţeau trupele romane, precum şi
de veterani sau membrii familiilor soldaţilor.
Pagus era o aşezare rurală de tip roman, constituită pe teritoriul unei colonii, condusă
de unul sau doi magistraţi ori de un praefectus (care era şi decurion al coloniei
tutelare) şi locuită în majoritate de către cetăţeni romani.
Vicus era o comună rurală mai mică, cu pământuri, fonduri şi magistraţi proprii,
depinzând de unitatea administrativă pe teritoriul căreia era situată; era locuită în
majoritate de către necetăţeni, latini şi peregrini.
Stationes reprezentau puncte vamale, poştale, de pază şi control unde se încasa
impozitul de 2,5% pe circulatia bunurilor şi persoanelor.
Un ordin distinct erau colegiile, constituite pe criterii etnice, profesionale (fierari,
corăbieri, luntraşi, aurari, negustori) sau religioase, conduse de un praefectus sau
magister.
Cea mai înaltă magistratură sacerdotală era cea de pontifex maximus.

Organizarea fiscală

Administrarea finanţelor provinciei Dacia se realiza de către un procurator financiar

cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, acolo unde se centralizau toate datele privind
impozitele şi celelalte venituri ale provinciei. Procuratorul financiar era subordonat
legatului imperial al Daciei, fiind recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, şi având
în subordinea sa un întreg aparat fiscal alcătuit din funcţionari inferiori. S-a menţinut
această situaţie şi după prima reorganizare în Dacia Superioară, iar după a doua
reorganizare şi în Dacia Apulensis.
În cazul în care postul regatului imperial era vacant, conducerea interimară era
atribuită procuratorului financiar, în calitatea sa de vice guvernator.
În Dacia inferioară, Dacia Porolisensis şi Dacia Malvensis, atribuţiile financiare erau
exercitate de procuratorii prezidiali ai acestor provincii, iar în Dacia Porolisensis,
după ce atribuţiile guvernatorului au fost preluate de comandantul legiunii a-V-a
Macedonica, activitatea financiară a fost încredinţată unui procurator financiar
special.
În scopul stabilirii impozitelor, din 5 în 5 ani se realiza un recensământ al bunurilor şi
persoanelor, de către magistraţi specializaţi, denumiţi Dumviri Cvint Venales.
Impozitele erau de 2 feluri:
 Directe – tributa;
 Indirecte – vectigalia.
Impozite directe: capitaţia (impozit personal, plătit de toţi locuitorii), censul (impozit
pe pământ, plătit de toţi cei care deţineau un teren în proprietate, cu excepţia
veteranilor împroprietăriţi care participaseră la războaiele dacice şi care beneficiau
de ius italicum; valoarea acestui impozit varia în funcţie de natura terenului – ogor,
păşune sau pădure - şi reprezenta 1% din valoarea acestuia);
Impozitele indirecte:
 5% pe moşteniri, eliberări de sclavi;
 4% pe vânzările de sclavi;
 1% vânzările altor bunuri;
 2,5% pe circulaţia bunurilor şi persoanelor.
Ultimul impozit era perceput în cadrul unor oficii vamale denumite stationes,
amplasate la graniţa provinciei şi în interiorul acesteia, şi care erau conduse la
început de nişte sclavi imperiali. Ulterior această activitate a fost arendată unui
conductores, şi mai târziu a fost încredinţată unor procuratori vamali recrutaţi dintre
membrii ordinului ecvestru.

Organizarea militară

Dintre toate trupele angrenate în scopul cuceririi Daciei lui Decebal, au mai rămas în
perioada stăpânirii romane doar două legiuni (Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a
V-a Macedonica), fiecare numărând aproximativ 6.000 de ostaşi care proveneau din
diferite părţi sau provincii ale imperiului.
Comandantul superior al armatei era un legatus imperial, iar după împăratul Gallienus
un praefectus legiones. Prefecţii erau numiţi dintre militarii de profesie iar legaţii
erau numiţi dintre membrii ordinului senatorial. Comandanţii legiunilor erau ajutaţi
de ofiţeri care răspundeau de disciplina militară şi de capacitatea de acţiune a
legiunii. Numai prefecţii şi ofiţerii aveau cetăţenia romană, în timp ce soldaţii o
dobândeau abia la sfârşitul serviciului militar care dura 25 de ani, câteodată chiar mai
mult.
Armata era alcătuită din trupe regulate şi trupe provizorii.
Erau trupe regulate:
 legiones (legiuni);
 cohortes (pedestraşi);
 alae (călăreţi).
Erau trupe provizorii:
 numeri - formate din barari care luptau după tradiţiile şi cu armele lor naţionale;
 vexillationes - detaşamente provizorii, cu organizare romană.
Sistemul de apărare a provinciei Dacia cuprindea trei feluri de construcţii militare:
valuri, castre şi castele.

Organizarea religioasă

În Dacia se disting următoarele forme de cult:

 privat, în jurul divinităţilor aparţinând altarului casei şi care implicau ceremonialul
la naştere, căsătorie, moarte;
 popular, în jurul divinităţilor comune unor părţi sau grupuri mai largi de populaţii;
 public, privind cultul împăratului divinizat.
Toate aceste culte aveau ca oficianţi: capul familiei, colegiile, corporaţiile,
sacerdotul suprem al celor trei Dacii de la Sarmizegetusa.

Sisteme de drept în Dacia Romană

Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele sale

În Dacia, provincie a Imperiului Roman s-a aplicat dreptul roman, dreptul autohton şi
ius gentium care reglementa raporturile dintre peregrini şi cetăţeni.
Aveau prioritate pentru cetăţenii romani rezidenţi normele dreptului aplicabile pe tot
teritoriul imperiului; pentru celelalte categorii de locuitori ai Daciei constituţiile
imperiale şi edictele guvernatorilor erau cele mai importante izvoare de drept.
Edictele guvernatorilor reprezentau o soluţie de aplicare a normelor juridice romane
în condiţiile adaptării lor la necesităţile locale şi imediate. Edictul era compus din
două părţi:
 dispoziţiile privitoare la dreptul roman aplicabil cetăţenilor romani rezidenţi în
provincie;
 edictul provincial.
Constituţiile imperiale puteau fi de două feluri:
 edicte imperiale;
 mandate.
Cu toate că organizarea Daciei s-a realizat sub o formă tipică de provincie romană,
totuşi dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu dreptul autohton
(existent anterior cuceririi romane) şi cu ius gentium (care poate fi considerat o
ramură a dreptului roman).
Alături de dreptul roman, se mai aplica în provincie şi dreptul local, geto-dacic,
folosit concomitent cu normele sale ce nu veneau în contradicţie cu normele de drept
romane. Constituţia din anul 224 preciza necesitatea respectării în aşezările urbane
provinciale a obiceiurilor locale, cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine
publică romană.
Diferenţierea s-a făcut în raport cu statutul juridic al locuitorilor din provincie,
majoritatea lor fiind totuşi, băştinaşii, cu toată colonizarea făcută ex toto orge
romano (din tot imperiul).
Dreptul roman a avut aplicabilitate în raporturile dintre cetăţenii, în mare parte însă,
s-au elaborat şi emis noi norme juridice prin intermediul edictelor guvernatorilor din
provincie, care stabileau condiţiile în care va fi condusă provincia, ţinându-se cont de
constituţiile imperiale valabile pentru tot imperiul şi de mandatele imperiale, în care
erau stipulate instrucţiuni pentru guvernatorii provinciali.
În raporturile dintre băştinaşi, a avut aplicabilitate dreptul autohton, însă numai în
măsura în care nu contravenea principiilor generale ale dreptului roman.

Instituţiile de drept

În privinţa capacităţii juridice a persoanelor, înainte de edictul împăratului Caracalla

(212 d.Hr.), locuitorii liberi din provincia Dacia erau împărţiţi în:
 cetăţenii romani;
 latinii;
 peregrinii.
Cetăţenii romani locuiau în majoritate la oraşe, se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi
cetăţenii rezidenţi din Roma având drepturi civile şi politice (ius civile, ius comercii,
ius connubii, ius militiae, ius suffragii);
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia. Beneficiau de dreptul
latin, aveau aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii ( ius comercii). Nu se
bucurau de ius conubii- dreptul de a se căsători după legile civile romane - şi nu
aveau drepturi politice. Prin statutul lor de latinitate, având un fel de cetăţenie
romană inferioară, aveau o poziţie intermediară între cetăţenii romani şi peregrini.
Peregrinii constituiau marea masă a populaţiei libere. Situaţia lor era reglementată
prin legea de organizare a provinciei ( lex Provinciae) şi prin edictele guvernatorilor.
Existau două categorii de peregrini:
 peregrini obişnuiţi;
 peregrini dediticii.
Sclavii erau de două feluri: sclavi privaţi, aparţinând particularilor (cetăţeni romani
sau peregrini) şi sclavi publici, aflaţi în proprietatea statului (aparţinând familiei
imperiale, unor oraşe, colegii sau temple). Aceştia proveneau din randul populaţiei
autohtone sau erau aduşi din celelalte provincii ale imperiului.
Pentru cetăţenii romani stabiliţi în Dacia-romană se aplicau regulile dreptului roman.
În epoca clasică, familia romană, având baze patriarhale se axa în jurul puterii lui
pater familias. Mai apoi, odată cu diminuarea puterii lui pater familias, în schimbul
rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie
masculină, cât şi pe linie feminină. Încă din anul 118, pe timpul lui Hadrian se
recunoaşte dreptul de moştenire între mamă şi copil.
În privinţa căsătoriei, dacă la început a fost cunoscută doar căsătoria sine manu,
ulterior, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum manu (fără putere
părintească) soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie, singura
condiţie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători) şi honor
matrimonii (convieţuirea matrimonială).
Peregrinii obişnuiţi, neavând de principiu ius conubii, nu puteau să încheie o
căsătorie. Puteau însă să se căsătorească potrivit dreptului lor autohton (secundum
lege moresque peregrinorum), fără însă a produce efecte sub aspectul legislaţiei
romane. Şi aceasta numai dacă nu făceau parte din categoria peregrinilor deditici,
pentru că acestora, le era permis să se căsătorească numai după dreptul popoarelor
(ius gentium).
O căsătorie romană se putea realiza şi între un cetăţean roman şi o peregrină, dar
numai dacă aceasta primise ius conubii, în caz contrar, căsătoria nu era recunoscută,
iar copii nu primeau cetăţenie romană, neintrând sub puterea părintească în sensul
legii romane. Aşadar, copiii urmau situaţia juridică a mamei peregrine. Aceeaşi
situaţie era valabilă şi în cazul unei femei latine.
În materia proprietăţii, întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a
împăratului (dominium), transformată în ager publicus, ca toate provinciile ocupate în
acelaşi mod (a avut loc o confiscare efectivă a teritoriilor ocupate).
Proprietatea privată cuprindea:
 Proprietatea provincială, exercitată de locuitorii liberi, care aveau asupra
pământului doar dreptul de posesiune şi de uzufruct, adevăratul proprietar al acestor
terenuri fiind împăratul. Proprietarul, care era în realitate un posesor, putea
transmite posesiunea prin acte specifice dreptului ginţilor. La moartea acestuia,
pământul revenea urmaşilor.
 Proprietatea quiritară (romană) aparţinea cetăţenilor romani, cu condiţia ca
aceştia să dispună de ius italicum.
 Proprietatea peregrină consta în proprietatea peregrinilor asupra altor bunuri decât
pământul. Peregrinii din Dacia nu puteau avea o proprietate decât dacă aveau ius
comercii. Ca mijloace de dobândire a proprietăţii de către peregrini se utilizau
ocupaţiunea şi tradiţiunea. Proprietatea peregrină era insuficient apărată în cazul în
care ea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar.
Dreptul de proprietate, în toată deplinătatea lui, se caracterizează prin cele trei
atribute: ius utendi (dreptul de a folosi), ius fruendi (de a culege fructe) şi ius
abutendi (dreptul de a dispune).
Obligaţia este definită ca un raport juridic, în care o parte numită creditor poate să
ceară unei alte persoane numită debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub
sancţiunea constrângerii statale.
În minele de aur de lângă Alburus Maior (Roşia Montană) au fost descoperite un număr
de 25 tăbliţe, cunoscute sub numele de "tăbliţele cerate" sau Tripticele din
Transilvania (descoperite între anii 1786-1855). Primul care a făcut o interpretare a
tripticelor a fost savantul german Th.Mommsen în Corpus Inscriptionum Latinarum.
Dintre aceste 25 de tăbliţe cerate, 14 au valoare documentară, textul putând fi
inteligibil. Pentru istoria dreptului o valoare semnificativă au doar 12. Tripticele din
Transilvania oferă o imagine cuprinzătoare asupra dreptului contractual, 4 dintre ele
referindu-se la contractele de vânzare-cumpărare, 3 la contractele de locaţiune, 3 la
contractele de împrumut, un contract de depozit, un contract de societate, un
proces-verbal prin care se constată desfiinţarea unei asociaţii funerare, un inventar al
cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet. Forma, elementele şi
efectele acestor contracte reflectă caracterul special al dreptului aplicat în Dacia
romană.
Contractele de vânzare-cumpărare erau încheiate fie de cetăţeni romani, fie de
peregrini, fiind însoţite de o mancipaţiune. Actul de mancipaţiune nu era valabil
pentru peregrinii ce nu deţineau ius commercii.
Contractele de locaţiune consemnate de tăbliţe aveau ca obiect forţa de muncă şi
dovedesc că erau accesibile şi peregrinilor.
Curs conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

Retragerea aureliană (271 – 2715 d.Hr.) ce a însemnat retragerea aparatului

administrativ superior roman, a armatei romane şi a marilor stăpâni de latifundii şi
sclavi, a dus la încetarea dominaţiei romane asupra Daciei dar doar din punct de
vedere formal. Marea majoritate a populaţiei daco-romane a rămas pe loc, iar
teritoriul fostei Dacii Romane, ca de altfel şi zonele locuite anterior de dacii liberi, au
rămas în continuare în sfera de influenţă romană, Imperiul Roman continuând să
manifeste un interes deosebit pentru fostele sale posesiuni de la nordul Dunării,
considerate o zona de protecţie a limesului roman. Influenţa Romei asupra Daciei
chiar şi după retragerea aureliană nu s-a limitat doar la aspectul militar, ci a avut în
vedere şi relaţii de natură economică, influenţa culturală, toate acestea făcându-i pe
unii autori să vorbească despre o aşa-numită recucerire a Daciei.
Aproape 1000 de ani, începând cu retragerea romană din Dacia şi până la formarea
statelor feudale româneşti, poporul daco-roman s-a format şi transformat într-un
proces complex de etnogeneză, sub presiunea popoarelor migratoare, în popor român.
În privinţa popoarelor migratoare care au traversat spaţiul carpato-danubiano-pontic,
acestea au exercitat asupra acestui teritoriu o influenţă pur nominală, deoarece din
punct de vedere al evoluţiei sociale, migratorii se aflau ei înşişi în stadiul democraţiei
militare sfârşind prin a fi asimilaţi de autohtoni care le erau superiori nu numai din
punct de vedere democratic, ci şi sub aspectul gradului de civilizaţie.

Sistemul normativ vicinal

Constituită în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia autohtonă, romanizată în

plin proces de formare al poporului şi al limbii române şi-a consolidat existenţa
socială bazându-se pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în absenţa unei
autorităţi statale care să edicteze norme juridice şi care să garanteze aplicarea lor, a
stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din normele
dreptului roman vulgar.
Aşadar, lipsa unui organism statal organizat în faza iniţială a migraţiilor a făcut ca
distribuirea judicioasă a dreptăţii să fie asigurată prin forţa de constrângere nu a
statului, ci a obştei, transformându-se astfel în norme juridice cutumiare.
Poziţia socială a fiecărui individ în cadrul comunităţilor săteşti era determinată de un
statut personal bine pus la punct. Pe lângă rudenia de sange şi rudenia prin alianţă,
credinţa creştină a consacrat rudenia spirituală, iar cele păgane au introdus frăţia de
sange, frăţia de lapte, infrăţirea lunaticilor etc.
Familia era organizată după un sistem patrilineal şi patrilocal. Căsătoria se făcea în
ordinea vârstei, mirele fiind, de regulă, mai în vârstă decât mireasa. Căsătoria se
încheia prin liberul consimţământ al viitorilor soţi. Sub influenţa religiei creştine, a
ortodoxiei în speţă, căsătoria se încheia după un ritual bisericesc care reprezenta una
dintre cele mai mari taine ale creştinismului. Divorţul putea fi cerut de către oricare
dintre soţi. Bunurile erau împărţite copiilor în principal la căsătorie, apoi restul la
moartea părinţilor. În materie succesorală, descendenţii aveau capacitatea
succesorală egală între ei, aceeaşi capacitate fiindu-i recunoscută şi soţului
supravieţuitor. Fetele aveau vocaţie succesorală după reducţiunea zestrei.
În materia obligaţiilor, membrii obştei aveau deplină capacitate da a încheia convenţii
şi învoieli libere de forme, cea mai răspândită fiind vânzarea, care evoluase sub
influenţa bizantină devenind consensuală translativă de proprietate. O alta convenţie
larg răspândită era schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei.
Bunurile se clasificau în bunuri mişcătoare (mobile) şi nemişcătoare (imobile).
În cadrul obştilor săteşti, proprietatea asupra pământului se împărţea în: proprietate
individuală asupra terenurilor de cultură şi proprietate devălmaşă, comună asupra
celorlalte terenuri.
În proprietatea devălmaşă se aflau pădurile, apele, păşunile, subsolul din care erau
extrase diferite minereuri, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă, moara
comună.
Contractele cele mai răspandite erau cele de vânzare-cumpărare care impuneau
anumite forme de publicitate, iar în cazul în care obiect al vânzării îl constituiau
bunuri imobiliare, opera dreptul de preemţiune. Arvuna se dădea uneori într-o
proporţie prestabilită (1/4, 1/3) din preţ, alteori se stabilea prin învoiala părţilor.
După plata preţului se bea adălmaşul (constând într-o anumită cantitate de vin),
pentru publicitate fiind necesar să fie de faţă cel ce tăia mâna.
Munca agricolă în comun era reglementată de norme speciale referitoare la repartiţia
câmpurilor de cultură pentru membrii obştii, stabilirea felului culturii pe fiecare
câmp, timpul de efectuare a arăturilor, împărţirea produselor pentru consumul
personal al membrilor obştii şi pentru fondul de rezervă. Alte norme priveau creşterea
în comun a vitelor (pornirea turmelor pentru păstoritul comun, stabilirea locurilor şi a
perioadelor de păşunat, împărţirea produselor turmelor comune) şi vanătoarea în
comun (pornirea cetelor de vânători).
Răspunderea membrilor obştei pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii precum
şi soluţionarea diferendelor dintre membrii obştei se realizau pe baza sistemului
solidarităţii rudelor, a legii talionului şi a compoziţiunii. Concepţia despre răspundere
a fost semnificativ influenţată de normele bisericii creştine, care nu admitea
prejudicierea aproapelui şi nu accepta să lase nepedepsite faptele care atentau la
morala creştină.
Obştea vicinală răspundea în solidar atât pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul ei
cât şi pentru daunele cauzate obştilor învecinate. În ceea ce priveşte pedepsele,
pedeapsa maximă era izgonirea vinovatului. Furtul se pedepsea prin purtarea hoţului
prin sat, împreună cu bunul furat, pedeapsă ce atrăgea oprobriul public, echivalând
cu moartea civilă.
Instanţele de judecată erau aceleaşi pentru cauze civile sau penale. Puterea
judecătorească era exercitată de judele sătesc şi de sfatul oamenilor buni şi bătrâni.
În materie de probe, pentru soluţionarea diferendelor referitoare la hotare se
foloseau jurământul cu brazda pe cap şi conjurătorii. Majoritatea litigiilor se refereau
la întinderea unor suprafeţe de pământ, de unde vine şi denumirea de hotărâre,
derivată de la noţiunea de hotar.

Legea Ţării ( Ius Valachicum)

Conceptul de lege şi dreptate

Prezenţa obştilor în cadrul ţărilor a determinat şi menţinerea normelor tradiţionale

după care ele se ghidau şi funcţionau, întărite prin autoritatea aparatului politic,
acestea devenind treptat, norme juridice. Ulterior, acestea au fost completate cu noi
norme juridice.
Constantin Noica susţinea că normele acestea au fost denumite de români lege cu
înţelesul de norme nescrise, provenind din latinescul re-ligio, adică a lega pe interior,
prin credinţă şi conştiinţă, ceea ce la romani era mos (obicei). Această trăsătură a
legii româneşti s-a conturat în timpul îndelungat, timp în care normele formate în
cadrul obştei săteşti au fost respectate datorită consensului unanim din cadrul
colectivităţii.
La romani lex desemna numai legea scrisă, derivând de la latinescul legere( a citi).
Legea era impusă printr-o constrângere exterioară colectivităţii, şi anume a
aparatului politic.
Odată cu apariţia pravilelor-coduri de lege (sec.XVII), legea scrisă a început să fie
denumită lege.
Un alt sens al legii este acela de credinţă religioasă, creştină, ortodoxă. Legea
creştină a influenţat esenţa morală a conştiinţei românilor încă din perioada
etnogenezei. Aşadar, atunci când şi-au făcut apariţia legile bisericeşti,
nomocanoanele, românii le-au dat denumirea de lege dumnezeiască sau lege a lui
Dumnezeu.
Noţiunea de dreptate era unită cu cea de lege. Un decret din anul 1094 al împăratului
Alexios I al Bizanţului, în legătură cu unii valahi din sudul Dunării, menţionează că
pentru plata datorată în schimbul păşunilor folosite de turmele lor, să fie judecaţi
după lege şi dreptate. Această formulă are o veche tradiţie în practica judiciară a
poporului român.
Expresia romană ars boni et equi, are în vedere binele social şi apărarea principalelor
valori sociale ale echităţii. Oamenii buni şi bătrâni erau cei care, dată fiind probitatea
lor morală, erau chemaţi să judece comportamentul şi faptele celorlalţi.

Instituţiile Legii Ţării în domeniul dreptului privat

În societatea feudală capacitatea persoanelor era reglementată printr-un sistem al

castelor de tip feudal, caste care reprezentau categorii sociale închise şi ereditare şi
care aveau un statut juridic de sine stătător.
Legea Ţării a statuat inegalităţile de avere prevăzând cinci asemenea caste:
 boierii;
 ţăranii liberi;
 ţăranii aserviţi;
 orăşenii;
 robii.
Clasa socială superioară, nobilimea este de două feluri: laică şi ecleziastică.
Nobilimea laică era reprezentată de cnezi, voievozi, juzi, jupani, boieri. Legea Ţării
făcea distincţie între marea şi mica boierime, precum şi între boierii de ţară,
provenind din rândurile conducătorilor de ţări, care au renunţat la atribuţiile lor
politice atunci cand l-au ales pe domn şi au întemeiat statul feudal, şi boierii de
slujbe, care au intrat în aparatul de stat, devenind dregători. În documentele vremii
redactate în slavonă, în Ţara Românească boierii erau denumiţi jupani, pe când în
Moldova erau numiţi pani.
Nobilimea ecleziastică, reprezentată de cler, se bucura de un statut privilegiat. În
practica feudală s-a constatat că numai boierii s-au bucurat de plenitudinea
drepturilor politice şi civile, celelalte categorii sociale având un statut juridic
inferior.
Marea masă a societăţii era alcătuită din ţăranii liberi. Ţăranii liberi trăiau fie în obşti
săteşti libere, fie în afara obştilor săteşti. Cei ce trăiau în afara obştilor se numeau
cnezi sau judeci. În pivinţa ţăranilor aserviţi (dependenţi), Legea Ţării a consacrat,
până în sec. al XVI-lea, numai obligaţia de ascultare a acestora, pentru ca ulterior să
fie introdusă şi legarea de pământ. Ţăranii aserviţi erau denumiţi rumâni în Ţara
Românească, vecini în Moldova şi iobagi în Transilvania.
O altă clasă socială era reprezentată de orăşeni care se împărţeau în trei categorii:
 patriciatul oraşelor, care era format din privilegiaţii care exercitau conducerea
oraşelor;
 negustorii şi meşteşugarii;
 agricultorii, care lucrau terenurile aflate în hotarul oraşului putând fi liberi sau
aserviţi.
Începând cu sec. al XI-lea îşi fac apariţia robii, provenind în special din rândurile
ţiganilor şi tătarilor. Din punct de vedere juridic, robul nu era considerat a fi
persoană, nu avea capacitate juridică, nu era considerat subiect de drept, fiind
asimilat bunurilor. Totuşi, spre deosebire de sclav, care putea fi ucis, robul nu putea
fi ucis de către stăpânul său fără ca acesta din urmă să suporte rigorile legii.
Legea Ţării consacra ca izvor al obligaţiilor, contractele şi delictele, cu tendinţa spre
răspunderea personală, după cum arată cronicarul Miron Costin: pre lege dreaptă nici
fecior pentru fapta tătane-său nici părintele pentru fapta fecioru-I de vârstă nu-i
platnic.
Totuşi, tradiţionala solidaritate a obştei săteşti şi anumite interese ale statului feudal
au făcut posibilă şi existenţa unor forme de răspundere pentru fapta altuia,
răspundere colectivă în materie fiscală, penală şi de comerţ internaţional.
În privinta contractelor, Legea Ţării a preluat anumite dispoziţii din dreptul daco-
roman, aducând totodată şi elemente noi. Cea mai amănunţită reglementare a
cunoscut-o contractul de vânzare-cumpărare. Încheierea unui contract de vânzare-
cumpărare presupunea, întrunirea a trei elemente esenţiale şi anume
consimţământul, obiectul şi preţul.
Consimţământul era conceput ca fiind manifestarea de voinţă a vânzătorului în sensul
dorit de către cumpărător. Consimţământul era necesar să fie liber, neviciat şi
irevocabil. Legea Ţării considera nul contractul în care consimţământul era viciat prin
silă (impresurare, val, cotropire), de exemplu sub forma aruncării preţului sau
lepădării preţului de către un boier, împotriva refuzului ţăranului de a-şi vinde
pământul. Motivele pentru care vânzătorul a fost nevoit să-şi vândă pământul -
foamete, robie, plata birului sau a unor amenzi penale, pribegie, lipsuri materiale -
nu reprezentau vicii de consimţământ. Forma publicitară cu prezenţa martorilor
excludea viciile de dol şi eroare. Atunci când obiect al contractului de vânzare-
cumpărare erau anumite bunuri - ocine, robi, pe lângă consimţământul părţilor, era
necesar şi consimţământul altor persoane - rude, vecini, care îşi exercitau în acest
mod dreptul de protimis. În cazul vânzării ocinelor, era necesară şi confirmarea
domnului, în calitatea sa de titular al lui dominium eminens. Robii puteau face
obiectul vânzării, putând fi vânduţi separat de moşie, fiind asimilaţi lucrurilor. Spre
deosebire de robi, ţăranii aserviţi puteau fi vânduţi numai împreună cu moşia.
Contractul de vânzare-cumpărare putea avea ca obiect libertatea, ţăranii liberi
putând deveni rumâni prin vânzarea libertăţii lor.
Preţul putea să fie constituit nu numai din bani, ci şi din lucruri sau din bani şi lucruri,
de aceea nu exista o distincţie clară între contractul de vânzare-cumpărare şi cel de
schimb. Preţul se plătea integral în momentul convenţiei, dar uneori şi parţial, cand
se fixa un termen pentru plata preţului restant, sub sancţiunea rezilierii în caz de
neplată. Rezilierea vânzării putea fi prevăzută în contract sub forma unui pact
comisoriu. Întoarcerea preţului putea avea loc şi în caz de evicţiune când se prevedea
în actul de vânzare constituirea de garanţii personale - chezaşi - care se angajează
că, dacă cumpărătorul va avea val "să avem noi a da seamă". Rezilierea se putea
obţine şi pe cale judecătorească, în caz de evicţiune, atunci cand bunul a fost de la
un neproprietar.
În contractul de vânzare-cumpărare puteau fi menţionaţi şi martorii care asistaseră la
încheierea contractului, precum şi aldămăşarii care erau adevăraţi martori
preconstituiţi şi care, cu ocazia încheierii contractului, închinau un pahar de băutură
cu părţile. În actul scris care se încheia erau menţionate atât numele martorilor cât şi
numele părţii care a plătit adălmaşul. În caz de litigiu, părţile se prezentau în faţa
judecătrului pentru a arăta care a fost conţinutul convenţiei atunci când s-a băut
adălmaşul.
Contractul de vânzare-cumpărare se realiza fie în formă scrisă (“zapis”), fie verbal.
Contractul de împrumut de consumaţiune (mutuum) se încheia prin convenţia părţilor
însoţită de remiterea materială a lucrului, putând duce chiar şi la aservirea
debitorului dacă acesta nu-şi putea executa obligaţia la scadenţă. De regulă,
asemenea împrumuturi aveau ca obiect sume băneşti. Asemenea datorii erau
garantate prin zălog sau prin chezăşie.
În ceea ce priveşte contractul de donaţie, acesta îmbraca forma unei simple
convenţii, ce se putea încheia fie între domn şi vasalii săi, fie între persoane fizice,
fie între persoane fizice şi mănăstiri. Cele mai frecvente erau donaţiile făcute de
domn vasalilor săi, în consideraţia serviciilor aduse de aceştia, motiv pentru care
donaţia cuprindea şi un element de drept public. Donaţiile către biserică se făceau
sub condiţia ca bunurile donate să nu fie înstrăinate; deseori, ele se realizau în
prezenţa domnului. Ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obiectul
donaţiei putea fi şi persoana umană.
Zălogul reprezenta garanţia reală ce se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de
posesiune de către debitor, creditorului său, transmitere ce era însoţită de o
convenţie prin care creditorul promitea ca va retransmite lucrul dacă debitorul îşi
plătea datoria la scadenţă. Zălogul consta din bunuri mobile şi imobile, mai ales
pământ, precum şi iobagi cu delniţele lor. Îndeplinirea la termen a obligaţiei
garantate atrăgea răscumpărarea zălogului. Cand zălogirea se făcea fără termen,
creditorul era îndreptăţit să stăpânească şi să folosească bunurile zălogite până la
achitarea datoriei în cazul împrumutului bănesc sau până la înapoierea vitelor
împrumutate pentru comodat. În ceea ce priveşte zălogul cu termen, actul încheiat
putea prevede ca, în caz de nerespectare a termenului, bunurile zălogite să fie
pieitoare, prăpădite, pierdute, adică să fie luate pe seama d-sale (a creditorului). În
absenţa unei asemenea clauze, şi întrucât valoarea zălogului era de obicei mai mare
decât a obligaţiei garantate, se proceda la preţuirea bunurilor şi la vânzarea lor de
către o persoană străină sau chiar de către creditor, reţinându-se din preţul obţinut
valoarea garantată, iar diferenţa era oferită debitorului.
Regimul proprietăţii era similar celui existent în Dacia romană, locul statului roman,
ca proprietar al lui ager publicus, fiind luat de obştea sătească, reprezentată de
adunarea megieşilor. Obştea sătească deţinea proprietatea asupra pământului, având
un drept superior de decizie asupra întregii moşii, în timp ce sătenii aveau doar un
drept de folosinţă individuală asupra vetrei satului şi asupra terenurilor arabile.
Dreptul de protimis reprezenta un nou instrument juridic în virtutea căruia, în cazul
înstrăinării unor părţi din pământul obştei, rudele celui care înstrăina precum şi
ceilalţi membri ai obştei aveau preferinţă la cumpărare.
După destrămarea obştilor săteşti, locul adunării megieşilor a fost luat de marele
proprietar de pământ (jude, cneaz), membrii obştei transformandu-se în ţărani
aserviţi. Odată cu întemeierea statului feudal de sine-stătător, cnezii şi juzii au
transmis principalele atribute ale suveranităţii lor domnului, inclusiv dreptul de
proprietate supremă, reţinând pentru ei doar o proprietate efectivă, subordonată
(dominium utile). Aceeaşi relaţie de subordonare privind dreptul de proprietate se
manifesta şi în relaţia dintre domn şi ţăranii liberi.
Imunităţile feudale pe care domnul le acorda boierilor şi în virtutea cărora aceştia
puteau exercita pe domeniile lor atribuţii de ordin administrativ, judiciar şi militar
reprezintă o altă instituţie specifică Legii Ţării.
În privinţa căsătoriei, existau numeroase obiceiuri fără caracter juridic cu privire la
cunoaşterea viitorilor soţi, peţitul, constituirea zestrei, binecuvântarea părinţilor. Din
punct de vedere al formei juridice, căsătoria se încheia prin binecuvântarea
religioasă, care avea loc în biserică, dar obiceiul impunea şi necesitatea
binecuvântării prealabile a părinţilor. Spre deosebire de geto-daci, zestrea se
constituia din bunuri provenite de la părinţii ambilor soţi, precum şi din darurile
făcute de săteni cu ocazia nunţii. O altă formă de căsătorie admisă de Legea Ţării era
căsătoria cu fuga, care reprezenta un simulacru de răpire a fetei de către viitorul soţ
căci, făcându-se cu consimţământul fetei, avea drept scop obţinerea
consimţământului părinţilor.
Legea Ţării consacra relaţii de egalitate între membrii familiei, drepturi egale ale
părinţilor asupra copiilor, obligaţia reciprocă de întreţinere, vocaţia succesorală a
descendenţilor. Ius Valachicum recunoştea mai multe categorii de copii: copii
legitimi, copii naturali, copii adoptaţi, copii vitregi şi copii dobândiţi prin efectul
înfrăţirii. Potrivit dispoziţiilor Legii Ţării, rudenia era de trei feluri: de sânge, prin
alianţă şi duhovnicească (spirituală).
Rudenia de sange, fie în linie directă, fie în linie colaterală, genera efecte juridice
patrimoniale, dând naştere obligaţiilor reciproce de întreţinere şi dreptului de
succesiune.
Rudenia duhovnicească sau spirituală izvora din tainele botezului şi ale cununiei
producând atât efecte morale cât şi juridice.
Legea Ţării prevedea şi alte forme de rudenie, precum rudenia derivată din înfrăţire
şi rudenia derivată din înfiere.
Legea Ţării cunoştea două forme de moştenire: moştenirea legală şi moştenirea
testamentară.
Moştenirea legală a avut un regim diferit în Ţara Românească şi Moldova. În Ţara
Românească se aplica privilegiul masculinităţii, în timp ce, în Moldova, fiii şi fiicele
aveau vocaţie succesorală egală. În conformitate cu privilegiul masculinităţii,
proprietatea funciară revenea fiilor, fiicele putând dobândi numai pământuri de
cumpărătură şi bunuri mobile.
Legea Ţării a creat instituţia înfrăţirii cu efecte patrimoniale a fiicelor cu fii, având
ca efect faptul că şi fetele puteau dobândi drepturi succesorale asupra proprietăţii
funciare ereditare.
Moştenitorilor li se transmiteau atât bunurile succesorale, cât şi drepturile de creanţă
precum şi datoriile defunctului. Moştenitorii răspundeau pentru datoriile succesorale
intra vires hereditatis (în limitele activului succesoral).
Succesiunea testamentară se baza pe existenţa a două forme de testament:
testamentul în formă scrisă (diata) şi testamentul oral (testamentul cu limbă de
moarte). Testamentul cu limbă de moarte consta dintr-o declaraţie verbală, făcută în
prezenţa martorilor. Adesea testamentul oral îmbrăca forma hrisovului domnesc.
Potrivit Legii Ţării părinţii aveau posibilitatea să dezmoştenească pe fiii răufăcători
sau pe fiii lipsiţi de respect. Condiţiile de valabilitate ale testamentului scris erau
mult mai simple decât cele impuse de dreptul roman, Legea Ţării impunând numai
condiţia scrierii, datării şi semnării de către testator, nu şi de către alţi martori.

Dispoziţiile Legii Ţării în domeniul dreptului penal şi procesual

Dispoziţiile Legii Ţării în materie penală aveau un caracter discriminatoriu, aceleaşi

fapte fiind pedepsite diferit, în funcţie de categoria socială din care făcea parte
infractorul.
Legea Ţării a menţinut sistemul răzbunării sângelui, paralel cu compoziţiunea legală,
conform căreia infracţiunile puteau fi răscumpărate prin plata unor sume de bani
fixate de stat şi percepute în folosul statului. Chiar şi cei pedepsiţi cu moartea puteau
să-şi răscumpere fapta. Legea talionului era permisă în situaţia infracţiunilor de
omucidere sau de denunţare calomnioasă, rolul statului limitându-se la pedepsirea
prin amenzi a celor care încercau să recurgă la legea talionului în cazuri care nu erau
permise de Legea Ţării.
Legea Ţării a adus o reglementare amănunţită a infracţiunilor (vini sau fapte),
clasificate în vini mari şi vini mici. Cele mai grave infracţiuni erau considerate
infracţiunile împotriva statului, proprietăţii şi persoanei. Hiclenia era cea mai gravă
infracţiune, fiind pedepsită cu moartea şi confiscarea totală a averii; nu putea fi
răscumpărată în nici un caz. În cazuri excepţionale, boierii vinovaţi de hiclenie erau
pedepsiţi chiar de domn. Intrau în sfera de cuprindere a hicleniei:
 ridicarea împotriva domnului pentru a-l detrona, a-i lua locul sau pentru a instala
un alt domn în locul lui;
 însuşirea pe nedrept a banilor vistieriei, a birului sau a haraciului;
 fuga în ţară străină fără încuviinţarea domnului;
 sustragerea sau distrugerea bunurilor domneşti.
Foarte apropiată de infracţiunea de hiclenie era infracţiunea de neascultare (osluh)
care, dacă era comisă de boieri, se pedepsea cu moartea, iar dacă era săvârşită de
ţăranii aserviţi, cu bătaia sau gloaba. Tot cu moartea era pedepsit şi furtul flagrant
sau furtul comis cu violenţă, pedeapsa putând fi executată chiar la locul faptei.
În privinţa organizării instanţelor judecătoreşti, nu exista o delimitare strictă în Legea
Ţării între activitatea administrativă şi cea juridică sau între procesele civile şi cele
penale, ele fiind judecate de aceleaşi instanţe, după aceleaşi obiceiuri juridice. O
instanţă moştenită din vechime era cea a oamenilor buni şi bătrâni, competentă să
judece pricini mărunte din dreptul civil, în timp ce în domeniul dreptului penal,
competenţa sa se limita la prinderea infractorilor.
În temeiul imunităţilor feudale acordate de domn, boierii de ţară exercitau anumite
atribuţii judiciare pe domeniile lor. Dregătorii de la oraşe, sate şi din ţinuturi aveau
atribuţii judiciare conferite de autonomia de care se bucurau înainte de consolidarea
aparatului central de stat.
Cu ocazia consolidării statului feudal, s-au constituit instanţe judiciare integrate în
aparatul de stat: marii dregători, în frunte cu marii vornici în Moldova, marele vornic
şi marele ban în Ţara Românească, aceştia putând pronunţa şi pedeapsa cu moartea.
Atribuţiile judiciare în ţinuturi şi oraşe au fost preluate începând cu sec. al XVI-lea de
reprezentanţii domniei. Instanţa supremă era sfatul domnesc, care judeca procesele
cele mai importante, precum şi plangerile formulate de părţi faţă de hotărârile
pronunţate de alte instanţe judecătoreşti. În ultimul caz, sfatul domnesc acţiona ca o
instanţă de apel (deşi Legea Ţării nu cunoştea instituţia apelului), putând modifica
hotărârea judecătorească dacă o considera nedreaptă.
Organizarea instanţei de judecată în Legea Ţării era asemănătoare celei din dreptul
roman clasic, judecătorul fiind ales de părţile aflate în litigiu dintre boierii ce
compuneau sfatul domnesc, care puteau exercita o competenţă judiciară generală.
Odată cu accentuarea absolutismului, Legea Ţării a consacrat teoria potrivit căreia
atribuţiile judiciare provin de la domn, acesta fiind şi judecătorul suprem, având
dreptul să judece orice proces, inclusiv reclamaţiile împotriva hotărârilor pronunţate
de alte instanţe. De regulă, domnul judeca pricinile împreună cu sfatul domnesc, însă
pronunţa hotărârile în nume propriu. Puterea domnului fiind absolută, Legea Ţării nu
putea admite autoritatea de lucru judecat, domnul putând judeca de mai multe ori
acelaşi proces, ceea ce conducea, invariabil, la sentinţe contradictorii.
Legea Ţării a clasificat probele în două categorii: orale şi scrise. Probele orale erau
predominante. Potrivit Legii Ţării, orice pretenţie formulată în justiţie putea fi
dovedită prin probe orale. În funcţie de obiceiurile geto-dace din care îşi trăgeau
originea, probele orale se împărţeau în: ordalii, jurători (forme speciale de mărturie)
şi jurământul obişnuit.
Ordaliile constau în invocarea divinităţii pentru ca puterea divină să arate de partea
cui este dreptatea. Legea Ţării a consacrat ordalia pământului sau jurământul cu
brazda.
Sub influenţa credinţei creştine această probă a evoluat, cel care era supus probei
pronunţand un jurământ creştinesc şi în locul pământului purta o carte de blestem.
Proba cu jurători putea răsturna orice altă probă recunoscută de Legea Ţării, inclusiv
probele scrise. În cadrul acestei probe, membrii comunităţii, având acelaşi statut
social, interveneau în proces şi jurau că una dintre părţile implicate în proces era
demnă de crezare. Această probă putea fi contracarată prin aducerea unui număr
dublu de jurători, castigând în final cel care adusese cei mai mulţi jurători. Proba era
acordată de însuşi domnul Ţării, jurământul se pronunţa în faţa reprezentanţilor
domniei, iar la final se întocmea carte de jurământ, în funcţie de care se pronunţa
hotărârea. Şi această probă a evoluat în sensul indicării nominale a jurătorilor
(jurători pe răvaşe). Încă din faza acordării probei, domnul putea acorda uneia dintre
părţi un număr de 48 de jurători, fapt ce punea partea adversă în imposibilitatea de a
răsturna proba prin aducerea unui număr dublu de jurători.
Legea Ţării a admis ca probă şi jurământul obişnuit (mărturia propriu-zisă); în acest
caz jurământul era depus în biserică, iar martorul relata despre fapte constatate prin
propriile simţuri.

Caracteristicile lui Ius Valachicum

Legea Ţării are următoarele trăsături:

 este unitară din punct de vedere geografic, fiind comună tuturor românilor;
 este unitară din punct de vedere social: în trecutul nostru nu au existat un drept
ţărănesc, cu caracter colectivist, şi un drept nou, cu caracter individualist;
 este, în mod special,, un drept cu caracter rural, un drept agrar al oamenilor legaţi
de pământ, de hotar, de moşie;
 este completă, izbutind să reglementeze principalele relaţii sociale statornicite la
nivelul societăţii. Dreptul obişnuielnic era compus dintr-un sistem de norme de
conduită şi convieţuire socială, cuprinzând atât norme de drept public, referitoare la
organizarea societăţii şi conducerea acesteia în general, cât şi norme de drept privat,
referitoare la proprietate, moştenire, familie etc.;
 este elastică şi receptivă la cerinţele realităţii, ale condiţiilor economico-sociale,
deşi obştea continuă să-şi păstreze dreptul ei superior de proprietate (proprietate
devălmaşă); iau naştere instituţii noi care privesc posibilitatea ieşirii din indiviziune
prin respectarea dreptului de protimis. În funcţie de avere se diferenţiază statutul
juridic al persoanelor; oficializarea justiţiei are loc ca rezultantă a dezvoltării statelor
feudale româneşti;
 din modul de viaţă al strămoşilor noştri, organizaţi în obşti teritoriale, în formaţiuni
politice cu caracter prestatal, reiese originalitatea vechiului drept românesc.
trăinicia şi rezistenţa obiceiului pământului sunt similare trăiniciei şi rezistenţei
instituţiilor politico-juridice româneşti (cnezate, voievodate, scaune).

STATUL ŞI DREPTUL MEDIEVAL

Evul Mediu constituie o sinteză între antichitate şi creştinism reprezentând o perioadă

de mari transformări în plan politic, economic, cultural şi social. Acest interval de
timp este caracterizat de migraţia popoarelor, de etnogeneza popoarelor europene şi,
în fine, de constituirea statelor feudale, care stau la baza Europei moderne.
Evul Mediu este perioada istorică în care, atât pentru ţările din Europa cât şi pentru
majoritatea ţărilor din Asia şi din Africa de Nord, feudalismul a constituit baza
structurii economico-sociale şi a regimului politic. Limitele cronologice ale acestei
etape a dezvoltării umane au variat de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile
istorice specifice, între sec. III-VII şi sec. XVII-XIX.

Evul Mediu

Termenii de feudalism, feudal derivă din termenul feud, prin care, în Evul Mediu, se
desemna posesiunea funciară condiţionată pe care un vasal o deţinea de la un senior
în schimbul îndeplinirii unor servicii vasalice. Termenul de feud derivă din cuvântul
franc fehu-od, care iniţial însemna vite, iar ulterior, prin extindere, avere, răsplată,
remunerare a unor slujbe.
Prin termenii de feud, feudalism, se indicau iniţial raporturile de vasalitate din
interiorul clasei dominante occidentale. Ulterior termenii au căpătat o conotaţie mai
largă, definind structura socială şi regimul social-politic din Evul Mediu.
Regimul feudal era bazat pe o strânsă legătură de loialitate mutuală, în care vasalul
îşi servea seniorul său cu consilium et auxilium. Seniorul era obligat să ofere vasalului
protecţie economică, politică şi militară. De obicei această relaţie bilaterală se
stabilea pe viaţă, încetând doar în caz de trădare sau deces. De regulă, seniorul
atribuia vasalului o bucată de pământ. De aceea, specificul sistemului feudal era dat
de regimul proprietăţii.
Exploatarea feudală se realiza prin renta feudală. Aceasta a cunoscut trei forme:
 renta în muncă – claca;
 renta în produse – dijma;
 renta în bani – censul.
Istoria Evului Mediu a fost divizată în trei etape:
 feudalismul timpuriu care a apărut în China (sec. III-IV), în Imperiul Roman de Apus
şi de Răsărit (sec V-VI), şi ulterior în centrul, estul, sud-estul Europei şi Orientul
apropiat (sec. VI-VIII);
 feudalismul dezvoltat care a apărut în China (sec. VIII-IX), în Europa apuseană şi
centrală (sec. XI-XII) şi în Europa de est şi sud-est (sec. XI-XIII);
 feudalismul târziu care a apărut în Europa apuseană şi centrală (sec. XVI-XVII), în
Europa de est şi de sud-est (sec. XVII-XVIII) şi ulterior în Asia şi Africa (sec. XVIII-XIX).
Declinul relaţiilor feudale târzii şi deci sfârşitul Evului Mediu coincide cu procesul
formării şi extinderii relaţiilor capitaliste.

Dreptul medieval şi organizarea justiţiei medievale

Forma cea mai tipică şi în acelaşi timp abuzivă, dar relevantă pentru forţa morală şi
materială pe care o poseda autoritatea ecleziastică în mentalitatea, în societatea, în
cadrul instituţiilor Evului Mediu, inclusiv a celor juridice îşi găseşte expresia în cadrul
Inchiziţiei.
În august 1233, papa Grigore al IX-lea (1227 – 1241) a instituit în mod oficial
Inchiziţia, ca un aparat de represiune, cu propria sa poliţie secretă şi propriile sale
tribunale a căror menire era de a distruge ereziile şi practicile vrăjitoreşti. După
consolidarea puterii în Evul Mediu a romano-catolicismului, cetăţenii cu vederi
liberale, care nu se aliniau cu dorinţele, nu întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale,
au început a fi priviţi ca eretici, ca inamici ai societăţii. După doi ani de la
masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publică documentul apostolic
Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care se anunţa înfiinţarea unui tribunal
supranaţional care să judece cazurile de erezie. Intenţia Papei Grigore IX stabilea ca
obligatorie efectuarea unei anchete care să confirme sau să infirme temeinicia
acuzaţiei de erezie. Acest tribunal a primit numele de inchiziţie (lat. inquisitio =
cercetare, ancheta). Inchiziţia a funcţionat mai mult în ţările din sudul şi vestul
Europei, în special în Spania şi a început a judeca pe toţi aceia care au încercat să
răspândească printre credincioşi învaţături aşa-zise false în materie religioasă, în
dauna credinţei. Aşadar, Tribunalul Inchiziţiei privit ca instituţie juridică urma să
fixeze anumite norme, să stabilească o procedură legală, care să înceapă prin
efectuarea unei anchete (inquisito -cercetare, urmărire, anchetare). Inchiziţia a jucat
un rol important mai ales în istoria Evului Mediu. Condamnările care s-au facut se
datorează principiilor considerate optime pentru a apăra ordinea publică lezată prin
învaţăturile eretice.
Când era semnalată prezenţa ereziei într-o regiune, se anunţa o anchetă: fie se
deplasa tribunalul la faţa locului, fie erau convocaţi suspecţii, in corpore, la centru.
Când era vorba de cazuri particulare, celui în cauza i se trimitea o citaţie prin parohia
teritorială. Neprezentarea la locul stabilit în termen de 30 de zile atrăgea dupa sine
excomunicarea, fapt care reducea sansele la proces. Adus în faţa Tribunalului,
suspectul era pus să jure că va spune adevărul, dupa care era interogat, un notar
consemnând întrebarile şi răspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizică erau
folosite în cazul în care cel anchetat refuza să raspundă la întrebari. Aşa-numitul
eretic care îşi retracta erorile primea o sancţiune ispăşitoare, dupa gravitatea
constatată în mod absolut arbitrar. Unică prin ţelurile urmărite şi prin mijloacele
utilizate, Inchiziţia a cunoscut de-a lungul timpului trei forme principale:
 Inchiziţia medievală;
 Inchiziţia spaniolă;
 Inchiziţia romană.
Erau pedepse date de Inchiziţie inculpaţilor:
 participarea la celebrări liturgice comunitare stând într-un colţ al bisericii, desculţ
având o lumânare aprinsă în mână;
 purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor veşminte de
culoare specială;
 posturi îndelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la
locurile sfinte;
 amenzi, confiscarea bunurilor, interdicţia îndeplinirii anumitor funcţii publice.
 închisoarea pe un timp determinat sau pe viaţă;
 condamnarea la moarte.
Persoanele care aveau legături cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicaţi.
Atunci când un eretic refuza să retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl
încredinţa judecatorului civil, care, de regula, îi pregatea rugul.
Din Evul Mediu şi până în epoca modernă, în ţările occidentale, documentele
consemnează sau comentează despre nenumărate acţiuni judiciare stranii,
desfăşurate după reguli stricte de procedură: procesele intentate animalelor.
Procedura judiciară era cu atât mai ridicolă cu cât era riguros efectuată după toate
normele unui proces penal: citaţie în faţa instanţei, complet de judecată, dovezi,
martori, interogatoriu, apărător, acuzator, aplicarea torturii, formularea sentinţei şi
consemnarea ei în scris.

Imperiul Roman de Răsărit (Bizanţul)

Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanţul sunt noţiuni folosite, în mod
convenţional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la
Constantinopol.
Bizanţul a apărut ca moştenitor, continuator al lumii romane. O lungă perioadă a fost
un stat care s-a întins pe trei continente, în Europa, Asia şi Africa. Bizanţul şi-a
încetat existenţa la mijlocul secolului al XV-lea, fiind înlocuit din punct de vedere
politic cu Imperiul Otoman.
Nu există punct de vedere unitar referitor la data de început a perioadei bizantine.
Unii autori o plasează în timpul domniei lui Diocleţian (284-305), graţie reformelor
administrative pe care el le-a introdus, divizând imperiul în pars Occidentis și pars
Orientis.
Alţii plasează acest eveniment în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) și a victoriei
creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul
divizării Imperiului Roman în jumătăţile de apus și de răsărit.
Alţii plasează această dată mult mai târziu, în 476, când Romulus Augustus, ultimul
împărat apusean, a fost nevoit să abdice, lăsându-l astfel pe împăratul din răsăritul
elenizat ca singur împărat roman. Schimbarea a fost graduală, treptată și, până în
330, când împăratul Constantin I și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și
creștinare erau deja în curs.
Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I
(care a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca
limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanţului și obișnuiesc să
numească imperiul ca Bizantin, în loc de Roman de Răsărit, după această dată.
De-a lungul secolului al V-lea, diverși invadatori au cucerit partea de vest a
imperiului, dar în răsărit au reușit cel mult să obţină un tribut. Teodosius II a extins
zidurile orașului Constantinopol, transformând orașul într-o fortăreaţă de nestrăpuns.
Împăratul Zenon a fost conducătorul părţii răsăritene a Imperiului Roman în momentul
în care vestul (Roma) s-a prăbușit (476). Zenon a negociat cu goţii, reușind să
îndepărteze pericolul unei invazii, lăsându-le însă controlul asupra jumătăţii de vest.
În timpul împăratului Iustinian I și a genialului său general Belisarius, Imperiul Roman
de Răsărit a recucerit, temporar, unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea
mai mare parte a Italiei, nordul Africii și sudul Spaniei.
Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis, deși
este de notat că aceste legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise
învechită și puţin înţeleasă chiar și de cei care scriseseră noul cod de legi. În timpul
domniei lui Iustinian, în anul 537 a fost construită Catedrala Sfânta Sofia, care avea să
devină centrul vieţii religioase creștine bizantine și centrul creștinismului ortodox.
Secolul al VI-lea a fost și o perioadă de prosperitate culturală, (deși Iustinian a închis
Universitatea din Atena), în care s-au creat artiști precum poetul epic Nonnus, poetul
liric Paul Taciturnul, istoricul Procopius din Cezareea și filosoful Ioan Philoponos.
Iustinian le-a lăsat urmașilor o visterie goală, în plus aceștia nu au reuşit să facă faţă
atacurilor noilor valuri de invadatori migratori asiatici sau europeni. Lombarzii
(longobarzi) au invadat și au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii și, mai târziu,
bulgarii au cucerit cea mai mare parte a Balcanilor iar la începutul secolului al VII-lea,
perșii au invadat și au cucerit Egiptul, Palestina, Siria și Armenia. Perșii au fost învinși
și teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de împăratul Heraclius cel Tânăr în
627. Dar apariţia neașteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiți la Islam,
i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizaţi de eforturile uriașe făcute
în războaiele cu perșii. Arabii au cucerit toate provinciile sudice bizantine. Cea mai
usturătoare înfrângere a bizantinilor a fost în Siria, la Yarmuk. Heraclius și
guvernatorul militar al Siriei au răspuns greoi noii ameninţări, astfel Mesopotamia
bizantină, Siria, Egiptul și Exarhatul Africa au fost încorporate definitiv în posesiunile
musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea Cartaginei în 698.
Frederic Barbarossa a încercat să cucerească Imperiul Bizantin în timpul celei de-a
treia Cruciade, dar efectul cel mai devastator l-a avut a patra Cruciadă. Deși scopul
declarat a acestei cruciade era cucerirea Egiptului, veneţienii au preluat controlul
expediţiei și, datorită influenţei lor, cruciaţii au cucerit Constantinopolul, în 1204.
Unul din conducătorii cruciadei, Baldovin de Flandra, a fost numit împărat al
Imperiului Latin de Constantinopol, un regat feudal efemer, dar care a slăbit grav
Imperiul Bizantin. În tot acest timp, Regatul Sârb a devenit din ce în ce mai puternic,
reușind să cucerească noi teritorii și formând Imperiul Sârb în 1346.
Pentru un timp, imperiul a supravieţuit numai datorită faptului că musulmanii erau
prea divizaţi pentru a organiza un atac cu şanse de izbândă. Atunci când acest lucru s-
a schimbat, Imperiul Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu excepția unui număr
de orașe portuare.
Dreptul bizantin a fost moştenitorul dreptului roman clasic.
În anul 726 a fost elaborată Ecloga, cea mai importantă operă de codificare a
împăratului Leon al III- lea, cuprinzând dispoziţii de drept penal, civil şi procesual.
Legea Militară elaborată în anul 741, cuprindea reglementări de drept penal extrase
din diverse izvoare care sancţionau delictele comise de militari: răzvrătirile,
nesupunerea, fuga, dezertarea, distrugerea de bunuri etc.
Prohironul este primul cod de legi elaborat din porunca împăratului Vasile
Macedoneanul (870-878), denumit şi Manualul de legi fiind alcătuit dintr-un ansamblu
de prevederi de drept civil, penal, procesual şi drept canonic.
În dreptul bizantin, Epanagoga, elaborată între anii 884-886, a completat dispoziţiile
Prohironului cu precizări detaliate despre lege şi drept, despre regulile şi procedurile
de judecată, despre drepturile şi obligaţiile demnitarilor din ierarhia civilă şi
ecleziastică (împărat, prefect, chestor, magistrat, patriarh, episcop, preot).
Basilicalele (legi imperiale) constituie cel mai important monument juridic bizantin,
fiind elaborate în perioada 886-892, în timpul domniei împăratului Leon al VI-lea, fiul
lui Vasile I. Cele 60 de cărţi cuprindeau, practic, întreg dreptul romano-bizantin în
vigoare la data redactării sale. Ordinea în care sunt prezentate instituţiile juridice
este: dreptul bisericesc, normele de procedură, regulile de drept civil, dreptul
familiei, succesiunea, proprietatea şi modurile de dobândire a acesteia, instituţiile
dreptului public, modul de aplicare a pedepselor. Dat fiind faptul că, prin
dimensiunile sale, noua legiuire s-a dovedit greu de utilizat, în secolele X-XII au
apărut rezumate ale Basilicalelor, mai uşor de mânuit de către magistraţi şi
teoreticieni.
Hexabilul (Manualul de legi) structurat în 6 cărţi a fost întocmit de Constantin
Armenopol în anul 1345 şi cuprinde cele mai importante reglementări de drept civil
precum şi o serie de dispoziţii speciale de drept maritim şi fiscal.
Nomocanoanele adunau la un loc normele de drept laic (nomoi politikoi) cu cele de
drept bisericesc (kanones), prezente în Codul şi în Novellele împăratului reformator.
Cele mai importante nomocanoane care au influenţat dreptul românesc scris au fost:
 Sintagma lui Matei Vlastarie redactată în 1335 care conţine reglementări de drept
civil, dreptul familiei şi drept penal.
 Nomocanonul lui Manuil Malaxos a fost întocmit în perioada 1561-1562, fiind
considerat o compilaţie juridico-filosofico-religioasă, care a circulat în toate
teritoriile bizantine. O serie dintre dispoziţiile sale au fost receptate în Pravila lui
Matei Basarab (Îndreptarea legii) din anul 1652.

Regatul Francilor
Francii erau un popor germanic din vest (în traducere cei liberi sau cei curajoși). Fiind
cunoscuţi relativ recent sub acest nume comun, francii erau constituiţi din mai multe
ramuri:
 Francii de sud (salieri);
 Ripuaren (francii de pe Rin);
 Chamaven;
 Sugambren, (sigambren);
 Brukteren;
 Uspiten;
 Ampsiavaren;
 Chatten azi Hessen.
Triburile vest-germane situate în nordul Imperiului Roman au început aproximativ din
anul 200 să se unifice; la început doar Usipiten, Tecteren, Sugamren și Bructeren care
au fost numiţi și cei curajoși sau franci. Francii sunt amintiţi în sursele romane pentru
prima oară prin anii 250 cu prilejul incursiunilor de pradă pe care le făceau în
Provincia Galia. În timpul migrării popoarelor, teritoriul socotit ca aparţinând
francilor erau Bavaria de nord, Württemberg de nord, sudul Thuringiei, Hessen, Nord-
Baden, Renania-Palatinat, nordul Alsaciei, Lorena, Saarland, Luxemburg, regiunea
Rinului - partea Belgiei unde se vorbește germană, Limburg, Olanda, Zeelanda,
Brabant și Flandra.
Din secolul V, centrul regiunii ocupată de franci era Kölnul. În 420 (surse nesigure)
aceştia traversează Rinul spre vest, prinţul Pharamond creând despărţirea francilor în
francii de est (francii de pe Rin) și în vest salfrancii. Izvoarele arheolgice atestă faptul
că francii ar fi fost acceptați pașnic în Galia romană unde s-au așezat ca laeti (aliaţi
fără civitas, fără cetățenie romană). Migrarea francilor spre sud probabil a influenţat
migrarea saxonilor spre Anglia și coasta olandeză, care a dus ulterior la conflictele
dintre franci și sași (saxoni).
Francii devin o putere militară în timpul Merovingianului Clovis I. (cca. 500 e.n.) care
învinge în Galia de Nord pe alemani (popor germanic) și pe goţii de vest, ajungând
până la Munții Pirinei. Clovis și o parte a francilor trec la catolicism. Fiii lui Clovis I
continuă politica de expansiune alipind regatului franc Burgundia, Turingia și regiuni
ce azi aparţin Germaniei de vest, statelor Benelux și Franţei de azi.
Clotaire I (498-561) fiul cel mai tânăr a lui Clovis unește regatul franc, care va fi
împărţit mai târziu între fii săi în Austrasia și Neustria. O perioadă de ascensiune a
imperiului franc începe în timpul lui Pippin cel Scurt culminat cu cea a fiului său Carol
cel Mare, după care urmează o împărţire ce va fi continuată prin Tratatul de la
Verdun (843) care duce mai târziu la formarea statelor Franţa și Germania. Pentru
ultima oară regatul franc este din nou unit sub regele Carol al III-lea (cel Gros) (882-
887) după care vor rămâne separate. Ideea unirii a celor patru părţi regatului franc a
apărut din nou în timpul cruciadelor (1000-1111) dar n-a mai fost realizată. Prezenţa
francilor, care alcătuiau o entitate, este amintită și în analele musulmane, aceștia
fiind numiţi de arabi, fraeng sau farandshi.
Franţa

La sfârşitul secolului al X-lea, la venirea dinastiei capeţiene, Franţa era un stat

reprezentant tipic al fărâmiţării feudale, fiind împărţit în aproximativ 15 principate
teritoriale ale căror stăpânitori îşi exercitau atributele suveranităţii şi recunoşteau
regelui o autoritate nominală, nu reală. Peste cinci veacuri, la sfârşitul secolului al
XV-lea, Franţa era statul cel mai bine unificat şi centralizat din Europa.
Curia Regis, instalată chiar în palatul regal francez, avea atribuţii judecătoreşti şi
legişti de profesie, însă era în acelaşi timp un Parlament şi o Curte de Apel care
decidea asupra hotărârilor seniorilor feudali. Dispar vechile probe judiciare (ordaliile,
duelul judiciar), lăsând loc anchetelor.
În Franţa medievală, Ordonanţa din 1254 stabilea în termeni fermi jurisdicţia
parlamentelor (a celui principal, din Paris şi a celor din provincie) şi funcţia bailivilor
(funcţionari regali cu atribuţii în materie administrativă, financiară, militară şi în
special juridică), indicându-le procedura de urmat în faza instructorie, de urmărire şi
cercetare a cauzelor penale.
În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, când absolutismul a atins apogeul, Consiliul
de Stat numit şi Consiliul afacerilor străine, reprezenta organul în care se dezbăteau
probleme precum pacea, războiul, tratate şi tratative cu alte state.

Germania

Germania a devenit Sfântul Imperiu Romano-German la sfârşitul sec. al X-lea. În

Germania, deşi împăraţii se socoteau stăpâni ai lumii, niciuna dintre dinastii nu a
reuşit să se impună. Tronul era electiv. Congresul feudalilor, Congresul restrâns
(Hoftag) s-au transformat, treptat, în organisme reprezentative ale clerului,
feudalilor şi orăsenilor. Aşa a luat fiinţă Reichstag-ul.
În Germania medievală a funcţionat, până la mijlocul secolului al XVI-lea, una dintre
cele mai stranii instituţii, numită Tribunalul Vehmic (termenul derivă semnificativ
pentru sensul emotiv, de frică şi de groază pe care tribunalul îl inspira – din expresia
eliptică latină vae mihi). Apariţia sa este incertă, între secolele al X-lea şi al XIIlea,
într-o perioadă dominată de cea mai dezolantă anarhie, de crime ale bandelor de
răufăcători, de abuzuri brutale ale micilor tirani locali. Acest tribunal acţiona
îndeosebi în zona Westfaliei. Judecata şi condamnarea se făceau în secret, iar
executarea sentinţei era imediată. Forţa sa teribilă derivă chiar din profundul mister
în care îi erau învăluite legile, regulile şi faptele.

Anglia

Wilhelm Cuceritorul a schimbat organizarea în statul anglo-saxon. Cucerirea normadă

(1066) a pus capăt rămăşiţelor tribale, instituind statul centralizat condus de o
monarhie feudală.
Spre deosebire de Franţa, Germania sau Italia, în Anglia regalitatea s-a proclamat
stăpână a întregului fond funciar cucerit. Baronii au primit proprietăţi mici dispersate
în diferite regiuni ale regatului în scopul de a nu fi constituite mari feude. La
Congresul feudalilor de la Salisburry, Wilhelm a impus baronilor să presteze jurământ,
stabilind că dreptul de proprietate asupra pământurilor aparţinea, în exclusivitate
coroanei, ceilalţi nefiind decât posesori. Feudalii normanzi s-au reunit în jurul
regalităţii în timp ce ţăranii anglo-saxoni au fost reuniţi în manuare (pământuri şi
loturi ţărănesti).
Aşadar, după cucerire în Anglia s-a format o monarhie puternică, cea mai puternică
autoritate laică ce exista la vremea aceea în Europa apuseană. Explicaţia se regăseşte
în baza materială şi socială solidă pe care dinastia normandă a ştiut să şi-o creeze.
Coroana engleză, din momentul cuceririi, a beneficiat de mari întinderi de pământ
provenind din posesiunile de pe continent, al căror număr a crescut, precum şi din
domeniile confiscate de la anglo-saxoni, domenii din care regele şi-a rezervat o
şeptime.
Evoluţia relativ lentă a domeniului feudal din Anglia şi sistemul de împroprietărire
practicat de Wilhelm au împiedicat crearea de principate teritoriale, iar puterea
marii feudalităţi a fost astfel limitată. Regele a păstrat sistemul de recrutare a oastei
mari şi a creat instituţii centralizatoare de guvernare. A păstrat unitatea
administrativă - shire, pe care a asimilat-o comitatului de pe continent, iar curia
regală (curtea, sfatul regal) a rezultat din împletirea sfatului înţelepţilor cu consiliul
ducal normand. Fiscalitatea a fost organizată pe principii noi, din curia regis
desprinzându-se o secţie specială, Camera Eşichierului, însărcinată cu centralizarea
veniturilor statului, care de la început s-au separat de tezaurul regelui. Pentru a
cunoaşte numărul contribuabililor şi situaţia lor materială, în anul 1086 Wilhelm a
procedat la realizarea unui amplu recensământ consemnat sub numele de Cartea
Judecăţii de Apoi. În cursul înregistrării, toţi ţăranii dependenţi au fost înscrişi sub
numele de şerbi.
Treptat, în Anglia medievală s-a format un nou drept care s-a dorit a fi uniform şi
comun întregii Anglii: Common Law (dreptul comun). După cucerire, vechile country-
courts (Adunarea oamenilor liberi) au fost înlocuite treptat prin jurisdicţii senioriale
denumite Courts-Baron, Manorial-Courts, care aplicau dreptul local. Ulterior au
apărut şi jurisdicţiile ecleziastice care aplicau dreptul canonic.

Statul şi dreptul kievean

Statul kievean a apărut la sfârşitul secolului al IX-lea, primul său conducător, Oleg,
purtând o campanie reuşită în 907 împotriva Bizanţului. Fiul său, Igor, a continuat
politica de ofensivă, reuşind să alipească noi teritorii. Asemenea tatălui, acesta a
semnat o serie de tratate de pace cu bizantinii. Sviatoslav a fost conducătorul care şi-
a condus armata în marea aventură ce a extins statul kievean definitiv în câmpia est-
europeană. Sviatoslav a unificat slavii estici în jurul Kievului punând sub control
rusesc întreg curs al fluviului Volga. După o serie de lupte, a semnat un tratat de pace
cu Bizanţul fiind nevoit să părăsească Balcanii, Crimeea şi să promită că nu îşi va mai
ataca adversarul.
În perioada statului kievean, principalul izvor de drept, a fost obiceiul – cutuma. În
timpul domniei lui Vladimir Sviatoslavici s-a reafirmat autoritatea autoritatea Kievului
iar ruşii s-au creştinat. Tot în această perioadă au început să apară legi menite să
înlocuiască dreptul obişnuielnic. Ulterior, normele de drept au fost sistematizate şi
codificate. Pravila rusă reprezintă culegerea documentelor de drept vechi kievean.
Cea mai veche pravilă de legi este Pravila lui Iaroslav, la baza căreia se află dreptul
obişnuielnic. În statul kievean au apărut traduceri de legi bizantine denumite
nomocanoane. Au fost traduse şi apoi alcătuite cărţi de judecată, legi agrare, legi
despre sancţiuni, legi pentru martori, Legea pentru judecarea oamenilor.
Curs conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN ETAPA MONARHIEI CENTRALIZATE (FEUDALISM ÎN

ASCENSIUNE)

Formarea statelor feudale româneşti a constituit dovada evoluţiei societăţii româneşti

din punct de vedere politic, economic, social, cultural şi militar reprezentând un
moment de importanţă majoră atât în istoria României, cât şi în istoria europeană.
Procesul de etnogeneză a românilor încheiat, în linii mari, în sec. al XVIII-lea a
continuat să se desfăşoare pe parcursul a încă 4-5 secole, prin asimilarea noilor valuri
de migratori (slavi, pecenegi, cumani, tătari), ale căror obiceiuri, limbă şi civilizaţie
nu vor schimba însă structura latină de bază a limbii române şi nici evoluţia proprie a
societăţii româneşti.
Sfârşitul secolului al XIII-lea a marcat momentul în care a triumfat statalitatea
românească. Criza dinastică din Ungaria de la începutul secolului al XIV-lea – constând
în stingerea vechii dinastii arpadiene şi înlocuirea sa cu noua dinastie de Anjou în
Apusul spaţiului românesc, precum şi slăbirea Hoardei de Aur a tătarilor, în Răsăritul
acestui spaţiu, au conferit voievodatelor româneşti cadrul prielnic pentru a înlătura
dominaţia mongolilor şi a se concentra asupra desfacerii legăturilor de vasalitate faţă
de Regatul Ungar.
În Ţările Române, în perioada medievală, au existat două forme de guvernământ ale
monarhiei reprezentative pe stări:
 regimul domnesc (voievodal), în Ţara Românească şi Moldova;
 regimul nobiliar, în Transilvania.
Documentele istorice atestă faptul că, Basarab I a unificat în jurul anului 1330
voievodatele existente pe teritoriul fostei provincii romane Dacia Malvensis şi a
întemeiat statul feudal Ţara Românească. Actul de naştere a statului Ţării Româneşti
de sine stătătoare îl reprezintă victoria obţinută la Posada în 1330 de Basarab I
împotriva lui Carol Robert, regele Ungariei.
Întemeierea Ţării Româneşti (1330) şi a Moldovei (istoricii numesc datele 1359-1362-
1363) ca state româneşti independente a impus formarea unor instituţii politice şi
juridice care să le asigure o bună funcţionare.
În vederea apărării interesele generale ale societăţii, statele medievale românesti şi-
au creat un aparat administrativ care, în timp, s-a dezvoltat ca dimensiune şi s-a
diversificat din punct de vedere funcţional. Administraţia centrală cuprindea
totalitatea organelor cu atribuţii administrative care aveau dreptul de a decide cum
trebuiau să fie urmărite şi realizate interesele publice.
Erau instituţii ale aparatului administrativ central:
 Domnia;
 Sfatul domnesc;
 Adunările de stări;
 corpul marilor dregătorilor, aflaţi în slujba Domnului sau a ţării.
Statul şi principalele sale instituţii. Organizarea de stat

Ţara Românească şi Moldova

Statele româneşti s-au cristalizat în jurul unor familii de voievozi puternici, care au
unit, în jurul voievodatelor lor, toate formaţiunile politice, luându-şi titlul de voievod
întemeietor, apoi mare voievod şi domn.
Principala instituţie a aparatului administrativ central a fost Domnia care asigura
conducerea întregii administraţii a ţării, astfel cum o arată chiar titlurile purtate în
epocă de titularii săi: domn (din lat. dominus = stăpân), cu semnificaţia de stăpân
absolut al ţării; mare voievod (din slav. voina = război), cu înţelesul de căpetenie
militară; şi Io (din grec. ioanes = cel ales de Dumnezeu), având menirea de a sublinia
caracterul charismatic al puterii domneşti.
Domnia concentra în mâinile sale:
 puterea legislativă
 puterea executivă
 puterea judecatorească
La baza funcţionării acestei instituţii se afla o concepţie teocratică, potrivit căreia
titularul tronului exercita puterea în virtutea voinţei lui Dumnezeu. Acesta este şi
motivul pentru care, alături de învestitura laică, domnul beneficia şi de o învestire
mistică ce consta în ungerea cu mir de către patriarhul de la Constantinopol sau de
către mitropolitul ţării, urmată de rugăciunea de încoronare a împăraţilor bizantini şi
depunerea unui jurământ pe Evanghelie. Încoronarea domnului s-a realizat până în
secolul al XVI-lea, atunci când cuca a înlocuit coroana, dar ceremonialul s-a păstrat.
Sunt caracteristici ale domniei:
 în Ţările Române domnia a fost absolutistă dar nu despotică;
 puterea pe care domnul o exercita a fost indivizibilă, personală şi netransmisibilă în
totalitatea sa;
 vasalitatea era nominală; Ţările Române nu au devenit ţări vasale de drept nici
atunci când au devenit vasale prin omagiile şi fidelităţile manifestate faţă de puterile
mai mari;
Domnul era organul suprem al puterii de stat şi vârful ierarhiei feudale în cadru
sistemului relaţiilor feudale de vasalitate.
Atribuţiile domnului vizau toate sectoarele vieţii de stat a ţărilor române: politic,
militar, judecătoresc, executiv, financiar, bisericesc.
Din punct de vedere politico-administrativ, domnul era cel care stabilea organizarea
administrativ-teritorială a ţării, numea şi revoca dragătorii, acorda privilegii şi ranguri
nobiliare, batea moneda, exercita tutela asupra bisericii, având dreptul de a-i
confirma pe mitropoliţi, episcopi şi ecumeni, instituia sistemul de impozite, întemeia
aşezări orăşeneşti, executa deciziile judiciare.
Pe plan militar, comanda armata în calitate de conducator suprem, inclusiv steagurile
marilor boieri. Domnul numea pe comandanţii armatei ţării, aceştia din urmă
depunând jurământ în faţa sa la înscăunare şi înainte de fiecare expediţie. De
asemenea, Domnul avea dreptul de a recruta trupe şi de declanşa mobilizarea oastei
ţării.
Pe plan judecătoresc, domnul era judecătorul suprem al tuturor locuitorilor, putând
pronunţa inclusiv pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii, putând delega o parte
din atribuţiile sale dragatorilor şi putând să confere dreptul de jurisdictie boierilor şi
mănăstirilor investite cu imunităţi pe domeniile acestora. Hotărârile judecătoreşti ale
domnului se bucurau de autoritate de lucru judecat, de fortă juridică, numai pe
timpul domniei acestuia. În calitatea sa de judecător suprem, domnul reprezenta
instanţa supremă de apel atunci când nu judeca în prima instanţă, iar hotărârile sale
erau definitive, nefiind supuse căilor de atac. Domnul putea să revină asupra
hotărârilor sale cum de alfel şi urmaşii săi la domnie puteau relua judecarea unei
cauze care, astfel, se putea prelungi pentru mai multe generaţii. De regulă, domnul
judeca procesele, împreună cu sfatul domnesc, apelând în acest fel, la obligaţia de
concilium, pe care boierii o aveau în cadrul sistemului relaţiilor feudale de vasalitate.
Pe plan legislativ domnul era unicul legiuitor, întruparea terestră a voinţei divine,
prerogativa sa legiuitoare exercitându-se direct, prin emiterea de hrisoave, acte
normative prin care se stabilea, în special, dreptul de proprietate. În actul de
legiferare, domnul consulta, de regulă, Sfatul domnesc şi chiar Adunarea Stărilor. El
putea hotărî însă şi singur în privinţa normelor de drept, schimbând atât obiceiul
pământului, cât şi pravilele deja existente, tot astfel cum putea dispune preluarea
unor acte normative străine, în special bizantine.
Pe plan extern, domnul reprezenta ţara în relaţiile externe, având dreptul de a
încheia tratate, de a declara război şi de a încheia pace, de a primi şi a trimite soli,
de a-şi sprijini diplomatic supuşii. Prerogativele acestea au fost restrânse de Imperiul
Otoman începând cu jumătatea secolului al XVI-lea. Pe parcursul secolelor următoare,
domnia a fost lipsită de dreptul de a declara război, de a încheia pace, alianţe şi de a
avea reprezentanţi diplomatici. Cu toate acestea, puterile europene vor recunoaste
pe mai departe autonomia ţărilor române şi vor întreţine raporturi diplomatice
directe cu conducătorii români.
Cadrul legal al succesiunii la domnie a fost fixat de dreptul obişnuielnic care a
consacrat sistemul electiv-ereditar, sistem specific românesc care a dăinuit de la
întemeierea domniilor Ţării Româneşti şi Moldovei, până în sec. al XVII-lea. Domnii
erau aleşi pe viaţă de către boieri şi de către adunarea stărilor dintre pretendenţii din
os domnesc sau din sămanţă de domn.
Pretendentul la domnie trebuia să îndeplinească următoarele condiţii:
 să provină dintr-o familie domnitoare;
 să fie de sex masculin;
 să fie român ortodox;
 să nu fie "însemnat", adică să nu fie infirm sau să fi suferit vreo mutilare ca
pedeapsă pentru încercarea de uzurpare a tronului.
Desemnarea domnului se făcea la sugestia vechiului domnitor sau, dacă acest lucru nu
era posibil, la sugestia episcopului bisericii. Alegerea se putea face şi în lipsa
viitorului domn.
Domnul era ales pe viaţă. Începând cu sec. al XVI-lea, domnul trebuia să fie "întărit"
de Poartă din 3 în 3 ani, iar din sec. al XVII-lea, în fiecare an.
Treptat, sistemul electiv-ereditar a început să fie încălcat, accesul la tron fiindu-i
permis oricărui mare boier pentru ca, în final, să fie desfiinţat în întregime în anul
1711 în Moldova, respectiv în 1716 în Ţara Românească, odată cu hotărârea Porţii ca
domnii să fie numiţi direct de către sultan.
Asocierea la domnie reprezenta un instrument legal prin care domnul în viaţă
desemna un asociat la domnie (dintre fiii sau fraţii săi) care la moartea sa avea să-i
urmeze pe tron. Acest procedeu avea drept scop restrângerea cercului de pretendenţi
la domnie, prevenirea declanşării rivalităţilor dintre pretendenţi şi a luptelor interne
pentru putere. Un rol deosebit de important l-a jucat biserica căreia domnul îi cerea
consimţământul privind desemnarea asociatului la tron şi recunoaşterea urmaşului la
tron, desemnat prin asociere. Asocierea la domnie era practicată şi de bulgari,
unguri, ruşi, iar în Ţările Române a dăinuit până în veacul al XVI-lea.
Regenţa, ca de altfel şi domnia, a funcţionat după reguli de drept consuetudinar.
Regenţa era utilizată atunci când domnul era minor, bolnav, în imposibilitatea de a
conduce ţara, lipsea din ţară, în caz de fugă a domnului sau de mazilire. Potrivit
obiceiului, în lipsa domnitorilor (bolnavi sau plecaţi în călătorie ori la oaste),
doamnele, soţiile voievozilor, exercitau conducerea treburilor publice, înlocuindu-şi
soţii ori tutelând pe fiii lor minori. Doamna lua hotărâri şi împărţea dreptate,
sfătuindu-se cu marii dregători, până la întoarcerea domnitorului. Chiar şi atunci cand
domnul desemnase un locţiitor (ispravnic de scaun), tot doamna era aceea care avea
împuternicirea conducerii. În cazul în care domnul era minor, de regulă, regenţa era
atribuită mamei domnitorului, care o exercita până la majoratul acestuia (15 ani); de
multe ori, ea continua şi după această dată.
În Ţara Românească a fost instituită regenţa în cazul lui: Teodosie, fiul lui Neagoe
Basarab, regentă fiind mama sa, Despina şi unchiul Preda Craiovescu (1521-1522),
Petru cel tânăr, regentă fiind Doamna Chiajna (l559-1568), Mihnea Turcitul, regentă
fiind mama sa, Ecaterina Solvaresso (l577-1583).
În Moldova, cazurile în care a fost instituită regenţa au fost ceva mai numeroase
decât în Ţara Românească şi dăm ca exemplu cazul lui: Alexăndrel Vodă (1449), care
a domnit de trei ori sub regenţa mamei sale, Marinca; Stefăniţă Vodă (1517-1527),
care a domnit sub regenţa lui Luca Arbore; Bogdan Lăpuşneanu (1568-l572), care a
domnit sub regenţa mamei sale, Ruxandra etc.
Începând cu a doua jumătate a sec. al XVI-lea, locotenenţa domnească a înlocuit
regenţa. Ea se instituia în aceleaşi cazuri ca şi regenţa, cele mai frecvente fiind fuga
domnului sau mazilirea acestuia de către turci. Locotenenţa domnească era alcătuită
iniţial din ispravnicii scaunului, ulterior fiind alcătuită din caimacani.
Locţiitorii domneşti aveau dreptul să exercite toate prerogativele domnului, cu
excepţia celor personale (ex: danii), limitate fiind în timp sau de anumite instrucţiuni
domneşti. Atribuţiile principale ale locţiitorilor domneşti erau cele privind apărarea
tronului de uzurpatori, preluarea şi sigilarea vistieriei domnului mazilit, strângerea
dărilor şi nu în ultimul rând trimiterea haraciului puterii suzerane.
Sfatul domnesc constituia cel de-al doilea organ cu rol fundamental în organizarea şi
funcţionarea statelor medievale românesti fiind alcătuit marii boieri pe care Domnul
îi consulta în problemele curente legate de conducerea statului.
Sfatul domnesc avea ca atribuţii principale:
 întărirea alături de domn a tuturor actelor juridice privind transferul proprietăţii
feudale, daniile domneşti şi acordarea de imunităţi dând garanţia sfatului privind
respectarea drepturilor şi executarea obligaţiilor izvorâte şi asumate prin acele acte;
 elabora, alături de domn, politica externă garantând împreună cu domnul,
respectarea actelor externe, în special a tratatelor de vasalitate;
 participa la judecarea proceselor civile şi penale;
 sfătuia domnul în probleme de stat, probleme fiscale, militare şi religioase.
Domnul era obligat să consulte Sfatul domnesc în problemele judiciare, în problemele
militare importante, în cele privind biserica (alegerea ierarhilor bisericii, înfiinţarea
unei eparhii, mutarea unei mitropolii sau episcopii de la o resedinţă la alta), ca şi în
cele de ordin fiscal (înfiinţarea unor dări noi). Sfatul domnesc nu a constituit o
instanţă de judecată, având doar un rol consultativ. Sedinţele Sfatului domnesc erau
solemne şi, în funcţie de problemele dezbătute, puteau fi secrete sau publice.
Numărul membrilor Sfatului domnesc a variat, de-a lungul timpului, fiind cuprins între
12, la început, ulterior ajungând până la 25 de membri.
Adunarea stărilor privilegiate (sobor, mare sobor, sfat de obşte, adunare obştească)
era compusă din reprezentanţi ai păturilor sociale privilegiate - nobilimea, clerul,
orăsenii, rareori ţăranii liberi – fiind convocată de Sfatul domnesc pentru soluţionarea
unor probleme considerate de importanţă majoră: alegerea domnului, rezolvarea unor
nemulţumiri ale ţărănimii, soluţionarea unor probleme de politică externă sau a unor
probleme referitoare la administrarea bisericii. Această instituţie a avut un rol
preponderent politic, principala sa prerogativă fiind alegerea domnului de către
stările privilegiate, cu excluderea ţărănimii aservite şi chiar a celei libere.
Adunarea Ţării era convocată periodic în secolele XV-XVI având ca atribuţii alegerea
domnilor, aprobarea politicii fiscale şi aprobarea tratatelor.
Dregătoriile centrale şi locale formau aparatul de stat al Moldovei cristalizate
începând cu domnia lui Alexandru cel Bun şi Ţării Româneşti, începând cu domnia lui
Mircea cel Bătrân. Dregătorii formau două clase distincte: dregătorii centrali, care îşi
îndeplineau atribuţiile la curtea domnească, şi dregătorii de judeţe sau ţinuturi, care
îşi desfăşurau activitatea în oraşele resedinţă de judeţ sau de ţinut. Dregătorii se
împărţeau în funcţie de atribuţiile ce le erau încredinţate în:
 dregători civili;
 dregători militari;
 dregători judiciari;
 dregători financiari.
După gradul de însemnătate al dregătoriei pe care o exercitau, dregătorii se
împărţeau în: dregători mici şi dregători mari; în funcţie de dreptul de a participa la
sfatul restrâns al domnului, erau boieri de sfat şi boieri de divan.
Dregătorii erau numiţi şi revocaţi de către domn căruia, la numire sau confirmare, îi
depuneau un jurământ solemn de credinţă. Până la reforma lui Constantin
Mavrocordat, dregătorii nu primeau leafă fiind răsplătiţi din mila domnească.
Principalii dregători civili de sfat erau:
 logofătul, considerat cel mai înalt dregător, era şeful cancelariei domneşti,
purtătorul marelui sigiliu domnesc cu care pecetluia actele domneşti pe care le
redacta şi le semna; avea şi unele atribuţii judiciare în unele pricini privind
proprietatea asupra pământului şi hotărnicii;
 vornicul conducea întregul aparat administrativ al curţii domneşti, având şi unele
atribuţii judecătoreşti şi militare;
 postelnicul răspundea de relaţiile externe, introducându-i la domn pe trimişii
statelor străine şi servind ca translator al domnului; avea grijă de patul şi de camera
de culcare a domnitorului; avea dreptul de a judeca întreaga curte domnească;
 vistiernicul, ministrul de finanţe al acelor vremuri, îndeplinea atribuţii de ordin
fiscal, fiind însărcinat cu strangerea şi centralizarea veniturilor ţării, contabilitatea
vistieriei, asigurarea resurselor necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei
regulate, judecarea tuturor pricinilor în legătură cu fixarea şi perceperea dărilor,
procurarea şi păstrarea obiectelor de lux vestimentar ale domnului;
 portarul, avea în Ţara Românească din secolul al XV-lea atribuţia de primire a
turcilor şi a unor oameni de seamă la curtea domnească. În Moldova, aceleaşi
atribuţiile le avea uşarul, obligat în plus să cunoască limba turcă;
 vătaful de aprozi era şeful slujitorilor domneşti, aprozii având atribuţii de curieri,
iar mai târziu de agenţi judecătoreşti.
O dregătorie specifică Ţării Româneşti a fost Bănia Craiovei, banul fiind considerat cel
mai important dregător cu atribuţii administrative şi judecătoreşti din Ţara
Românească, demonstrând poziţia specială pe care o deţinea provincia Olteniei.
Instituţia băniei va intra în declin odată cu instaurarea dominaţiei austriece.
Cei mai importanţi dregători militari de sfat erau:
 spătarul era păstrătorul spadei domneşti şi comandantul armatei (ulterior, al
cavaleriei); avea şi atribuţii judecătoreşti, judecându-şi subalternii potrivit dreptului
ostăşesc bizantin şi obiceiului;
 hatmanul îndeplinea atribuţii militare privind organizarea şi comanda forţelor
armate, dar avea şi atribuţii administrative şi judecătoreşti;
 armaşul avea ca atribuţie principală, urmărirea executării penale, prinderea,
cercetarea şi întemniţarea celor vinovaţi de crime precum şi executarea hotărârilor
domneşti, în special a celor de condamnare la moarte. El condamna artileria în timpul
razboiului şi veghea ca ostaşii să nu fugă de la oaste. În Moldova avea în grija sa
inclusiv muzica militară;
 parcălabul era în Moldova comandant al cetăţilor având sarcina de a le apara;
judeca pricini civile şi penale avand dreptul de a pronunta pedeapsa cu moartea;
 aga era în Ţara Românească comandantul dorobanţilor, iar in Moldova al
pedestrimii. Pe timp de pace el era şeful poliţiei, asigurând ordinea internă în
capitală şi în capitalele de judeţ;
 şătrarul avea în grija sa corturile domneşti şi taberele în care era încărtiruită
armata.
Dregătorii de curte erau în acelaşi timp şi dregătorii personali ai domnului din rândul
acestora facând parte:
 paharnicul administra pivniţele şi viile domneşti şi răspundea de organizarea
protocolului domnesc;
 stolnicul administra cămările, grădinile şi pescăriile domneşti;
 comisul administra grajdurile domneşti;
 medelnicerul îi turna domnului apa cand se spăla pe mâini la masă;
 clucerul asigura aprovizionarea curţii cu alimentele necesare domnului şi strângea
zeciuiala cuvenită domnului din grâu;
 slugerul aproviziona curtea cu carne, ţinea evidenţa consumului şi păstra prisosul în
magaziile slugeriei;
 pitarul aproviziona curtea cu pâine;
 jitnicerul strângea grânele cuvenite domnului şi le depozita în magazia domneasca
(jitniţa);
 căminarul aduna dijmele de ceară cuvenite domnului, dările pe cârciumi, prăvălii şi
cazanele de ţuică.

Transilvania

În perioada cât s-a aflat sub stăpânirea Ungariei conducerea politică centrală a
Transilvaniei s-a realizat prin intermediul instituţiei voievodale.
Numit de regele Ungariei, voievodul nu exercita decât o parte din prerogativele
suzeranităţii regale. Principalele sale atribuţii erau de ordin administrativ, judiciar şi
militar. Voievodul convoca congregaţiile generale, conducea armata Transilvaniei, se
bucura de întinse privilegii judiciare, administra veniturile regale din care îşi oprea
1/3.
Începând cu secolul al XIII-lea, voievozii au încercat să transforme instituţia
voievodală într-una cu caracter ereditar, tendinţă ce s-a menţinut până în secolul al
XV-lea.
Cel dintâi conducător al Transilvaniei menţionat cu numele de voievod a fost Eustaţiu
în anul 1176 (Leustachius, Voivoda Transilvaniae).
Voievodul Transilvaniei exercita prerogative similare domnului din celelalte ţări
româneşti. Voievodul numea pe vicevoievod şi pe comiţi, prezida congregaţiile
nobiliare, dar competenţa sa administrativă era limitată de autonomia comitatelor şi
a scaunelor, de privilegiile bisericii catolice şi nu în ultimul rând de subordonarea faţă
de regele Ungariei.
După 1541, când, ulterior transformării Ungariei centrale în paşalâc, Transilvania a
devenit principat autonom sub suzeranitatea Porţii, principele era ales de Dietă şi
confirmat de sultan. Primul principe ales a fost Ioan Sigismund, în 1541.
Principele avea următoarele atribuţii:
 pe plan extern: hotăra în problemele de politică externă, declarând război şi
încheind pace, aproba numirea trimişilor diplomatici în misiuni, primea trimişii
diplomatici sosiţi în ţară.
 pe plan intern, principele era comandantul suprem al oştirii, era judecătorul
suprem al ţării, convoca dietele, numea în funcţii politice, conferea titluri de
nobleţe, hotăra în problemele religioase.
 pe plan legislativ, avea dreptul de a aproba sau respinge hotărârile Dietei; era
judecător suprem atât în procesele civile, cât şi în cele penale; avea dreptul de a
graţia sau de a comuta pedepsele.
Disputat vreme de mai bine de un secol între Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic,
principatul Transilvaniei a ajuns în cele din urmă sub dominaţia acestuia din urmă. În
această perioadă a trecerii Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, împăratul Leopold
al II-lea a dat în anul 1691 o nouă constituţie, numită Diploma Leopoldină. Potrivit
acesteia, conducerea Transilvaniei o avea împăratul, care este şi principe şi care
numeşte un guvernator (Supremus Status Director) ales pe termen nedeterminat
dintre nobili. Guvernatorul şi locţiitorul său trebuiau să aibă una dintre religiile
recepte, excluzând pe ortodocşi.
Guvernatorul administra provincia cu ajutorul guberniului, sub îndrumarea şi
supravegherea Curţii vieneze. Adunarea generală a nobililor avea atribuţii
judecătoreşti; la început cuprindea şi reprezentanţi ai românilor; calitatea de nobil
era condiţionată de apartenenţa la catolicism; după Bobâlna (1437) apar congregaţiile
generale ale nobilimii şi congregaţiile scaunelor săseşti şi secuieşti. Guvernatorul era
sfătuit de un Concilium Intimum şi era retribuit potrivit cu veniturile vistieriei regale
şi cu veniturile din taxe.
Dieta s-a constituit începând cu anul 1541, cand Transilvania a devenit principat
autonom sub suzeranitatea Imperiului otoman; era o adunare deliberativă supremă
pentru probleme de legiferare, justiţie şi administraţie. Hotărârile sale aveau putere
de lege şi au fost sistematizate în Approbatae Constitutiones şi Compilatae
Constitutiones.
Consiliul Principelui era alcătuit din principalii dregători – prefectul curţii, spătarul,
logofătul, vistiernicul, postelnicul, vornicul, stolnicul, paharnicul -, împreună cu un
intendent, un căpitan de aprozi şi un şef al poştelor. Aprobatele (Approbatae
Constitutiones) şi Compilatele (Compilatae Constitutiones) au stabilit numărul
membrilor Consiliului la 12, precum şi obligaţia acestora de a depune un jurământ.
Consiliul avea ca principală atribuţie sfătuirea principelui în importantele probleme
de stat, acesta fiind obligat să ţină seama de sfaturile primite.
Guberniul era un consiliu intim al guvernatorului Transilvaniei, instituit de către
Diploma leopoldină, ca o consfinţire a instaurării stăpânirii austriece. Fiind alcătuit
din 12 membri, acesta a reprezentat cel mai important organ administrativ local din
Transilvania, cu atribuţii de ordin politic, administrativ, religios, judecătoresc,
financiar şi şcolar. La sedinţele sale periodice participa, de regulă, şi Guvernatorul.
Dregătorii din Transilvania autonomă erau, în mare parte, aceiaşi ca şi în Ţara
Românească şi Moldova, având atribuţii civile, judiciare, financiare sau militare.

Organizarea administrativ-teritorială

Organizarea administrativ-teritorială a avut la bază vechea structură a uniunilor de

obşti. Ţara Românească era organizată în judeţe şi Moldova în ţinuturi. Judeţele erau
conduse de judeţi, bani sau vornici, iar ţinuturile erau conduse de judeţi, sudeţi,
vornici, staroşti, pârcălabi, care exercitau atribuţii judecătoreşti, fiscale, militare şi
administrative. Aceştia erau ajutaţi de o adevărată curte, constituită din vătafi, birari
şi globnici. Începând cu secolul al XVI-lea, conducerea unităţilor administrative a fost
dublată prin suprapunerea unui aparat format din slujitori domneşti.
Administraţia orăşenească din Ţara Românească şi Moldova se caracteriza prin
coexistenţa a două categorii de organe administrative: cele alese de comunitate -
soltuzul şi pargarul şi cele numite de domn sau de stăpânul domeniului - vornicul şi
parcălabul. Aceste organe administrative aveau printre altele şi atribuţii judecătoreşti
privind unele pricini civile sau penale ale orăşenilor din vatra şi hotarul târgului.
Adunarea generală a orăşenilor se întrunea periodic.
Satele se împărţeau în:
 sate libere;
 sate aservite.
Satele libere (de moşneni în Ţara Românească şi de răzeşi în Moldova) erau
subordonate, pe plan administrativ, fiscal şi militar, judeţelor şi ţinuturilor. Fiind
autonome, domnul exercita asupra lor numai o autoritate de drept public, relaţia
dintre sat şi domnie fiind asigurată de un reprezentant al obştii ales de săteni:
pârcălabi de sat în Ţara Românească şi vătămani în Moldova. Conducerea satelor
libere era exercitată de oamenii buni şi bătrâni, un organ colectiv de conducere, cu
atribuţii privind patrimoniul satului şi judecarea pricinilor civile şi penale.
Satele aservite se împărţeau în:
 sate domneşti;
 sate boiereşti;
 sate mănăstireşti.
Satele domneşti aveau în frunte un pârcălab însărcinat cu strângerea veniturilor
domniei şi administrarea satului în colaborare cu obştea.
În satele boiereşti, stăpânul (boierul) desemna un pârcălab (Ţara Românească) sau
vornic (Moldova) care strângea veniturile şi exercita dreptul de judecată al stăpânului
asupra ţăranilor dependenţi în pricini mărunte, având dreptul de a aplica pedepse
(gloaba sau bătaia).
Satele mănăstireşti erau administrate de egumenul mănăstirii şi erau reprezentate de
un pârcălab (Ţara Românească) sau un dregător (Moldova).
Transilvania era împărţită în:
 districte româneşti;
 scaune săseşti sau secuieşti;
 comitate.
Districtele româneşti aveau o populaţie exclusiv românească, ele cuprinzând un
număr de cnezate şi voievodate locale, anterioare cuceririi Transilvaniei de către
unguri. Conducerea districtelor urmărea vechiul obicei al pământului, fiind asigurată
de cneji şi juzi. Districtele aveau scaune proprii de judecată alcătuite din juraţi, cneji
şi preoţi.
Scaunele secuieşti erau unităţi administrative distincte, având o organizare cu
caracter militar. Conducerea scaunelor secuieşti era asigurată de doi dregători, dar
autoritatea supremă asupra secuilor o poseda comitele secuilor, sub preşedinţia
căruia se întrunea obştea secuilor. Scaunele secuieşti dispuneau de tribunale scăunale
alcătuite din 12 juraţi care erau aleşi anual de fruntaşii secuilor.
În sec. al XIV-lea au fost înfiinţate scaunele săseşti, conduse de un jude regal, cu
prerogative asemănătoare celor ale comiţilor, şi de un jude scăunal.
Comitatele regale şi nobiliare erau conduse de un comite numit de rege sau de
voievod şi de un vicecomite, ca locţiitor al acestuia. Comitele, vicecomitele şi
dregătorii lor formau scaunul de judecată al comitatului.

Organizarea armatei

Armata Ţărilor Române era constituită din oastea cea mare şi oastea cea mică
(armata permanentă a domnului).
Menţionată documentar în Ţara Românească la începutul sec. al XV-lea, în timpul
domniei lui Mircea cel Bătran, oastea cea mare a cunoscut apogeul său, ca instituţie,
în timpul lui Ştefan cel Mare, ajungând la un număr de 40.000-50.000 de luptători,
provenind, în mare parte, din rândurile ţărănimii libere.
Oastea cea mică constituia armata permanentă a domnitorului fiind formată din
curteni (steagurile recrutate din rândurile micii boierimi), slujitorii domneşti
(dorobanţi şi călăraşi) şi mercenari.
Sistemul de apărare al Ţărilor Române era întărit de un ansamblu de cetăţi de
margine şi de interior, având misiunea de a stăvili sau tempera invaziile străine. O
parte dintre acestea au fost ocupate de turci şi transformate în raiale având rol
represiv şi de supraveghere (Turnu, Giurgiu, Brăila, Tighina, Hotin).

Organizarea bisericească

Biserica a reprezentat una dintre instituţiile fundamentale ale statului medieval,

reprezentând nu numai un focar de cultură, dar şi un sprijin important al luptei
românilor împotriva regatelor vecine, cu precădere a Imperiului otoman.
În anii 1359 şi 1401, în timpul lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, au fost
întemeiate Mitropolia Ungro-Vlahiei, care-şi întindea jurisdicţiunea ecleziastică şi
asupra ortodocşilor din Transilvania, şi Mitropolia Moldovei, ambele dependente de
Patriarhia ecumenică de la Constantinopol. Biserica se afla sub autoritatea domnului,
care ii confirma pe mitropoliţi şi episcopi.
Mitropolitul ţării deţinea prerogative largi: era locţiitorul domnului în caz de vacanţă
a tronului şi primul său sfetnic, conducea soliile externe, participa la promulgarea
actelor legislative ale statului, avea atribuţii judecătoreşti.
Dreptul canonic era alcătuit dintr-un ansamblu de norme religioase şi a avut ca
fundament nomocanoanele bizantine care au servit atât la reglementarea juridică a
vieţii ecleziastice, cât şi la judecarea mirenilor.

Organizarea fiscală

Fiscalitatea era reprezentată de obligaţiile pe care locuitorii (cu excepţia celor

scutiţi) le aveau faţă de statul feudal.
În calitatea sa de titular al lui dominium eminens, domnul avea dreptul de a percepe
dări. Prin practica daniilor şi a acordării imunităţilor feudale, domnul putea concede
o parte a acestui drept posesorilor de domenii feudale.
După forma lor, principalele dări erau:
 în muncă, prestată în interesul public sau al domniei de către ţăranii liberi şi în
interesul stăpânului de moşie de către ţăranii aserviţi;
 în produse (dijma), numită zeciuială în Ţara Românească, deseatină în Moldova şi
decimă în Transilvania;
 în bani - a fost introdusă în sec. al XV-lea şi a devenit un impozit personal,
generalizat şi permanent, numit bir în Ţara Românească şi dare în Moldova.
Deşi, o perioadă, toate clasele sociale erau platitoare de dări, cu timpul, boierii,
curtenii, slujitorii şi târgoveţii au fost scutiţi de plata unor dări. Fundamentul fiscal al
statului l-a reprezentat ţărănimea, împărţită în categorii fiscale, în funcţie de starea
materială apreciată în numărul de vite deţinute.
În vederea colectării eficiente a dărilor, fiscul a aplicat principiul răspunderii
colective, potrivit căruia pentru neplata dărilor unui contribuabil insolvabil răspundea
întreaga colectivitate: familia, satul, precum şi satele limitrofe. Executarea lor silită
a purtat numele de năpastă.
Erau instituţii publice alimentate de sistemul fiscal:
 tezaurul - reprezenta acea rezervă la care domnia apela numai în cazuri extreme,
cand mijloacele băneşti puse la dispoziţie de vistierie şi de cămara domnului erau
epuizate;
 vistieria - era susţinută în principal din colectarea birului; veniturile visteriei erau
destinate nevoilor publice: apărare, întreţinerea armatei, achitarea obligaţiilor
bănesti faţă de puterile suzerane;
 cămara domnului - era alimentată din impozitele indirecte: ocne, vămi, amenzi,
dijmele din produse plătite de ţărani.
Obligaţiile băneşti ale Transilvaniei faţă de Imperiul Otoman au fost relativ ridicate
deşi erau totuşi inferioare obligaţiilor plătite de Ţara Românească şi Moldova.

Organizarea judecătorească

În Ţara Românească şi Moldova justiţia era exercitată de către următoarele organe:

domnul, divanul, anumiţi dregători centrali sau locali, stăpânul feudal, clericii,
megieşii (justiţia obştii libere), anumite organe de conducere a oraşului şi de breaslă
orăşenească.
Justiţia feudală a avut următoarele trăsături:
 dominaţia de clasă;
 separaţia puterilor în stat era necunoscută;
 confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală;
 aducea venituri importante pentru domn şi dregători;
 inexistenţa autorităţii lucrului judecat;
 autonomia justiţiei faţă de puterea suverană.
Instanţele judecătoreşti se împărţeau în:
 instanţe supreme - domnul şi sfatul domnesc, scaunul de judecată al voievodului;
 instanţe locale - sătească, seniorială, judeţene, ţinutului, comitatului.
Domnul era judecătorul suprem al ţării, reprezentând instanţa de ultim control
judiciar; hotărârile domnului erau definitive, nefiind supuse căilor de atac; el era
singurul care putea să revină asupra hotărârilor. Pe lângă atribuţiile de control
judiciar, domnul avea competenţa să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză
civilă sau penală.
Domnul putea delega dreptul de judecată unor dregători: banul şi vornicul – în Ţara
Românească; vornicul şi conducătorii ţinuturilor (parcălabii, soltuzii şi pargarii) – în
Moldova. Judecata se făcea însă tot în numele domnului, iar hotărârile pronunţate de
dregători puteau fi atacate în faţa domnului, care le judeca singur sau în Divan (avea
vot consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucru
judecat relativă în sensul că procesul putea fi redeschis sub o nouă domnie.
Dreptul românesc în perioada medievală

Instituţiile dreptului privat

În materia persoanelor, trebuie menţionat faptul că pentru a desemna persoana

fizică, în înţelesul modern de titular de drepturi şi obligaţii, autorii pravilelor din Evul
Mediu românesc au utilizat termenii de om, obraz, laic sau cleric. Numele reprezenta
elementul de identificare a persoanei. Acesta era dobândit prin filiaţie legitimă sau
prin adopţie. Numele dublu (prenumele şi numele de familie) s-a ivit începând cu a
doua jumătate a sec. al XV-lea, înlocuind treptat numele unic. Numele oamenilor se
afla într-o strânsă legătură cu locul naşterii şi domiciliul lor, elemente fundamentale
ale identităţii şi definirii capacităţii juridice a persoanelor fizice. Persoanele juridice
continuă să existe fiind asociaţii cu patrimoniu propriu, constituite în vederea
exercitării drepturilor şi obligaţiilor membrilor lor.
Capacitatea juridică era recunoscută tuturor oamenilor liberi, conţinutul capacităţii
era însă diferit în funcţie de pozitia socială, de apartenenţa persoanei la o anumită
categorie socială. Capacitatea era diferită pentru marii boieri şi marea nobilime,
clerul înalt, boierimea şi nobilimea mijlocie, clerul inferior, oraşenimea, ţăranimea
liberă, jeleri şi robi.
În Transilvania, capacitatea juridică a persoanelor depindea şi de apartenenţa la
catolicism sau ortodoxism; apartenenţa românilor la ortodoxism avea să ducă la
eliminarea lor din stările privilegiate.
Alte elemente care au influenţat capacitatea de exercitare a drepturilor au fost
vârsta şi sexul. Incapacitatea pricinuită de vârstă înceta odată cu căsătoria tinerilor.
Potrivit pravilelor din sec. al XVII-lea, majoratul se atingea la vârsta de 25 de ani.
În Transilvania, existau trei categorii de vârstă: impubertatea, pubertatea şi
majoratul. Acesta din urmă se atingea la 24 de ani pentru băieţi şi la 16 ani pentru
fete, conferind şi capacitatea deplină de exerciţiu. În ceea ce priveşte sexul, femeia
avea o poziţie inferioară în exercitarea drepturilor sale.
Tutela nevârstnicilor era încredinţată rudelor celor mai apropiate: părinţi, bunici,
fraţi mai mari, legea prevăzând îndatoririle tutorelui faţă de minori, orfani, văduve,
precum şi sancţiunile administrării necinstite a tutelei.
Biserica întocmea şi păstra în registre de evidenţă actele de stare civilă. Tot biserica
era cea care avea competenţă în a oficia taina botezului, căsătoria şi înmormântarea.
Rudenia cunoştea următoarele forme:
 Rudenia naturală sau altfel spus de sânge - se stabilea după tată (în lipsa tatălui,
după mamă), pe linie directă (ascendenţi şi descendenţi) şi colaterală, după numărul
generaţiilor până la gradul al şaptelea în dreptul popular şi al optulea în dreptul scris.
 Rudenia prin alianţă - avea la bază căsătoria.
 Rudenia spirituală - rezulta din botez şi implica îndatoriri reciproce între naşi şi
fini.
 Alte forme de rudenie derivau din înfrăţire şi înfiere (adopţiunea sau luarea de
suflet), cu consimţământul părinţilor, în urma căreia copilul adoptiv avea aceleaşi
drepturi ca şi copiii naturali.
Căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Căsătoria începea cu logodna, contractată
de obicei cu prilejul peţitului, şi se încheia cu ceremonialul de nuntă, precedat de
cununia religioasă, ocazie cu care tinerii îşi jurau credinţă şi primeau binecuvântarea
bisericii. Femeia lua, de regulă, domiciliul şi numele soţului. O variantă a căsătoriei a
fost cea cu fuga, ce reprezenta un simulacru de răpire a fetei, cu consimţământul ei,
pentru a forţa încuvinţarea părinţilor. Dota sau zestrea a fost iniţial un drept al
ambilor tineri, pentru a deveni ulterior o obligaţie exclusivă a viitoarei soţii.
Foile de zestre au apărut abia în sec. al XVII-lea, cand părinţii fetelor au început să-şi
asigure măsuri juridice de protecţie a integrităţii dotei.
Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de sânge până la un anumit grad, din
deosebirile de confesiune, nevârstnicie, legea îngăduind însă unele dispense.
În familie, raporturile dintre soţi erau dominate de inegalitatea sexelor, femeia fiind
obligată să-şi urmeze bărbatul, să-i fie fidelă. Bărbatul îi putea aplica corecţii fizice.
Puterea părintească îmbrăca forme absolute, părintele putând dispune în timpul vieţii
de copiii săi după bunul plac. În ceea ce priveşte statutul copiilor din afara căsătoriei,
Sintagma lui Matei Vlastare (1335) făcea deosebire între copiii legitimi (născuţi dintr-
o căsătorie legală) şi copiii nelegitimi (născuţi din părinţi necăsătoriţi), pe care îi
împărţea în trei categorii: copilul născut dintr-o femeie necăsătorită, dar care
convieţuieşte permanent cu tatăl copilului se numea fiu natural; copilul născut dintr-o
femeie care nu convieţuieşte cu tatăl copilului se numea bastard; copilul a cărui
mamă nu-l cunoaşte pe tatăl lui se numea copil întunecat.
Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre soţi sau prin divorţ. Conform dreptului
scris, divorţul putea fi cerut de către ambii soţi, în temeiul unei cărţi de despărţenie,
situaţie în care se proceda la împărţirea bunurilor.
Recăsătorirea nu era posibilă decât în lipsa copiilor minori, iar, după legea scrisă,
numai după trecerea termenului de văduvie. Totodată, trebuie menţionat faptul că
nu se permiteau mai mult de trei căsătorii succesive.
În feudalism, dreptul de proprietate s-a caracterizat prin limitări, complexitate şi
suprapunere, deosebindu-se, esenţial, de proprietatea din dreptul roman comun. De
asemenea, se mai caracterizează prin diversificarea proprietăţilor după titulari, ceea
ce a dus la crearea următoarelor categorii:
 proprietatea domnească a cuprins terenurile neintrate în proprietatea individuală,
pământurile pustii, pământurile făcând parte din moşteniri vacante, pământurile
confiscate ca pedeapsă pentru trădare, cetăţile şi milele; această formă de
proprietate era scutită de dări, iar moşiile au fost lucrate de ţăranii dependenţi;
 proprietatea feudalilor laici consta din bunuri mobile şi imobile; ea putea fi
dobândită originar (prin luarea în stăpânire a bunurilor fără stăpân, defrişare,
ocupaţiune) sau derivat (prin moştenire, donaţie domnească, uzucapiune, acte între
vii şi acte mortis causa);
 proprietatea bisericească, aparţinând episcopiilor, mănăstirilor, parohiilor, a
provenit mai ales din danii domneşti, regale sau princiare, dar şi din donaţii
particulare; era scutită de dări, însă în caz de criză financiară se cerea ajutorul
bisericii prin împrumuturi şi contribuţii directe;
 proprietatea funciară urbană cuprindea vatra oraşelor şi un teritoriu din apropiere,
ce a fost folosit în comun de către toţi membrii comunităţii pentru agricultură şi
creşterea vitelor;
 proprietatea ţărănească nu reprezenta o formă de exploatare. În Ţara Românească
şi Moldova au avut drept de proprietate atât ţăranii liberi, cât şi producătorii
dependenţi. În obştea liberă, proprietatea imobiliară a ţărănimii libere avea un
caracter mixt: devălmaşă sau individuală. Vechea obşte sătească exercita un drept de
stăpânire superioară (dominium eminens) asupra întregului teritoriu din cuprinsul
hotarelor sale, care privea dreptul de păşunat pe izlaz, munţii, miriştea obştei,
dreptul de a pescui în apele curgătoare şi bălţile obştei, dreptul de a folosi pădurea
comună.
Dreptul de stăpânire personală avea ca obiect pământul desprins din devălmăşie prin
desţelenire şi defrişare pentru a dobândi vatra de casă, ogorul, poiana, grădina, via,
prisaca, vadul de moară, dar mai cu seamă câmpul (ţarina) reprezentând pământul de
arătură (delniţă, ocină, moşie), care era transmis ereditar. Odată cu intensificarea
aservirii satelor de răzeşi din Moldova şi de moşneni din Ţara Românească (sec. XVII-
XVIII), dreptul de proprietate în obştea aservită a revenit stăpânului feudal. ţăranii
aserviţi (rumani şi vecini) dispuneau de o proprietate mai consolidată asupra casei şi
bunurilor create de ei (terenuri desţelenite, pădure scoasă din stăpânirea devălmasă,
prisăci şi vii, grădini şi livezi), cât şi de dreptul de proprietate deplină asupra vitelor
şi uneltelor lor. Iobagii şi jelerii din Transilvania aveau drept nelimitat de folosinţă
asupra seşiei (teren de cultură) şi drept de stăpânire deplină asupra casei, proprietăţii
imobiliare şi curăturilor (pădure scoasă din stăpânirea devălmasă) obţinute prin
munca lor.
Obligaţiile luau naştere fie cu ocazia unor evenimente majore din viaţa omului
(nuntă, botez, înmormantare), fie în cazul într-ajutorării la diverse munci agricole; în
toate cazurile enumerate se urmărea realizarea unui echilibru între prestaţii.
Principalele contracte reale au fost: donaţia, schimbul şi împrumutul, cel mai
important fiind donaţia. Donatori puteau fi domnul, regele ungur, apoi principele
pentru Transilvania, persoane private (numai cu confirmarea domnului, în calitatea sa
de emitent). În Transilvania, concomitent cu domeniul primit, beneficiarul dobândea
şi rangul de nobil.
Schimbul putea avea ca obiect pământul, dar şi ţărani şerbi sau robi. Împrumutul avea
drept obiect, în special, sume de bani, garantate cu bunuri imobiliare (zălog).
Erau contracte consensuale: vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea şi mandatul.
Obiectul contractului trebuia să fie determinat, preţul era stabilit în bani sau în
natură, iar consimţământul nu trebuia să fie viciat.
Dreptul de preemţiune se realiza sub două modalităţi distincte: precumpărarea sau
protimisul propriu-zis şi răscumpărarea sau retractul.
Vânzarea pământurilor ţăranilor liberi atrăgea şi pierderea libertăţii, aceştia devenind
şi ei dependenţi şi continuând să lucreze pământul vândut în folosul noului proprietar.
Contractul de vânzare-cumpărare se putea încheia în scris sau verbal şi numai în
prezenţa martorilor, adălmăşarilor şi chezaşilor.
Contractele nenumite mai importante au fost depozitul şi comodatul. Dintre
contractele menţionate mai sus, doar donaţiile constituiau acte cu titlu gratuit,
celelalte contracte constituind acte cu titlu oneros.
Garanţiile erau de două feluri: personale şi reale.
Pentru dovedirea înţelegerilor şi a contractelor, dreptul feudal prevedea o serie de
probe, în principal de ordin testimonial. În vederea asigurării publicităţii actelor,
exista procedeul adălmaşului, pe care de obicei îl dadea cumpărătorul, fără a fi o
condiţie esenţială pentru validitatea actului juridic.
Dreptul consuetudinar succesoral cunoaşte în această perioadă importante deosebiri
în Ţara Românească faţă de Moldova. În Moldova, transmisiunea moştenirii se făcea
după principiul egalităţii sexelor, iar în Ţara Românească funcţiona privilegiul
masculinităţii. Atunci când moştenirea se transmitea descendenţilor de gradul al
doilea (nepoţi) ai defunctului/defunctei, descendenţii din fii ai acestora aveau un
drept mai mare decât descendenţii din fiice. Din aplicarea acestui privilegiu s-a
născut prădalica, instituţie proprie Ţării Româneşti, constând în dreptul domniei care
deţinea dominium eminens de a-şi însuşi moşiile celor decedaţi fără urmaşi pe linie
masculină. Au existat şi în Moldova cazuri de preluare de către domnie a unei moşii
rămase de pe urma cuiva care a rămas fără urmaşi sau cazuri de desheredare a
fiicelor, unice moştenitoare, în favoarea domniei, dar acestea nu au purtat numele de
prădalică. În Ţara Românească, principiul egalităţii sexelor avea să se instaureze
treptat, prin derogări de la principiul masculinităţii, prin înzestrările fiicelor cu moşii,
prin aşezările fiicelor în loc de fii, prin infrăţiri prin care fiicele dobândeau vocaţiune
succesorală la bunurile părinţilor lor.
Căminul părintesc nu revenea primogeniturii, ci mezinului. Copiii nelegitimi nu
moşteneau pe tatăl lor. Soţul şi soţia aveau dreptul de a se moşteni reciproc. Se făcea
o distincţie clară între bunurile de baştină şi bunurile agonisite în timpul convieţuirii,
văduvul sau văduva având precădere la moştenirea bunurilor agonisite, atunci cand
veneau în concurs cu celelalte rude ale defunctului.

Dreptul penal medieval

În materia dreptului penal medieval, era considerată a fi infracţiune fapta apreciată

ca fiind periculoasă de către reprezentanţii puterii politice. Putem considera dreptul
penal feudal românesc ca un drept progresist în comparaţie cu sistemele de drept din
aceeaşi perioadă istorică ale altor popoare.
În statele feudale s-au întalnit reminiscenţe de justiţie privată, cum ar fi:
compoziţiunea şi răzbunarea sangelui. Compoziţiunea reprezenta înţelegerea dintre
vinovat şi victimă ori rudele acesteia, prin care vinovatul plătea o sumă de bani sau
dădea unele bunuri pentru a îşi răscumpăra vina. Existau în această perioadă două
forme de răspundere penală colectivă (desugubină):
 răspunderea penală colectivă a satului pentru omorul sau furtul săvârşit pe
teritoriul lui;
 răspunderea penală familială.
Dreptul penal român medieval făcea deosebire între infracţiuni intenţionate şi
neintenţionate, incriminând totodată tăinuirea şi chiar tentativa. Recidiva era
pedepsită mai aspru, iar legitima apărare asigura impunitatea. Pedepsele erau
aplicate individual vinovaţilor.
Infracţiunile vremii pot fi grupate în următoarele categorii:
1. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului:
 înalta trădare – denumită hiclenie, hainie, viclenie, vicleşug;
 lesmajestate – reprezenta atingerea adusă onoarei şefului statului prin insultă sau
calomniere;
 osluhul – reprezenta neascultarea faţă de poruncile domnului;
 călpuzenia – reprezenta falsificarea de monedă.
2. Infracţiuni contra vieţii:
 omorul – în acest caz competenţa de judecată revenea în exclusivitate domnului;
 patricidul – suprimarea vieţii copiilor, părinţilor sau a fraţilor soţiei era considerată
o infracţiune deosebit de gravă şi era sancţionată cu arderea de viu.
3. Infracţiuni contra proprietăţii:
 furtul (furtisagul) – era infracţiunea cea mai frecvent întalnită în Evul Mediu. Furtul
cu burta, adică furtul din livezi sau vii, constând în consumaţia imediată a fructelor
însuşite, nu era pedepsit. Mai aspru pedepsit era furtul flagrant;
 tâlhăria (jaf, jac, tâlhuşag) – consta în furtul săvârşit prin violenţă. datorită
gravităţii faptei, erau sancţionaţi şi cei care îi găzduiau pe infractori în mod
conştient;
 încălcarea hotarelor – consta în distrugerea, nesocotirea sau mutarea semnelor de
hotar;
 incendierea caselor şi holdelor – era considerată o infracţiune uşoară, pedeapsa
constând în plata dublului sau triplului despăgubirilor.
4. Infracţiuni contra integrităţii corporale: în această categorie intrau sluţirile de
orice fel, precum şi vătămările simple cu palma sau cu toiagul.
5. Infracţiuni împotriva moralei:
 răpirea de fată sau de femeie – consta în lipsirea efectivă de libertate a fetei sau
femeii, prin transportarea victimei dintr-un loc în altul şi necinstirea acesteia prin
violenţă;
 seducţia – consta în ademenirea victimei cu dezmierdăciune, cu zburdălniciuni ori
cu făgăduinţe în scopul întreţinerii de raporturi sexuale;
 sodomia – consta în întreţinerea de raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex,
atât de sex masculin, cât şi de sex feminin;
 curvia sau desfrânarea – consta în întreţinerea de raporturi sexuale în afara
căsătoriei sau a unui concubinaj de notorietate; pentru aceeaşi faptă, femeile erau
mai aspru pedepsite decât bărbaţii; era considerată infracţiune şi fapta femeii de a
da naştere unui copil fără a avea un soţ legitim sau un concubinaj constant;
 preacurvia - era fapta femeii măritate de a avea o relaţie sexuală constantă în
afara căsătoriei; era considerată o infracţiune deosebit de gravă, putând fi pedepsită
chiar şi cu moartea;
 incestul (amestecarea de sange) – consta în întreţinerea de relaţii sexuale fireşti de
către persoane care, potrivit obiceiului pământului, nu se puteau căsători, din pricina
gradului de rudenie;
 defăimarea – consta în denunţarea calomnioasă a unei persoane, prin învinovăţirea
pe nedrept de comiterea unei infracţiuni. În funcţie de persoana vătămată (persoană
importantă sau obişnuită) sau de autoritatea în faţa căreia se realiza ori se reclama
infracţiunea, defăimarea a îmbrăcat două forme: sudalma mare şi sudalma mică.
6. Infracţiuni menite să împiedice înfăptuirea justiţiei:
 vicleşugul sau înşelăciunea (falsul) – consta în falsificarea unor înscrisuri prin
plăsmuirea sau alterarea acestora în scopul de a produce anumite consecinţe juridice.
Uzul de fals, adică utilizarea unor înscrisuri false, era, de asemenea, sancţionat;
 neascultarea – consta în nesupunerea la executarea unei hotărâri judecătoreşti sau
a poruncilor domneşti cu valoare judiciară;
 jurământul mincinos (mărturia strâmbă sau limba strâmbă) – reprezenta fapta
martorului care, într-o cauză penală sau civilă, făcea declaraţii mincinoase ori nu
spunea tot ce ştia în legătură cu obiectul procesului în care fusese chemat în calitate
de martor;
 vrăjitoria – consta în întrebuinţarea diverselor procedee oculte de magie în vederea
atingerii anumitor scopuri fiind sancţionată numai dacă aducea atingere intereselor
statului sau dacă realiza stricăciunea oamenilor.
7. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei:
 erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conştientă de la preceptele bisericii
dominante;
 apostazia – consta în părăsirea condiţiei de călugăr şi reintrarea în viaţa laică;
 ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericesti, sacrilegii, cum ar fi furturile din
biserică, împreunarea trupească în biserică sau întreţinerea de raporturi sexuale cu
călugăriţe.
Erau caracteristici ale pedepselor:
 pedepsele urmăreau intimidarea;
 nu erau limitate de lege, deoarece domnul aplica sancţiuni şi în afara pravilei;
 era admis cumulul de pedepse;
 pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;
 pedepsele erau stabilite de judecător;
 pedepsele erau aducătoare de venituri pentru domni şi dregători;
 răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală;
 pedepsele erau în general expiatorii.
În această perioadă, sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea şi varietatea
lor.
Pedepsele puteau fi clasificate în:
 pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin spanzurare, decapitare, arderea de
viu, înnecare, sugrumare, îngroparea de viu); mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea
limbii, tăierea mâinilor, tăierea picioarelor, tăierea nasului, tăierea organului sexual);
înfierarea cu fierul roşu pe frunte, pe mâini sau crestarea nasului; bătaia (cu toiagul,
cu buzduganul, la tălpi, pe uliţa satului);
 pedepse privative de libertate: ocna (muncă silnică în saline, pe timp limitat sau pe
viaţă); temniţa; gnosul (închisoare pentru arestaţi înainte de a fi judecaţi); surghiunul
(izgonirea făptuitorului din localitate);
 pedepse pecuniare: dusegubina (infracţiune de aprob la început, apoi amendă care
se aplica şi unei colectivităţi în cadrul răspunderii colective); gloaba (amendă care se
plătea domniei în bani sau în natură; certare cu bani sau cu dobitoc); confiscarea
(anumite bunuri ale vinovatului sau chiar totalitatea patrimoniului acestuia treceau în
patrimoniul domniei sau al victimei).
Graţierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului aparţinând atât şefului
statului, cât şi unor foruri superioare celui care pronunţase sentinţa. Amnistia a
apărut undeva spre sfârşitul perioadei medievale, fiind un drept exclusiv al şefului
statului.

Procedura de judecată

Termenul de proces derivă din latinescul processus, care desemna activitatea de

înaintare, progres, activitate progresivă.
Pentru pornirea unui proces era necesar să existe un conflict – litigiu, născut prin
încălcarea dispoziţiilor legale (acest litigiu purta numele de pricină, galceavă sau
treabă).
Reclamantul este denumit tras, jeluitor sau prigonitor, iar pârâtul se numea prigonit
în procesele civile, iar în procesele penale învinuit sau învinovăţit. În Transilvania
reclamantul purta numele de actor.
Aveau capacitatea de a sta în justiţie toţi oamenii liberi şi persoanele juridice (cei
dependenţi puteau sta numai în anumite cazuri, ca şi robii, ţiganii sau femeia
căsătorită).
Chemarea în judecată se realiza în urma plângerii orale sau scrise adresată de
reclamant, de regulă, domnului ţării. Această plângere purta denumirea de pară, sau
jalbă. Fixarea termenului de judecată (punea soroc, sorocea pricina) cădea în sarcina
Divanului sesizat prin plângere. Termenele de judecată se fixau în raport cu unele
sărbători sau evenimente. În Transilvania, în cauzele civile şi penale care prezentau
gravitate putea fi admisă şi procedura accelerată.
La termenul fixat erau ascultate susţinerile părţilor, se administrau probele, se trecea
la judecată şi se pronunţa hotărârea judiciară. În cazul în care pârâtul nu se prezenta
la termenul fixat, putea fi adus cu ajutorul forţei publice la un nou termen ce se fixa.
În Transilvania, împricinatul primea o citaţie neprezentarea fiind sancţionată cu
amendă. În Ţara Românească şi în Moldova, procesul se putea încheia la primul
termen dacă existau probele, mărturia pârâtului şi părţile erau prezente la proces. În
cazul în care era necesară administrarea de probe, cazul se amâna până când acestea
puteau fi aduse în faţa completului de judecată.
Rezultatul procesului consta într-o hotărâre (carte de judecată) sau într-o încheiere a
Divanului (anafora). Părţile nemulţumite aveau posibilitatea să se adreseze
instanţelor superioare, iar în ultimă instanţă, domnului ţării.
În materia executării hotărârilor, hotărârea civilă se executa împotriva bunurilor
debitorului sau chiar asupra persoanei sale, procedura executării fiind precedată de o
somaţie. În Transilvania, procesul civil sau penal se putea termina cu o tranzacţie
între părţi, realizată însă înainte de pronunţarea hotărârii. În Transilvania a fost
cunoscută judecata prin arbitraj, realizată cu ajutorul unor conciliatori (arbitri).
Probele se clasificau în:
 probele scrise - erau cele oficiale (hrisoavele, cărţile domneşti şi zapisele
particulare), cercetate cu atenţie în procesele privitoare la proprietate; ele puteau fi
reconstituite de către sfatul domnesc, pe baza martorilor, în caz de deteriorare sau
pierdere;
 probele orale - erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu brazda.
Biserica a căutat să înlocuiască această credinţă păgână cu jurământul creştinesc (pe
Biblie, carte de blestem);
 probele preconstituite (adălmăşarii din contractele de vânzare-cumpărare).

Procedura penală

Nu exista în epoca medievală o diferenţiere clară între procedura civilă şi procedura

penală. Normele juridice privind judecata proceselor penale erau nescrise, aparţinând
obiceiului. Fiindcă nu existau instanţe penale speciale, dregătorii judecau atât
cauzele penale cât şi cauzele civile. Armaşii erau aceia care aduceau la îndeplinire
hotărârile penale, iar aprozii aduceau la îndeplinire hotărârile civile. Acuzaţia putea
fi pornită de către partea vătămată sau putea fi declanşată din oficiu de către
dregători. Cercetarea se făcea de către judecător. De regulă, martorii şi jurătorii
constituiau mijloacele de probă. Procedura de judecată se desfăşura, în general, în
public. Nu se redactau acte scrise cu ocazia instrumentării procesului penal. Instituţia
graţierii a existat, acest drept aparţinând cu predilecţie şefului statului.

Primele codificări ale unor norme de drept

După formarea statelor româneşti de sine stătătoare, domnii s-au preocupat de

organizarea bisericii, de propagarea ideologiei religioase, fiind preocupaţi ca biserica
să le acorde un sprijin deplin în susţinerea şi propagarea relaţiilor ierarhice
statornicite. Pravilele bisericesti au fost întocmite din ordinul domnului sau al
mitropolitului având astfel un caracter oficial. Forţa normativă a acestora a rezultat
în special din caracterul lor general şi impersonal, aplicandu-li-se în egală măsură atât
clerului cât şi laicilor. În acest sens, enumerăm:
 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie;
 pravilele scrise în limba slavonă;
 pravilele scrise în limba romană;
 Cartea Românească de Învăţătură (1646);
 Îndreptarea Legii (1652).
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie, primul îndreptar în materie
politică, constituie o dovadă a interesului manifestat de domnitorul Neagoe Basarab
(1512-1521), sub influenţa Bizanţului, pentru ideile politice şi juridice, pentru arta
conducerii statului. Redactate în limba slavonă, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către
fiul său, Teodosie sunt realmente un compendiu al cunoştinţelor vremii în materie
politică, filosofică, religioasă şi pedagogică. Opera lui Neagoe Basarab enunţa teoria
conducerii autoritare a statului, bazată pe dreptate, virtuţi morale, modestie şi
pioşenie.
Pravilele scrise în limba slavonă:
 Pravila de la Târgovişte (1452) – este cea mai veche pravilă scrisă în limba slavonă
de grămăticul Dragomir, tipărită din porunca domnitorului Vladislav al II-lea;
 Pravila de la Mănăstirea Neamţului (1474) numită Pravila cea mare, redactată în
anul 1474 din porunca lui Ştefan cel Mare de către călugarul Gervasie;
 Pravila de la Putna (1581) – a fost redactată de către sihastrul Lucaci din porunca
episcopului Eustratie;
 Pravila de la Mănăstirea Bistriţa, Moldova (1618) – cuprinde 151 de articole
referitoare la gradele de rudenie, familie, sărbători religioase etc.;
 Pravila de la Galaţi – începutul secolului al XVII-lea;
 Pravila de la Mănăstirea Bistriţa, Oltenia (1636) – este o copie a Sintagmei lui Matei
Vlastarie.
Pravilele scrise în limba romană:
 Pravila Sfinţilor Apostoli – numită şi Pravila de la Ieud, unde a fost descoperită in
1921, a fost tipărită de diaconul Coresi la Braşov în anii 1560-1562;
 Pravila Sfinţilor după învăţătura Marelui Vasile are un conţinut identic cu cea
tipărită de Coresi dar a inclus şi textul slavon al Pravilei de la Putna;
 Pravila Aleasă, scrisă de logofătul Eustraţie în 1632, a reprezentat o traducere a
nomocanonului grecesc al lui Mihail Malaxos. Cuprinzând trei părţi de drept canonic, o
parte de drept civil şi o parte de drept penal, pravila cuprinde norme referitoare la
căsătorie, succesiuni, infracţiuni şi elemente de drept rural;
 Pravila de la Govora (Pravila cea mică) – a fost tipărită din porunca lui Matei
Basarab în anul 1640. În esenţă, este o legiuire bisericească, dar cuprinde şi norme
juridice referitoare la căsătorie, moştenire, martori, infracţiuni, pedepse fiind
inspirată din vechile obiceiuri româneşti.
Cartea Românească de Învăţătură (1646), prima pravilă oficială a Moldovei, a fost
elaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul domnitorului Vasile Lupu şi
tipărită în 1646 tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Scopul său a fost
reglementarea unitara a tuturor categoriilor de relaţii sociale de aceea şi este
considerată prima legiuire laică oficială.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
 Legea ţării;
 Basilicalele (legiuirile împărăteşti);
 Legea agrară bizantină, apărută în secolul al VIII-lea sub domnia lui Leon Isaurul;
 Tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de italianul Prosper
Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea.
A rămas în vigoare aproape 200 de ani, constituind un reper fundamental în istoria
dreptului românesc vechi. Prima parte a Cărţii cuprinde norme juridice pentru
plugari, atât civile, cât şi penale. Partea a doua, intitulată Pravile împărăteşti, se
referă la diferite crime şi pedepse aplicate făptuitorilor. Cele mai importante
infracţiuni erau: uciderea unui jude, calomnierea sau injuriile aduse dregătorilor şi
boierilor, falsificarea de monedă (pedepsită cu tăierea capului sau arderea trupului şi
confiscarea averii), distrugerea de locuinţe, tâlhăria, vătămarea corporală. Sunt
prevăzute şi cazuri de nepedepsire a celui vinovat de ucidere: uciderea făcută de o
fecioară ce se apăra de siluire, ameninţarea cu moartea, teama de a nu fi ucis, cazul
bărbatului care-şi ucide femeia surprinsă în flagrant delict de adulter.
Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652, din porunca
domnitorului Matei Basarab, autor fiind un călugăr erudit, Daniil Panoneanul, care a
ajuns ulterior mitropolit al Ardealului. A fost inspirată din Sintagma lui Matei Vlastarie
şi Nomocanonul lui Malaxos.
Îndreptarea legii este, în esenţă, o versiune a Cărţii româneşti de învăţătură,
cuprinzând totodată şi unele traduceri şi prelucrări din nomocanoanele bizantine,
precum şi unele probleme de interes general din domenii precum religia, medicina,
gramatica şi filosofia.
Îndreptarea Legii constituie prima încercare de codificare a nomocanoanelor
bizantine, prelucrate într-o viziune proprie, cu trăsături originale. Pravila este
împărţită în 417 articole sau glave, prima parte cuprinzând dispoziţii de drept laic şi
drept canonic. Partea a doua, Pravile împărătesti, reprezintă partea penală a
pravilei, incriminând: incestul (amestecarea de sânge), falsificarea de bani
(calpuzania), adulterul (curvia), bigamia (cununia cu doi bărbaţi), furtul, răpirea,
talhăria, uciderea. De asemenea, erau reglementate coautoratul, complicitatea,
tentativa, recidiva şi concursul de infracţiuni. Totodată erau enumerate faptele care
înlăturau răspunderea penală cum ar fi alienarea, legitima apărare, ordinul
superiorului, precum şi cele care diminuau răspunderea penală: mânia, pasiunea,
ignoranţa etc. Sancţiunile prevăzute erau fizice, privative de libertate, expunerea
oprobriului public, pecuniare, religioase. Erau enumerate ca mijloace de probă:
înscrisurile, martorii, jurământul, expertizele.
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT (1711/1716-1821)

La începutul secolului al XVIII-lea, Ţările Române au intrat într-un semnificativ proces

de deteriorare a autonomiei politice de care se bucuraseră până la acea vreme în
raport cu puterea suverană, Imperiul Otoman. Alianţele antiotomane încheiate de
domnii Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu cu Rusia şi respectiv cu Imperiul
Habsburgic au dus la pierderea încrederii autorităţilor otomane în domnii autohtoni.
Consecinţa acestei schimbări de atitudine a fost anularea privilegiul deţinut până la
acea vreme de Ţările Române în privinţa desemnării domnitorilor.
Drept urmare, prerogativa numirii titularilor celor două tronuri a fost însuşită de către
sultan, acesta din urmă apelând la un grup de familii greceşti din cartierul Fanar
(Cartierul farului) din Istanbul, care slujiseră statului otoman cu loialitate mai mult
de un secol. Aceste familii au căpătat o influenţă imensă la nivelurile înalte ale
statului otoman şi au ocupat poziţii cheie în administrarea acestuia datorită priceperii
lor în afacerile comerciale, bogaţiei, a cunoaşterii Europei, dar şi a cunoaşterii
limbilor străine. Toate aceste atuuri i-au transformat pe grecii din Fanar în candidaţii
ideali pentru tronurile Ţărilor Române, până în 1822 aceştia ocupând domniile Ţării
Româneşti şi Moldovei.

Instaurarea regimului fanariot

Schimbarea raportului de forţe în spaţiul Dunării mijlocii şi de jos a determinat Poarta

otomană, care a cunoscut la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor
înfrângeri şi pierderi teritoriale semnificative, să instituie în Ţările Române regimul
fanariot prin înlocuirea domnilor pământeni cu greci din Constantinopol.
Regimul fanariot începe în Moldova, în noiembrie 1711, odată cu înscăunarea lui
Nicolae Mavrocordat ca domn la Iaşi, şi în Ţara Românească, în ianuarie 1716, prin
înscăunarea aceluiaşi Nicolae Mavrocordat de această dată, la Bucureşti.
Fanarioţii erau greci din cartierul Fanar al Constantinopolului (fanar=far), în centrul
căruia se afla Patriarhia ortodoxă. Domnii fanarioţi îndepliniseră în trecut funcţia de
dragomani ai Porţii (translatori), Coranul interzicând turcilor să cunoască limbi
străine. Servind drept translatori în relaţiile cu alte state, fanarioţii deţineau multe
din secretele politicii otomane, fiind consideraţi de mare încredere, în contrast cu
domnii români, care manifestaseră simpatie şi tendinţe de apropiere faţă de puterile
rivale Imperiului Otoman.
Înlocuirea domnilor pământeni cu greci din Constantinopol a avut ca şi consecinţe:
 accentuarea stării de dependenţă a Ţărilor Române în plan politic şi economic vis-
a-vis de Poarta otomană;
 transformarea Ţărilor Române în teatru de război între marile puteri - Imperiul
Habsburgic, Rusia şi Imperiul Otoman;
 agravarea stării conflictuale dintre Poarta otomană, pe de o parte, şi Imperiul
Habsburgic şi Rusia pe de alta, la Dunărea de Jos, a dus la creşterea importanţei
politice şi strategice a Ţărilor Române în viziunea acestor puteri.
Privilegiul de a fi înscăunaţi ca domni l-au avut 11 familii greco-române fanariotizate:
Callimachi, Caragea, Ghica, Hangerli, Ipsilanti, Mavrocordat, Mavrogheni, Moruzi,
Racoviţă Ruset şi Şuţu. S-au remarcat între aceştia: Nicolae şi Constantin
Mavrocordat, Grigore al II-lea şi al III-lea Ghica, Alexandru Ipsilanti; Scarlat Callimachi
şi Nicolae Caragea.
Regimul fanariot poate fi împărţit în două perioade:
 perioada cuprinsă între instaurare (1711/1716) şi 1774, anul în care se încheie
Pacea de la Kuciuk-Kainargi între Rusia şi Turcia;
 perioada cuprinsă între 1774 şi 1821, caracterizată prin eforturile întreprinse de
boierii pământeni pe lângă marile puteri ale acelor vremuri, Franţa, Rusia, Austria şi
Prusia, prin care cereau respectarea autonomiei Ţărilor Române şi integrităţii
frontierelor lor pe care turcii le garantaseră prin vechile tratate dintre Ţările Române
şi Imperiul Otoman, numite capitulaţii.
Această perioadă a fost considerată, de-a lungul istoriei, o piedică în dezvoltarea
firească a Ţărilor Române prin dezavantajele pe care le-au creat: spoliere economică,
degradarea instituţiilor, corupţie, pătrunderea culturii greceşti care a întarziat
afirmarea culturii naţionale, deşi nu poate fi negat aportul domnilor fanarioţi la
modernizarea societăţii româneşti, prin introducerea unor legi noi, prin reorganizarea
administraţiei, justiţiei, sistemului fiscal, prin întemeierea de şcoli.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a pus capăt regimului fanariot şi a produs revenirea
la domniile pământene.

Organizarea de stat

Domnia şi instituţiile statului

Domnii erau numiţi direct de către Poartă, din rândul familiilor influente româneşti
sau greceşti. Numirea era confirmată la caţiva ani de domnie, în funcţie de aducerea
la îndeplinire de către noul domn a angajamentelor asumate faţă de turci. Este şi
motivul pentru care într-o primă fază, domniile erau foarte scurte. Începând cu anul
1802 a fost dobândită o anumită stabilitate politică prin introducerea hatişerifurilor,
care stabileau durata domniei la 7 ani cu posibilitatea înlocuirii domnului pentru
greşeli grave. Ulterior, durata unei domnii a scăzut la 3 ani, reînnoirea ei fiind
posibilă numai după plata unei importante sume de bani numită mucarer. Domnii se
puteau schimba dintr-o ţară în alta, ca urmare a plăţii mucarerului.
Epoca fanariotă se caracterizează printr-o impresionantă succesiune de domni (40 în
Ţara Românească, 36 în Moldova), putând fi împărţită în două perioade: 1716-1770,
cand domnii au provenit, în majoritate, din familii româneşti (Racoviţă, Ghica,
Calimachi); 1770-1821, cand la tron s-au impus domni proveniţi din familii greceşti
(Caragea, Ipsilanti, Suţu, Mavrogeni, Ruset). Domnul avea dreptul să numească şi să
destituie dregătorii, să elibereze paşapoarte şi să înfiinţeze târguri şi sate.
Noi dimensiuni au căpătat atribuţiile legislative ale domnului din momentul în care
pravilele au început să fie întărite prin hrisoave domneşti. Domnul era judecător
suprem, statut în temeiul căruia audia pricini de orice fel, civile sau penale, laice sau
ecleziastice, şi exercita dreptul de instanţă supremă de apel.
Pe plan extern, prerogativele domnului erau limitate de puterea suzerană, iar, după
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), şi de protectoratul Rusiei. Domnul nu avea
dreptul de a face politică externă proprie, de a încheia tratate, de a declara război
sau de a acredita soli.
Sfatul de obşte era convocat de domn fiind alcătuit dintr-un număr restrâns de clerici
şi boieri de obşte (în opoziţie cu cei de divan). În ceea ce priveşte competenţa,
aceasta se referea la legislaţia ordinară şi la codificare, stabilirea impozitelor,
probleme curente ale cârmuirii şi administrării ţării. În materia executării hotărârilor,
Anaforaua sfatului răspundea prin propuneri la problemele înscrise în actul domnesc
de convocare pe baza ei, domnul emiţând un hrisov, dacă îşi însuşea soluţiile propuse,
împreună cu propriile sale amendamente.
Divanul domnesc. Sfatul sau Divanul domnesc numit şi Divanul Prinţipatului Valahiei
sau Divanul Moldovei era alcătuit exclusiv din dregători, boieri mari, divaniţi, în mod
tradiţional în număr de 12, numiţi de domn . Locurile erau încredinţate cu precădere
boierilor greci, de unde şi duşmănia surdă dintre aceştia şi boierii pământeni.
Până la introducerea Regulamentelor Organice, Divanul avea atribuţii judecătoreşti,
executive şi legislative. După adoptarea Regulamentelor Organice, care de altfel au
consacrat separaţia puterilor în stat, Divanul domnesc a rămas numai cu atribuţii
judecătoreşti, acţionând ca o adevărată instanţă supremă.

Organizarea administrativă

Ţara Românească era împărţită în 17-18 judeţe, iar Moldova în 16-19 ţinuturi.
Reforma lui Constantin Mavrocordat, a introdus noi diviziuni administrative – plasele
(plaiurile, în zonele de munte), conduse de zapcii sau vătafi de plai (în Ţara
Românească) şi ocoalele (în Moldova). În Ţara Românească, judeţele erau grupate în
trei mari unităţi geografice: Oltenia istorică (având în frunte un ban cu resedinţa la
Craiova), Ţara de Sus şi Ţara de Jos, conduse de un mare vornic şi un mare logofăt.
Numărul dregătorilor s-a triplat în timpul fanarioţilor deoarece vânzarea funcţiilor
devenise o importantă sursă de venituri.
Secretarul turc al domnului, numit divan-efendi, exercita un rol important în
administraţie prerogativele sale întinzându-se de la înfăţişarea firmanelor emise de
sultan până la asumarea unor importante atribuţii judecătoreşti. Acesta răspundea de
judecarea şi arbitrarea pricinilor dintre pământeni şi supuşii otomani.
Capuchehaia era reprezentantul diplomatic al domnului la Poartă (iniţial pământean,
ulterior grec) fiind intermediar între domn, dregătorii otomani şi lumea bancară de la
Constantinopol; avea printre atribuţii plata birului, achitarea peschesurilor etc.
Organizarea armatei

Armata constituia mai mult o forţă simbolică dată fiind dizolvarea oştirii pământene şi
era alcătuită din:
 garda personală de arnăuţi a domnitorului;
 oastea dinăuntru, destinată menţinerii ordinii publice; poliţia celor două capitale
era asigurată de agie;
 oastea dinafară, creată pentru păstrarea hotarelor.
Datorită insuficienţei obiectivelor, domnii au fost obligaţi să apeleze la formaţiunile
neregulate de voluntari, cum au fost pandurii în Oltenia care erau scutiţi de dări şi
exercitau funcţia de miliţie teritorială, putând fi activaţi în timp de război.

Organizarea bisericii

Biserica din Principate se afla sub jurisdicţia Patriarhiei de la Constantinopol. Această

dependenţă s-a accentuat în sec. al XVIII-lea, cand domnii fanarioţi au supus-o
procesului de grecizare, prin numirea de ierarhi greci.
Autoritatea tutelară reală a rămas Domnul, el fiind cel care alegea şi confirma
mitropoliţii şi episcopii. Sinodul lua cele mai importante hotărâri dispunând de
dreptul de legiferare în materie ecleziastică.
Organele judiciare bisericeşti puteau lua decizii de afurisenie (pentru laici) şi
caterisire sau excludere (pentru clerici). Episcopii exercitau justiţia ecleziastică atât
în materie religioasă, cât şi civilă, mai ales în cazurile care priveau căsătoria, divorţul
şi moştenirea. Mitropoliţii şi episcopii aveau printre atribuţii autentificarea
documentelor (dotale sau testamentare), ceea ce i-a făcut indispensabili sistemului
judecătoresc până la introducerea Regulamentelor Organice.
Biserica ortodoxă era considerată biserică naţională fiind totodată parte integrantă a
ortodoxiei răsăritene.
Mitropolitul ocupa un loc de cinste, alături de domnitor, în Divan, pe care îl prezida
de drept. În situaţia în care judeca singur o cauză, el adresa domnitorului un raport
scris (anafora), prezentându-i faptele şi recomandându-i o soluţie, foarte rar
ignorată.

Sistemul financiar-fiscal

Principala sursă a vistieriei statului era birul, impozitul personal achitat de populaţia
masculină a ţării în vârstă de peste 16 ani, cu excepţia unor categorii privilegiate de
persoane, scutite total sau parţial: boierii, neamurile, posluşnicii şi scutelnicii
(categorii de ţărani care prestau numai pe pământul stăpânilor de moşii).
Povara fiscalităţii revenea în mod aproape exclusiv ţărănimii. Tot în această perioadă
este stabilită şi obligaţia contribuabililor de a plăti rupta, o sumă fixă plătită vistieriei
la anumite termene fixate. Cămara domnului era alimentată din impozitele indirecte
(ocne şi vămi) şi dările în natură: dijmăritul (deseatina), vieritul (gostina), vinăriciul
(vădrăritul).
La nivel central, activitatea financiar-fiscală era condusă de marele vistier. Acesta
era însărcinat cu organizarea şi încasarea dărilor, plata slujbaşilor, plata tributului
către Poartă etc.
În vederea reformării sistemului fiscal şi stăvilirii abuzurilor, Constantin Mavrocordat
şi Alexandru Ipsilanti au înlocuit dările cu o dare anuală fixă pe cap de familie, care
se putea plăti în 4 sferturi, iar în anul 1783 s-a instituit o nouă unitate fiscală – ludea,
aceasta fiind alcătuită dintr-un număr variabil de birnici solidari la plată.

Organizarea judecătorească

În anii 1730-1731, în Ţara Românească, şi 1741-1744, în Moldova, Constantin

Mavrocordat a înfăptuit o adevărată reformă a justiţiei, bazată pe un principiul
revoluţionar care statua că dreptatea e aceeaşi pentru toţi. Aşadar, au fost numiţi
ispravnici în judeţe şi ţinuturi, cu rolul de a judeca pricinile civile indiferent de rang;
în materie penală, competenţa ispravnicilor era redusă la fapte de mică importanţă.
Tot cu această ocazie a fost creată instituţia judecătorilor de profesie, rânduiţi pe
lângă fiecare isprăvnicie, putând judeca şi în lipsa ispravnicilor, fapt ce a constituit
un început în separarea puterilor.
Organizarea judecătorească a fost reformată şi de domnitorul Alexandru Ipsilanti prin
Hrisovul intitulat Pentru rânduiala departamenturilor de judecăţi (ce se regăseşte şi în
Pravilniceasca Condică), elaborat în anul 1775. S-a încercat, pentru prima dată,
organizarea instanţelor judecătoreşti într-un sistem ierarhic, prin delimitarea expresă
a competenţelor diferitelor grade de jurisdicţie şi separarea puterii judecătoreşti de
cea administrativă. Ierarhia instanţelor judecătoreşti instaurată de Ipsilanti includea:
 Divanul domnesc – reprezenta instanţa supremă de judecată, aflată sub conducerea
domnului. Avea competenţă generală în materie civilă şi penală, funcţionând atât ca
primă instanţă, cât şi ca instanţă de apel; aplicarea hotărârilor judecătoreşti ale
Divanului se făcea numai prin dispoziţie domnească, ceea ce echivala cu instituirea
controlului domnesc asupra activităţii judecătoreşti;
 Departamenturile – erau instanţe specializate, care judecau cauze penale sau
civile, atât în fond, cât şi în apel. În număr de patru, trei judecau cauzele de ordin
civil, iar unul (Departamentul vinovaţilor) pe cele de drept penal. Erau alcătuite din
logofeţi care aveau cunoştinţe juridice şi experienţă în materie – precursorii
judecătorilor de profesie, salarizaţi de către stat; Departamentul boierilor veliţi
judeca în primă instanţă procesele dintre boieri şi, în apel, hotărârile celorlalte
departamente; în cele două ţări funcţionau şi tribunale speciale care judecau
procesele între localnici şi străini (străinele pricini);
 Judecătorii – funcţionau în judeţe şi ţinuturi, având competenţa de a judeca
cauzele civile dintre ţărani, precum şi unele pricini penale mai uşoare; la nivelul
fiecărui judeţ sau ţinut era numit câte un judecător, ajutat de un logofăt.

Dreptul românesc în epoca fanariotă

Instituţiile dreptului privat

În perioada de destrămare a feudalismului, condiţia juridică a persoanelor nu era mult

diferită faţă de epoca anterioară. Membrii clerului şi-au păstrat aproape în întregime
poziţia privilegiată. În ultima fază a feudalismului, orăşenii capătă o poziţie tot mai
proeminentă, elaborându-se legiuiri care să le reglementeze drepturile; meşteşugarii
aveau organizaţii proprii cu epitropi şi regulamente. Ţăranii liberi, moşneni în Ţara
Românească şi răzeşi în Moldova, îşi păstrează în general poziţia socială în faţa
asalturilor marii boierimi asupra proprietăţii lor.
Dependenţa personală a fost abolită prin reformele lui Constantin Mavrocordat, din
1746 în Ţara Românească şi 1749 în Moldova. Astfel, producătorii direcţi au devenit
persoane libere sub raportul capacităţii de drept, desfiinţându-se legarea lor de
pământul pe care îl lucrau şi dreptul stăpânului de a dispune de persoana lor.
Totodată, se recunoştea capacitatea de drept a clăcaşului, limitând doar capacitatea
de exerciţiu prin interzicerea părăsirii moşiei.
O serie de patente şi ordonanţe succesive au contribuit în Transilvania, la modificarea
situaţiei iobăgimii cu scopul de a ameliora raporturile lor cu stăpânii domeniilor.
Împăratul Iosif al II-lea (prin actele normative din 1783 şi 1785) a luat măsuri decisive
pe calea desfiinţării dependenţei personale prin consacrarea libertăţii oricărui iobag
de a se căsători, a învăţa şi exercita arte şi meserii, precum şi de a dispune de
bunurile proprietate a sa.
Capacitatea juridică a femeilor a rămas în continuare mult redusă, participarea lor la
viaţa publică fiind exclusă.
Fundamentul reglementării dreptului de proprietate l-au constituit atât legiuiri ample
cu caracter de cod - Calimach, Caragea, cât şi legiuiri speciale - conturi, urbarii,
hrisoave, manuale juridice dar şi unele norme bizantine.
Codul Calimach definea bunurile ca fiind tot ce nu este persoană şi slujeşte spre
întrebuinţarea oamenilor şi puteau fi publice sau private. În funcţie de natura lor,
bunurile erau clasificate în: trupesti şi netrupesti, mişcătoare şi nemişcătoare,
fungibile şi nefungibile, principale şi accesorii.
Dobândirea bunurilor putea fi:
 originală - ocupaţiunea, desţelenirea;
 derivată – moştenirea, donaţia.
Potrivit Codului Calimach, erau izvoare ale obligaţiilor:
 legea;
 tocmeala – contractul;
 vătămarea adusă cuiva - delictul.
Dovada obligaţiilor se putea face prin orice mijloc de probă, dar începând cu cea de-a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea capătă o preponderenţă tot mai mare actele
scrise întocmite de oficialităţi.
Garanţiile obligaţiilor puteau fi:
 personale - cu intervenţia chezaşilor;
 reale - prin zălogiri, de regulă pământuri.
Neîndeplinirea obligaţiilor atrăgea răspunderea civilă, al cărei caracter personal s-a
accentuat în această perioadă.
Neglijenţa sau uşurinţa în îndeplinirea obligaţiilor precum şi cazurile de prejudicii
cauzate cu intenţie atrăgeau răspunderea delictuală, executarea putând fi făcută nu
doar asupra bunurilor, ci şi asupra persoanelor, care uneori erau obligate să-şi achite
datoria prin muncă.
Stingerea obligaţiilor se putea realiza atât prin compensaţie, cât şi prin plată, însă
puteau interveni şi novaţiunea, confuziunea ori dispariţia obiectului contractului.
Contractele au fost amplu reglementate atât în Codul Calimach, cât şi în Legiuirea
Caragea, punându-se accent în special pe vânzare, închiriere, arendă, schimb,
depozit, comodat, mandat, sechestru, chezăşie, zălog.
Contractele se clasificau, după forma lor, în scrise şi nescrise, iar, în funcţie de
efectele lor, se împărţeau în unilaterale şi bilaterale. Cu referire la condiţiile de
existenţă şi validitate a contractelor, pentru prima dată în legislaţia noastră,
referindu-se la capacitate ca element esenţial al contractului, Codul Calimach statua
că tot omul se socoteşte vrednic de a-şi castiga drituri, dar în condiţiile legii.
Principiul cauzei licite este introdus pentru prima oară de Codul Caragea. Potrivit
acestuia, un contract nu se putea încheia în mod valabil împotriva dispoziţiilor legii şi
bunelor moravuri.
Codul Calimach prevede ca fiind elemente ale contractului de vânzare-cumpărare:
acordul de voinţă, un obiect aflat în comerţ şi un preţ.
Un nou element în definirea actului de vânzare-cumpărare îl introduce Legiuirea
Caragea şi anume posibilitatea primirii în schimb a unui alt obiect, cu condiţia ca
preţuirea lui să se fi făcut în bani.
Pravilniceasca condică prevedea ca fiind cauze de nulitate ale contractelor de
vânzare-cumpărare: viciile de consimţământ izvorate din incapacitate sau utilizarea
forţei, eroarea asupra materiei lucrului cumpărat sau lipsa de publicitate a actului.
Manualul lui Donici prevedea expres modalităţile de încheiere ale actului de vânzare-
cumpărare. Astfel, vânzarea se putea încheia fie în formă scrisă, fie în formă orală;
imobilele şi robii se puteau vinde numai prin contract scris. Totodată, s-a admis
stricarea vânzării atunci când preţul reprezenta mai puţin de jumătate din valoarea
reală a lucrului (leziunea).
Codul Calimach definea mandatul ca fiind tocmeala prin care cineva primeşte asupra
sa o treabă poruncită de altul în numele aceluia spre purtare de grijă.
În ceea ce priveşte contractul de împrumut, Pravilniceasca Condică sau Mica rânduială
juridică, întocmită în 1775 din porunca lui Alexandru Ipsilanti, dar intrată în vigoare
cinci ani mai târziu, prevedea forma scrisă şi prezenţa a trei martori, pentru ca
debitorul să nu poată tăgădui înscrisul prin care este menţionat împrumutul. Dobânda
legală era fixată la 10% cu interzicerea anatocismului (dobânda la dobândă) şi a
cametei.
Familia îşi păstrează în această perioadă caracterul ei tradiţional, copiii părăsind casa
părintească după căsătorie, excepţie făcând mezinul, ce moştenea, de regulă,
căminul.
Libertatea căsătoriei era mult îngrădită prin faptul că actul era hotărât de părinţi;
desfacerea logodnei atrăgea sancţiuni canonice şi juridice; diferenţele de rang social
sau de confesiune religioasă afectau, de asemenea, libertatea căsătoriei.

Dreptul penal

În perioada fanariotă, dreptul penal se evidenţiază printr-o puternică notă de

conservatorism, moştenită din legiuirile anterioare, dar treptat, au fost introduse
elemente reformatoare. Infracţiunile (vinile) au continuat să fie clasificate în mari şi
mici.
Pedeapsa capitală a cunoscut o evidentă regresie, fiind înlocuită din ce în ce mai des
cu pedepsele privative de libertate (ocna, temniţa). S-a realizat o trecere treptată de
la pedepsele expiatorii care urmăreau ispăşirea vinei, la pedepsele educative care
urmăreau reeducarea făptuitorului. Confiscarea averii a fost interzisă tacit de către
Criminaliceasca Condică din Moldova, prin omisiune. Se aplicau şi pedepse accesorii,
spre exemplu degradarea civică a celor condamnaţi pentru crime şi fapte grave,
dintre care boierii îşi pierdeau rangul şi dregătoria, fiind scoşi din efectivele
Arhondologiei (Condica oficială a rangurilor boieresti).
În această perioadă se păstrează caracterul discriminatoriu al pedepselor, făcându-se
diferenţieri radicale, în funcţie de situaţia socială a făptuitorului (spre exemplu,
boierii nu erau pedepsiţi cu închiderea la groapa ocnei, ci cu surghiunul la mănăstire).
Influenţele europene au făcut ca dreptul penal să sufere transformări importante,
prin introducerea de noi principii moderne:
 individualizarea răspunderii penale ce implica personalizarea pedepsei şi
excluderea răspunderii familiale;
 legalitatea incriminării şi a pedepsei;
 respectarea libertăţii individuale, prin arestarea cu forme legale, cercetarea fără
tortură şi interzicerea detenţiei preventive prelungite;
 aplicarea pedepsei după judecată, printr-o hotărâre motivată;
 umanizarea pedepselor, prin excluderea pedepsei cu moartea şi a pedepselor
mutilante şi prin „îmblanzirea” sistemului penitenciar.

Procedura de judecată

Dreptul procedural din Ţara Românească şi Moldova a suferit importante modificări

prin reforma judiciară a lui Constantin Mavrocordat. S-a acordat o atenţie sporită
procedurii scrise şi organizării arhivelor instanţelor de judecată. Hotărârea era
redactată în două exemplare, unul pentru arhiva judecătoriei, iar al doilea se înmâna
părţii care câştigase procesul.
Indiferent de cauză, civilă sau penală, se aplică una dintre cele două forme
procedurale: cea scrisă - solemnă, şi cea orală - sumară.
Organizarea judiciară introdusă de Alexandru Ipsilanti aduce un plus de formalism în
procedura scrisă (acţiune, jurnal de sedinţe, hotărâri, condici) şi înfiinţează condicile
în care se copiau hotărârile în ordine cronologică, un exemplar fiind trimis, lunar,
domnitorului spre verificare.

Declinul dreptului cutumiar şi progresele dreptului scris

În perioada 1711-1821, legislaţia scrisă a dobândit o însemnătate tot mai pronunţată

în raport cu dreptul cutumiar. Dat fiind faptul că pravilele nu cuprindeau soluţii
pentru toate cazurile apărute în practică, în 1797, Alexandru Ipsilanti a înfiinţat
Logofeţia de obiceiuri, însărcinată să culeagă normele de drept consuetudinar.
Confruntaţi cu neajunsurile unor sisteme legale multiple, în anii ’60-’70 ai secolului al
XVIII-lea, domnii au luat primele măsuri de unificare a acestora şi au procedat la o
reformă generală a normelor şi procedurilor judiciare.
Menţionăm cele mai importante codificări:
 Capetele de porunci (1714 – Muntenia) – întocmite de mitropolitul Munteniei, Antim
Ivireanul, în vederea reglementării uniforme a materiei succesiunilor, redactarea
testamentelor intrând în competenţa exclusivă a clerului. Această lucrarea
reprezenta un îndreptar pentru preoţi şi diaconi privind condiţiile de întocmire a
testamentelor;
 Codul lui Mihai Fotino (1765 – Muntenia) – a reprezentat prima încercare de
codificare, întocmită de juristul Mihai Fotino din porunca domnitorului Ţării
Româneşti, Ştefan Racoviţă; avea ca izvoare Basilicalele, lucrările lui Matei Vlastares,
Constantin Armenopol şi obiceiul ţării;
 Pravilniceasca condică (Manualul de legi – 1780 – Muntenia) – a fost redactată din
porunca lui Alexandru Ipsilanti, domnitorul însuşi colaborând la întocmirea şi
redactarea lucrării. Pravilniceasca condică a reprezentat un cod complet de legi ce
reglementa organizarea instanţelor judecătoreşti şi procedura judiciară având ca
izvoare Basilicale, Obiceiul pământului, jurisprudenţa (poveţele) şi doctrina juridică
modernă rezultată din opera lui Montesquieu şi Beccaria.
 Sobornicescul hrisov (1785 – Moldova) – dat de Alexandru Mavrocordat, cuprinde
două hrisoave domneşti de întărire a unor anaforale ale Sfatului de obşte şi anume un
hrisov din 14 august şi unul din 12 septembrie 1785, ambele având scopul de a linişti
frământările ţărăneşti pe fondul abuzurilor boierilor. Legiuirea prevede interzicerea
„daniilor facute de cei saraci şi de jos celor bogati şi puternici”. Lucrarea constituie o
legiuire specială, prima parte cuprinzând dispoziţii referitoare la danii de moşii, vii,
case, locuri de case etc. pentru care urma să se aplice dreptul de protimis şi prin care
se urmărea protecţia răzeşilor de cei care vroiau să le ia proprietăţile, iar partea a
doua era alcătuită din norme privitoare la ţigani, situaţia lor, căsătoriile dintre robii
ţigani, căsătoriile dintre moldoveni şi ţigani etc.
 Pandectele lui Toma Carra (1806 – Moldova) – redactată de către paharnicul Toma
Carra, la porunca domnului Alexandru Moruzi, lucrarea era destinată să se constituie
într-un cod civil, fiind structurată în trei părţi: persoane, lucruri şi acţiuni. Moartea
autorului a împiedicat finalizarea lucrării, neputând fi terminată decât prima parte
referitoare la persoane.
 Manualul juridic elaborat de Andronache Donici (1814 – Moldova) – tipărit la
tipografia mitropoliei din Iaşi, manualul cuprinde dispoziţii de drept civil şi penal,
organizare judecătorească şi procedură civilă. Manualul juridic al lui Andronache
Donici s-a aplicat în Moldova, până la intrarea în vigoare a Codului Calimach – 1817.
Manualul a avut drept model Codul civil francez din 1804 şi Codul civil austriac din
1811.
 Codul civil al lui Scarlat Calimach (1817 – Moldova) – numit şi Codul Calimach sau
Codica Ţivilă a Moldovei, a fost publicat în două ediţii. Ediţia din 1 iunie 1817 a fost
redactată în limba greacă, iar cea din 1833 în limba română. Codul a reprezentat o
sinteză a tot ceea ce era mai valoros în domeniul dreptului civil pentru epoca
respectivă, având ca izvoare Codul civil francez de la 1804 şi Codul civil austriac de la
1811. Ideea alcătuirii codului aparţine domnitorului Alexandru Calimach (1795-1799),
dar a fost pusă în practică de fiul său, Scarlat Calimach (1812-1819).
 Legiuirea lui Caragea (1818 – Muntenia) - întocmită şi publicată în anul 1818, din
ordinul domnitorului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a intra în
vigoare cu un an mai târziu, s-a aplicat, ca şi Codul Calimach, până la intrarea în
vigoare a Codului civil roman (1 decembrie 1865). Autorii Legiuirii au fost: logofătul
Nestor, care a fost primul profesor ce a predat dreptul în limba română, Athanasie
Hristopol şi stolnicii Constantin şi Ioniţă Bălăceanu. Deşi a avut ca fundament şi unele
coduri europene ale vremii (în special dispoziţiile Codului civil napoleonian din 1804
referitoare la contracte şi moşteniri), principala sursă de inspiraţie a Legiuirii au
constituit-o obiceiul pământului şi pravilele mai vechi (Pravilniceasca Condică). Cele
şase părţi ale Codului Caragea erau intitulate: partea întâia – pentru obraze
(persoane), partea a doua – pentru lucruri, partea a treia – pentru tocmeli
(contracte), partea a patra – pentru daruri (donaţii) şi moşteniri, partea a cincea –
pentru vini, partea a şasea – despre ale judecăţilor.
Curs conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

STATUL ŞI DREPTUL ÎN EPOCA MODERNĂ (1789-1918)

Începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, în special în Occident, s-au constituit

noile direcţii prioritare de evoluţie a societăţii: eliberarea gandirii de dogmele
religioase, criza sistemului de valori întemeiate pe privilegii, ideea de egalitate în
faţa legii, afirmarea economiei de piaţă şi a burgheziei. Renaşterea, una din cele mai
înfloritoare epoci din istoria Europei secolelor XIV-XVII, caracterizată printr-o mare
efervescenţă culturală, a avut ca esenţă Umanismul. Secolele XVIII-XIX au fost
martore ale revoluţiei ştiinţifice şi industriale, tranziţiei de la guvernarea absolutistă
la cea participativă mai întai în Olanda şi Anglia, apoi în Franţa şi America de Nord.
Atât epoca înfloritoare a Renaşterii, cât şi epoca modernă care i-a urmat au înscris în
istoria gândirii umane o preocupare acccentuată şi prioritară pentru rezolvarea
problemelor politice şi juridice. Gândirea fecundă a generaţiei lui Niccolo Machiavelli,
Thomas Hobbes, John Locke, Montesquieu, J.J. Rousseau, Cessare Beccaria a pregătit
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, document istoric care a fundamentat
biruinţa drepturilor individuale din epoca modernă.
Trecând printr-o serie de crize revoluţionare, lumea occidentală, s-a transformat
structural în secolul al XIX-lea, ajungând la maturitate sub influenţa ideilor Revoluţiei
franceze din anul 1789. Deşi anul 1815 a pus capăt expansiunii republicane,
evenimentele din anii 1830 şi 1848 au frământat întreaga Europă, fapt ce a
determinat apariţia unor curente şi orientări noi în evoluţia statelor şi imperiilor
existente.
O „revoluţie” în domeniul juridic s-a înregistrat concomitent cu revoluţia politică şi
revoluţia economică, această schimbare cuprinzând atât legislaţia cât şi instituţiile de
drept.
Odată cu promovarea conceptului de stat de drept, a câştigat teren preocuparea
pentru constituirea unui sistem juridic pus în slujba apărării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.

Modelul francez de guvernare. Codul civil napoleonian

Încercări de codificare înainte de Napoleon Bonaparte

Dreptul fracez vechi, anterior Revoluţiei de la 1789, era lipsit de unitate. La sfârşitul
secolului al XV-lea, regii Franţei au ordonat adunarea, redactarea, uniformizarea şi
codificarea dreptului consuetudinar în lucrări oficiale scrise. Prima încercare notabilă
a fost făcută în timpul lui Ludovic XIV (1643-1715), de către ministrul său Colbert. În
ajunul Revoluţiei, diversitatea era încă deplină, menţinută prin rezistenţa tradiţiilor
locale ale provinciilor. În scrierile sale, marele scriitor şi filosof Voltaire ridiculiza
mulţimea de cutume care se schimbă ori de câte ori diligenţele îşi schimbă caii, astfel
că în preajma Revoluţiei ideea reformei justiţiei şi a codificării legislative se impunea
tot mai mult.

Marea Revoluţie Franceză.

Fiind incapabil să-şi reformeze propriul regim absolutist, regele Ludovic al XVI-lea a
convocat în 1789 Adunarea Stărilor Generale, formate din nobilime şi cler ca stări
privilegiate, şi „starea a treia” (burghezia şi ţărănimea) ce reprezenta 96% din
naţiune. Tocmai de aceea, starea a treia s-a despărţit de nobilime şi cler declarându-
se Adunare Naţională Constituantă. După răscoala Parisului şi căderea Bastiliei ce a
avut loc la 14 iulie 1789, Adunarea a adoptat Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului care a constituit preambulul Constituţiei din 1791.
Prezentăm câteva dintre prevederile acestui document istoric:
 Art. 1: Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi.
 Art. 2: Scopul oricărei asocieri politice este păstrarea drepturilor naturale şi
imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi
rezistenţa la opresiune.
 Art. 10: Nimeni nu poate fi hărţuit pentru opiniile sale, chiar religioase, atâta timp
cât manifestarea sa nu tulbură ordinea publică stabilită de lege.
 Art. 11: Libera circulaţie a gândurilor şi a opiniilor este unul dintre drepturile cele
mai preţioase ale omului: orice cetăţean poate, deci, vorbi, scrie, tipări liber, fără a
răspunde pentru abuzul acestei libertăţi, exceptând cazurile determinate prin lege.
 Art. 17: Proprietatea fiind un drept inviolabil şi sacru, nimeni nu poate fi lipsit de
ea, decât în caz de utilitate publică legal constituită şi cu condiţia unei juste şi
prealabile despăgubiri.
Aşadar, prin Declaraţia drepturilor omului, Marea Revoluţie Franceză a realizat
biruinţa drepturilor individuale, în spetă, libertatea politică şi civilă. Cele două
principii introduse în dreptul modern de Revoluţia franceză sunt participarea
individului la viaţa politică a naţiunii şi autonomia voinţei individuale în actele dintre
particulari. Aceste principii au stat la baza Codului civil francez şi a celui român din
secolul al XIX-lea.
Potrivit Constituţiei din 1791, suveranitatea emană de la popor, puterea legislativă
aparţinând unei Adunări unicamerale, cu drept de iniţiativă, de amendare şi adoptare
a legilor. Fiind independentă faţă de rege, Adunarea exercita controlul asupra puterii
executive în virtutea dreptului de interpelare a miniştrilor.
Monarhul, care reprezenta puterea executivă alături de miniştri, era iresponsabil şi
inviolabil, toate actele sale fiind contrasemnate de miniştrii de resort. Regele avea
drept de veto, dar nu-l putea folosi decât o singură dată pe parcursul a două
legislaturi. Puterea judecătorească îi era retrasă. Prin Constituţia din 1791 s-a
instaurat în Franţa regimul monarhiei constituţionale, în virtutea căruia locuitorii ţării
şi-au transformat statutul juridic din supuşi ai monarhului absolut în cetăţeni ai
statului democratic.
În 1793, Convenţia Naţională, a adoptat Constituţia Anului I, după care puterea a fost
preluată de Convenţia republicanilor moderaţi, numiţi girondini.
În 1799 s-a instaurat ca formă de guvernământ Consulatul, ce reprezenta de fapt o
dictatură personală a generalului Napoleon Bonaparte, deşi noua Constituţie a anului
VIII menţinea, formal, instituţiile democratice de conducere politică.
Napoleon Bonaparte organizează în 1802 un plebiscit prin care a fost declarat Consul
pe viaţă. Mai apoi, instituie monarhia ereditară, Senatul proclamându-l, în 1804,
împărat al francezilor sub numele de Napoleon I.
Rezultat al cuceririlor din perioada Revoluţiei, Imperiul napoleonian s-a menţinut
până la abdicarea împăratului, în 1815. Atât Revoluţia franceză cât şi domnia lui
Napoleon au lăsat însă urme adânci în istoria Europei, libertatea individului şi
participarea cetăţenilor la viaţa publică fiind câteva dintre principiile preluate de
programele revoluţionare din secolul al XIX-lea, inclusiv de cele ale românilor.

Opera legislativă a lui Napoleon. Codul Civil Francez

Bun cunoscător al istoriei Romei, Napoleon Bonaparte, era adeptul concepţiei romane
că ceea ce se cucereşte cu sabia trebuie cucerit a doua oară cu plugul şi cu legea.
Opera sa legislativă a fost contradictorie. Pe de o parte, instituindu-se un stat
centralizat şi autoritar în care era suprimată autonomia administraţiilor locale,
libertăţile politice au fost sever îngrădite iar pe de altă parte, noul regim imperial a
rămas moştenitorul transformărilor radicale suferite de dreptul public şi cel privat în
sensul că libertatea şi proprietatea individuală au primit o protecţie sigură, s-a
proclamat egalitatea persoanelor, pământul a fost eliberat de sub povara
nenumăratelor drepturi feudale care îl încătuşau şi a reintrat în libera circulaţie,
căsătoria a fost secularizată şi sustrasă puterii bisericeşti, egalitatea succesiunilor a
fost asigurată prin suprimarea privilegiilor de masculinitate şi de primogenitură.
Revoluţia a reluat ideea elaborării unui Cod civil, redactat în 1801 de Convenţie şi
promulgat de Napoleon în 1804. Codul civil francez sau Codul Napoleon a fost primul
cod important din Europa, cu un imens răsunet în legislaţiile foarte multor state: în
Belgia, Olanda, Spania ajungând chiar şi în Japonia şi Brazilia. În 1865, Codul civil
francez a devenit modelul Codului civil român, intrat în vigoare în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza.
Napoleon I a dat Franţei o nouă organizare judiciară, în conformitate cu împărţirea sa
în departamente, arondismente, cantoane şi comune. Cea mai înaltă instanţă de
judecată era Curtea de Casaţie a Franţei, organizată pe două secţii: civilă şi penală.
În departamente funcţionau Curţile de apel, în arondismente Tribunalele civile şi în
subdiviziunile acestora (cantoanele) funcţionau Judecătorii de pace.
Judecarea proceselor penale cădea în sarcina unor instanţe speciale: Curţile de
justiţie criminală în departamente, instanţele de Poliţie corecţională în arondismente
şi Tribunalele de canton în cantoane. Caracterul despotic al regimului imperial şi-a
găsit oglindirea şi în legislaţia penală, concretizată în Codul de procedură penală
(1808) şi Codul penal (1810).
Pedepsele se administrau în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante,
ajungându-se până la pedeapsa capitală pentru delictele politice.
Fiind convins de importanţa reglementării juridice a raporturilor sociale, împăratul a
numit în 1800 o comisie de jurişti însărcinată să redacteze proiectul unui cuprinzător
Cod Civil, pentru a-l aşeza la temelia noului edificiu social. Aşa s-a născut Codul
Napoleon din 1804, devenit Codul civil francez. Doi ani mai târziu i-a urmat Codul de
procedură civilă, iar în 1807 Codul comercial.
La dezbaterea proiectului Codului civil a participat însuşi împăratul. Codul număra
2281 de articole şi urma, ca plan, ordinea Instituţiilor lui Iustinian: persoane, bunuri,
succesiuni, obligaţii şi contracte, în final fiind adăugate privilegiile, ipotecile şi
prescripţia.
Socotită drept sorgintea oricăror libertăţi individuale, proprietatea privată era situată
în centrul reglementării juridice a Codului: nimeni nu poate fi constrâns a ceda
proprietatea sa decât numai pentru cauză de utilitate publică şi în schimbul unei
juste şi prealabile despăgubiri; era preluat astfel, sub formă de dispoziţie de lege,
unul din principiile esenţiale ale Declaraţiei Drepturilor Omului.
Bunul privat era un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Potrivit Codului civil, dreptul
de proprietate funciară cuprindea solul, inclusiv apele care-l străbăteau, subsolul,
precum şi spaţiul aerian corespunzător fondului. Dreptul de proprietate se dobândea
pe calea moştenirii legale şi testamentare. Proprietatea se putea dobândi şi prin
prescripţie achizitivă sau uzucapiune. Acţiunea de revendicare era considerată
imprescriptibilă.
În materia obligaţiilor, erau legiferate libertatea contractuală şi forţa obligatorie a
contractului, amândouă fiind întemeiate pe principiul autonomiei de voinţă. În acest
sens, potrivit Codului civil francez convenţiile legal încheiate aveau putere de lege
pentru cei care le-au încheiat; ele nu puteau fi revocate decât prin consimţământul
natural sau pentru cauzele autorizate de lege; ele trebuiau a fi executate cu bună
credinţă.
Câteva texte ale Codului Napoleon se referă la delicte şi cvasidelicte în materie de
răspundere contractuală. Potrivit Codului, orice faptă a omului care pricinuieşte
altuia o pagubă, obligă pe acela din a cărui culpă a fost provocată să o repare.
Intenţionată, fapta atrăgea răspunderea civilă delictuală, neglijenţa reprezentând un
semidelict.
Obligaţiile erau înzestrate cu o acţiune în justiţie prin care se asigura executarea lor
forţată în cazul în care debitorul nu executa de bunăvoie pretenţiile creditorului.
Totodată, Codul punea la dispoziţia creditorului garanţii personale (cauţiunea terţilor)
şi reale (garantarea cu bunurile debitorului).
Codul Napoleon a acordat importanţă şi organizării familiei, care se constituia prin
căsătorie, transformată într-o instituţie civilă, reprezentând un adevărat contract
civil. Căsătoria trebuia să îndeplinească anumite condiţii de fond: deosebirea de sex,
pubertatea soţului şi nubilitatea soţiei (vârsta maturaţiei funcţiilor sexuale), fixate la
18 şi, respectiv, 15 ani (cu excepţia dispenselor), consimţământul viitorilor soţi, cât şi
consimţământul părinţilor (pentru băiatul până la 25 de ani şi fata până la 20 de ani).
O condiţie de formă era celebrarea căsătoriei înaintea ofiţerului de stare civilă şi a
martorilor.
Încheierea căsătoriei producea efecte între părţile contractante, constând în
îndatoriri: coabitare, fidelitate, ajutor şi asistenţă reciprocă, pe temelia cărora Codul
civil francez a aşezat puterea maritală a soţului (supremaţia bărbatului asupra femeii,
contrară egalităţii dintre părţi). Soţul administra bunurile comune, dar şi pe cele
dotale, aparţinând soţiei, putea intenta acţiune de divorţ pentru adulterul soţiei.
Căsătoria se putea desface prin moartea unuia dintre soţi, prin nulitatea acesteia
declarată de o instanţă, sau prin divorţ.
Divorţul era posibil doar în trei cazuri: adulterul, excese (loviri sau injurii grave) şi
condamnarea unuia dintre soţi la pedepse infamante.
Codul a acordat atenţie numai familiei legitime.
Codul civil francez a abrogat privilegiile succesorale, a acordat moştenirii legale
întâietate faţă de cea testamentară introducând totodată ideea de egalitate în
materie succesorală. Codul a stabilit următoarele clase de moştenitori: legitimi
(descendenţi, ascendenţi şi colaterali în ordinea vocaţiei succesorale), naturali, soţul
supravieţuitor şi statul. Codul Napoleon recunoştea şi succesiunea testamentară, pe
lângă cea legală, dar nu acorda testatorului o deplină libertate, impunându-i anumite
obligaţii faţă de rudele mai apropiate (descendenţi şi ascendenţi legitimi), cărora
trebuia să le transmită o parte din moştenire (aşa-numita rezervă testamentară).
Din ordinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, juriştii români îl traduc şi cu mici
modificări, îl pun în vigoare la 1 decembrie 1865, dispoziţiile sale putând fi găsite
până târziu, în legislaţia civilă românească.

Anglia-de la marea cartă a libertăţii la Parlamentul făuritor de legi

Common Law

Ca pretutindeni, şi în Anglia mai întâi a existat cutuma. În epoca regilor anglo-saxoni

(secolele V-XII) nu existat un corp de jurişti care să alcătuiască din mulţimea
cutumelor un cod de legi valabil pentru întreaga naţiune britanică. Legislaţia a primit
un semnificativ imbold prin cucerirea daneză de la începutul secolului XI însuşi
cuvântul law (lege) fiind de origine daneză. Încă din secolul X a avut loc unificarea
definitivă a Angliei într-un regat, fapt ce a facilitat unificarea legislaţiei.
Legea comună pentru întreaga Anglie a fost elaborată de jurişti de profesie de la
Curtea regală sub formă de Cod în timpul dinastiei Plantageneţilor, fondată de regele
Henric I în 1154. Încă din timpul dinastiei daneze a fost introdus obiceiul constituirii
pe lângă Curtea de judecată regală a comitatelor de oameni liberi ceea ce a deschis
drumul spre viitoarea dezvoltare a curţilor medievale cu juri.

Magna Charta Libertatum

Magna Charta Libertatum a reprezentat primul pas pe calea constituţională fiind

menită să limiteze puterile plenare ale regalităţii, să obţină libertăţi publice şi să
controleze pe rege prin Common Law. Acest document a constituit, de asemenea,
primul pas către principiul parlamentar.
În anul 1215, baronii regatului (feudalii laici), care şi-au asociat şi celelalte stări, cât
şi populaţia Londrei, impun regelui Ioan Fără de Ţară principiul respectării drepturilor
câştigate, extinse generaţiilor viitoare la drepturile tuturor. Acest principiu s-a
întrupat în faimoasa Cartă a libertăţilor engleze.
Principalele sale dispoziţii dădeau expresie conceptului de libertate individuală: „Nici
un om liber nu va fi luat, sau întemniţat, sau deposedat, sau exilat … fără să fie
judecat legal de egalii săi sau de legea ţării”. Plecându-se de la această prevedere, s-
a afirmat chiar că Marea Cartă a prefaţat viitoarea lege cu privire la Habeas Corpus
Act votată de Parlamentul englez în 1679, care a garantat inviolabilitatea persoanei.
Întemeiaţi pe Common Law şi pe Magna Carta, marii jurişti englezi au sprijinit lupta
pentru afirmarea drepturilor Parlamentului în secolul XVI, atunci când Regele Iacob I
şi poporul s-au aflat din nou pe poziţii antagoniste. În numele aceleiaşi Carte, până şi
îndepărtatele colonii americane s-au revoltat împotriva tiraniei metropolei britanice.

Petiţia dreptului. Parlamentul englez

Instituţia care a oferit lumii modelul organizării puterii legislative centrale –

Parlamentul bicameral – s-a născut în Anglia, fiind rezultatul unei aprige şi
îndelungate bătălii dintre absolutismul monarhic şi forţele ce militau pentru
recunoaşterea drepturilor civile.
În timpul domniei regelui Eduard I (1272-1307), supranumit Iustinian al Angliei, nu se
putea vorbi încă de camere din 1265 existând o singură Adunare a stărilor numite şi
comune, denumită şi Înalta Curte a Parlamentului, prezidată de rege. Treptat,
puterea reală a instituţiei a crescut neîncetat, ajungând să fie chemată să voteze
impozite şi să elaboreze legi.
La începutul războiului de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa (1337-1453), cavalerii şi
orăşenii, care până atunci se întruneau separat, au început să-şi ţină şedinţele în
comun eveniment ce a marcat apariţia Camerei Comunelor. Camera Superioară
(Camera Lorzilor) era formată din baronii proprietari ai unei baronii (marea
aristocraţie), îndeplinând şi funcţia de Înaltă Curte de Justiţie.
Dreptul Camerei Comunelor de a iniţia proiecte de legi (bills), îşi are geneza în timpul
domniei lui Henric IV, care începe în 1399.
Henric VIII a întărit, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, regimul monarhiei
absolute, preluând de la regele medieval argumentul fundamentat pe dreptul divin,
principiu pe care-l introduce şi în practica juridică laică, ceea ce face ca funcţiile
Parlamentului să cunoască o reală restrângere.
La începutul secolului XVII, în timpul lui Iacob I şi Carol I, a izbucnit un puternic
conflict între regalitate şi Parlament, care a prezentat Coroanei Petiţia dreptului,
unul din cele mai însemnate acte constituţionale din istoria Angliei, după Magna
Charta. Petiţia afirma principiul garantării libertăţilor individuale împotriva
arbitrariului puterii de stat în acest sens se prevedea în acest document istoric ca
nimeni să nu fie arestat ori despuiat de averea sa decât prin procedură judiciară şi
potrivit legilor în vigoare.
Reacţia regalităţii la prezentarea documentului a fost dizolvarea Parlamentului,
urmată de conflictul armat dintre forţele militare ale regelui şi cele ale Parlamentului
conduse de Oliver Cromwell (1642-1649), conflict încheiat cu victoria acestuia din
urmă. Regele a fost capturat, judecat şi executat. Războiul civil a fost urmat de
proclamarea Commonwealth-ului (Comunitatea politică a legii şi a binelui), în care
funcţionau separarea puterilor în stat -legislativă, executivă, judecătorească,
egalitatea cetăţenilor în faţa legii, protejarea proprietăţii, protejarea drepturilor
civile etc.
În faţa încercărilor de reinstaurare a absolutismului, Parlamentul a adoptat Habeas
Corpus Act (1679), care interzicea orice arestare abuzivă, fără o acuzaţie formulată
expres.
Regele Wilhelm de Orania, a inaugurat în 1688 monarhia constituţională şi s-a angajat
să respecte Declaraţia drepturilor (Bill of Rights). Declaraţia a consacrat supremaţia
legislativă a Parlamentului, recunoscându-i dreptul de a adopta şi de a suspenda
legile.

Naşterea democraţiei nord-americane. Contribuţia sa la biruinţa legilor

Fiind descoperit la sfârşitul secolului XV, continentul american a fost colonizat de

europeni. La începutul secolului al XVII-lea, au fost înfiinţate primele colonii engleze,
care au cunoscut o accelerată dezvoltare economică şi culturală. Lipsa dreptului de
autoguvernare, monopolul comercial instituit de Metropolă, abuzurile administraţiei şi
armatei britanice au determinat hotărârea americanilor de a-şi obţine neatârnarea.
Cele 13 colonii engleze din America de Nord s-au răsculat împotriva Metropolei,
constituindu-se în republica federală şi independentă Statele Unite ale Americii la 4
iulie 1776.
A fost pentru prima dată în istoria modernă a omenirii când, în opoziţie cu monarhiile
din Vechiul Continent, s-au pus bazele unui stat în conformitate cu principiile
iluministe de suveranitate a poporului şi cu drepturile cetăţeanului. Acest eveniment
a marcat profund istoria universală a secolelor XIX şi XX.
În 1774, Congresul General al coloniilor a redactat Declaraţia Drepturilor, care a
prefaţat Declaraţia de independenţă din 1776. Armata condusă de George
Washington, care va deveni primul preşedinte american a reputat succese hotărâtoare
în această perioadă.
Tratatul de pace de la Versailles din 1783 a consacrat independenţa S.U.A.
Declaraţia de independenţă din 1776 prevedea printre altele faptul că toţi oamenii s-
au născut egali şi înzestraţi cu drepturi inalienabile la viaţă, libertate şi fericire.
Constituţia S.U.A. adoptată în 1787 a proclamat principiul suveranităţii poporului, al
proprietăţii, libertăţilor individuale, echilibrului şi controlului reciproc al puterilor. În
temeiul Constituţiei s-au creat structuri de guvernare ce se bazau pe principiul
separării reale a puterilor în stat, cu îmbinarea atribuţiilor de autoritate ale
instituţiilor federale şi locale.
Fiecare stat membru se guverna potrivit propriilor legi, avea un guvernator ales,
instituţii proprii în plan judecătoresc şi financiar. Conducerea federală exercita
atribuţii în planul politicii externe, fiscale şi de apărare, bătea monedă naţională şi
reglementa comerţul Federaţiei.
Fiind republică prezidenţială, S.U.A. are în frunte un preşedinte învestit cu puterea
executivă, ales cu un mandat de 4 ani. Preşedintele este şef al statului şi al
guvernului şi comandant suprem al armatei. Preşedintele are drept de veto, putând
suspenda aplicarea unei legi, situaţie în care el cere o nouă dezbatere a acesteia.
Puterea legislativă aparţine Congresului S.U.A., acesta fiind un parlament bicameral
format din Senat şi Camera Reprezentanţilor. Congresul examinează, aprobă sau
respinge actele de guvernare, votează legile, adoptă bugetul, stabileşte orientarea
politicii externe şi ratifică tratatele internaţionale.
Cea mai înaltă instituţie a puterii judecătoreşti este Curtea Supremă de Justiţie, care
potrivit Constituţiei, veghează la respectarea Constituţiei şi la supremaţia legii.
În 1791 au fost incluse în Constituţie 10 amendamente – Legea drepturilor omului, în
scopul definirii cu o mai multă claritate a drepturilor şi libertăţilor individuale fiind
astfel legiferate: libertatea persoanei, libertatea religioasă, libertatea cuvântului şi a
presei, dreptul de petiţiune, de întrunire şi judecată echitabilă, introducerea
tribunalelor cu juraţi.

Sisteme de drept religioase şi tradiţionale

Aceste sisteme de drept se regăsesc în Asia şi în nordul Africii. Ele prezintă

particularitatea că se adaptează cu mare greutate la relațiile sociale moderne. De
asemenea, majoritatea lor sunt profund religioase.
În cadrul acestei categorii regăsim:
 dreptul islamic;
 dreptul hindus;
 dreptul ebraic;
 dreptul chinez;
 dreptul japonez tradiţional.

Dreptul islamic

Dreptul islamic este astăzi foarte răspândit în Asia Orientală şi în Africa, o importantă
parte a populaţiei lumii fiind adepta acestui sistem. În cazul musulmanilor orânduirea
socială nu poate exclude regulile religioase, aceste două tipuri de reguli coexistând în
societate. În cadrul acestui sistem de drept, principalul izvor este Coranul, alcătuit
din peste 6.000 de versete, dintre acestea, aproximativ 500 fiind reguli de drept. Pe
lângă Coran, dreptul musulman are şi alte izvoare precum: Sunna, Idjima şi Idjitihad.
Sunna este compusă din prezentarea unei sume de fapte săvârşite de profetul
Mohamed. Sunna include şi diferitele formulări atribuite acestuia. Idjima însumează
concepţia învăţaţilor musulmani. Idjitihad reprezintă jurisprudenţa.
Dreptul islamic reglementează exclusiv relaţiile juridice dintre musulmani, raporturile
de drept care au ca subiecte indivizi ce au alte religii fiind supuse unui alt regim
juridic.

Dreptul hindus
Dreptul hindus este răspândit în India şi în alte ţări din Asia de Sud – Est dar şi din
Africa. Sistemul nu reprezintă doar un set de reguli juridice, ci chiar o concepţie
despre viaţă.
Majoritatea locuitorilor din India sunt adepţii hinduismului.
Sistemul dreptului hindus este alcătuit din trei părţi distincte, bine structurate şi
anume: Dharma, Artha şi Kama.
Dharma reprezintă ştiinţa justului. Artha este ştiința politicii şi a utilului prin ea se
putându-se ajunge la dobândirea puterii dar şi la bogăţie. Kama se preocupă de ştiinţa
agreabilului şi plăcutului.
Adepţii hinduismului sunt obligaţi să respecte toate cele trei componente menţionate
anterior, neexistând vreo ierarhizare a acestora.
În cadrul sistem de drept hindus nu se face distincţie între dreptul obiectiv şi dreptul
subiectiv, precedentelor judiciare şi doctrinei nefiindu-le recunoscute rolul de izvor
de drept.
În India, în perioada modernă şi cea contemporană, s-a adoptat o legislaţie laică,
independentă de credinţele religioase ale individului. Datorită colonizării, în India a
fost receptat dreptul englez, însă într-o manieră care respectă specificul ţării. Privind
din această perspectivă, putem considera că dreptul indian s-a integrat în sistemul
anglo – saxon.

Dreptul ebraic

Trebuie făcută o distincţie clară între dreptul israelian (al statului Israel) care se
aplică doar cetăţenilor acestuia, precum şi raporturilor de drept ce se produc numai
pe teritoriul său şi dreptul tradiţional care îi vizează pe toţi cei care sunt de religie
iudaică, indiferent de statul în care aceştia trăiesc.
Anumite domenii au rămas reglementate de dreptul tradiţional, în ciuda modernizării
şi laicizării dreptului israelian această situaţie conducând la numeroase conflicte între
legile civile şi cele tradiţionale. Apar în mod frecvent conflicte de competenţă între
instanţele laice şi cele tradiţionale.
De principiu, problematica statutului personal (căsătoria, divorţul, adopţia) a rămas
în sfera dreptului tradiţional.

Dreptul chinez

Normele juridice reprezentau în concepţia tradiţională a dreptului chinez, un vector

al dezordinii, fiind caracterizate de arbitrariu în ciuda scopului lor declarat de a
asigura ordinea socială şi protejarea valorilor comunităţii.
Potrivit concepţiilor tradiţionale chineze, un bun cetăţean trebuie să trăiască în
asemenea mod încât să nu ajungă să apeleze la justiţia statală exercitată prin
tribunale, eventualele litigii în care acesta este implicat rezolvându-se amiabil, prin
bună înţelegere între părţi.
De asemenea, potrivit concepţiei orientale, nu respectarea dreptului trebuia să fie
principala preocupare a cetăţeanului, ci păstrarea păcii şi a armoniei sociale.
Dreptul modern chinez şi-a câştigat autonomia faţă de concepţia religioasă asupra
societăţii şi deşi la începutul secolului al XX-lea dreptul chinez a suferit influenţa
dreptului sovietic, acesta şi-a păstrat totuşi trăsăturile specifice.

Dreptul japonez tradiţional

Japonia a adoptat un sistem bazat pe coduri după modelul european (filiera germană)
începând cu secolul al XIX-lea, devenind astfel o componentă a sistemului de drept
romano – germanic. În mod tradiţional, populaţia considera că este mai bine să nu se
adreseze tribunalelor pentru soluţionarea litigiilor, optând mai degrabă pentru
concilierile directe, fără implicarea dreptului. În materia persoanelor şi a relaţiilor de
familie s-a păstrat o diferenţă esenţială faţă de reglementările occidentale care au
inspirat dreptul japonez modern.
Sistemul tradiţional japonez a fost influenţat în mare parte de cel tradiţional chinez,
în special de filosofia lui Confucius.

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1821-1918

Începutul epocii moderne în Ţările Române este marcat de Revoluţia de la 1821

condusă de Tudor Vladimirescu, eveniment istoric în care idealurile naţionale s-au
contopit cu idealurile sociale semnificând începutul procesului de renaştere
naţională. Cererile norodului românesc constituie un adevărat proiect de constituţie
unde s-au formulat propuneri şi s-au făcut proiecţii de organizare modernă a societăţii
româneşti, statul urmând a fi o monarhie constituţională, iar domnul trebuind să jure
ca va respecta constituţia. Programul revoluţiei de la 1821 a fost exprimat în mai
multe acte: Proclamaţia de la Tismana, cunoscută şi sub denumirea de Proclamaţia de
la Padeş, dată la începutul revoluţiei, Cererile norodului românesc, Proclamaţia de la
Bolintin, Proclamaţia de la Bucureşti.
Revoluţia de la 1848, ce a antrenat în iureşul ei toate cele trei ţări române a avut un
caracter unitar exprimat, în principal, prin programul ei. Fiind o rezultantă a
acumulărilor succesive pe plan economic, social, politic şi ideologic şi încadrată fiind
în procesul revoluţionar european, Revoluţia de la 1848 a oferit românilor un amplu
program naţional şi social de modernizare a structurilor politico-statale. Programul
Revoluţiei de la 1848 a cuprins principii corespunzătoare concepţiilor şi teoriilor
constituţionale burgheze: monarhia constituţională, principiul separaţiei puterilor în
stat, principiul responsabilităţii ministeriale, principiul inamovibilităţii judecătorilor,
egalitatea tuturor în faţa legii şi în faţa sarcinilor fiscale.
Regulamentele Organice au fost înlocuite prin Convenţia de la Paris, cu o nouă
constituţie care a rămas în vigoare până în anul 1864, când a fost înlocuită de Statutul
Dezvoltator al lui Cuza. Convenţia de la Paris a introdus censul (votul cenzitar) în plan
intern, iar în plan extern a fixat statutul internaţional al Principatelor.
Prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din anul 1864 şi prin Constituţia din
1866, statul român modern a fost consolidat.

Statul şi dreptul românesc în perioada 1821-1848

Organizarea de stat

Şi în perioada destrămării feudalismului, concepţia fundamentală asupra statului a

rămas teocratică continuând a se menţine îmbinarea autorităţii laice cu cea
spirituală. Deşi învinsă, Revoluţia de la 1821 a adus schimbarea de regim politic,
revenindu-se la domniile pământene în anul 1822, moment care a reprezentat
începutul Renaşterii româneşti.
Perioada cuprinsă între cele două revoluţii din 1821 şi respectiv 1848, poate fi
împărţită în trei părţi distincte:
 perioada primelor domnii pământene (1822-1828), marcată semnificativ de
Convenţia ruso-turcă de la Akkerman din 1826 care recunoştea în mod explicit
suveranitatea internă, domnii pământeni aleşi pe o durată de 7 ani, precum şi
înzestrarea Ţărilor Române cu un regulament general cu caracter constituţional,
precum şi de Tratatul de la Adrianopol din 1828 care prevedea deplina libertate a
comerţului, retrocedarea raialelor, delimitarea riguroasă a hotarului pe Dunăre,
domnia pământeană electivă şi viageră;
 perioada ocupaţiei şi administraţiei ruseşti (1828-1834), rezultat al războiului ruso-
turc (1828-1829), care s-a caracterizat prin conducerea celor două ţări române de
către guvernatori numiţi de Curtea de la Petersburg, în calitate de preşedinţi ai
Divanurilor de la Iaşi şi de la Bucureşti. Cel mai important eveniment al acestei
perioade a fost elaborarea şi intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice;
 perioada domniilor regulamentare (1834-1839), în care Alexandru Dimitrie Ghica şi
Gheorghe Bibescu, în Ţara Românească, şi Mihail Sturdza, în Moldova, au domnit în
conformitate cu prevederile Regulamentelor Organice. Contradictoria lor guvernare a
îmbinat aspecte de conducere despotică cu măsuri reformatoare, inclusiv în domeniul
judiciar.
Continuă pluralismul sistemelor juridice, însă predominant este dreptul domnesc,
şeful statului coordonând pravilele cu obiceiurile şi cenzurându-le pe toate. Dreptul
de legiferare al domnului a fost îngrădit prin Regulamentele Organice.
Regulamentele Organice au condiţionat acordarea de titluri de nobleţe de către
domn, urmând ca această prerogativă să fie desfiinţată de Convenţia de la Paris.
Dreptul de judecată al domnului a suferit o lentă transformare, Regulamentele
Organice au stipulat expres independenţa tribunalelor, iar Convenţia de la Paris a
prevăzut că puterea judecătorească se exercită în numele domnului. Totodată, a fost
suprimat dreptul domnului de a acorda scutiri de dări, creând scutelnici.
Domnul îşi exercita prerogativa de comandant suprem al armatei, numind şi revocând
comandanţii superiori, dar în planul relaţiilor externe atribuţiile domnului au fost
limitate în sensul că nu avea dreptul să promoveze o politică externă proprie, nu avea
dreptul să încheie tratate cu statele străine, nu avea dreptul să declare război sau să
încheie pace şi i se interzicea să trimită sau să primească soli.
Locotenenţa domnească apare sub forma căimăcămiei, printre principalele atribuţii
ale acesteia s-au numărat: paza scaunului domnesc, preluarea vistieriei de la domnul
mazilit, încasarea dărilor şi veniturilor domneşti. Caimacamii aveau dreptul de a
exercita toate prerogativele domneşti excepţie făcând cele cu caracter strict
personal, rezervate domnului. Prin Regulamentele Organice li s-a recunoscut
caimacamilor dreptul de a judeca, dar nu şi de a hotări în ultimă instanţă sau de a
întări hotărârile judecătoreşti. Prin Convenţia de la Paris se restrâng atribuţiile
căimăcămiei la cele pur administrative.
Principalele atribuţii ale Sfatului de obşte erau:
 alegerea mitropoliţilor şi episcopilor;
 organizarea bisericii;
 legislaţia ordinară şi codificarea;
 stabilirea impozitelor;
 carmuirea şi administrarea ţării;
 judecarea unor procese importante.
Odată cu introducerea principiului separaţiei puterilor prin Regulamentele Organice,
Divanul nu a mai păstrat decât atribuţii judecătoreşti, devenind instanţă de judecată
supremă sau împrumutând numele unor instanţe superioare de judecată. Menţinându-
şi atribuţiile judiciare, divanul nu şi-a pierdut nici funcţia sa reprezentativă, nici
atribuţiile de organ consultativ în problemele administrative şi politice.

Instituţii şi norme juridice

Legea se compunea din pravila bisericească şi cea politicească, cuprinse în actele

normative ale domniei: hrisov, carte domnească, pitac sau poruncă. După anul 1831,
noţiunea de lege se impune şi se generalizează pentru actele normative ale Adunărilor
obşteşti. Actele normative ale domnului iau numele de ofis domnesc. În această
perioadă, condicile sau codurile devin forma cea mai importantă de lege generală,
fiind împărţite pe articole sau paragrafe şi sistematizate pe ramuri de drept.

Laicizarea dreptului

Procesul prin care cârmuirea civilă a subordonat administraţiei de stat biserica a avut
o evoluţie progresistă. Încă din secolul al XVIII-lea împăratul habsburgic îşi asumă
dreptul de a controla patrimoniul bisericii şi de a numi capii acesteia. Regulamentele
Organice şi ulterior Alexandru Ioan Cuza prin măsurile de secularizare a averilor
mănăstireşti, au subordonat administraţiei biserica, laicizând dreptul.
În timpul lui Iosif al II-lea, procesul de emancipare a dreptului de stat de sub
supremaţia papală s-a accentuat culminând cu Legea din 1895, care a suspendat
întreaga jurisdicţie ecleziastică referitoare atât la raporturile de drept penal cât şi la
cele de drept civil.

Dreptul comercial

În materie comercială, dispoziţiile din Codul Calimach, Codul Caragea şi

Regulamentele Organice s-au dovedit insuficiente, odată cu dezvoltarea comerţului
născându-se şi necesitatea creării unei noi ramuri de drept prin adaptarea normelor şi
principiilor dreptului civil la o nouă categorie de subiecte de drept şi la o nouă
categorie de operaţii juridice.
În 1833 Iacovache Veisa şi în 1841 Emanoil Draghici au tradus în Moldova, Codul
Comercial Francez din 1808. În 1840, în Ţara Românească, pornind tot de la codul
comercial francez, Simion Marcovici a întocmit Condica de comerciu, cu anexele sale,
tipărită şi aplicată în practica instanţelor din Ţara Românească şi Moldova. Acest cod
cuprindea trei cărţi şi o anexă: cartea întai cuprindea dispoziţii generale referitoare
la negustori, registre de comerţ - catastife, tovărăşii - societăţi comerciale, burse de
comerţ, comisionari, samsari, cărăuşi, vânzări-cumpărări, poliţe - cambii ş.a.; cartea
a doua trata problematica falimentului; cartea a treia cuprindea dispoziţii privitoare
la navigaţie, vasele maritime şi comerţul maritim. Anexa cuprindea dispoziţii
privitoare la organizarea instanţelor comerciale şi la procedura de judecată. În
paralel s-au aplicat atât dispoziţiile din Codul Calimach şi Codul Caragea cu privire la
concursul creditorilor, ca şi cele regulamentare referitoare la organizarea
profesională a comerţului, dispoziţii ce se aplicau numai comercianţilor de profesie.

Regulamentele Organice

Organizarea centrală

Conducătorul administraţiei ruseşti, contele Pavel Kiseleff, a iniţiat redactarea unor

legi cu caracter organic în scopul reorganizării administraţiei româneşti şi în
conformitate cu principiul autonomiei interne, recunoscut de tratatele ruso-turce.
Administraţia rusească a colaborat în fiecare dintre Principate cu câte o comisie
formată din opt mari boieri, urmărind în acelaşi timp o serie de instrucţiuni venite de
la Peterburg. Cele două comisii speciale au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi. După
încheierea procesului de redactare, cele două legi, numite Regulamente Organice, au
fost supuse aprobării guvernului rus, iar în 1830 au fost aprobate de către Adunările
obşteşti extraordinare, şi ulterior au fost întărite de către Poartă. Ele au intrat în
vigoare la 1 iulie 1831, în Ţara Românească, şi la 1 ianuarie 1832, în Moldova.
Regulamentele Organice reprezintă primele legi fundamentale de organizare a Ţărilor
Române, prin care, s-a stabilit, după modelul constituţiilor burgheze, o organizare de
stat întemeiată pe principiul separaţiei puterilor, cuprinzând dispoziţii referitoare la
alegerea domnului şi la limitarea într-o oarecare măsură a puterii domneşti.
Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele şi au organizat învăţământul în limba
română, aceasta fiind declarată limbă oficială.
Regulamentele organice sunt acte cu caracter constituţional, care dau o reglementare
unitară organizării statului. Regulamentele organice nu sunt constituţii deoarece au
fost adoptate din iniţiativa unor puteri străine şi nu conţin dispoziţii cu privire la
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Sunt prevederi ale Regulamentelor Organice:
 separarea puterilor în stat;
 reorganizarea administraţiei prin crearea departamentelor;
 modernizarea sistemului fiscal şi instituirea bugetului;
 reorganizarea armatei;
 reorganizarea şcolilor;
 crearea arhivelor;
 instituirea Comitetului sănătăţii publice;
 instituirea Comitetului central al pensiilor şi a Casei milelor, destinată ocrotirii
văduvelor şi familiilor sărace;
 întocmirea unui nou Regulament al temniţelor.
Adunarea Obştească Ordinară era formată doar din reprezentanţi ai boierilor şi ai
clerului. În acest sens, se compunea din 42 de membri în Valahia (Muntenia), şi din 35
de membri în Moldova. Graţie funcţiunii pe care o deţineau, mitropoliţii şi episcopii
erau membri de drept în adunări. Restul deputaţilor erau aleşi dintre boieri, corpul
electoral fiind alcătuit numai din boieri. Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi
fii de boieri, în vârstă de cel puţin 25 de ani, proprietari de moşie şi domiciliaţi în
judeţul respectiv. Preşedintele Adunării era Mitropolitul ţării. Aşadar, membrii erau:
 episcopii;
 20 de boieri de treapta I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă
de 30 de ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în
capitală de semenii lor;
 19 deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în
Moldova, boieri proprietari, fii de boieri, în vârstă de cel puţin 30 de ani.
Adunarea alegea dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanţi. Miniştrii nu
puteau fi membri ai Adunării, în schimb deputaţii puteau fi numiţi în orice alte slujbe
ale statului, fără să-şi piardă mandatul.
Domnul avea iniţiativa legilor, el trimiţând Adunării proiectele de legi prin pitac
domnesc sau ţidulă domnească în Moldova.
Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea având
posibilitatea să respingă proiectul. Hotărârile Adunării obşteşti ordinare nu aveau însă
putere de lege decât prin întărirea domnului. Amendamentele trebuiau să fie
sprijinite de cel puţin 6 membri ai Adunării.
Adunarea avea dreptul să atragă atenţia domnului prin anaforale asupra chestiunilor
de interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă
cunoscute celor două Curţi. Legile se votau cu majoritate absolută, rezultatul votului
fiind comunicat Domnului prin adresă semnată de toţi deputaţii care participaseră la
sedinţă. Fără sancţiune domnească nicio lege nu putea intra în vigoare. Adunarea nu
avea iniţiativa legilor, putând doar să exprime domnului deziderate. Adunarea era
aleasă pe 5 ani. Domnul avea dreptul să o dizolve, raportând celor două Curţi
motivele dizolvării şi cerându-le în acelaşi timp autorizaţia de a realege o nouă
adunare, ceea ce reprezenta, în mod evident, o încălcare a autonomiei ţării.
Domnul era obligat să convoace Adunarea obştească ordinară în fiecare an la data de
1 decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni dar domnul avea posibilitatea să o
prelungească. Ofisul domnesc de deschidere se cita la începutul fiecărei sesiuni.
În vederea validării dezbaterilor, era necesară prezenţa a 2/3 din numărul membrilor
Adunării.
Adunarea Obştească Extraordinară era formată în majoritate din boieri, dar şi din
negustori şi meşteşugari.
Alegerea domnului era încredinţată Adunării obşteşti extraordinare compusă din
mitropolit (preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul
I în Muntenia şi 45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban
la vel cămăraş, de la vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de
boieri de treapta a II-a, de la clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban, în
Moldova, feciori de boieri şi proprietari de moşii; 36 de deputaţi ai judeţelor – boieri
proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari, feciori de boieri în Moldova, 27 de
deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în Moldova.
Potrivit prevederilor Regulamentelor Organice, domnia era electivă, nobiliară şi
viageră. Domnul era ales pe viaţă de către Adunările obşteşti extraordinare doar din
rândul boierilor. Domnul ales trebuia să fie învestit de Turcia şi confirmat de Rusia. În
mod excepţional, s-a hotărât ca primii domni să fie numiţi pe termen de şapte ani
prin acordul Turciei şi Rusiei.
În conformitate cu dispoziţiile Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în
fiecare principat de către Adunare obştească extraordinară, numărând în Muntenia
190 de membri şi în Moldova 132 de membri. Era necesară prezenţa a 3/4 din membrii
Adunării pentru a se putea proceda la alegerea domnului. Domnul se alegea la primul
tur de scrutin dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei zece
candidaţi mai favorizaţi, în caz de balotaj.
Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, respectiv la Sf. Nicolae din Iaşi, şi jura
pe Evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi”, că va păzi cu sfinţenie
atât legile, cât şi aşezămintele Principatului după Regulamentul statornicit. Deşi
Domnul era ales pe viaţă, el putea fi destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în
urma unei anchete. Putea abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele două Curţi. În
caz de vacanţă de domnie, puterea domnească era exercitată de Vremelnica
Ocârmuire a caimacamilor. Candidaţii la domnie trebuiau să aibă vârsta de cel puţin
40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie boierească de notorietate. Caimacamii
prezidau alegerile; votarea candidaţilor se făcea cu bile. După numirea în scaun a
Domnului, caimacamii trebuiau să dea socoteală domnului şi Adunării obşteşti
ordinare. După confirmare, domnul depunea jurământul prevăzut de art. 44 al
Regulamentului Organic al Valahiei şi art. 48 Regulamentul Organic al Moldovei.
În virtutea prevederilor Regulamentelor Organice, domnul exercita conducerea
statului în conformitate cu legile, având atribuţii legislative, executive şi
judecătoreşti. Domnul avea iniţiativa legislativă, trimiţând prevederile de legi cu
pitacuri domneşti. Legile votate de Adunarea obştească ordinară puteau fi aprobate
sau respinse de către domn. În acelaşi timp, Domnul era comandantul armatei
naţionale. Domnul nu avea dreptul de a judeca, ci numai de a întări hotărârile
judecătoreşti rămase definitive. Totuşi, în Moldova domnul prezida şedinţele instanţei
supreme, adică ale Divanului domnesc.

Organele puterii executive

Miniştrii. Regulamentele Organice introduc pentru prima dată această noţiune,

domnul având dreptul de a numi şi de a revoca miniştrii. Aceştia nu puteau urmări o
altă politică decât aceea a domnitorului.
Având în vedere faptul că miniştrii făceau parte din Adunare, aceasta nu le putea da
vot de blam dar avea însă posibilitatea, prin anaforale adresate către domn, să arate
reaua administraţie, sau nedreptăţile înfăptuite de aceştia. Adunarea avea
posibilitatea legală de a comunica cele constatate şi celor două Curţi, care puteau
ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea domnului. În conformitate cu
prevederile Regulamentului Organic al Valahiei, miniştrii erau:
 Ministrul Treburilor dinlăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau Vistierul;
 Marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul dreptăţii;
 Logofătul (ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii.
Sfatul Administrativ era alcătuit din principalii dregători, reuniţi sub preşedinţia
domnului sau a marelui vornic dinlăuntru şi îmbrăca două forme:
 Sfatul administrativ ordinar era alcătuit din miniştrii de interne, de finanţe şi
secretarul statului, având rolul de sfătuire a domnului şi de pregătire a materialelor
lucrărilor Adunării obştesti. De asemenea, elabora proiectele de legi care, după
aprobarea lor de către domn, erau supuse deliberării Adunării obştesti ordinare;
 Sfatul administrativ extraordinar era alcătuit din membrii Sfatului administrativ
ordinar şi din şefii celorlalte departamente al dreptăţii, al credinţei şi şeful miliţiei
funcţionând numai în Muntenia. Se reunea numai în împrejurări importante şi era
prezidat de către domn.
Prin Regulamentele Organice s-au înfiinţat departamentele:
 Departamentul internelor, cu atribuţii în politica generală, supravegherea
municipalităţilor, împiedicarea scumpirii preţurilor şi asigurarea îndestulării publice;
 Departamentul finanţelor, „rezervorul” în care se strangeau toate veniturile şi din
care se plăteau toate cheltuielile statului.

Organizarea justiţiei

Regulamentele Organice au instituit, în Ţara Românească, Înaltul divan, iar în

Moldova, Divanul domnesc ca cea mai înaltă instanţă, competentă să judece pricinile
civile, comerciale şi penale.
Prin Regulamentele Organice din Ţara Românească şi Moldova s-a încercat separarea
puterii judecătoreşti de cea executivă, laicizarea justiţiei, stabilirea modului de
recrutare a judecătorilor, scurtarea cursului judecăţii. Se prevăd două categorii de
instanţe judecătoreşti: ordinare (instanţe civile) şi extraordinare (instanţe militare şi
instanţe ecleziastice). Instanţele civile se împărţeau la rândul lor în instanţe civile
ordinare şi instanţe civile speciale.
Instanţele civile ordinare se împărţeau în funţie de gradul de juristicţie în:
 primul grad de jurisdicţie era reprezentat de judecătoriile „du prin sate” sau de
împăciuire, compuse din preotul satului şi trei juraţi aleşi de obşte pentru rezolvarea
pricinilor minore, şi judecătoriile de judeţ, respectiv tribunalele de ţinut, ca instanţe
de prim grad compuse dintr-un preşedinte şi doi membri, iar în Ţara Românească şi un
procuror, numiţi de domn, competente să judece pricini civile, comerciale şi
plangerile clăcaşilor împotriva boierilor;
 divanurile judecătoreşti sau divanurile de apelaţiune, instanţe de al doilea grad de
jurisdicţie, înfiinţate la Bucureşti (unul civil şi unul penal) şi Craiova (unul civil şi altul
penal), competente să judece apelurile declarate împotriva hotărârilor civile,
comerciale şi penale;
 Înaltul divan în Ţara Românească (Înalta Curte de Revizie) sau Divanul domnesc în
Moldova constituiau al treilea grad de jurisdicţie, fiind competente să judece
apelurile declarate împotriva deciziilor divanurilor judecătoreşti şi ale tribunalelor de
comerţ.
Făceau parte din categoria instanţelor civile speciale:
 judecătoriile „du prin sate” sau de impăciuire, ca primă instanţă;
 Tribunalul poliţiei îndreptătoare, de asemenea, instanţă de prim grad;
 Tribunalul de pricini comerciale (Tribunalul apelativ de comerţ), instanţă de apel
având în competenţă judecarea apelurile în cauzele comerciale.
În ceea ce priveşte moralizarea justiţiei, Regulamentele Organice realizează un
progres, creand o justiţie cu magistraţi de carieră şi funcţionari judecătoreşti, toţi
retribuiţi de stat cu salarii şi nu plătiţi de împricinaţi.
În privinţa procedurii de judecată, Regulamentele Organice au adus următoarele
prevederi noi:
 abrogarea dreptului deţinut de domn de a judeca, lăsându-i-se numai dreptul de
întărire a hotărârilor definitive;
 admiterea principiului autorităţii de lucru judecat;
 desfiinţarea caznei ca mijloc de aflare a adevărului în materie penală.
Judecata începea cu expunerea plângerii reclamantului, urmată fiind de apărarea
pârâtului, se administrau probele cerute de părţi şi apoi se lua hotărârea.
Erau mijloace de probă potrivit Regulamentelor Organice: jurământul, martorii,
blestemul şi cartea de blestem, înscrisurile, cercetarea la faţa locului, expertiza,
prezumţiile, cunoaşterea personală a judecătorului, măsurile de asigurare.
Căile de atac erau următoarele:
 opoziţia – reprezenta dreptul împricinatului nemulţumit de soluţia dată de a o
ataca în faţa aceleiaşi instanţe în termen de 8 zile;
 apelul – constituia dreptul de a ataca hotărârea la instanţa superioară;
 apelul la apel – se introducea la Înaltul Divan, ca a treia şi cea mai înaltă instanţă,
hotărârea acestuia urmând a fi întărită de domn şi pusă în executare.

Organizarea administrativă

În Ţara Românească, judeţele erau împărţite în plaiuri şi plăşi, administrate de

ocârmuitori şi subocârmuitori. În Moldova, ţinuturile erau formate din ocoale,
conduse de ispravnici şi privighetori numiţi de domn pe termen de 3 ani şi revocabili.
Oraşele aveau personalitate juridică fiind administrate de un sfat condus de un
preşedinte desemnat de Adunarea obştească.
Satele erau conduse de:
 parcălabi în Ţara Românească;
 vornicei în Moldova.

Organizarea armatei

Armata îndeplinea rolul de miliţie naţională, organizată numai pentru paza marginilor
ţării şi pentru slujba dinlăuntru, domnul fiind şeful suprem al armatei. Domnul era
ajutat de marele spătar şi marele hatman.
Oştirea pământeană era alcătuită din unităţi permanente de infanterie, cavalerie,
artilerie şi grăniceri.
Recrutarea ostaşilor se făcea dintre ţărani, cu arcanul, pe şase ani renunţându-se
definitiv la sistemul angajării de mercenari. Serviciul militar era datorat între vârsta
de 20 şi 30 de ani, numai de către autohtoni ai căror părinţi se aflau în viaţă şi lucrau
pământul. Tinerii burghezi se puteau angaja în armată ca subofiţeri. Ofiţerii se
recrutau numai din rândul boierilor.
Au fost organizate miliţii teritoriale în vederea păstrării ordinii publice. Potrivit
Regulamentelor Organice, şef al poliţiei din Bucureşti şi Iaşi a rămas marele agă.

Organizarea financiar-fiscală

Impozitele directe şi indirecte au fost desfiinţate. Acestea au fost înlocuite cu o dare

unică pe cap de familie – capitaţia. Boierii şi clerul au rămas în continuare scutiţi de
dări, însă au fost desfiinţate categoriile posluşnicilor şi scutelnicilor (categorii sociale
scutite de plata dărilor), sporind astfel numărul contribuabililor.
Organizarea fiscală s-a simplificat prin introducerea bugetului anual care era elaborat
de Executiv şi aprobat de către Adunarea obştească.

Organizarea bisericii
Biserica ortodoxă era subordonată statului, participarea înalţilor ierarhi la treburile
obştesti fiind drastic redusă. Aceştia şi-au pierdut puterile judecătoreşti şi
administrative odată cu desfiinţarea Divanului domnesc, interzicandu-li-se cu această
ocazie orice intruziune în treburile publice; şi-au păstrat doar locul în Adunarea
obştească. Totodată, a sporit dependenţa financiară a bisericii faţă de stat: pe lângă
veniturile tradiţionale, preoţii primeau un fel de salariu. Domnul era cel ce confirma
alegerea mitropoliţilor şi episcopilor, a preoţilor şi egumenilor.

Dreptul românesc în etapa 1848 -1866;

Legislaţia cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza

Perioada care a urmat reprimării revoluţiei romane de către forţele intervenţioniste

străine a fost marcată de încheierea şi semnarea următoarelor documente:
 Convenţia de la Balta-Liman (1849) care restaura dominaţia tradiţională comună a
Rusiei şi Turciei asupra Principatelor şi modifica în mod restrictiv Regulamentele
Organice astfel:
a. domnia nu mai era electivă şi viageră; domnii erau consideraţi înalţi funcţionari
otomani, numiţi pe un termen de 7 ani de puterea suzerană, cu acordul puterii
protectoare;
b. căimăcămia formată din trei persoane s-a redus la una singură;
c. Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea Obştească Extraordinară erau
dizolvate şi înlocuite cu Consilii (Divanuri Obştesti), compuse din notabili de încredere
şi membri ai clerului înalt, numiţi de domn şi având ca prerogative adoptarea
bugetului, a proiectelor de legi, controlul finanţelor publice şi al gestiunii statului;
d. Armata şi poliţia erau astfel reorganizate încât să slujească puterea suzerană în
apărarea ordinii sociale şi politicii existente.
 Tratatul de la Paris (30 martie 1856) menţinea suzeranitatea otomană asupra
Principatelor, însă desfiinţa protectoratul unilateral rusesc, instituind protecţia
colectivă a puterilor garante semnatare în următoarele condiţii:
a) Orice intervenţie militară în Principate trebuia să întrunească acordul prealabil
colectiv al puterilor garante, în unanimitate;
b) Cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei;
c) Principatelor li s-a recunoscut independenţa administrativă, dreptul fiecăruia de a
întreţine o armată naţională, de a emite legi şi de a se angaja liber în comerţul cu
alte state;
d) A fost instituită o Comisie permanentă a statelor riverane Dunării, incluzând şi
Principatele, care urma să elaboreze regulamentele de navigaţie;
e) Voinţa populaţiei cu privire la viitorul statut al Principatelor urma să fie consultată
prin convocarea unor adunări ad-hoc reprezentative pentru toate stările sociale. În
scopul cunoaşterii stării interne şi a propunerilor adunărilor ad-hoc se instituia o
comisie specială de informare a puterilor semnatare, cu sediul la Bucureşti. O
conferinţă ulterioară a garanţilor urma să decidă statutul definitiv, intern şi
internaţional, al Principatelor, sub forma unui hatiserif al sultanului.
Adunările ad-hoc (1857) au funcţionat ca organe împuternicite de alegători să
consacre pe cale legală, imperative naţionale, depăşind prevederile restrictive ale
Tratatului. Rezoluţiile adoptate de Adunările ad-hoc au cerut:
 autonomia şi neutralitatea celor două ţări;
 unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de România;
 guvern responsabil şi constituţional;
 adunare legiuitoare reprezentativă;
 prinţ străin dintr-o dinastie europeană domnitoare ai cărui urmaşi să fie crescuţi în
religia ţării.
Convenţia de la Paris a puterilor garante (1858) a decis asupra statutului juridic
internaţional şi asupra organizării interne a Principatelor:
 se consacra denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, deşi acestea
erau menţinute ca două state distincte, cu domni aleşi pe viaţă de adunările elective
şi investiţi de sultan, adunările legiuitoare, guvernele şi administraţia fiind separate.
Până la alegerea viitorilor şefi de stat, guvernarea fiecărui Principat a fost
încredinţată unei Comisii provizorii, formată din trei caimacami;
 armatele trebuiau să fie separate, dar cu un comandant-şef unic, numit alternativ
de cei doi domni;
 era prevăzută inamovibilitatea judecătorilor şi independenţa lor faţă de executiv;
 era consacrat principiul separaţiei puterilor: puterea executivă revenea domnului;
puterea legislativă era exercitată de domn, Adunarea Obştească şi Comisia Centrală;
puterea judecătorească era încredinţată magistraţilor numiţi de domn;
 domnul promulga legile, emitea regulamente pentru aplicarea acestora, avea drept
de graţiere şi de comutare a pedepselor în materie criminală;
 se consacra principiul egalităţii în drepturi şi libertăţi, în ocuparea funcţiilor
publice pe baza meritelor personale şi în susţinerea contribuţiilor publice; ca o
consecinţă, au fost abolite rangurile şi privilegiile boiereşti;
 era admisă exproprierea în scop de utilitate publică, în schimbul unei drepte
despăgubiri, fapt ce deschidea posibilitatea împroprietăririi, fie şi parţiale, a ţăranilor
clăcaşi;
 Convenţia avea anexată şi o lege electorală care consacra sistemul votului cenzitar,
care condiţiona participarea la vot de un prag al proprietăţii atât de înalt încât
numărul electorilor direcţi era limitat la câteva mii de persoane (în special moşieri) şi
împiedica accesul majorităţii populaţiei sărace la viaţa publică (alegătorii primari),
care vota prin delegaţie;
 se prevedea constituirea a două instituţii comune pentru cele două Principate:
Comisia Centrală, competentă să elaboreze proiecte de legi de interes comun pentru
ambele Principate (privind unificarea vămilor, a serviciilor de postă şi telegraf,
stabilirea regimului monetar unic, a aceluiaşi sistem de măsuri şi greutăţi etc.), şi
Înalta Curte de Casaţie, cel mai înalt for judecătoresc.
 în plan extern, Principatele rămaneau sub suzeranitatea Porţii, dar legăturile lor
continuau să aibă un caracter contractual, implicând drepturi şi obligaţii reciproce.
Autonomia lor era garantată.

Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Neputând exercita o domnie efectivă în condiţiile fixate prin Convenţia de la Paris,

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să impună o nouă lege fundamentală, prezentată
drept un act constituţional al Convenţiei de la Paris. Conform Statului Dezvoltător,
domnul avea atribuţii executive şi legislative, putând emite decrete fără o consultare
prealabilă a Parlamentului atunci când situaţia impunea măsuri deosebite. Iniţiativa
legislativă aparţinea în exclusivitate domnului, care pregătea proiectele de legi cu
concursul Consiliului de Stat. Domnul avea drept de veto absolut, în virtutea căruia
putea să refuze sancţionarea proiectelor votate de adunările legislative. În situaţia în
care legislativul nu se afla în sesiune, domnul putea emite decrete fără obligaţia
ratificării ulterioare a acestor decizii.
Parlamentul unicameral a fost înlocuit cu un Parlament bicameral (Corpurile
Legiuitoare), format din Adunarea Electivă (Camera Deputaţilor) şi Adunarea
Ponderatrică sau Corpul Ponderator (Senatul). Camera Deputaţilor avea în
componenţa sa 60 de membri, fiind condusă de un preşedinte numit de domn. Camera
Deputaţilor aproba bugetul de stat şi dezbătea proiectele de legi, pe care însă, nu le
putea respinge, ci doar restitui Corpului Ponderator spre reformulare. Senatul era
prezidat de mitropolit, având în componenţa sa 64 de membri, dintre care 1/3 erau
numiţi de către domn; el aproba toate proiectele de legi adoptate de Adunare,
înainte de a fi sancţionate de domn, având totodată dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor.
Puterea publică era încredinţată domnului, Adunării Elective şi Corpului Ponderator în
timp ce puterea legislativă era exercitată de către domn împreună cu Parlamentul.
Corpul Ponderator era compus din senatori de drept, senatori numiţi de domn, iar
Adunarea Electivă era aleasă în conformitate cu prevederile legii electorale.
Din dispoziţia lui Alexandru Ioan Cuza au fost elaborate Codul civil, Codul penal,
Codul de procedura civilă şi Codul de procedură penală.

Codul civil

Codul civil român a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie
1865. Codul civil român a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul
lui Alexandru Ioan Cuza. În momentul publicării, el s-a numit Codul civil Alexandru
Ioan, dar după abdicarea lui Cuza i-a fost schimbată denumirea în Codul civil român.
Codul civil român reprezintă o adaptare a Codului civil francez, avându-se în vedere
la elaborarea sa şi doctrina juridică a vremii. Codul a înlocuit legiuirile lui Caragea şi
Calimach dar a păstrat unele prevederi ale acestora referitoare la relaţiile personale
şi de familie.
Codul civil român este format dintr-un preambul, din trei cărţi şi din dispoziţii finale:
 preambulul – 5 articole cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;
 Cartea I - despre persoane;
 Cartea a II-a - despre lucruri;
 Cartea a III-a - despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
 Dispoziţii finale - în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea altor
legiuiri mai vechi.
Cartea I privind persoanele prevede egalitatea tuturor în faţa legii; stabilea vârsta
majoratului la 21 de ani, dar prevedea şi o procedură specială a emancipării
persoanei de la 18 ani, prin care dobândea o capacitate juridică apropiată de a
majorilor; se face distincţie între capacitatea de exerciţiu şi capacitatea de folosinţă.
Persoanele juridice se clasificau în persoane juridice cu scop lucrativ şi fără scop
lucrativ, cele cu scop lucrativ urmând a fi reglementate prin Codul de comerţ. Funcţia
economică era concentrată în mâna capului familiei, ceilalţi membri fiind obligaţi să
îl ajute la sporirea acesteia. Sub raport etic, se menţinea inegalitatea dintre sexe.
Căsătoria era văzută ca un contract, o tranzacţie juridică fiind precedată de logodnă.
Responsabilitatea întocmirii actelor de stare civilă era dată în competenţa ofiţerului
de stare civilă. Căsătoria devine astfel un act pur civil.
Femeia era lipsită de drepturi, inclusiv de cele politice. Cu privire la bunurile pe care
soţii le aduceau în căsătorie, se aplica principiul libertăţii de alegere între regimul
separaţiei bunurilor, al comunităţii de bunuri sau al regimului dotal. Dota adusă de
soţie trebuia menţionată în actul dotal, urmând ca bunurile să fie administrate de soţ
în interesul căsniciei. Bunurile dotale puteau fi înstrăinate doar în cazurile prevăzute
de lege şi cu condiţia cumpărării unor bunuri similare, care deveneau dotă.
Cercetarea paternităţii era interzisă, sub pretextul apărării familiei legitime.
Cartea a II-a şi Cartea a III-a se refereau la bunuri şi la modurile de dobândire a
proprietăţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane ce reprezentau o
valoare economică alcătuiau patrimoniul.
Drepturile patrimoniale erau:
 drepturi reale, care îi permiteau unei persoane să-şi exercite atributele
determinate de lege, dându-i o putere juridică directă şi imediată asupra unui lucru;
 drepturi de creanţă, adică acele drepturi pe care o persoană le exercită în contra
alteia pentru a o obliga să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Cel mai important drept real era proprietatea fiind reglementată pe larg de Codul
civil român. Dreptul de proprietate era considerat sacru şi inviolabil. Transmiterea
proprietăţii se putea face prin acte juridice încheiate între persoane în viaţă (inter
vivos) sau prin acte juridice încheiate pentru cauză de moarte (mortis causa).
Codul civil român prevedea ca moduri de dobândire a proprietăţii: legea, tradiţiunea,
hotărârea judecătorească, convenţia, ascensiunea imobiliară şi mobiliară, prescripţia
achizitivă sau uzucapiunea, ocupaţiunea.
Ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate au fost reglementate următoarele
drepturi reale: uzufructul, servitutea, superficia, embaticul sau emfiteoza.
Proprietatea asupra bunurilor mobile se dobândea prin tradiţiune corporală, iar cea a
imobilelor prin înscrierea în cartea funciară.
Codul civil a proclamat libertatea părţilor contractante, astfel că orice convenţie
încheiată de persoane capabile este permisă cu condiţia ca ea să nu fie contrară unei
dispoziţii legale, ordinii publice sau bunelor moravuri.
Contractul sau convenţia reprezenta acordul de voinţă a două sau mai multe persoane
în scopul producerii de efecte juridice: crearea, transmiterea sau stingerea un drept.
Potrivit Codului civil român, condiţiile generale ale contractelor erau:
 capacitatea părţilor contractante;
 obiectul contractului;
 cauza.
Codul clasifica contractele în:
 consensuale – cele încheiate prin simplul acord de voinţă al părţilor;
 solemne – încheierea lor presupunea îndeplinirea unor formalităţi.
Cvasicontractele - faptele licite din care se puteau naşte obligaţii, erau îmbogăţirea
fără cauză, plata nedatorată, gestiunea de afaceri.
Stingerea obligaţiilor se putea realiza prin: plată, novaţie, compensaţie, remiterea
lucrului datorat, pierderea lucrului datorat, confuziune, anulare sau resciziune,
efectul condiţiei rezolutorii.
Codul civil a reglementat, pe larg, următoarele contracte:
 vânzarea-cumpărarea;
 locaţiunea;
 societatea;
 mandatul;
 împrumutul;
 depozitul;
 contractele aleatorii.
Garanţiile erau de două tipuri:
 garanţii personale - fidejusiunea, cauţiunea, chezăşia, constau în obligaţia pe care
şi-o luau una sau mai multe persoane de a-l îndestula pe creditor în cazul în care
debitorul s-ar afla în imposibilitate de a o face;
 garanţii reale - decurgeau din afectarea specială a unor bunuri în scopul de a servi
la asigurarea plăţii creanţei unui anumit creditor.
Potrivit Codului civil, răspunderea colectivă şi răspunderea pentru fapta altuia erau
admise numai în cazuri excepţionale.
Succesiunea putea fi transmisă pe cale legală (ab intestat) - în ordinea gradelor de
rudenie, şi pe cale testamentară.
Succesorii legali se împărţeau în trei clase:
 succesorii legitimi - descendenţi, ascendenţi şi colaterali până la gradul 12;
 succesori neregulaţi - copiii naturali, soţul supravieţuitor, statul;
 succesorii anormali - adoptatul, adoptatorul şi rudele lor.
Pentru apărarea intereselor descendenţilor şi părinţilor era prevăzută instituţia
rezervei succesorale. Codul civil român reţinea un drept de uzufruct în favoarea
văduvei sărace, atunci cand venea la moştenire în concurs cu descendenţii, şi un
drept de proprietate, atunci cand venea la moştenire în concurs cu alte rude.
Adoptatul avea statutul de succesor legitim faţă de adoptatorul său, dar nu şi faţă de
rudele acestuia.
Testamentul putea fi:
 olograf - scris, semnat şi datat de către testator;
 autentic - semnat de testator şi transmis judecătorului care îi conferea
autenticitate prin citirea în sedinţă publică;
 mistic - secret, semnat de testator şi prezentat judecătorului, închis şi pecetluit,
acesta încheind un proces-verbal pentru a fi deschis în condiţiile arătate de testator.

Codul penal

Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937.
Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din 1851 şi Codul penal francez din
1810.
Codului penal din 1865 avea următoarea structură:
 Dispoziţii preliminarii;
 Cartea I – Despre pedepse şi efectele lor;
 Cartea a II-a – Depre crime şi delicte în special şi despre pedepsele lor;
 Cartea a III-a – Contravenţiuni poliţienesti şi pedepsele lor.
Partea generală a Codului penal reglementa categoriile juridice de infracţiune,
pedeapsă, responsabilitate penală, având însă şi multiple lacune în privinţa
reglementării unor instituţii de bază ale dreptului penal cum ar fi tentativa, concursul
de infracţiuni, recidiva, instigarea, suspendarea executării pedepsei, reabilitarea.
Adoptarea acestui cod a semnificat unificarea dreptului penal român, cele două
condici criminaliceşti fiind abrogate.
Conceptul de reglementare a instituţiilor penale prevăzute în Codul penal din 1865
era cel al şcolii clasice de drept penal, potrivit căreia infracţiunea era considerată ca
fiind o legătură juridică între lege şi infractor.
Fundamentul dreptului de a pedepsi se baza pe liberul arbitru, responsabilitatea
morală şi pedeapsă. Spre deosebire de legiuirile penale anterioare, Codul penal din
1865 a introdus principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, ceea ce a
constituit un progres incontestabil.
Faptele penale erau clasificate în funcţie de gravitatea faptei sau de pericolul social
pe care îl reprezentau, în:
 crime;
 delicte;
 contravenţii.
Crimele şi delictele erau grupate în următoarele categorii:
 infracţiuni îndreptate împotriva statului - trădarea, răsturnarea ordinii de stat;
 infracţiuni îndreptate împotriva Constituţiei -fapte îndreptate împotriva sistemului
parlamentar sau electoral, infracţiuni contra exerciţiului drepturilor publice de către
adunările legiuitoare, falsificarea operaţiunilor electorale, infracţiuni contra
libertăţii;
 infracţiuni împotriva intereselor publice - abuzul de putere, delapidarea,
falsificarea, ultrajul, opunerea faţă de autoritate;
 infracţiuni îndreptate contra intereselor particulare - omorul, ameninţarea,
rănirile, calomnia, injuria, mărturia mincinoasă, sechestrarea de persoane, atentate
împotriva moravurilor, şi împotriva proprietăţii - furtul, strămutarea de hotare,
distrugerea de bunuri.
Pedepsele se împărţeau în:
 pedepse criminale;
 corecţionale;
 contravenţionale – poliţieneşti.

Codul de procedură civilă

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare 1 decembrie 1865,

odată cu Codul civil român.
Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt:
 dreptul procesual al Cantonului de la Geneva;
 Codul de procedură civilă francez;
 unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită;
 unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.
Materia Codului de procedură civilă este împărţită în şapte cărţi:
 Procedura înaintea judecătoriilor de plasă;
 Tribunalele judeţene;
 Curţile de apel;
 Arbitrii;
 Executarea silită;
 Forme de procedură;
 Dispoziţii generale.
Potrivit Codului de procedură civilă, instanţele judecătoreşti se împărţeau în:
 judecătoriile de plasă – acestea nu au putut funcţiona din lipsă de cadre;
 tribunalele de judeţ - aveau o competenţă generală, limitată însă de un plafon
valoric al obligaţiilor debitorului;
 Curţile de apel – funcţionau la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Focşani, ulterior şi la Galaţi.
Procedura de judecată era:
 orală;
 publică;
 contradictorie.
Părţile erau reclamantul şi pârâtul. Cererea de chemare în judecată putea fi făcută
de orice persoană care avea liberul exerciţiu al drepturilor civile. Părţile se puteau
înfăţişa în persoană sau prin mandatari asistaţi de avocaţi.
Probele care puteau fi administrate erau:
 acte scrise;
 martori;
 experţi;
 cercetători;
 jurământul judiciar;
 prezumţiile.
Procesul parcurgea o dublă judecată de fond: în faţa primei instanţe şi în faţa
instanţei de apel, după care urma judecata în recurs.
Partea nemulţumită avea posibilitatea să declare apel la Curte în termen de două luni
de la comunicare. Hotărârile pronunţate în apel puteau fi atacate cu recurs la Curtea
de Casaţie în termen de trei luni de la comunicarea hotărârii instanţei de fond. După
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în cazul în care debitorul refuza să se
conformeze hotărârii instanţei, aceasta era pusă în executare silită. Executarea se
putea aplica asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului cu excepţiile
prevăzute de lege.
Căile de atac erau ordinare şi extraordinare, o cale de atac neputându-se utiliza
decât o singură dată.
Codul de procedură civilă prevedea următoarele căi de atac:
 apelul - ocazie cu care se făcea o nouă judecată de fond;
 opoziţia - împotriva hotărârilor date în lipsă;
 contestaţia;
 recursul.

Codul de procedură penală

Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat simultan cu Codul penal şi a avut
ca model Codul de instrucţie criminală francez adoptat în anul 1808.
Codul de procedură penală este structurat astfel:
 Dispoziţii preliminare;
 Cartea I – Despre politiţia judiciară – reglementa descoperirea, urmărirea şi
instrucţia infracţiunilor;
 Cartea a II-a – Despre judecată şi judecarea proceselor în faţa instanţelor penale:
judecătorii, tribunale, Curţile cu juraţi, Curtea de Casaţie.
Potrivit Codului de procedură penală, acţiunea reprezenta posibilitatea de a recurge
la autoritatea judecătorească pentru a obţine recunoaşterea unui drept violat şi
asigurarea restabilirii lui prin mijloace legale.
Codul făcea distinţie între acţiunea publică şi cea privată.
Acţiunea penală era încredinţată unui corp de magistraţi, denumit Minister Public.
Stingerea acţiunii penale se realiza prin hotărâre judecătorească, împăcarea părţilor
şi prin prescripţie.
Erau subiecţi ai procesului penal:
 judecătorul;
 persoana împotriva căreia s-a pornit acţiunea penală;
 Ministerul Public;
 partea civilă;
 partea responsabilă civilmente.
Procesul penal cuprindea trei faze:
 faza premergătoare judecăţii - descoperirea, urmărirea şi instrucţia;
 faza judecăţii;
 faza executării hotărârii - în caz de condamnare.
Descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor revenea ofiţerilor de poliţie judiciară care
strângeau probele referitoare la infracţiunile săvârşite de autori şi înaintau dosarele
procurorilor, care se ocupau de procedura urmăririi infractorului. În unele cauze mai
complicate, procurorii înaintau dosarele judecătorilor de instrucţie, care procedau la
o anchetă numită instrucţie. Instrucţia preparatorie avea un caracter secret: ea se
desfăşura în cabinetul judecătorului şi în absenţa inculpatului, care nu avea calitatea
de a asista la depoziţia martorilor. După încheierea instrucţiunii, judecătorul elabora
o ordonanţă definitivă, iar procurorul sesiza instanţa de judecată.
Codul de procedură penală prevedea ca instanţe de judecată:
 judecătoriile de plasă;
 tribunalele de judeţ;
 curţile cu juri;
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate
subprefecţilor care aveau în administrare plăşile respective.
Delictele erau de competenţa tribunalelor, iar crimele erau de competenţa Curţilor
cu juri, formate dintr-un complet de judecători şi un juriu compus din cetăţeni care
erau chemaţi să răspundă prin “da” sau “nu” la două întrebări: dacă persoana era sau
nu vinovată şi dacă merita circumstanţe atenuante. În cazul unui răspuns afirmativ la
prima întrebare, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege corespunzător
şi stabileau pedeapsa.
Potrivit codului de procedură penală, procedura dezbaterilor în faţa tribunalelor era:
 publică;
 orală;
 contradictorie.
Potrivit Codului, sentinţele tribunalului puteau fi:
 de condamnare;
 de achitare;
 de absolvire;
 de incompetenţă.
Împotriva sentinţelor tribunalului, partea condamnată în lipsă sau nemulţumită de
soluţie avea dreptul de opoziţiune sau de apel. Tribunalele reprezentau, în ordine
ierarhică, a doua instanţă penală cărora părţile li se puteau adresa în recurs. Dacă
motivele de recurs erau considerate întemeiate, tribunalul casa cartea de judecată,
iar cauza era judecată din nou, în fond. Împotriva sentinţei tribunalului se puteau
declara opoziţiunea şi apelul adresat Curţii de Apel.
Cele mai grave infracţiuni (crimele şi delictele politice şi de presă) erau judecate la
Curtea cu juraţi. În faţa Curţilor cu juraţi, procedura dezbaterilor era:
 publică;
 orală;
 continuă;
 fără întrerupere.
Împotriva deciziilor acestei curţi singura cale de atac era cea a recursului în casaţie
(recursul în interesul legii, recursul în anulare şi recursul util sau în interesul părţilor),
cale extraordinară de atac, aflată în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie putea pronunţa decizii de:
 respingere;
 de casare - puteau fi cu trimitere, fără trimitere, fără trimitere dar cu evocarea
fondului.

Reforma agrară

Dintre reformele realizate în timpul domniei lui Cuza, cea mai mare însemnătate a
avut-o reforma agrară, înfăptuită prin legea promulgată la 14 august 1864.
Potrivit Legii rurale “sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse
posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”.
Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor
era fixată în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le aveau în stăpânire.
Proprietarii de pământ s-au împărţit astfel în trei categorii:
 fruntaşi;
 mijlocaşi;
 pălmaşi.
Pământul dobândit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. Prin această lege s-a
desfiinţat şi regimul clăcăşiei în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o
plătească în termen de 15 ani, prin sume repartizate anual. După adoptarea Legii
rurale, aproximativ 2/3 din pământurile moşierilor au trecut în proprietatea ţăranilor.

Reforma electorală

Legea electorală din 1864 a menţinut censul pe avere. Totodată, Legea electorală
prevedea ca alegătorii să fie ori primari, ori direcţi. Erau incluşi în categoria
alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei
ce plăteau un impozit de 80 sau 100 de lei în comunele urbane (în funcţie de numărul
acestora), precum şi patentarii, până la clasa a V-a inclusiv.
Erau alegători primari cei care plăteau un anumit impozit. Cincizeci de alegători
primari numeau un alegător direct. Puteau fi alegători direcţi cei care aveau un venit
anual de minim 100 de galbeni, preoţii, conducătorii unor instituţii şi cei cu studii
superioare. Alegătorii din ambele categorii trebuiau să aibă cel puţin 25 de ani.
Dreptul de a fi ales aparţinea cetăţenilor romani de peste 30 de ani, cu un venit de
200 de galbeni.
Prin noua lege electorală s-a lărgit semnificativ dreptul de vot, prin înlăturarea
privilegiilor comerciale ale moşierilor, permiţând accesul larg al burgheziei.

Statul şi dreptul României între 1866-1918

Forma de guvernământ în perioada 1866-1918 a fost cea a monarhiei constituţionale

în cadrul acesteia, locul central în viaţa de stat fiind deţinut de către Domn (ulterior
devenit rege), Guvern şi Parlament.
Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic democratic.
Rotativa guvernamentală s-a inaugurat în 1895 şi a constat în alternanţa la guvernare
a conservatorilor şi liberalilor, rolul de arbitru revenind monarhiei.
Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept
burghez ce a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o ca fiind sacră şi
inviolabilă, oferindu-i în acest sens, toate garanţiile.
Principalele izvoare ale dreptului au fost Constituţia din 1866 şi Codurile adoptate în
epoca lui Cuza.
În această etapă, izvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul doctrina şi
jurisprudenţa.

Dreptul constituţional

În România, între anii 1859 şi 1918, au avut aplicabilitate următoarele acte

constituţionale:
 Convenţia de la Paris din 7 august 1858;
 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864;
 Constituţia din 1866, modificată de mai multe ori.
Constituţia adoptată la 1 iulie 1866 a avut ca model Constituţia belgiană din anul 1831
cuprinzând totodată şi elemente specifice României. Constituţia la care facem
referire era alcătuită din 8 titluri, fiecare dintre le fiind împărţite în capitole şi
secţiuni:
1. Teritoriul României şi titlul statului;
2. Drepturile românilor;
3. Puterile statului;
4. Finanţe;
5. Puterea armată;
6. Dispoziţii generale;
7. Revizuirea Constituţiei;
8. Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.
Constituţia din 1866 s-a aplicat, cu unele modificări, până în anul 1923 prevederile
sale fiind concretizate în detaliu pe calea legilor ordinare.

Organele centrale ale statului

Inovaţiile Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea

bicamerală a Parlamentului şi într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi
introdus votul universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale Parlamentului au fost: Adunarea Electivă şi Adunarea
Ponderatoare.
Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a
Parlamentului.
Parlamentul se numea Reprezentanţa Naţională (Corpurile Legiuitoare) şi era format
din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă aparţinea domnului, Adunării
Deputaţilor şi Senatului. Reglementările privind compunerea şi alegerea membrilor
Parlamentului erau prevăzute în Constituţie şi în legea electorală, modificată în 1864.
Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva Corpurile Legiuitoare, dar şi
dreptul de a sancţiona şi promulga legile. Domnul nu mai avea dreptul de a guverna
prin decrete, dar putea să supună Parlamentului proiecte de legi sau să opună altora
dreptul său de veto absolut.
Potrivit Constituţiei din 1866, Reprezentanţa Naţională avea dreptul de
autoconducere, interpelare a miniştrilor şi anchetă parlamentară. Funcţia principală a
Reprezentanţei era legiferarea care consta în dezbaterea şi aprobarea legilor.
Adunarea Deputaţilor avea şi o atribuţie executivă: dezbaterea şi adoptarea bugetului
de stat.
Convenţia de la Paris a prevăzut, în art.3, între organele investite cu „puterile
publice”, şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art.
10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu un venit funciar
public timp de 10 ani, sau care să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care
Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.
Puterea executivă era încredinţată, potrivit art. 35 din Constituţie, domnitorului
(Alteţă Regală din anul 1879, rege din 1881, după proclamarea României ca regat)
care o exercita prin organele administrative.
Domnitorul era un organ unipersonal, ales sau ereditar, ale cărui atribuţii erau
limitativ prevăzute de textele constituţionale şi care se bucura de privilegiul
irevocabilităţii, al inamovibilităţii şi neresponsabilităţii.
Pentru caz de vacanţă a tronului, Constituţia a reglementat locotenenţa domnească şi
regenţa, instituită atunci cand succesorul la tron era minor sau monarhul se afla în
imposibilitatea de a domni din diferite motive, în special boală.
În conformitate cu prevederile constituţionale, activitatea executivă era exercitată
de către domn prin intermediul Guvernului. Guvernul era format dintr-un număr de
miniştri aflaţi sub preşedinţia primului ministru. Miniştrii erau titulari ai
departamentelor (ministerelor), care nu luau naştere decât prin lege.
Potrivit Constituţiei din 1866, Guvernul era format din miniştri aparţinând partidului
care deţinea majoritatea parlamentară, regulă adesea încălcată. Miniştrii erau numiţi
şi puteau fi revocaţi de către domn şi răspundeau în faţa domnului pentru activitatea
lor. Atât domnul, cât şi fiecare dintre cele două adunări, avea dreptul de a-i acuza pe
miniştri şi de a-i trimite în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a fi judecaţi.
Puterea judecătorească revenea instanţelor judecătoreşti, dar toate hotărârile
acestora se executau în numele domnitorului, care avea drept de amnistie şi de
graţiere.
Potrivit prevederilor art 36 Titlul III din Constituţia din 1866, activitatea
judecătorească era exercitată de curţi şi tribunale. De asemenea, potrivit art. 104,
alin. 3 din aceeaşi Constitţie, pe întregul teritoriul statului român avea competenţă o
singură Curte de Casaţie.
Instanţele judecătoreşti prevăzute de Constituţia din 1866 erau:
 judecătoriile de plasă;
 tribunalele judeţene;
 curţile de apel;
 curţile cu juri, în materie criminală;
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Participau la activitatea judecătorească şi alte organe, precum Ministerul Public sau
Parchetul.
Sistemul electoral se baza pe votul cenzitar al censului de avere.

Dreptul administrativ

Organizarea judeţelor şi a comunelor a rămas, în mare, cea reglementată şi fixată în

anul 1864. În fiecare judeţ funcţiona, un prefect, ca organ executiv, numit prin
decret regal, la propunerea Ministerului de Interne.
Comunele erau conduse de către primar, ca organ executiv, împreună cu ajutorul de
primar şi o serie de funcţionari, şi de către consiliile comunale care aveau rol
deliberativ local.
Organele centrale ale administraţiei de stat erau Regele şi Guvernul. Totalitatea
ministerelor formau Guvernul, pus sub preşedinţia unui prim-ministru.

Dreptul civil

În perioada 1866-1918, normele de drept civil au avut la bază Codul civil român
adoptat în 1864.
În materia proprietăţii, statul a manifestat o preocupare specială pentru dezvoltarea
întreprinderilor industriale, dintre legile speciale, adoptate în acest sens, merită
menţionate cele din anii 1887 şi 1912 cu privire la încurajarea industriei naţionale.
Aşadar, în anul 1887 a fost adoptată o primă lege de încurajare a industriei naţionale
care prevedea condiţiile necesare pentru crearea unei întreprinderi precum şi
avantajele de care beneficiau cei care înfiinţau întreprinderi industriale. Această lege
introduce o formă specială a dreptului de proprietate şi anume, dreptul de
proprietate industrială.
Au fost elaborate noi reglementări şi în domeniul proprietăţii miniere. Astfel, prin
Legea din anul 1895 s-a admis separarea proprietăţii asupra solului de cea asupra
subsolului, statul devenind proprietarul substanţelor miniere (exceptie făceau cele
din cariere) pe care le putea şi concesiona.
În scopul apărării mărcilor de fabricaţie şi comerţ s-a adoptat Legea din anul 1879, iar
pentru apărarea proprietăţii intelectuale, în anul 1906, a fost adoptată Legea asupra
brevetelor de invenţie.
În această perioadă s-a fărâmiţat proprietatea funciară a ţăranilor, Codul civil
prevăzând împărţirea bunurilor decedatului în părţi egale moştenitorilor. Legea
învoielilor agricole din anul 1866, cu modificările sale ulterioare, deroga de la
principiile Codului civil român din 1864. Contractele dintre proprietarii de moşii şi
ţăranii lipsiţi de pământ aveau ca obiect arendarea unei suprafeţe de teren în
schimbul prestării unor zile de muncă pe moşia proprietarului.
Căsătoria civilă era obligatorie şi se încheia înaintea ofiţerului de stare civilă, Legea
nr. 31/1894 prevăzând impedimentele la căsătorie, a căror nerespectare atrăgea
nulitatea căsătoriei sau o făcea atacabilă.

Dreptul penal

În materie penală, principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din anul 1865,
la care s-au adăugat o serie de legi speciale.
Cea mai importantă modificare a Codului penal până în anul 1918 a fost făcută la 17
februarie 1874, atunci când 18 crime au fost transformate în delicte.
Au fost adoptate legi penale speciale şi în legătură cu starea de război.

Dreptul procesual

Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală s-au aplicat pe întreaga

perioadă de referinţă, adoptandu-se însă şi legi noi prin care s-au introdus unele
proceduri speciale.
În domeniul procedurii civile, în anul 1900, cu ocazia republicării Codului din anul
1865, s-au introdus modificări substanţiale vizând îmbunătăţirea tehnicii de redactare
a textelor, modificări de conţinut care vizau soluţionarea rapidă a litigiilor etc.
Cele mai importante modificări suferite de Codul de procedură penală până la
izbucnirea primului război mondial au fost:
a) Legea privitoare la libertatea individuală din 15 martie 1902, prin care inculpatul a
primit, printre altele, dreptul de a avea un apărător în cursul instrucţiei şi de a
comunica cu el „conformandu-se regulilor inchisorii”;
b) Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a
flagrantelor delicte (1913) cunoscută şi sub denumirea de Legea micului parchet –era
caracterizată prin pronunţarea unei hotărâri, chiar în aceeaşi zi pentru cei prinşi în
flagrant delict.
Potrivit prevederilor Legii pentru organizarea judecătorească din anul 1909,
instanţele de judecată erau:
 judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale);
 tribunalele de judeţ;
 curţile de apel;
 curţile de juraţi;
 Curtea de Casaţie (instanţă supremă).

Dreptul muncii

Prin Constituţia din anul 1866 s-a reglementat dreptul de asociere în organizaţii
profesionale, urmând ca regimul juridic al acestora să fie concretizat prin legi
ordinare, legi care însă s-au lăsat mult timp aşteptate. Încălcând dispoziţiile
constituţionale, guvernanţii au adoptat Legea meseriilor („Legea Misir”) din anul 1902
care prevedea obligativitatea muncitorilor şi patronilor de aceeaşi meserie de a se
grupa şi a constitui împreună o corporaţie, sub lozinca „comunităţii de interese”.
Legea contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului,
judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice (Legea Orleanu) adoptată în anul 1909
a interzis funcţionarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi oricărui salariat al statului,
judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi
comercial, precum şi tuturor celor cărora le era încredinţată asigurarea unui serviciu
public de această natură, să facă parte din vreo asociaţie profesională.
În anul 1912 a fost adoptată Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi
asigurărilor muncitoreşti.
Primele legi care cuprindeau reglementări în materia duratei zilei de muncă au fost
Legea pentru organizarea serviciului sanitar (iunie 1874), Regulamentul pentru
industria insalubră (1875) şi Legea sanitară (1885), ultimele două referinduse şi la
reglementarea muncii minorilor în sensul neadmiterii copiilor sub 12 ani la lucru.
Regulamentul industriei insalubre din anul 1894 a stabilit că, pentru copii şi femei,
atât în atelierele mici, cât şi în fabrici, în cariere, la şantiere, munca zilnică nu putea
începe înainte de orele 5 a.m. şi nu putea dura decât cel târziu până la orele 8.30
p.m.
Legea din 6 martie 1897 a reglementat repausul duminical la o jumătate de zi, de la
orele 12 către seară pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul urban şi până la orele 12
pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul rural. Mai apoi, Legea repaosului duminical din
anul 1910 a reglementat într-o manieră amănunţită acest aspect.
Legea din 1906 a interzis expres minerilor folosirea dreptului la grevă, iar Legea
contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor,
comunelor şi stabilimentelor publice (Legea Orleanu) din 1909 a interzis
funcţionarilor, meseriaşilor şi muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial şi tuturor celor
cărora le fusese încredinţată asigurarea unui serviciu public de natura celor de mai
sus să utilizeze dreptul la grevă, prevăzându-se şi pedepse aspre în cazul
nerespectării acestei dispoziţii.
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912 a
fost cea care a reglementat pentru prima oară contractul de ucenicie.

Dreptul comercial

Cod comercial român adoptat în anul 1887 cuprindea patru cărţi:

 Cartea I – Despre comerţ în general;
 Cartea a II-a – Despre comerţul maritim şi despre navigaţii;
 Cartea a III-a – Despre faliment;
 Cartea a IV-a – Despre acţiunile comerciale şi durata lor.
Codului comercial, clasifică principalele acte de comerţ în următoarele categorii:
 cumpărări de produse şi mărfuri în scopul revânzării;
 operaţii asupra muncii; cooperaţii bazate pe ideea de credit, în special cele de
bancă;
 depozite;
 operaţii asupra riscului;
 acte de comerţ bazate pe ideea de navigaţie.
Erau consideraţi comercianţi potrivit Codului comercial român cei ce făceau acte de
comerţ în nume propriu şi societăţile comerciale. Aşadar, pentru ca o persoană fizică
să aibă calitatea de comerciant trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
 să facă acte de comerţ,
 să le facă în nume propriu;
 să aibă comerţul ca o profesiune obişnuită.
Codul comercial din 1887 a reglementat, de asemenea, contractul de vânzare
comercială, contul curent, mandatul comercial şi comisionul, contractul de transport
terestru, contractul de asigurare.
Legea nr. 15/28 iunie 1906 a reglementat contractul de gaj comercial.
După războiul de independenţă din 1877 a apărut şi în ţara noastră comerţul de bursă.
Codul comercial a reglementat instituţia falimentului ca o măsură de apărare a
creditului comercial.

Transilvania, Basarabia, şi Bucovina: 1861-1918

Organizarea de stat

În Transilvania, aflată sub stăpânire străină, au avut competenţă ca organe centrale,

atât organele comune monarhiei dualiste, cât şi organele regatului ungar. Imperiul
austro-ungar avea ca organe centrale comune: împăratul, Parlamentul comun şi
ministerele comune. Regele, Parlamentul şi Guvernul reprezentau organele centrale
ale regatului ungar. Regele Ungariei care era şi împăratul Austriei, avea iniţiativă
legislativă, drept de veto absolut asupra legilor votate de Parlamentul de la
Budapesta, dreptul de a convoca Parlamentul în sesiuni extraordinare, dreptul de a
dizolva Camera deputaţilor şi de a convoca o nouă cameră în 3 luni de zile.
Au fost organele proprii de conducere a Transilvaniei, subordonate celor imperiale:
 Cancelaria aulică;
 Dieta Transilvaniei instituită în iulie 1863 la Sibiu; chiar dacă se baza pe principiul
reprezentării proporţionale a naţiunii romane şi a naţionalităţilor conlocuitoare,
compunerea acesteia nu a respectat fidel proporţia pe care o reprezenta naţiunea
română în totalul locuitorilor Transilvaniei; împăratul a desfiinţat Dieta de la Sibiu
prin rescriptul imperial din 1 septembrie 1865, înlocuind-o cu o nouă Dietă a
Ardealului la Cluj (19 noiembrie 1865), fapt ce a avut ca efect eliminarea oricărei
urme de autonomie a Transilvaniei;
 Cancelaria Transilvaniei.
În urma elaborării patentei imperiale din 26 februarie 1861, organele de conducere
ale Bucovinei erau:
 Dieta ducatului – era alcătuită din 29 de membri aleşi, plus episcopul Bucovinei ca
membru de drept; 10 dintre ei erau mari proprietari, 7 erau târgoveţi, industriaşi şi
negustori şi 12 erau reprezentanţi ai ţărănimii, care deţinea puterea legislativă. La
constituirea Dietei, membrii acesteia alegeau un comitet al ţării, alcătuit din 4
membri şi un preşedinte;
 Căpitanul ţării – era, în fapt, preşedintele Dietei şi preşedintele comitetului ţării,
ales de adunare; îşi exercita prerogativele numai după ce era confirmat de către
împăratul de la Viena; împreună cu comitetul ţării, reprezenta puterea autonomă a
Bucovinei;
 Guvernatorul – numit şi preşedintele ţării, era reprezentantul Vienei în Ducatul
Bucovinei; de asemenea, avea în subordine administraţiile judeţelor;
 Deputaţi în Parlamentul de la Viena – luptau pentru drepturile locuitorilor
Ducatului, apărarea limbii române şi a bisericii ortodoxe.
Votul univesal, direct şi secret, care a făcut ca Bucovina să aibă 14 mandate în
Parlamentul de la Viena, iar dreptul de vot a fost acordat tuturor bărbaţilor care
împlineau 24 de ani a fost introdus prin reforma electorală a Imperiului austriac din
anul 1907.
Basarabia s-a aflat sub dominaţia Imperiului rus în perioada 1860-1918. Ţarul
Alexandru al II-lea a introdus în anul 1864 autonomia comunală, judeţeană şi
provincială, potrivit căreia fiecare oraş, judeţ şi gubernie a obţinut dreptul de a alege
consilii comunale, judeţene şi provinciale, compuse din nobili, târgoveţi şi ţărani.
În anul 1871, Basarabia a pierdut calitatea de oblastie sau provincie privilegiată,
devenind o simplă gubernie a Imperiului rus, urmând să fie condusă după zacoanele
ruseşti.
Sfatul Ţării a proclamat Basarabia ca republică democratică-federativă-
moldovenească la 21 noiembrie 1917. Puterea executivă a fost încredinţată Consiliului
Directorilor.
Parlamentul basarabean a declarat independenţa Republicii Moldoveneşti la 24
ianuarie 1918. Puterea executivă a revenit Consiliului de Miniştri. Sfatul Ţării, întrunit
la 27 martie 1918, a dat prima hotărâre de unire cu patria-mumă.

Organizarea administrativ-teritorială

Trecerea efectivă la reorganizarea teritorial-administrativă a Transilvaniei a avut loc

în aprilie 1861, revenindu-se astfel la: comitate, districte, scaune, oraşe libere
regesti, localităţi privilegiate şi comune.
Transilvania a fost împărţită în comitate şi comune după 1867. Erau organe de
conducere ale comitatelor: prefectul, congregaţia sau comitetul comitatului, comisia
permanentă, comitetul administrativ, organele administrative.
Bucovina a fost încorporată Austriei sub numele de Ducatul Bucovinei; era împărţită în
districte şi căpitănate, iar acestea din urmă erau, de asemenea, împărţite în comune.
Autorităţile ruseşti au împărţit Basarabia în zemstve, de asemenea împărţite în
comune; asocierea mai multor comune forma plasa.

Organizarea judecătorească

În Transilvania, în perioada dualismului (1867-1918), instanţele de judecată obişnuite

au fost: judecătoriile de plasă, tribunalele de comitat, tablele judecătoreşti şi Curia.
Un rol important în desfăşurarea justiţiei revenea procurorilor de pe lângă aceste
instituţii.
În Bucovina, puterea judecătorească era separată de cea administrativă. În fiecare
căpitănat era creată câte o judecătorie districtuală, instanţa judecătorească
superioară fiind tribunalul sau judecătoria ţării de la Cernăuţi. În septembrie 1886 s-a
înfiinţat al doilea tribunal la Suceava. Suprema instanţă judecătorească a fost pentru
Bucovina, Curtea de Casaţie de la Viena.
Puterea judecătorească a fost reglementată în Basarabia în anul 1869 fiind înfiinţate o
serie de instituţii: postul de judecător de pace, curtea cu juri, instituţia superioară de
casaţie (Senatul) şi instituţia avocaturii. Judecătoriile de pace au fost suprimate în
anul 1889, locul lor fiind luat de instituţia „zemski-nacialnicilor” cu atribuţii
administrative şi judecătoreşti. Această măsură era menită să asigure dominaţia
populaţiei ruse.
În Dobrogea, Legea din 30 martie – 11 aprilie 1886 a fost cea prin care s-a realizat
organizarea judecătorească introducându-se juriul şi înfiinţându-se curţile cu juraţi.
Dreptul civil

Codul civil austriac din anul 1811 proclama, formal, egalitatea în faţa legii, deoarece
stabilea situaţii privilegiate pentru anumite categorii de persoane fizice sau juridice
în materie de prescripţie şi uzucapiune. În ceea ce priveşte capacitatea juridică,
Codul distingea următoarele etape:
 copilăria - până la 7 ani;
 impubertatea - 7-14 ani;
 minoratul - 14-24 ani;
 majoratul - după împlinirea vârstei de 24 de ani.
Aceste prevederi au fost modificate prin Legea matrimonială din anul 1894, al cărei
text stipula o totală incapacitate până la vârsta de 12 ani, după această vârstă
minorul dobândând o capacitate restrânsă, în virtutea căreia putea încheia acte care
să-i aducă un avantaj, fără însă a se obliga.
Căsătoria era un act exclusiv şi obligatoriu civil; era precedată de logodnă care însă
nu obliga la căsătorie. Legea matrimonială din 1894 prevedea că, în cazul în care
logodna era desfăcută fără motive întemeiate, cel vinovat era obligat la plata unor
despăgubiri până la recuperarea cheltuielilor făcute în vederea căsătoriei şi la
restituirea darurilor de nuntă.
Codul civil austriac din 1811 prevedea două tipuri de proprietate:
 proprietatea deplină (de tip burghez) – conferea proprietarului deplin dreptul de a
dispune după bunul său plac de substanţa şi foloasele lucrului şi de a îndepărta de la
acestea pe oricare alte persoane;
 proprietatea nedeplină (de tip feudal) – se caracteriza prin existenţa a doi
proprietari, cel suprem şi cel subordonat, niciunul dintre ei neavând dreptul de a
întreprinde ceva ce ar fi putut aduce atingere drepturilor celuilalt.
Izvoarele obligaţiilor erau clasificate potrivit Codului civil austriac în: legea,
contractul, paguba suferită. Doctrina maghiară distingea între actele juridice
(contractul şi actele unilaterale), ţinuta ilicită şi alte fapte sau circumstanţe,
incluzând aici şi legea.
Potrivit codului civil austriac erau elemente constitutive ale contractului:
 capacitatea persoanelor;
 consimţământul;
 posibilitatea prestaţiei.
Codul civil austriac din 1811 reglementa o situaţie necunoscută în legislaţia maghiară
sau română a acelor timpuri – lăsămantul care reprezenta situaţia juridică de
provizorat a bunurilor din momentul morţii proprietarului şi până la acceptarea sau nu
a succesiunii. Lăsământul era reprezentat de curator care exercita, în această
perioadă, toate drepturile pe are le-ar fi exercitat moştenitorii. Toate actele juridice
încheiate în timpul lăsământului obligau pe moştenitori, acceptarea moştenirii având
efecte retroactive.
Succesiunea legală era fondată pe sistemul parentelelor. O parentelă cuprindea acele
persoane care descindeau din aceeaşi părinţi, inclusiv părinţii; au existat 6 asemenea
parentele, cea mai apropiată excluzându-le pe celelalte. În cadrul parentelelor se
aplica principiul reprezentării. Copiii legitimaţi şi putativi aveau aceleaşi drepturi ca
şi copiii legitimi. În situaţia în care soţul supravieţuitor venea la moştenire în concurs
cu descendenţii, i se atribuia o parte de copil iar dacă nu existau moştenitori de nici
un grad, ii revenea întreaga avere. În ceea ce priveşte descendenţii şi colateralii,
Codul făcea distincţie între averea moştenită, la care aveau dreptul numai acele rude
care aveau un ascendent comun cu defunctul şi averea dobândită care putea fi
moştenită atât de ascendenţi, cât şi de colaterali.
Codul civil austric prevedea două acte pe care se fonda în materia succesiunii
testamentare:
 testamentul - actul de ultimă voinţă a defunctului, prin care s-a făcut numire de
erezi;
 codicilul - actul în care au fost cuprinse alte dispoziţii, deci nu s-a făcut numire de
erezi.
Testamentele se clasificau potrivit Codului civil austriac în:
 testamente private – erau scrise şi redactate în prezenţa martorilor, chemaţi să
constate în persoană că testatorul nu a fost înşelat sau indus în eroare, martorii
trebuind să dovedească pe act că testatorul a semnat documentul în prezenţa lor;
dacă martorii nu ştiau carte, trebuia să li se citească testamentul;
 testamente verbale – se cerea prezenţa unor martori care să cunoască limba
testatorului, testatorul trebuind să declare că tot ce a spus era testamentul lui;
 testamente publice –întocmite de notari sau judecătorii de ocol.

Dreptul comercial

Codul comercial din 1875 a stabilit în Transilvania, limitativ, în materia actelor sau
faptelor de comerţ, cinci acte de comerţ obiective şi fundamentale şi sapte acte de
comerţ subiective şi fundamentale.
În Transilvania, spre deosebire de Codul civil român, Codul de comerţ din 1875 nu
cunoştea o capacitate comercială distinctă de capacitatea generală de a lucra.
Totodată, exista în Codul de comerţ din 1875 o reglementare specială de evidenţă,
denumită registrul firmelor, care în România nu exista. Potrivit Codului de comerţ din
1875 dobânditorul unui fond de comerţ putea să continue comerţul sub forma celui de
la care îl dobândise.
Au existat diferenţe între cele două coduri comerciale şi în ceea ce priveşte materia
registrelor comerciale. În acest sens, Codul comercial român prevedea ţinerea
obligatorie în limba romană a trei feluri de registre, în timp ce Codul de comert din
1875 prevedea ţinerea oricărui fel de registru în orice limbă.
În materia contractelor speciale, Codul comercial din 1875 a reglementat mult mai
amănunţit contractul de vânzare-cumpărare, dar nu a reglementat contractul de
report, iar contractul de cont curent a fost reglementat diferit faţă de Codul din
1887.

Dreptul penal

În perioada 1853-1880, în Transilvania s-a aplicat textul Codului penal austriac din
anul 1852 şi textul Codului penal maghiar din 1878, care a avut ca model codurile
penale german, francez, italian şi belgian.
În funcţie de natura pedepsei stabilite de lege, infracţiunile se clasificau în:
 crime;
 delicte;
 contravenţii.
Novela penală din anul 1908 a prevăzut, printre cauzele de imputabilitate:
 minoritatea;
 legitima apărare.
Până la vârsta de 12 ani răspunderea penală era exclusă total şi între 12 şi 18 ani
angajarea răspunderii era condiţionată de existenţa dezvoltării morale şi intelectuale.
Începând cu vârsta de 18 ani răspunderea penală devenea deplină. Exista însă şi o
perioadă de tranziţie, cuprinsă între 18 şi 20 de ani, în care infractorul nu putea fi
condamnat la moarte sau la muncă silnică pe viaţă. În acelaşi timp, minorii până la 15
ani nu puteau fi condamnaţi la închisoare corecţională decât pentru fapte grave, iar
bătrânilor li se aplica pedeapsa recluziunii în locul muncii silnice.
În Bucovina a avut aplicabilitate Codul penal din 27 mai 1852 care împărţea
infracţiunile în crime, delicte şi contravenţii; se admitea pedeapsa cu moartea şi nu
se ţinea cont de personalitatea infractorului, ci doar de raportul dintre faptă şi
sancţiunea punitivă.
Sistemul penal aplicat în Basarabia era cuprins în următoarele trei acte normative:
Codul pedepselor criminale şi corecţionale din 15 august 1845, Codul penal din 22
martie 1903 şi Statutul pedepselor din 20 noiembrie 1884.

Dreptul procesual civil

În materia competenţei, în Transilvania s-a aplicat principiul separării cauzelor penale

de cele civile.
Desfăşurarea procesului era împărţită în două etape: într-o primă etapă avea loc
constituirea procesului, reclamantul susţinându-şi oral acţiunea, iar paratul replica,
se rezolvau excepţiile prohibitive; în a doua etapă, dacă nu se reuşea încheierea unei
tranzacţii, se realiza dezbaterea în fond a pricinii şi se soluţiona procesul ca urmare a
probelor administrate. Căile de atac împotriva sentinţelor erau:
 apelul;
 recursul;
 revizuirea.
În Dobrogea, procedura judiciară aplicată populaţiei musulmane era supusă
regulamentului pentru funcţionarea tribunalelor mahomedane şi procedurii de urmat
înaintea acestora.

Dreptul procesual penal

Dreptul procesual penal s-a bazat în Transilvania, până în anul 1896, pe Codul de
procedură penală austriac din 1853. Începând cu anul 1896 dreptul procesual penal
transilvănean s-a bazat pe Legea XXXIII, modificată de mai multe ori, iar din 1914 pe
Novela procedurii penale (Legea XIII).
Procesul penal se fundamenta în Transilvania pe principiul acuzării: „Instanţele
judecătoreşti în cauze penale pot proceda numai în baza legii, dacă există
acuzare...”, acuzarea fiind de competenţa Ministerului Public. Parchetul dispunea
efectuarea de cercetări de către poliţia judiciară, sub îndrumarea şi supravegherea
sa. În Transilvania, spre deosebire de sistemul de drept românesc în care acţiunea
penală odată pusă în mişcare era irevocabilă, procurorul putea să revoce acuzarea
până în ultimul moment al procesului, iar, dacă persoana lezată nu prelua acuzarea,
instanţa nu putea judeca, stingând procesul printr-o încheiere. În situaţia în care
parchetul refuza să susţină acuzarea, victima avea posibilitatea să preia
reprezentarea acuzării, devenind acuzator privat subsidiar. Instrucţia era obligatorie
în cazul în care acuzarea era reprezentată de un acuzator privat. Acuzarea privată
putea fi principală sau subsidiară. Inculpatul putea ridica excepţii la actul de acuzare,
asupra acestora pronunţandu-se Camera de acuzare în Camera de consiliu.
În Transilvania, spre deosebire de dreptul procesual penal din România, judecătorul
de instrucţie realiza numai instrucţia, nu dădea şi hotărârea asupra ei.
Recursul se putea declara fie la instanţa care judeca pricina, fie la instanţa de recurs,
verbal sau scris sub formă de memoriu.
În Transilvania, până la Decretul nr. 1 al Consiliului Dirigent, infracţiunile politice şi
de presă se judecau de către curţile cu juri, decretul respectiv trecându-le în
competenţa instanţelor ordinare - tribunale şi curţi de apel. Crimele, delictele
politice şi cele de presă au revenit în competenţa curţilor cu juri începând cu anul
1925.
Curs conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNIEI ÎNTRE 1918 ŞI 1948

Statul naţional unitar român s-a făurit la 1 decembrie 1918, în cadrul unui proces
revoluţionar intern, prin adunări plebiscitare, într-un context internaţional favorabil
marcat de prăbuşirea marilor imperii europene.
Confirmarea de către organele competente ale statului român a actelor Marii Uniri şi
a hotărârilor cuprinse în ele a semnificat recunoaşterea oficială a valorii lor politice şi
juridice. Astfel, în data de 9 aprilie 1918, a fost elaborat Decretul referitor la unirea
Basarabiei cu România, în data de 13 decembrie 1918 a fost elaborat Decretul nr.3631
pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România şi
în data de 19 decembrie 1918 a fost elaborat Decretul nr.3774 relativ la unirea
Bucovinei cu România. Totodată, au fost elaborate decrete pentru organizarea
Transilvaniei (13 decembrie 1918) şi a Bucovinei (19 decembrie 1918), provinciile
unite trimiţându-şi miniştri fără portofoliu în Consiliul de Miniştri de la Bucureşti.
În perioada de tranziţie, Transilvania a avut ca organe proprii:
a) Marele Sfat Naţional – organ reprezentativ – parlamentar, care a fost ales de Marea
Adunare Naţională şi care, a doua zi după Unire, s-a întrunit şi a aprobat, între altele,
lista celor 15 membri numiţi şefi de resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere;
b) Consiliul Dirigent – organul executiv cu componenţă administrativă.

Unificarea legislativă

În România, între anii 1918-1940 s-au succedat 38 de guverne, ceea ce denotă faptul
că perioadele de instabilitate pe plan politic au fost mult mai numeroase decât cele
de stabilitate. Punctul de legătură a fost reprezentat de nevoia de a asigura o
structură instituţională adecvată noilor cerinţe ale statului unitar roman şi ale
progresului.
Prima problemă fundamentală ivită pe planul reglementării juridice după primul
război mondial a fost aceea a integrării organice a provinciilor unite cu România în
cadrul statului naţional unitar roman.
Unificarea legislativă s-a realizat prin două metode:
 extinderea aplicării unor legi din vechea Românie pe tot cuprinsul ţării;
 elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care s-au înlăturat reglementările
paralele anterioare.
Unificarea organizării de stat şi a legislaţiei ca urmare a înfăptuirii unităţii naţionale
s-a realizat prin Constituţia din 1923.

Dreptul constituţional. Constituţia din anul 1923

În Monitorul Oficial din 29 martie 1923 (nr. 282) a fost publicat actul constituţional
care, după unii cercetători, a fost o nouă constituţie a României, în timp ce după alţii
a fost ultima şi cea mai importantă modificare a Constituţiei României din 1866.
Constituţia din 1923, promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923 cuprindea
138 articole.
Art. 1 al Constituţiei din 1866, prin care se prevedea că statul roman este un stat
indivizibil, a fost reformulat în 1923 în concordanţă cu realităţile istorice stabilindu-se
constituţional că „Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil” şi că
“teritoriul României este inalienabil”.
În Constituţia din 1923 este exprimat principiul egalităţii şi supremaţiei precum şi
principiul suveranităţii.
În materia organizării judecătoreşti, recursul a fost declarat de ordin constituţional,
iar justiţiei militare i s-a rezervat o organizare separată.
A fost organizat Consiliul legislativ cu scopul de a asigura supremaţia Constituţiei şi a
legalităţii. De asemenea, prin Constituţia din 1923 s-a introdus instituţia
contenciosului administrativ.
În Titlul II - „Despre drepturile românilor”, Constituţia statua că cetăţenii români,
fără deosebire origine etnică, limbă, religie, se bucură de toate libertăţile şi
drepturile stabilite prin legi. Constituţia din 1923 consacra libertatea individuală,
libertatea conştiinţei, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei,
libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de petiţionare, exercitarea
acestora trebuind să fie stabilită prin legi adoptate ulterior. Această prevedere a
deschis calea spre posibilitatea îngrădirii drepturilor şi libertăţilor individuale.
Întrunirile, procesiunile şi manifestările pe căile şi pieţele publice erau supuse legilor
poliţienesti. De asemenea, Constituţia prevedea în art 128 posibilitatea introducerii
stării de asediu general sau parţial în caz de pericol de stat.
Constituţia din 1923 a proclamat votul universal, egal, direct şi secret, pentru toţi
locuitorii, începând cu vârsta de 25 de ani, însă exercitat în limitele Decretului-lege
din 16 decembrie 1918, care nu permitea participarea la vot a femeilor, magistraţilor
şi ofiţerilor.
Alte dispoziţii ale Constituţiei au privit împământenirea evreilor. Drept urmare a
Tratatului pentru ocrotirea minorităţilor, impus României în anul 1919, care statua
obligaţia ţării noastre de a recunoaşte drept supuşi români pe toţi evreii care locuiau
pe teritoriul ţării şi care nu s-ar fi putut folosi de altă cetăţenie, au fost adoptate
două decrete-legi prin care s-a recunoscut cetăţenia evreilor născuţi în Vechiul Regat.
Prin Constituţia din 1923 s-a atribuit Consiliului de Miniştri competenţa acordării
individuale a naturalizării.

Organele centrale ale statului

În ceea ce priveşte Parlamentul, nu s-au adus modificări celor două camere: Adunarea
Deputaţilor şi Senatul. Potrivit prevederilor constituţionale, regele avea dreptul de a
convoca, proroga şi dizolva Parlamentul. Aveau drept de iniţiativa legislativă atât
regelui cât şi fiecare dintre cele două camere ale Parlamentului. Consiliul legislativ
avea competenţa de a formula, sub aspect tehnic, proiectele de legi, care ulterior
erau dezbătute şi adoptate cu majoritatea ambelor adunări, urmând să fie
sancţionate de rege.
Sistemul votului cenzitar a fost abolit stabilindu-se prin text constituţional că
Adunarea Deputaţilor se alege de către cetăţenii români majori, prin vot obştesc
obligatoriu, egal, direct şi secret pe baza reprezentării proporţionale. Senatul era
alcătuit din senatori cu vârsta minimă de 40 de ani, aleşi de cetăţenii români, şi
senatori de drept. Erau senatori de drept moştenitorul tronului începând cu vârsta de
18 ani (avea drept de vot deliberativ numai după împlinirea vârstei de 25 de ani) şi
episcopii eparhioţi.
Regele avea atât dreptul de a sancţiona legile, cât şi dreptul de a convoca
Parlamentul în sesiune extraordinară, de a dizolva una din adunări sau pe amândouă,
de a numi un nou guvern.
Erau atribuţii ale regelui în domeniul executiv: întocmirea regulamentelor necesare
pentru aplicarea legilor, crearea de noi funcţii în stat, numirea sau confirmarea în
funcţiile publice; regele era şeful armatei, confirma gradele militare, conferea
decoraţiile romane, avea dreptul de a bate monedă.
După primul război mondial statutul juridic al monarhiei a rămas neschimbat. Sunt de
menţionat două evenimente semnificative pentru evoluţia ulterioară a societăţii
româneşti şi anume instituirea regenţei în perioada 1927-1930 şi apoi restauraţia din
iunie 1930 adică aducerea lui Carol al II-lea ca rege al României cu toate că acesta
renunţase la calitatea de prinţ moştenitor. De la început, Carol al II-lea şi-a expus
veleităţile de dictator, ceea ce l-a determinat pe Nicolae Iorga să afirme în ziua
depunerii jurământului la Cameră de către rege, următoarea: „Părerea mea este că
astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”. Evenimentele ce au urmat au
confirmat spusele acestuia.
Potrivit prevederilor constituţionale, puterea executivă era exercitată de către
guvern în numele regelui. Regele numea şi revoca miniştrii, aceştia fiind şi
răspunzători pentru conţinutul actelor suveranului, pe care le contrasemnau.
Persoana regelui era inviolabilă. Pentru vină vădită, miniştrii puteau fi trimişi în faţa
Înaltei Curţi de Casaţie. Consiliul de Miniştri era prezidat de un preşedinte însărcinat
de rege cu formarea guvernului. În perioada 1927-1930, după moartea regelui
Ferdinand, s-a instaurat Regenţa, în conformitate cu prevederile Constituţiei din 1923
şi legile din 4 ianuarie 1926, care au ratificat actul renunţării la tron a principelui
Carol şi au proclamat drept succesor pe fiul său minor, Mihai I.
Tot în această perioadă a avut loc ceea ce nu se mai întamplase niciodată în viaţa
parlamentară a României şi anume Guvernul care a organizat alegerile parlamentare
din decembrie 1937 nu a izbutit să le câştige. Partidul Naţional Liberal – partid de
guvernământ –, şi nici un alt partid politic burghez, nu a reuşit să obţină cele 40% din
voturi pentru a fi declarat, aşa cum stabilise Legea Electorală din 1926, partid de
guvernământ şi însărcinat cu formarea guvernului. Legea electorală din 1926 venea să
înlocuiască principiul reprezentării proporţionale cu unul nou, bazat pe sistemul
primei majoritare. Acest nou introdus sistem se întemeia pe următoarele principii:
 formaţiunea politică ce obţinea 40,1% din voturile totale pe ţară era declarată
grupare majoritară;
 restul de 50% din mandate se repartizau proporţional cu numărul voturilor obţinute
dintre toate partidele care au obţinut minim 20% din totalul voturilor;
 gruparea care nu obţinea 20% din voturi nu primea nici un mandat, cu exceptia
cazului în care obţinea majoritatea absolută într-un judet;
 daca nici unul dintre partide nu obţinea 40% din voturi, mandatele erau repartizate
proporţional cu numărul de voturi obţinute.
Constituţia din anul 1923 a proclamat principiul supremaţiei legii şi principiul statului
de drept care au necesitat organizarea controlului de constituţionalitate a legilor
pentru a putea fi puse în practică. Competenţa exercitării controlului de
constituţionalitate a legilor a fost încredinţată Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie,
instituţie ce a fost creată în anul 1925 printr-o lege specială.
Prin art. 107 al Constituţiei din 1923 s-a instituit contenciosul administrativ
prevăzându-se că cel vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ avea
posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului
său. Faceau excepţie de la aceste dispoziţii actele de comandament cu caracter
militar.
Totodată, Constituţia din 1923 stipula şi inamovibilitatea judecătorilor, însă numai în
condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dreptul administrativ

În Transilvania serviciile publice erau conduse de Consiliul Dirigent, iar în Basarabia şi

Bucovina aveau atribuţii similare directoratele şi secretariatele de serviciu. Atribuţiile
acestea au fost stabilite prin Decretul-Lege din 26 decembrie 1918 în Transilvania şi
cel din 1 ianuarie 1919 pentru Bucovina şi Basarabia.
Afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful, circulaţia financiară,
vămile, împrumuturile publice, siguranţa statului erau date în competenţa guvernului
central.
La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei ca de altfel şi
directoratele şi secretariatele de servicii din Basarabia şi Bucovina, eliminându-se
astfel definitiv formele regionale de conducere. În condiţiile funcţionării unui
parlament unic ales de către toţi cetăţenii României, menţinerea acestor forme
administrative nu se mai justifica.
Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 prin care toate ministerele
erau organizate unitar, alături de Legea pentru organizarea administraţiei locale şi
Legea pentru unificarea administrativă din iunie 1925, au conferit unitate teritoriului
României împărţit din punct de vedere administrativ în judeţe şi comune. Comunele
se împărţeau în:
 comune rurale;
 comune urbane.
Comunele urbane se împărţeau la rândul lor în:
 comune reşedinţă de judeţ;
 comune nereşedinţă de judeţ.
Atât comunele cât şi judeţele aveau personalitate juridică. Administrarea comunelor
se realiza prin consilii formate din consilieri aleşi, de drept şi consilieri femei care
puteau fi cooptate în consilii. Administraţia judeţelor se realiza prin consilii formate
din consilieri aleşi şi consilieri de drept. La conducerea administraţiei comunale se
afla primarul, care punea în executare hotărârile consiliului comunal şi ale delegaţiei
permanente comunale. Administraţia judeţului se afla sub conducerea prefectului
care punea în executare hotărârile consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente
judeţene. Atât activitatea comunelor cât şi a judeţelor se afla sub conducerea,
supravegherea şi controlul Ministerului de Interne, ajutat de Consiliul Administrativ
Superior. Legea pentru organizarea administraţiei locale din august 1929 a adus
modificări semnificative sistemului creat în 1925 stipulând că toate comunele urbane
sau rurale puteau fi împărţite în sectoare, iar acestea, ca şi judeţele şi comunele, se
bucurau de personalitate juridică. Această lege a scos din competenţa sa atribuţiile
de şef al administraţiei judeţene şi le-a dat în competenţa delegaţiei Consiliului
Judeţean, ales de consiliu pentru cinci ani. Consiliul judeţean, ca organ deliberativ,
era alcătuit din membrii aleşi prin sufragiu universal de toţi alegătorii judeţului, şi din
membrii de drept, reprezentanţi ai unor profesiuni sau funcţiuni sociale sau
administrative.
În perioada de referinţă, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:
 Consiliului Legislativ;
 Consiliului Superior Administrativ;
 Casei Pensiilor;
 Camerelor Agricole;
 Camerelor de Muncă;
 precum şi reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie.
La data de 19 iunie 1923 a fost adoptat Statutul funcţionarilor publici.

Dreptul civil

În materie civilă a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864 dar, datorită
multiplelor transformări ce au avut loc în viaţa economică şi socială a ţării, au fost
adoptate şi legi speciale.
În Transilvania după 1918 s-au mai aplicat o serie de prevederi ale Codului civil
austriac şi ale unor legi maghiare, în măsura în care nu au fost abrogate de legile
civile elaborate în România în această perioadă.
La data de 1 iunie 1920, toată legislaţia României, deci şi Codul civil, a fost extinsă pe
întreg teritoriul Basarabiei.
Problema împroprietăririi, a exproprierii terenurilor agricole, a naţionalizării
subsolului a determinat adoptarea, în mai multe etape, a unor legi. Regimul juridic al
proprietăţii asupra subsolului a fost reglementat prin Legea minelor din iulie 1924,
care a fost înlocuită prin Legea pentru exploatarea minelor din martie 1929.
Condiţia juridică a persoanelor fizice nu a suferit în perioada de referinţă modificări
substanţiale. Este totuşi necesar să menţionăm câteva legi referitoare la condiţia
juridică a persoanei, ce au completat prevederile dreptului civil din această perioadă:
 Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă - a adus o reglementare unitară a
acestora.
 Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;
 Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate.
Prin aceste legi inegalitatea dintre bărbat şi femeie a fost atenuată. Potrivit
dispoziţiilor acestor legi, femeia nu mai era nevoită să ceară consimţământul soţului
în vederea încheierii unei convenţii de muncă recunoscându-i-se, de asemenea,
dreptul de a-şi încasa salariul şi de a dispune de el, precum şi dreptul de a-şi înstrăina
bunurile fără autorizaţia soţului.
Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate, în realitatea avut
ca scop protejarea intereselor creditorilor şi nu ale femeii măritate principalul său
efect fiind diminuarea măsurilor de apărare ale familiei faţă de terţi.
Constituţia din 1923 a proclamat egalitatea deplină între soţi în materia drepturilor
civile.
În materia persoanelor juridice, transformările intervenite în viaţa social-economică
au impus modificări notabile legate în special de procedura de recunoaştere a
persoanelor fizice. Astfel, prin Legea din 6 februarie 1924 personalitatea juridică nu
se mai acordă prin lege, ci pe baza unei proceduri speciale ce avea loc în faţa
instanţelor judecătoreşti.
Legea din 26 mai 1921 a autorizat organizarea sindicatelor cu condiţia ca acestea să
se preocupe numai de probleme cu caracter strict profesional, social şi cultural,
membrilor lor interzicandu-le desfăşurarea oricărei activităţi politice precum şi
dependenţa faţă de vreun partid politic.
Legea din februarie 1924 privind persoanele juridice avea în vedere asociaţiile şi
fundaţiile cu scop lucrativ.
Legea din 20 august 1929 pentru libera circulaţie a bunurilor agricole (Legea
Mihalache), potrivit căreia loturile provenite din împroprietăriri puteau fi scoase la
vânzare de către creditori, a dat statului posibilitatea de a dirija raporturile dintre
creditori şi debitori.
Statul a intervenit în favoarea creditorilor schimbând nu numai regimul juridic al
contractelor, ci şi pe cel al proprietăţii şi, parţial, pe cel al persoanelor.
Complicaţii semnificative au apărut în legătură cu practica împrumuturilor
cămătăreşti, generată de lipsa acută a capitalului. Garanţiile, antihreza au fost
desfiinţate prin Legea contra cametei din 1931.
Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19 aprilie 1933, Legea pentru
reglementarea datoriilor agricole şi urbane din 14 aprilie 1932 şi Legea conversiunii
datoriilor agricole din 7 aprilie 1934 au vizat diminuarea datoriilor ţăranilor,
prelungirea scadenţelor pentru datoriile care mai rămâneau de plătit, organizarea
creditului agricol şi suspendarea executării silite asupra ţăranilor.
Legea din 24 februarie 1924 referitoare la pierderea şi dobândirea naţionalităţii
române a reglementat naţionalitatea română şi naturalizarea.
Constituţia din 1923 a consacrat o nouă concepţie cu privire la proprietate şi anume
concepţia proprietăţii ca funcţie socială subordonată interesului naţional.
Regimul juridic al proprietăţii statului asupra întreprinderii a suferit modificări în
special prin Legea privitoare la comercializarea şi controlul întreprinderilor
economice ale statului, din iunie 1929.
Legea asupra căsătoriei militarilor din 1931 şi Legea privitoare la căsătoria membrilor
corpului diplomatic din 1938 au introdus noi îngrădiri în ceea ce priveşte libertatea
încheierii căsătoriei pentru anumite categorii de funcţionari.
Dreptul de proprietate asupra imobilelor rurale, reglementat prin Constituţia din
1866, a fost modificat în anul 1917 ca urmare a războiului mondial şi a luptelor duse
de ţărănime în acest război.
Prin legile din 1932 şi 1938 care prevedeau realizarea unor lucrări de cadastru şi
întocmirea unor registre funciare, sistemul de publicitate personală stabilit prin Codul
civil a fost înlocuit prin acela al publicităţii reale.

Dreptul muncii

În perioada de referinţă, în domeniul relaţiilor de muncă au fost aduse o serie de noi

reglementări, inclusiv de unificare legislativă şi anume:
 conflictul de muncă a fost reglementat prin Legea din septembrie 1920;
 dreptul la grevă a fost reglementat prin legea din aprilie 1929;
 repausul duminical a fost prevăzut de Legea din iunie 1925;
 durata zilei de muncă a fost reglementată prin Legea din aprilie 1928.
Prin Legea asupra contractelor de muncă din 1929 s-a prevăzut că femeia nu mai
trebuia să ceară consimţământul soţului în vederea încheierii unei convenţii de
muncă, aceasta dobândind dreptul de a-şi încasa salariul şi de a dispune de el, ca şi
de toate beneficiile sau achiziţiile provenite din orice fel de remunerare.
Contractul de muncă a fost reglementat pe larg de Legea contractelor de muncă din
1929.

Dreptul penal

După constituirea statului unitar roman a existat, pentru o scurtă perioadă de timp, o
multitudine de reglementări penale, fiind în vigoare mai multe legislaţii:
 în Transilvania: Codul penal din 1864, Codul penal ungar din 1878 şi Codul
contravenţiilor din 1879;
 în Bucovina: Legea austriacă, respectiv Codul penal austriac din 1852;
 în Basarabia: Codul penal rusesc din 1903.
În condiţiile existenţei acestor legislaţii penale aplicabile în România s-a simţit nevoia
abrogării unor dispoziţii sancţionatorii şi a elaborării unor reglementări penale
speciale care să aibă aplicabilitate pe întregul teritoriu al ţării, lucru care s-a realizat
prin Legea din 19 decembrie 1924.
După făurirea statului naţional unitar român s-a trecut la elaborarea unui nou cod
penal, adoptat la 18 martie 1936 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, Cod penal prin
care s-a realizat unificarea legislativă pe întreg teritoriul ţării.
Acest Cod penal a fost împărţit în trei părţi:
 Cartea I – Dispoziţii generale;
 Cartea a II-a – Dispoziţii privitoare la crime şi delicte;
 Cartea a III-a – Dispoziţii privind contravenţiile.
În perioada de referinţă au fost adoptate şi o serie de legi penale speciale, dintre
care menţionăm: Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite din iunie 1923,
Legea pentru apărarea liniştii şi creditului ţării din aprilie 1930, Legea pentru
reprimarea concurenţei neloiale din 1932, Legea pentru reprimarea unor infracţiuni
contra liniştii publice (Legea Mârzescu) din decembrie 1924, modificată în noiembrie
1927 şi în mai 1933 (Legea Mironescu), Legea pentru autorizarea stării de asediu din
februarie 1933, Legea pentru prelungirea stării de asediu din martie 1937, Legea
pentru apărarea ordinii din aprilie 1934 etc.

Dreptul procesual civil

În materie procesual civilă, Codul de procedură civilă din 1864 a continuat să se

aplice. Unificarea legislativă în această materie s-a realizat prin extinderea unor
dispoziţii de procedură civilă din vechea Românie în noile provincii, precum şi prin
adoptarea unor noi legi. În 19 mai 1925 a fost adoptată cea mai importantă lege de
unificare a dreptului procesual civil, ea vizând unificarea unor dispoziţii de procedură
civilă şi comercială, unificarea competenţei judecătorilor, înlesnirea şi accelerarea
judecăţilor în faţa tribunalelor şi a curţilor de apel. Această lege a împărţit procedura
de judecată în două faze: cea preliminară, de pregătire a judecăţii, care cuprindea
condiţiile generale pentru intentarea acţiunii şi pentru întâmpinarea pârâtului şi a
cererii reconvenţionale; după constatarea îndeplinirii cerinţelor procedurale
prevăzute de lege se fixa un termen pentru judecarea procesului în fond. Legea din
mai 1925 a consacrat rolul activ al judecătorului la conducerea procesului,
reglementând totodată procedura în faţa Curţii de Casaţie: reducerea termenului de
recurs; prezenţa părţii în instanţă, în persoană sau prin mandatar, acoperea orice
viciu cu privire la cunoaşterea termenului de înfăţisare; partea care fusese prezentă
la înfăţisare în persoană sau prin procurator, investit sau nu cu dreptul de a cunoaşte
termenul, nu mai era citată în tot cursul instanţei, fiind presupus că ştia termenul
ulterior chiar dacă ar fi absentat.
Legea de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 prevedea faptul că instanţele
judecătoreşti erau constituite într-un sistem format din judecătorii, tribunale, curţi
de apel, curţi cu juri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisdicţia pentru
infracţiunile săvârşite de militari era organizată separat. Această lege era considerată
ca fiind de ordine publică, dispoziţiile ei fiind de strictă interpretare.
Judecătoriile erau instanţele de prim grad, fiind competente să soluţioneze litigii în
materie civilă, comercială şi penală în conformitate cu dispoziţiile legale.
Tribunalele şi Curţile de apel erau organizate după principiul teritorial, constituind
instanţe ierarhic superioare judecătoriilor.
Intrau în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cauze politice precum şi
cazurile excepţionale prevăzute de lege.
Personalul instanţelor judecătoreşti era constituit din magistraţi şi personal auxiliar.
Corpul magistraţilor era ierarhizat, cele mai mici grade în magistratură fiind
supleantul, substitutul şi ajutorul de judecător. Femeile erau admise în magistratură
doar la instanţele pentru minori.

Dreptul procesual penal

Şi în ceea ce priveşte dreptului procesual penal a rămas în vigoare vechiul Cod, unele
dispoziţii ale Codului din 1864 fiind extinse, în septembrie 1925, în întreaga Românie.
Un nou Cod de procedură penală a fost adoptat în martie 1935 şi a intrat în vigoare la
1 ianuarie 1937.
În materia competenţei, noul cod a preluat, în mare, reglementările anterioare. De
principiu, contravenţiile intrau în competenţa judecătoriilor, delictele în competenţa
tribunalelor, iar crimele în competenţa Curţilor cu juri. Curţile cu juri erau alcătuite
dintr-un consilier de la Curtea de apel, doi judecători ai tribunalului şi din juraţi şi
avea competenţă de a judeca delictele politice şi pe cele de presă.
În privinţa primei faze a procesului, cercetarea era de competenţa poliţiei judiciare,
urmărirea de competenţa Ministerului Public şi instrucţia de competenţa
judecătorului de instrucţie.
Prima fază a procesului - cercetarea, urmărirea şi instrucţia - şi-a păstrat caracterul
inchizitoral, iar cea de-a doua – judecata - pe cel acuzatorial.
Punerea în mişcare a acţiunii era de competenţa Ministerului Public, iar acuzarea se
făcea cu respectarea principiilor legalităţii, oralităţii, publicităţii, individualităţii şi
revocabilităţii.
În soluţionarea cauzelor penale s-au menţinut achitarea şi condamnarea, adăugându-
se încetarea şi anularea urmăririi penale. Sentinţa se pronunţa de către judecător pe
baza liberei convingeri motivate şi cu dreptul de a administra din oficiu anumite
probe.

Situaţia social-politică în perioada 1938-1940

În februarie 1938, cursul firesc al vieţii democratice din România a fost întrerupt de o
lovitură de stat prin care s-a realizat trecerea de la democraţia parlamentară la
instaurarea dictaturii autoritare a regelui şi a unei părţi a cercurilor burgheziei şi
moşierimii adepte a politicii de dreapta, neofasciste, pro-anglo-franceze.
În 20 februarie 1938 s-a publicat o nouă Constituţie, după ce a fost supusă în pripă
populaţiei spre ştiinţă şi învoire. Constituţia redactată de Istrate Micescu a menţinut
formal principiul separaţiei puterilor în stat.
În perioada de referinţă, camarila regală s-a aflat în apogeul influenţei sale politice.
Până către anul 1939, regele a sperat să se folosească de legionari ca de o masă de
manevră, fapt nerealizat. Începând cu aprilie 1938, printr-un decret-lege, aceştia au
fost incriminaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare ( au fost executaţi 13 legionari
sub pretextul fugii de sub escortă).
Consiliul de Coroană a fost creat la 30 martie 1938, ca un organ consultativ al regelui,
alcătuit din membri numiţi de acesta din rândul demnitarilor statului, ai bisericii, ai
armatei şi dintre personalităţile importante ale ţării. Prin decrete-lege, în aprilie
1938 au fost dizolvate toate partidele şi grupările politice şi închise cluburile şi
localurile de întrunire. O nouă reformă administrativă a fost decretată în august 1938:
pe lângă judeţ, plasă, comună, s-a adăugat ţinutul, condus de un rezident regal.
În decembrie 1938 s-au pus bazele unicei formaţiuni politice autorizate în spetă,
Frontului Renaşterii Naţionale care în anul 1940, şi-a schimbat denumirea în Partidul
Naţiunii. Sub presiunea legionarilor în plan intern, a revizionismului, fascismului şi
nazismului în plan extern, sistemul autoritar al lui Carol al II-lea s-a prăbuşit nu
înainte ca România să piardă importante teritorii: Basarabia, Bucovina de Nord,
ţinutul Herţei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul.

Constituţia din 1938

Constituţia din 1938 a introdus pentru prima dată principii împrumutate din legislaţia
corporatismului fascist italian. Aceasta păstra, formal, principiul conform căruia toate
puterile statului emană de la naţiunea română; prin această Constituţie se asigura
conducerea autoritară a regelui şi supremaţia executivului.
Potrivit prevederilor Constituţiei din 1938 şi a legilor speciale care au urmat, organele
centrale ale statului au fost Regele, Parlamentul şi Guvernul.
Regele era decretat în mod expres capul statului. Regele numea guvernul, exercita
puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională, era capul oştirii, confirma
decoraţiile, declara război, numea ambasadorii, încheia pace. Regele guverna prin
decrete-legi.
Parlamentul a fost menţinut, însă era un auxiliar al regelui. Deţinând atribuţii mult
reduse, acesta avea un pronunţat caracter decorativ.
Senatul era compus din senatori numiţi, senatori de drept şi senatori aleşi pe baze
corporatiste. Adunarea Deputaţilor era compusă din deputaţi aleşi de cetăţenii români
care aveau vârsta de 30 de ani.
Dreptul de vot depindea de apartenenţa la una dintre următoarele categorii de
profesiuni: agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale.
Instituirea sistemului parlamentar corporatist şi creşterea limitei de vârstă au restrâns
în mod simţitor votul universal, deşi Legea electorală din 9 mai 1939 a recunoscut
femeilor dreptul de a alege, dar nu şi dreptul de a fi alese.
Numirea şi revocarea miniştrilor era prerogativa regelui. Constituţia din 1938 a
abandonat regula după care miniştrii erau recrutaţi din rândul majorităţii
parlamentare, numirea acestora de către rege după bunul său plac transformându-i în
simpli funcţionari. În relaţiile dintre rege şi miniştri se preciza că persoana regelui era
inviolabilă, iar miniştrii de resort erau răspunzători.
Principiul inamovibilităţii magistraţilor a fost relativizat, Constituţia din 1938
prevăzând doar că urma să fie statornicit printr-o lege specială.
Art. 12 din Constituţie din 1938 prevedea garantarea libertăţii individuale în sensul că
nimeni nu putea fi urmărit şi percheziţionat, nu putea fi deţinut sau arestat decât în
temeiul legii şi în puterea unui mandat judecătoresc, motivat şi comunicat în
momentul arestării sau cel mai târziu în 24 de ore după arestare, în afară de cazurile
de vină vădită sau urgenţă.
Monarhia constituţională a păstrat însă şi unele elemente de democraţie parlamentară
(Parlamentul cu atribuţii reduse, presă însă cenzurată, o oarecare posibilitate de
acţiune a partidelor politice şi chiar o confruntare de idei), fapt care nu permite
clasificarea regimului politic din această perioadă ca fiind o dictatură clasică sau o
dictatură de tip fascist.
Trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938 au fost:
 interferarea puterilor statului în persoana regelui şi primatul executivului asupra
legislativului;
 transformarea Parlamentului într-un organ auxiliar al regelui în materie legislativă;
 limitarea, până aproape de lichidare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
ajungându-se la primatul datoriilor în raport cu drepturile;
 centralismul birocratic şi autoritar în administraţia de stat, stabilit în Constituţie în
linii directoare, a fost ulterior concretizată de legislaţia ordinară;
 Constituţia a introdus pentru prima dată principii constituţionale împrumutate din
legislaţia corporatismului fascist italian.
Constituţia carlistă a înscris şi principiul suveranităţii naţionale, apărarea proprietăţii
particular-capitaliste, monarhia ereditară, menţinând chiar şi anumite aspecte ale
regimului reprezentativ, fapt care a clasat regimul drept autoritar şi nu totalitarist.

Organizarea judecătorească

Starea de asediu a fost extinsă pe tot cuprinsul ţării prin Decretul-lege din februarie
1938. Acesta stipula că „starea de asediu se va ridica cand se va crede oportun”. În
perioada de referinţă a crescut competenţa autorităţilor militare, instanţele de acest
gen devenind pentru multe infracţiuni reglementate de Codul penal din anul 1937,
instanţe ordinare de judecată. Instanţele justiţiei militare au devenit instrumente ale
regimului dictaturii regale şi ale politicii ei represive.
Prin Legea pentru organizarea judecătorească din august 1938 au fost create două
tipuri de judecătorii, s-a înfiinţat judecătoria comunală, s-a lichidat inamovibilitatea
magistraţilor şi nu în ultimul rând această lege a exclus curţile de juraţi.
Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în numele legii şi se executau “în ordinul
regelui”.

România în perioada septembrie 1940-1944

Prin Decretul-lege din 14 septembrie 1940 România a fost proclamată stat naţional-
legionar.
Dictatura militaro-antonesciană s-a instaurat după înăbuşirea rebeliunii legionare din
ianuarie 1941, puterea de stat concentrându-se în mainile mareşalului Ion Antonescu.
Acest regimul de dictatură militară s-a menţinut până la 23 august 1944.
România a luat târziu act de noua ordine europeană fapt ce a făcut să asiste
neputincioasă la la dispariţia, ca state suverane, a unora din aliaţii săi, cât şi la
dureroasele pierderi teritoriale din vara anului 1940: Basarabia, Bucovina de Nord,
ţinutul Herţa, nordul Transilvaniei şi Cadrilaterul.
La 23 noiembrie 1940 România a aderat la Pactul Tripartit şi a intrat, în iulie 1941, în
cel de-al doilea război mondial, ca partener al acestei coaliţii fapt ce avea să
influenţeze organizarea de stat şi organizarea instituţiilor juridice după norme
totalitare.

Dreptul român în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944

Izolată de aliaţii ei tradiţionali - Anglia şi Franţa - şi mutilată teritorial în urma

Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939, România s-a văzut nevoită să adopte un
regim de factură personală, transformat într-un regim legionar prin Constituţia din
1940.

Dreptul constituţional

Decretele-lege din septembrie 1940 au adus elemente noi, specifice acestei perioade
de dictatură. În 5 septembrie 1940, Decretul-lege nr. 3052 a suspendat Constituţia din
1938. În această situaţie guvernarea ţării s-a realizat fără o lege fundamentală,
Parlamentul fiind şi el dizolvat. Legiferarea s-a concretizat în decrete-legi – operă a
mareşalului Ion Antonescu.
Decretul Lege nr. 3053 din 5 septembrie 1940 a creat instituţia Conducătorului
statului, „cu depline puteri în conducerea statului român”, căruia funcţionarii publici
îi jurau credinţă şi supunere.
În această perioadă s-a menţinut monarhia deşi i-au fost reduse semnificativ
atribuţiile. Numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut într-o primă fază
de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele Consiliului de
Miniştri, urmând ca ulterior, prin Decretul Regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940, noul
rege să il reinvestească pe generalul Ion Antonescu cu depline puteri pentru
conducerea statului ceea ce a făcut ca şi prerogativele numirii şi revocării din funcţie
a miniştrilor şi subsecretarilor de stat sa îi revină tot acestuia.
De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată stat naţional-legionar (art. 1),
mişcarea legionară declarată ca fiind singura mişcare recunoscută în noul stat (art. 2),
iar generalul Ion Antonescu declarat conducătorul statului legionar şi şeful regimului
legionar (art. 3).
Regimul dictaturii totalitare din perioada de referinţă s-a caracterizat prin
concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu
atribuţii foarte mari în domeniile legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi
Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi Mareşal al României, era unicul
legiuitor al statului. Dictatorul se ocupa de executarea legilor, era şeful guvernului şi
al aparatului administrativ, decidea direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub
conducerea lui directă.
Prin Decretul 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat denumirea de stat naţional-
legionar. La ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 România a intrat în război
împotriva Uniunii Sovietice prin celebrul ordin către armată al Mareşalului Antonescu
„Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!”. În urma loviturii de stat de la 23 August 1944,
România a ieșit din alianța cu puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a
războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei luptand alături
de SUA, U.R.S.S., Anglia şi Franţa, până la capitularea necondiţionată a Germaniei
naziste din 9 martie 1945.

Dreptul administrativ

Funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri era deţinută potrivit Decretului regal

nr. 3053, de conducătorul statului.
Administraţia publică a fost înlocuită cu o administraţie tehnică, pe baza principiului
comandamentului unic.
Aparatul central de stat a fost reorganizat, guvernul incluzând o serie de ministere
noi, cu scop propagandistic, precum şi a unor organisme care protejau intersele
Germaniei în România.
În această perioadă au fost create o serie de noi instituţii: Consiliul de Cabinet,
Ministerul Propagandei Naţionale, Oficiul Muncă şi Lumină, Consiliul de Patronaj,
Grupul Etnic German, Munca Tineretului Român şi totodată fost reorganizat aparatul
represiv (poliţia, jandarmeria, siguranţa).
Dictatorul numea membrii Consiliului de Miniştri. Antonescu şi-a desemnat un
înlocuitor, un urmaş, în persoana profesorului M. Antonescu, vicepreşedintele
Consiliului de Miniştri, prin Decretul din iunie 1941. Din punct de vedere administrativ
ţara a fost reprezentată de judeţe şi comune. Prefectul era numit prin decret de
către Conducătorul statului, şi tot prin decret putea fi destituit.

Organizarea judecătorească

În timpul regimului antonescian, organizarea judecătorească nu a suferit modificări

structurale esenţiale. Însă, în această perioadă a crescut rolul instanţelor militare,
starea de asediu a fost generalizată şi permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de
război. Instanţe militare speciale au fost create. Acestea erau alcătuite din generali
numiţi de către Ministerul de Război, iar în cazuri urgente, de către Comandamentul
Armatei sau al Corpului de Armată de la locul comiterii faptei incriminate.

Dreptul penal
În materie penală, guvernarea instaurată în septembrie 1940 s-a caracterizat printr-o
amplificare a incriminărilor şi o drastică înăsprire a sancţiunilor.
Noi infracţiuni au fost reglementate după intrarea României în război, în anul 1941,
dintre acestea menţionăm: împotrivirea la încorporare, nesupunerea la mobilizarea
agricolă, dezertarea din armată. Politica penală a cunoscut o înăsprire fără precedent
a regimului pedepselor: internarea în lagăre, domiciliul forţat, pedeapsa capitală.

Statul şi dreptul românesc între 23 august 1944 – 30 decembrie 1947

După un regim politic democratic, sub forma unei monarhii constituţionale, au urmat
regimul autoritar al lui Carol al II-lea şi regimul militar al lui Antonescu, cu excepţia
perioadei 14 septembrie 1940-22 ianuarie 1941, cand România a avut un regim
dictatorial, legionaro-antonescian. România a traversat o perioadă de tranziţie
începând cu august 1944 şi până la finele anului 1948, perioadă de tranziţie în care
democraţia a suportat numeroase transformări de ordin politic, favorabile instaurării
regimului comunist, prin Constituţia din martie 1948.
Înţelegerea de la Teheran, întrevederea de la Moscova din octombrie 1944, Conferinţa
de la Yalta au decis soarta şi regimul politic al României.
În perioada de referinţă, din punct de vedere al tipului istoric de stat, România a fost
un stat capitalist, statul român fiind o monarhie constituţională, iar regimul politic de
tip burghezo-democratic.

Dreptul constituţional

Decretul constituţional nr. 1626 din 31 august 1944 a avut o importanţă capitală şi un
rol determinant pentru regimul constituţional instaurat în România, prin el fiind
repusă în vigoare parţial Constituţia din 1923. Dispoziţiile art. 1 din Decretul
constituţional nr. 1626/1944 au prevăzut că: „Drepturile românilor sunt cele
recunoscute de Constituţia din 29 martie 1923”; prin aceste dispoziţii au fost expres
repuse în vigoare titlul II din Constituţia din 1866 – Despre drepturile românilor (art.
5-10; art. 5-32 din Constituţia modificată în 1923), iar dispoziţiile art. II din decretul
constituţional analizat, prin care s-a stabilit că: „Sub rezerva celor cuprinse în art. III
şi VI, puterile statului se vor exercita după regulile asezate de Constituţia din 29
martie 1923”, au repus în vigoare prevederile titlului III din Constituţia din 1866 şi din
Constituţia modificată în 1923, mai puţin dispoziţiile art. 38-81 din Constituţia din
1866, respectiv art. 42- 75 din cea modificată în 1923 – referitoare la Parlament – şi
cele din art. 32-34 (respectiv 34-38) – privitoare la exerciţiul activităţii legislative; cu
privire la inamovibilitatea magistraţilor, s-a stabilit, prin art. IV al decretului
constituţional 1626/1944, că: „O lege specială va statornici condiţiile în care
magistraţii sunt inamovibili”, alin. 2 din acest articol statuând totodată: „juriul
rămâne desfiinţat”.
De asemenea prin art. V al Decretului constituţional 1626/1944, au fost abrogate
actele normative din septembrie 1940, acte prin care preşedintele Consiliului de
Miniştri fusese investit cu depline puteri şi prin care au fost fixate prerogativele
regale.
Art. III al Decretului 1626/1944 stipula că un decret dat în urma hotărârii Consiliului
de Miniştri urma să organizeze Reprezentanţa Naţională.
Primul pas spre subordonarea organelor activităţii judecătoreşti celorlaltor organe ale
statului a fost făcut prin art. IV al aceluiaşi decret care prevedea lichidarea
inamovibilităţii magistraţilor.
Art. 14 din Decretul-lege nr. 1849/1944 ce constituia un act normativ impus României,
fiind consecinţa semnării la 12 septembrie 1944, la Moscova, a Convenţiei de
armistiţiu între guvernul român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice,
Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte, stipula că Guvernul şi
Înaltul Comandament Român se obligau să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat
(sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime se război
decretându-se totodată că judecarea acestor persoane era un imperativ internaţional.
Astfel, s-a stabilit ca competenţa judecării şi condamnării persoanelor în cauză să
revină unor tribunale speciale.
Conjunctura internaţională după 23 august 1944 dar şi noile condiţii politice şi social-
economice au făcut ca România să rămană singură în faţa ofensivei sovietice. Rămasă
fără aliaţii tradiţionali, România a suferit o serie de transformări începând cu 6
martie 1945, cand a fost instaurat guvernul dr. Petru Groza.
Partidul Comunist Român, partid care număra, în anul 1944, circa 1000 de membri
avea rolul principal în cadrul Frontului Naţional Democrat.
Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat colaborarea unei importante fracţiuni a
burgheziei liberale, condusă de Gh. Tătărăscu, şi a grupării naţional-ţărăniste conduse
de Anton Alexandrescu.
Raportul de forţe în România a fost modificat prin Conferinţa Naţională a PCR din 16-
21 octombrie 1945 şi alegerile din 19 noiembrie 1946. Acordul de colaborare şi
participare comună în alegeri al partidelor conduse de Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton
Alexandrescu (PNŢ) a făcut ca PCR să constituie la 17 mai 1946, Blocul Partidelor
Democrate. Schimbările direcţionate de la Moscova aveau să culmineze prin alegerile
parlamentare falsificate din 19 noiembrie 1946, la care au participat şapte milioane
de cetăţeni romani, alegeri în care forţele având în frunte PCR au obţinut o „victorie
categorică” asupra „partidelor istorice” conduse de I. Maniu şi Gh. Brătianu, victorie
care compromitea şi trimitea în uitare aceste partide. PCR şi aliaţii săi au obţinut în
Parlament 378 de mandate din totalul de 414.
În PNŢ s-a produs o nouă sciziune în ianuarie 1946, prin plecarea grupării dr. Nicolae
Lupu. Acesta a constituit Partidul Ţărănesc-Democrat. În noile condiţii, Partidul
Naţional Ţărănesc şi în special preşedintele său, Iuliu Maniu, au depus eforturi
considerabile pentru a opri sovietizarea României şi a apăra valorile naţionale.
Ofensiva împotriva Partidului Naţional Ţărănesc s-a intensificat după alegerile
parlamentare din 19 noiembrie 1946 şi a culminat cu arestarea unui grup de fruntaşi
ai partidului conduşi de Ion Mihalache, N. Penescu, N. Carandino şi alţii ca rezultat al
capcanei de la Tămădău.
Partidul Naţional Ţărănesc a fost dizolvat şi conducătorii săi arestaţi la 29 iulie 1947,
acestora intentându-li-se un proces politic, în urma căruia s-a lăsat cu grele
condamnări. I. Maniu, Gr. Niculescu-Buzesti, V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Visoianu şi
alţi conducători ţărănisti au fost condamnaţi la 25 de ani de „temniţă grea” sau la
„temniţă grea pe viaţă”. Iuliu Maniu a murit în închisoare la Aiud în 1953, la fel şi Ion
Mihalache care a murit în închisoare la Ramnicu- Sărat, 10 ani mai târziu.
Partidul Naţional Liberal, rămas fără sprijinul foştilor săi aderenţi, şi-a încetat
activitatea. Gruparea liberală condusă de Gh. Tătărăscu, care colaborase cu forţele
din Guvern cât timp acesta nu atinsese direct interesele burgheziei, a început să se
opună schimbărilor iniţiate de PCR ceea ce a făcut ca la 6 noiembrie 1947,
Parlamentul să dea un vot de neîncredere activităţii desfăşurate de gruparea
tătărăsciană şi, ca urmare, reprezentanţii săi să fie alungaţi din guvern. Acţiunea
aceasta a creat condiţiile loviturii de stat de la 30 decembrie 1947.
Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române s-a realizat prin Legea
nr. 363/1947. Art. 2 din Legea 363/1947 a prevăzut abrogarea normelor
constituţionale existente iar art.5 al legi în cauză prevedea elaborarea unei noi
Constituţii de către o Adunare constituantă. Guvernul a fost informat în după-amiaza
zilei de 30 decembrie 1947, iar seara România a fost proclamată Republică. Totodată,
art. 4 din Legea 363/1947 prevedea că activitatea legislativă urma să fie exercitată
de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi formarea Adunării constituante.
Activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci
membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea Deputaţilor, dintre personalităţile
vieţii publice, ştiintifice şi culturale ale Republicii Populare Române. Potrivit art.9,
promulgarea legilor aparţinea Consiliului de Miniştri.
Cei cinci membri ai Prezidiului Republicii Populare Române, C. I. Parhon, M.
Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere şi Ioan Niculi, au fost numiţi prin Legea nr.
364/1947.

STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

Prăbuşirea imperiilor Europei Central-Orientale, apariţia unor noi state, întregirea

teritorială a altora şi instaurarea totalitarismului la sfârşitul primului război mondial
au determinat substanţiale modificări geo-politice, cu consecinţe durabile în
configuraţia dreptului internaţional. Tratatele de pace de la Versailles din 1919 care
au avut drept rezultat realizarea unei profunde transformări a hărţii Europei nu au
satisfăcut pe mulți dintre cei implicați, învinşii şi învingătorii, deopotrivă, declarându-
se nemulţumiţi de rezultatele lor.
Pericolul revizionismului, comunismului, fascismului şi nazismului şi desigur,
necesitatea statelor care îşi reîntregiseră unitatea naţională de a obţine
recunoaşterea internaţională a graniţelor lor, au determinat integrarea acestora în
“asocierile” internaţionale şi zonele care promovau colaborarea paşnică, respectarea
suveranităţii şi demnităţii naţionale.
Dreptul internaţional în perioada contemporană

Evoluţia dreptului internaţional contemporan a fost determinată de transformările

intervenite în cadrul societăţii internaţionale. Dreptul internaţional contemporan a
evoluat în funcţie de trăsăturile societăţii internaţionale actuale. Diversificarea
societăţii internaţionale actuale, prin apariţia unor noi subiecte de drept, a
determinat diversificarea dreptului internaţional în raport cu aceste subiecte,
realizându-se astfel o ierarhizare a noilor subiecte de drept internaţional. Pe primul
plan se situează statele, ca principale creatoare ale normelor de drept internaţional,
acestea având o competenţă deplină în baza suveranităţii şi egalităţii dintre ele. Pe al
doilea plan se situează organizaţiile internaţionale interguvernamentale, ale căror
competenţe şi atribuţii sunt stabilite de către state.
Dreptul internaţional s-a dezvoltat şi diversificat şi ca rezultat al unei largi extinderi a
câmpului său normativ.
Tendinţele dezvoltării dreptului internaţional în perioada contemporană pot fi
sintetizate astfel:
 are loc o transformare a dreptului internaţional clasic, în genere un drept oligarhic
şi plutocrat, într-unul al întregii comunităţi internaţionale;
 spre deosebire de dreptul internaţional clasic, care era un drept al statelor, dreptul
internaţional contemporan devine un drept al statelor şi al oamenilor;
 dacă, în perioada dezvoltării sale clasice, dreptul internaţional era un drept de
coordonare, în zilele noastre el îşi păstrează acest caracter dar, în acelaşi timp, tinde
să fie investit cu un rol crescând în promovarea intereselor pe termen lung ale întregii
societăţi internaţionale: pacea; dezvoltarea, ca formă de concentrare a eforturilor
statelor dezvoltate şi a celor mai puţin dezvoltate pentru valorificarea resurselor
naturale ale planetei, luând în considerare nevoile tuturor participanţilor la
societatea internaţională; conservarea mediului înconjurător, prin evitarea
modificărilor grave ce determină consecinţe negative ireversibile.
Rivalităţile dintre marile puteri, dar şi dintre ţările revizioniste şi ţările care militau
pentru păstrarea statu-quo-ului european au fost intensificate de criza economică din
anii 1929-1933. În urma unei evoluţii negative a climatului de pace şi de bună
înţelegere, întregul sistem geopolitic clădit în baza tratatelor de pace din sistemul
Versailles şi al contactelor directe între guverne interesate, avea să se prăbusească.
Complementaritatea obiectivelor şi strategiilor Germaniei şi U.R.S.S.-ului a dus la
aplicarea prevederilor protocolului adiţional secret din Pactul Ribbentrop- Molotov
punându-se astfel capăt realităţii politico-geografice stabilite la sfârşitul primei mari
conflagraţii mondiale. Strădaniile Societăţii Naţiunilor în scopul menţinerii păcii,
încheierea Pactului Briand-Kellog din 27 august 1928 care interzicea războiul ca mijloc
de reglementare a diferendelor dintre state, Conferinţa pentru dezarmare de la
Geneva din 2 februarie 1932, Convenţiile de la Londra de definire a agresiunii din 3-5
iulie 1933, nu au reuşit să împiedice agravarea situaţiei internaţionale, instaurarea
regimurilor totalitare şi în final izbucnirea celui de-al doilea război mondial, o
conflagraţie mondială mult mai devastatoare decât prima.

Totalitarismele secolului XX

Deloc întâmplătoare este legătura dintre primul război mondial şi fenomenul

totalitar. Primul război mondial constituise o linie de demarcaţie în evoluţia istoriei
europene şi a lumii. Societatea suportase schimbări la nivelul mentalităţilor şi a
sistemului de valori. Credinţa în progres şi civilizaţie se zdruncinase. Raţionalismul
liberal se relativizase şi se căutau certitudini noi ale fiinţei şi ale existenţei.
Comunismul în Rusia şi-a început evoluţia istorică ca o reacţie împotriva suferinţelor
şi nedreptăţilor suferite de ţărani şi muncitori în timpul primului război mondial şi
împotriva burgheziei exploatatoare a lui Kerenski. Impactul războiului a contribuit la
începutul masificării societăţii ruse, proces ce a fost continuat de conducătorii
sovietici, contribuind astfel la instalarea regimului totalitar.
Primul război mondial lăsase urme adânci şi în rândurile poporului german. Lipsa
bunurilor de larg consum, creşterea numărului de şomeri, obligaţiile grele asumate
prin tratatul de pace şi nu în ultimul rând mortalitatea excesivă, au contribuit decisiv
la naşterea unui climat de reală efervescenţă socială orientat în două direcţii total
opuse: stânga politică – având ca obiectiv realizarea unei societăţi fără războaie, în
care egalitatea în faţa legilor să primeze - şi dreapta politică - reacţionară şi
conservatoare, având ca obiectiv menţinerea structurilor sociale, economice şi
politice ale fostului Imperiu.
Pangermanismul renaşte cu şi mai multă vigoare pe fondul tuturor acestor
nemulţmiri, degenerând într-o ideologie naţionalist-şovină şi într-un antisemitism
feroce, printre vinovaţii înfrângerii Germaniei fiind consideraţi şi evreii. Republica de
la Weimar s-a constituit pe un teren de confruntări politice, ideologice, doctrinare,
între diferite partide de orientări diametral-opuse.
Societatea germană postbelică ne înfăţişează un tablou complex de ideologii şi de
curente politice – monarhice, republicane, religioase, democratice, revolutionare,
nationaliste.
Confruntarile ideologice din Germania interbelică s-au accentuat odată cu izbucnirea
crizei economice din anii 1929-1933. Aşadar, incertitudinea, confuzia şi nu în ultimul
rând compromisurile sunt caracteristicile dominante ale vieţii politice germane în
preajma preluării puterii de către nazişti. Reichstag-ul reflectă fidel slăbiciunile şi
confuzia Germaniei din acea perioadă. Prin promovarea unei propagande în care se
exploatau ravagiile crizei, prin promisiuni dintre cele mai ademenitoare s-a reuşit
exaltarea spiritului şovin şi revanşard în rândul poporului german, Hitler fiind
prezentat opiniei publice ca omul care putea scoate Germania din impas.
Hannah Arendt, în lucrarea “The origins of totalitarianism”(1951), a încercat
realizarea unei paralele între fenomenul nazist şi comunist susţinând că ceea ce
caracterizează ascensiunea mişcărilor naziste şi comuniste în anii ‘30 este faptul că
ele se adresează unei mase pe care mai înainte celelalte partide o considerau apatică
sau indiferentă, profitând astfel de “prăbuşirea sistemului de clase” în cadrul
naţiunilor europene. Societatea aceasta atomizată constituie nucleul totalitarismului
privit ca fenomen originar al secolului al XX-lea. Totalitarismul este regimul politic al
dominaţiei totale văzut de Hannah Arendt ca o dominaţie permanentă asupra fiecărui
individ în fiecare sferă a vieţii.
.
Dominaţia totalitară are ca scop abolirea oricărei fărâme de libertate, chiar
eliminarea oricărei spontaneităţi umane în general, şi nu doar o restrângere a
libertăţii oricât de tiranică ar fi.
Metodele totalitare se bazează pe principiul orice este permis. Lagărele de
concentrare şi de exterminare ale regimurilor totalitare slujesc ca laboratoare în care
se verifică această credinţă fundamentală a totalitarismului că totul este posibil
susţinea Hannah Arendt.
Alţi autori acreditează ideea că totalitarismul se prezintă şi ca accentuarea unor
tendinţe care existau deja, ca împlinirea unor potenţialităţi.
Totalitarismul ni se înfăţişează ca un regim politic în care deţinătorii puterii,
pretextând schimbarea radicală a societăţii, în conformitate cu proiectul lor
ideologic, îşi impun dominaţia totală şi absolută asupra vieţii sociale.
Accentuarea caracterului total al economiei şi participarea maselor la politică se
numără printre cauzele certe care au dus la apariţia totalitarismului.
Regimurile politice totalitare se instaurează după primul război mondial, ceea ce a
determinat relaţionarea acestuia cu fenomenul în cauză. Richard Nikolaus von
Coudenhove-Kalergi susţinea: “statul totalitar al secolului al XX-lea este un copil al
războiului civil dintre burghezie şi proletariat. El este deci, în esenţă, un stat
războinic (…) Bolşevismul este născut din lupta împotriva capitalismului. Fascismul
este născut din războiul contra marxismului”.
Paternitatea noţiunii de totalitarism îi aparţine lui Giovanni Gentile dar Mussolini este
cel care aduce conceptul de totalitarism pe scena politică într-un discurs din
octombrie 1925. Întru-un articolul publicat în Enciclopedia Italiana, în 1932, Mussolini
se proclama pe sine totalitar numind totodată statul fascist italian lo stato totalitario.
Unii istorici ezită să considere regimul fascist ca fiind unul totalitar. Este şi cazul lui
Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi care încă din 1938, făcea distincţia între
fascism - o metodă şi bolşevism - o religie, scopul acestei metode fiind acela de a
crea o Italie înălţătoare şi puternică pe baza sistemului capitalist şi în cadrul
civilizaţiei occidentale. Altfel spus, fascismul lui Mussolini nu era decât un împrumut
la scară mică a metodelor bolşevice, istoricul susţinând la un moment dat că într-o
lume bolşevizată, un stat fascist apare ca un azil al libertăţii.
Sloganul lansat de Mussolini, „totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva
statului”, exprimă scopul regimurilor totalitare de a-şi subordona societatea în
totalitatea ei, prin intermediul statului, de a îl transforma şi de a îl folosi pe acesta
ca instrument al dominaţiei totale.
Politologul francez Aron Raymond prezenta trăsăturile regimului totalitar astfel:
 fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul
activităţii politice;
 partidul unic este animat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate
absolută şi care devine adevărul oficial de stat
 statul îşi rezervă un monopol dublu- al mjloacelor violente şi al mijloacelor
persuasive
 cea mai mare parte a activităţii economice şi profesionale este supusă statului şi
cum statul este inseparabil de ideologie, aceste activităţi sunt ideologizate
 totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei, o
greşeală de natură economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică;
apare astfel o politizare şi o transfigurarea ideologică a tuturor greşelilor posibile ale
indivizilor şi, în concluzie, o dublă teroare: poliţienească şi ideologică.
De asemenea, Karl Friederich considera că şase sunt trăsăturile caracteristice ale
totalitarismului:
 partidul unic de masă condus de un lider charismatic;
 ideologie oficială;
 controlul partidului asupra economicului;
 monopolul mijloacelor de comunicare;
 monopolul mijloacelor de luptă;
 un sistem de teroare poliţienească şi politică.
Statul fascist italian, cel naţional-socialist german şi cele comuniste prezintă
elemente comune, ce dau posibilitatea evidenţierii caracteristicilor statului totalitar
din secolul al XX-lea dintre care menţionăm succint:
 rolul dominant al partidului unic structurat ierarhic şi format din revoluţionari de
profesie;
 asimilarea societăţii civile de către stat şi a puterii de stat de către partidul unic;
statul totalitar dizolvă în fapt societatea civilă prin încălcarea drepturilor omului, prin
abolirea tuturor formelor de organizare socială;
 monopolul statului asupra structurilor economice, culturale şi informaţionale ale
societăţii;
 dispreţul manifestat faţă de statul de drept;
 ideologie unică, universală şi exclusivistă, ce pretinde a deţine monopolul absolut
al cunoaşterii;
 suprimarea diviziunii puterilor în stat, considerată originea lipsei de eficienţă
politică şi a unui sistem fals de legitimare;
 suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a pluralismului.mijloacele de
îndoctrinare au cunoscut o paralelă frapantă mergand până la cultul drapelului, al
conducătorului şi al personalităţii;

Statul şi dreptul în Italia fascistă

Italia sub Mussolini şi-a menţinut statutul de regat dar regele avea doar un rol
decorativ, de reprezentare. Ca şef al Guvernului, Benito Mussolini deţinea puterea
executivă şi legislativă şi nu mai răspundea în faţa Parlamentului. Mussolini era ajutat
de un Mare Consiliu fascist format din militanţi şi personalităţi numite de el. Regimul
fascist s-a bazat pe poliţie fiind creată Organizaţia de Vigilenţă şi Represiune a
Antifascismului.
O amplă mişcare de fascizare şi militarizare a societăţii a existat în Italia anilor 1922-
1943.
Adulţii au fost înrolaţi în detaşamente de muncă. În acest sens, în 1926 au fost
organizate corporaţiile. Statul fascist s-a vrut a fi un stat corporatist în care discuţiile
dintre patroni şi salariaţi, sub atenta supraveghere a guvernului, să înlocuiască lupta
de clasă. Greva a fost interzisă iar libertatea sindicală suprimată total.
Un proces imitat şi de alte regimuri totalitare a fost acela al fascizării tineretului. La
şcoala primară fascizarea a fost realizată rapid deoarece învăţătorii sensibili la ideile
naţionaliste au depus un jurământ de credinţă fascismului, devenind astfel auxiliarii
instrumentului de propagandă. Dată fiind lipsa personalului competent şi al
profesorilor ataşaţi spiritului fascist, fascizarea în licee nu a funcţionat la fel de lin.
În afara şcolii tinerii au fost integraţi în ONB care a fost fondată în 1926 cu scopul
educării fizice şi morale după principii fasciste. Începând cu 1933 toţi învăţătorii şi
profesorii îşi predau lecţiile în uniforma fascistă. Tinerii între 4 şi 8 ani erau „fii ai
Lupoaicei”; la 8 ani băieţii intrau în rândurile organizaţiei Ballilas unde începeau să
facă exerciţii militare, în timp ce fetele „Micile Italience” erau educate în spiritul
viitoarei lor meserii de mame; la 14 ani, băieţii erau Avangardişti, fetele Tinere
Italience; studenţii erau organizaţi în Grupuri Universitare Fasciste.
Visul lui Benito Mussolini a fost să creeze un nou Imperiu Roman în jurul Mediteranei şi
în acest sens, în perioada 1926-1930, a luat măsuri pentru mărirea natalităţii,
considerând că expansiunea necesita mobilizarea unei populaţii numeroase. În
octombrie 1935, Mussolini a început proiectul colonial prin agresiune împotriva
Etiopiei, singurul teritoriu african care nu fusese încă o colonie a vreunui stat
european fapt ce a marcat ruptura dintre Italia şi democraţiile occidentale.

Statul totalitar nazist

Sperând că va avea norocul lui Mussolini cu al său Marş asupra Romei, Hitler a lansat
Puciul Berăriei, în noiembrie 1923, încercând să dea o lovitură de stat în Bavaria.
Scopul său era destabilizarea întregului guvern german preluarea puterii de către
nazişti. În urma acestei lovituri de stat eşuate, Hitler a fost arestat şi condamnat la 5
ani închisoare din care a executat doar 9 luni.
În ianuarie 1933, Hitler a preluat puterea devenind Cancelar al Germaniei. La 1
februarie Reichstag-ul a fost dizolvat.
În 1933, atunci când naziştii au preluat puterea, statul nu dispunea de mijloace
administrative necesare pentru a interveni în viaţa culturală, singurul său mijloc de
influenţă fiind la acea vreme, o asociaţie numită Liga de luptă pentru cultura
germană (fondată în 1929) condusă de către Adolf Bartels şi încurajată de Alfred
Rosenberg. Constatând ineficacitatea acesteia, Göebbels a creat la 13 martie 1933,
Ministerul Informaţiei şi al Propagandei, compus din: radio, presa, cinematografia,
teatrul şi propaganda. Göebbels susţinea că dorea să combată internaţionalismul, să-i
paralizeze pe evrei şi să transforme naţionalismul în ideea directoare a vieţii
culturale.
În perioada de referinţă, cartea a fost considerată o armă şi scriitorul un soldat, motiv
pentru care editurile au intrat sub un control şi o supraveghere totală.
În data de 10 mai 1933, douăzeci de mii de cărţi au fost arse în Piaţa Operei din
Berlin.
Nazismul a luat sfârşit odată cu înfrângerea militară, Hitler petrecându-şi ultimele
luni de viaţă ascuns într-un buncăr la Berlin. În toate aceste luni, el a trait cu
speranţa unei rupturi a alianţei dintre S.U.A. şi U.R.S.S.. Hitler şi-a pus capăt zilelor
odată cu cucerirea Berlinului de către Armata Roşie fapt ce avea să anunţe
capitularea necondiţionată.

Regimul sovietic şi stalinismul

Regimul sovietic s-a instaurat în noiembrie 1917 ca urmare a unei revoluţii prin care
puterea a fost preluată de Partidul bolşevic. În ianuarie 1918 au avut loc primele şi
ultimele alegeri libere (în sensul occidental al termenului) din Rusia pentru o Adunare
Constituantă care avea să fie dizolvată după câteva zile pe motivul că din ea făcea
parte o mare majoritate ostilă partidului bolsevic.
Regimul sovietic a promulgat următoarele trei constituţii: prima în 1918, cea de-a
doua în 1924 şi cea de-a treia în 1936 care a fost în vigoare până în 1991.
Potrivit Constituţiei din 1918, regimul sovietic era un regim constituţional-pluralist, în
care suveranitatea aparţinea Congresului Suprem al Sovietelor, ales prin vot universal.
Constituţia din 1924 stipulează obiectivul U.R.S.S. de a uni pe muncitorii din întreaga
lume într-o republică sovietică mondială.
Constituţia din 1936 cuprinde 16 capitole şi aduce câteva repere noi în sensul că
Partidul Comunist, cel care constituie avangarda poporului muncitor, este menţionat
pentru prima dată într-un text sovietic constituţional.
Regimul sovietic poate fi explicat şi prin originalitatea sa evidenţiată prin trei
trăsături caracteristice:
 regimul comunist dispune de tehnici poliţieneşti şi de convingere de care nu a
beneficiat nici un regim despotic din trecut. Populatia mai concentrată decât în
societăţile vechi, din ce în ce mai urbanizată, este şi mult mai supusă îndoctrinării;
 regimul comunist permite o stranie combinaţie între o birocraţie autoritară şi
voinţa de edificare a socialismului. Gestionarea unei economii de catre o birocraţie nu
este un fenomen original dar gestionarea birocratică a economiei în vederea unei
devoltări rapide a mijloacelor de producţie este un fenomen original;
 absolutismul birocratic este supus unui partid, într-un sens revoluţionar, de unde şi
îmbinarea unei birocraţii autoritare cu unele fenomene revoluţionare. Acest partid,
comparabil cu iacobinii s-a instalat într-un stat birocratic şi aparent stabilizat.
Curs conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎNTRE 1948-1989

Proclamarea Republicii Populare Române la 30 august 1947 a marcat trecerea ţării

într-o nouă etapă socială şi politică, aceea a revoluţiei socialiste însemnând
schimbarea esenței și conținutului statului şi a determinat transformări radicale în
modul de organizare şi exercitare a puterii.
România a cunoscut trei etape de evoluţie între 1947-1989:
 1948-1964, perioada prelucrării, organizării şi consolidării puterii de către
comunişti, în cadrul unui proces specific de stalinizare;
 1965-1974, perioada unei relative destinderi interne;
 1975-1989, perioada regimului comunist de esenţă neostalinistă.

Instaurarea regimului comunist în România

Cucerirea puterii de către comuniştii români, mai puţini de o mie în 1944, s-a încadrat
perfect în tiparul general european al Democraţiilor Populare, proiectat de către
Stalin. Iniţial, Partidul Comunist a sprijinit politica guvernelor de coaliţie în care şi-a
mărit pas cu pas influenţa şi ponderea până când, prin protecţia sovietică şi prin
intimidare, a reuşit înlăturarea adversarilor pentru a rămane singur stăpân pe putere.
Originea comunismului românesc este plasată în modelul leninist-stalinist de inginerie
socială, supremaţia ideologiei fiind cheia înţelegerii sistemului.
Reorganizarea iraţională a vechiului sistem de valori şi a instituţiilor administrative,
ştiintifice şi culturale pe care acesta se întemeiase avea ca deziderat construirea
omului nou de tip comunist.
Concordanţa caracterului relaţiilor de producţie cu caracterul puterii politice s-a
înfăptuit prin constituirea proprietăţii socialiste, ca proprietate a întregului popor.
Cadrului legal şi instituţional i-au fost aduse modificări semnificative şi de substanţă
astfel încât să corespundă noului său conţinut social şi noilor sale obiective. Unitatea
socialistă de stat s-a înfăptuit treptat, fiind reprezentată legislativ de Constituţia din
1948, Constituţia din 1952, de Constituţia din 1965, dar şi de celelalte acte normative
elaborate pe baza acestora.
Regimul comunist din România a prezentat o serie de caracteristici specifice
regimurilor totalitare comuniste, în special stalinismului importat în primii ani
postbelici de serie de state care au adoptat forma de republică populară. Organizarea
piramidală a puterii politice, concentrarea prerogativelor decizionale la un pol al
conducerii, desfiinţarea sistemului pluripartidist, lichidarea opoziţiei politice,
instaurarea puterii partidului unic, adoptarea procedurilor electorale formale,
întărirea aparatului represiv al statului, stabilirea unei ideologii oficiale şi dominante
în susţinerea teoriei absolutizării luptei de clasă şi a teoriei liderului charismatic cu
un prestigiu social de neatacat, demagogia drepturilor şi libertăţilor fundamentale
formale şi, nu în ultimul rând, socializarea principalelor mijloace de producţie prin
restrangerea sau lichidarea proprietăţii private au constituit caracteristicile regimului
comunist care a condus România circa o jumătate de secol.

Organizarea de stat şi dreptul în perioada 1948-1965

Cea de-a doua mare conflagraţie mondială a avut urmări devastatoare pentru evoluţia
ulterioară a societăţii româneşti. România a suferit schimbări de substanţă ce au
determinat un curs anormal dezvoltării sale istorice cunoscând vreme de cinci decenii
regimuri autoritare, apoi unul totalitar, instaurate prin repetate acţiuni de forţă -
1938, 1940, 1947.
După o tentativă de revenire la regimul democratic tradiţional românesc în primii ani
postbelici, puterea a fost preluată de către Partidul Comunist Român în etape
succesive, prin acte de forţă, prin falsuri, prin nesocotirea şi modificarea Constituţiei.
Regimul comunist a fost instalat în România cu sprijinul ocupantului sovietic, după
abdicarea silită a regelui Mihai I. Republica Populară a fost instaurată în seara zilei de
30 decembrie 1947, într-o şedinţă condusă de scriitorul Mihail Sadoveanu, şedinţă
care a durat 45 de minute şi pe care Eleodor Focşeneanu a etichetat-o ca fiind o
fraudă juridică demonstrând juridic că nu există niciun document de convocare a
Adunării Constituante (care se afla vacanţă parlamentară), iar aceasta nu avea
competenţe în modificarea Constituţiei.
România este singura ţară din Balcani care nu a beneficiat de o plebiscitare populară
nici la instalarea comunismului, nici la prăbuşirea sa, prima republică creată de
regimul comunist cu acordul şi la cererea U.R.S.S., nefiind aşadar consecinţa unui
referendum şi nici a condiţiilor de revizuire prevăzute de articolele 129 şi 130 ale
Constituţiei din 1923, în vigoare la vremea aceea.
La Bucureşti, la 1 februarie 1948 şi-a inaugurat lucrările Congresul de unificare a
Partidului Comunist Român cu Partidul Social Democrat, creându-se astfel Partidul
Muncitoresc Român. Comunismul românesc trebuia să fie copia la indigo a „avansatei
şi perfectei” experienţe sovietice.
Din punct de vedere economic, stalinizarea a semnificat adoptarea modelului
economiei planificate, ce a avut ca fundament naţionalizarea principalelor mijloace
de producţie. Un rol deosebit în cadrul doctrinei economice staliniste l-a avut
industria grea, în special industria constructoare de maşini. Industrializarea forţată în
contextul în care România era o ţară predominant agricolă, a constituit o violare a
dezvoltării normale, distrugerea unei surse virtuale de creştere economică, a
echilibrului necesar dintre diferitele ramuri ale economiei.
Aservirea faţă de U.R.S.S fost totală, absolută, până către sfârşitul anului 1956, iar
faţă de stalinism până în 1961, chiar dacă trupele sovietice de ocupaţie se retrăseseră
şi indiferent dacă la Kremlin idol a fost Stalin, Malenkov sau Hrusciov.
În etapa 1948–1961/1962, modelul stalinist s-a aflat în acţiune, cu un scurt respiro în
anii 1956–1958, datorat în principal factorului extern, deşi Gheorghe Gheorghiu-Dej
declara, la începutul anului 1961, că destalinizarea începuse la noi cu mult înaintea
Rusiei hruscioviene.
Comuniştii au inaugurat la începutul anului 1948 calea instituţionalizării unui regim
totalitar care a afectat sferele politice, social-economice şi spirituale. Partidul unic s-
a constituit prin unirea social-democraţilor lui Lothar Rădăceanu şi Ştefan Voitec cu
comuniştii lui Dej, Ana Pauker, Luca şi Matei. După acest pas, s-a trecut la schimbarea
instituţiilor politice, respectiv a modului de guvernare, diferitele puteri publice
ajungând să fie manevrate dintr-un singur centru, de către PMR, ca moştenitor al
Partidului Comunist.
În anul 1961, România lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi-a proclamat independenţa, chiar
dacă până la acel moment se numărase printre cei mai fideli aliaţi ai Kremlinului.
Hruscciov plănuia să transforme CAER într-un adevărat instrument de planificare
supranaţională prin instaurarea unei specializări a sarcinilor în cadrul acestuia, plan
ce ar fi menţinut România într-o situaţie de inferioritate faţă de ţările mai dezvoltate
din estul european. În iulie 1963, în timpul Conferinţei la nivel înalt al ţărilor din
CAER, Gheorghe Gheorghiu Dej opune un veto formal acestui proiect. Acest gest l-a
obligat pe Hrusciov să bată în retragere, dându-se astfel semnalul începutului
dezagregării puterii sovietice în Europa de Est. Acesta reprezintă momentul în care
românii încep să îşi recapete independenţa, reluând legăturile cu statele care nu se
aflau în relaţii bune cu U.R.S.S., cerând istoricilor rescrierea istoriei recente a ţării şi
evidenţierea rolul jucat de trupele româneşti în războiul antinazist, renunţând la
obligativitatea învăţării limbii ruse în şcoli, refuzând să se alăture votului sovieticilor
la ONU şi repunând în mod direct problema Basarabiei anexată în 1940 de U.R.S.S.
În perioada de referinţă, instituţiile juridice au cunoscut transformări substanţiale.
Evoluţia dreptulului civil în noile condiţii s-a desfăşurat pe două căi, a elaborării unei
legislaţii adecvate şi a menţinerii temporare a unei părţi din legislaţia anterioară.
Codul civil român din timpul lui Cuza, rămas în vigoare, a fost adaptat noilor condiţii
societale.

Dreptul constituţional

La 13 aprilie 1948 a fost adoptată prima Constituţie comunistă, lege fundamentală ce

imita Constituţia sovietică din 1936. Titlul I al Constituţiei din 1948 consacră
principiul potrivit căruia întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului care
o exercită prin organe reprezentative alese prin vot universal, egal, direct şi secret.
Titlul II din Constituţie- Structura social-economică – cuprinde dispoziţii privitoare la
dreptul statului în îndrumarea şi planificarea economiei naţionale, la existenţa micii
proprietăţi şi a proprietăţii particulare, la revizuirea tuturor codurilor şi legilor
existente pentru a fi puse de acord cu prevederile Constituţiei.
Titlul III - Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor- prevede dreptul de a
alege de la vârsta de 18 ani şi de a fi ales de la vârsta de 23 de ani, libertatea
individuală, libertatea conştiintei şi libertatea religioasă, libertatea presei, a
cuvântului, a întrunirilor, a mitingurilor, a cortegiilor şi a manifestaţiilor, dreptul de
petiţionare, secretul corespondenţei, dreptul de asociere.
Potrivit art.12 din Constituţie, munca reprezenta factorul de bază al vieţii economice
a statului fiind o datorie a fiecărui cetăţean. Dreptul la muncă al tuturor cetăţenilor
era asigurat treptat de către stat, prin organizarea şi dezvoltarea planificată a
economiei naţionale.
Potrivit art. 20 din Constituţie, dreptul la odihnă se asigura prin reglementarea orelor
de muncă, prin concedii plătite conform legii, prin organizarea de case de odihnă,
sanatorii, cluburi, parcuri, terenuri de sport, aşezăminte special amenajate.
I s-au recunoscut femeii drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de stat,
economic, social, cultural politic şi de drept privat, inclusiv dreptul la salarizare egală
cu bărbatul.
Constituţia prevedea dreptul tuturor cetăţenilor la învăţătură, statul asigurând în
acest sens organizarea şi dezvoltarea învaţământului primar obligatoriu şi gratuit, prin
burse de stat acordate elevilor şi studenţilor meritoşi şi prin organizarea şi
dezvoltarea învăţământului profesional şi tehnic.
Statul asigura ocrotire socială şi asistenţa medicală pentru boală, accidente şi
invaliditate, rezultate din munca, în timpul muncii sau în serviciul de apărare a
patriei, precum şi pentru bătrâneţe, atât salariaţilor săi cât şi acelora ai
întreprinderilor particulare, a căror contribuţie şi drepturi se fixau prin lege.
Potrivit art 36 din Constituţie, apărarea patriei era o datorie de onoare a tuturor
cetăţenilor, serviciul militar fiind obligatoriu pentru toţi cetăţenii.
Constituţia din aprilie 1948 prevedea următoarele categorii de proprietate:
proprietatea statului, proprietatea organizaţiilor cooperatiste şi proprietatea
particularilor, persoane fizice sau juridice.
“Pământul aparţine celor ce-l muncesc. Statul protejează proprietatea de muncă
ţărănească. Statul încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. Pentru a stimula
ridicarea agriculturii, statul poate crea întreprinderi agricole, proprietatea statului”
prevedea art 9 din Constituţia din 1948.
Ca de altfel şi constituţiile anterioare, Constituţia din anul 1948 stipulează
posibilitatea efectuării de exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei
legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.
Titlul IV - Organul suprem al puterii de Stat – prevede că Marea Adunare Naţională a
Republicii Populare Române (M.A.N.) era organul suprem al puterii de stat şi unicul
organ legislativ al ţării.
Competenţa Marii Adunări Naţionale, prevăzută de art. 39, era următoarea:
 alegerea prezidiului MAN;
 formarea guvernului;
 modificarea Constituţiei;
 stabilirea numărului, atribuţiilor şi denumirii ministerelor şi desfiinţarea,
contopirea sau noua denumire a celor existente;
 votarea bugetului statului, a încheierii exerciţiilor bugetare, fixarea impozitelor şi
a modului lor de percepere;
 hotărârea asupra problemelor păcii şi războiului;
 decizia privind consultarea poporului prin referendum;
 acordarea amnistiei.
Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române se alegea pe timp de 4 ani şi
se întrunea în sesiuni ordinare de cel puţin două ori pe an. MAN se considera dizolvată
după expirarea termenului pentru care fusese aleasă, având posibilitatea de a se
dizolva singură înainte de această dată. În caz de război sau în alte împrejurări
excepţionale, Marea Adunare Naţională a R. P. R. putea să îşi prelungească mandatul
pentru perioada cât ar fi durat starea excepţională.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române se compunea dintr-un
preşedinte, trei vice-preşedinţi, un secretar şi din 14 membri aleşi direct de Marea
Adunare Naţională a R. P. R. Ales cu jumătate plus unu din numărul total al
deputaţilor, Prezidiul MAN, răspundea pentru întreaga activitate faţă de MAN, şi avea
ca atribuţii:
 convocarea MAN în sesiuni ordinare şi exraordinare;
 emiterea de decrete;
 interpretarea legilor votate de MAN;
 exercitarea dreptului de graţiere şi comutarea pedepselor;
 conferirea decoraţiilor şi a medaliilor;
 reprezentarea RPR în relaţiile internaţionale;
 acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici;
 stabilirea gradelor militare, a rangurilor diplomatice şi a titlurilor onorifice, la
propunerea guvernului;
 numirea şi confirmarea în funcţiile publice la propunerea miniştrilor de resort sau a
guvernului;
 ratificarea sau denunţarea tratatelor internaţionale, la propunerea guvernului;
 alte atribuţii conferite prin lege.
Iniţiativa legislativă aparţinea guvernului, precum şi deputaţilor, în număr de cel
puţin o cincime din numărul total al membrilor Adunării.
Potrivit art. 66, Guvernul era organul suprem executiv şi administrativ al Republicii,
fiind responsabil de activitatea sa şi dând seama de ea în faţa MAN, iar în intervalul
dintre sesiuni, în faţa Prezidiului MAN. Guvernul, însărcinat cu conducerea
administrativă a statului, avea potrivit Constituţiei următoarele atribuţii:
 coordonarea ministerelor de resort prin directive generale;
 dirijarea şi planificarea economiei naţionale;
 realizarea bugetului statului;
 asigurarea ordinii publice şi securităţii statului;
 conducerea politicii generale a statului în domeniul relaţiilor internaţionale;
 organizarea forţelor armate.
Pentru anumite domenii de activitate, Guvernul putea organiza şi conduce servicii
speciale de orice fel, ce depindeau direct de Consiliul de Miniştri.
Consiliul de Miniştri putea anula deciziile ministeriale neconforme cu Constituţia sau
cu legile.
Potrivit art 86 al Constituţiei din 13 aprilie 1948, instanţele judecătoreşti erau:
 Curţile;
 tribunalele;
 judecătoriile populare;
 Curtea Supremă - una pentru întreaga ţară.
Se puteau înfiinţa prin lege, instanţe speciale pentru anumite domenii de activitate.
La toate instanţele, cu excepţia Curţii Supreme, judecata se înfăptuia de către
asesori populari, afară de cazurile cand legea dispunea altfel.
Primul preşedinte, preşedintele şi membrii Curţii Supreme, precum şi procurorul
general al Republicii erau numiţi de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii
Populare Române, la propunerea guvernului.
Parchetul supraveghea potrivit Constituţiei, respectarea legilor penale, atat de către
funcţionarii publici cât şi de către ceilalţi cetăţeni.
În conformitate cu art. 96 al Constituţiei din 1948, Parchetul avea rolul de a veghea la
pedepsirea crimelor împotriva ordinii şi libertăţii democratice, a intereselor
economice, a independenţei naţionale şi a suveranităţii statului român.
Potrivit Constituţiei din 1948, teritoriul Republicii Populare Române se împărţea din
punct de vedere administrativ, în:
 comune;
 plăşi;
 judeţe;
 regiuni.
Prin lege se puteau aduce modificări acestor împărţiri.
Organele locale ale puterii de stat erau, potrivit art. 76 din Constituţie, Consiliile
populare locale. Acestea erau alese pentru 4 ani prin vot universal, direct şi secret şi
aveau ca atribuţii:
 îndrumarea şi conducerea activităţii economice, sociale şi culturale locale;
 elaborarea şi executarea planului economic şi a bugetului local;
 administrarea bunurilor.
Consiliile populare locale se întruneau în sesiuni ordinare şi extraordinare de lucru.
Organele de direcţie şi execuţie ale consiliilor populare locale erau comitetele
executive.
Consiliile populare locale şi comitetele executive locale erau subordonate Consiliilor
populare şi a Comitetelor executive superioare, precum şi organelor administrative
centrale de stat competente.
Constituţia din 1952 a fost promulgată în data de 24 septembrie, sub semnătura
Preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dr. Petru Groza, şi a secretarului
Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Marin Florea Ionescu, şi a fost publicată în
Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române nr. 1 din 27
septembrie 1952.
Constitutia a intrat în vigoare la 24 septembrie 1952, adică la data adoptării ei. Ea
abroga implicit, pe aceeaşi data, Constituţia din 1948.
Constituţia din 1952 era alcătuită dintr-un capitol introductiv şi 105 articole grupate
în 10 capitole.
Constituţia consacra consolidarea puterii democrat-populare, obiectivele lichidării
totale a contradicţiei dintre caracterul socialist al puterii de stat şi caracterul
relaţiilor de producţie bazate pe proprietatea privată.
Capitolul introductiv al Constituţiei din 1952 proclama România stat al oamenilor
muncii de la oraşe şi sate.
Potrivit acestei Constituţii, Republica Populară Română “a luat naştere ca urmare a
victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării României
de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor,
în frunte cu clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist, să doboare dictatura
fascistă, să nimicească puterea claselor exploatatoare şi să făurească statul de
democraţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor
populare din România”.
Constituţia proclamă regimul democraţiei populare, care reprezenta puterea
oamenilor muncii. De asemenea, în Capitolul introductiv se stipulează: “politica
statului de democraţie populară este îndreptată spre lichidarea exploatării omului de
către om şi construirea socialismului”.
Art.4 din Constituţia din 1952 prevedea: “În Republica Populară Română puterea
aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate, care o exercită prin Marea Adunare
Naţională şi Sfaturile Populare. Sfaturile Populare constituie baza politică a Republicii
Populare Române”.
Potrivit art. 15 din Constituţie, munca era o datorie şi o chestiune de onoare pentru
fiecare cetăţean capabil de muncă, dupa principiul cine nu munceste, nu manancă.
Totodată, Constituţia statua principiul socialismului: de la fiecare dupa capacităţile
sale, fiecăruia după munca sa.
Constituţia din 1952 stipula: “Economia naţională a Republicii Populare Române
cuprinde trei formaţiuni social-economice: formaţiunea socialistă, mica producţie de
mărfuri şi formaţiunea particular-capitalistă”.
Potrivit art.6 alin. 2. din Constituţie, proprietatea socialistă avea fie forma
proprietăţii de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietăţii cooperatist-
colectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a organizaţiilor
cooperatiste). Totodată, art.6 alin.3 prevede că formaţiunea socialistă, căreia îi
aparţine rolul conducător în economia naţională a R.P.R., constituie baza dezvoltării
ţării pe calea socialismului.
Proprietatea cooperatistă era o proprietate colectivă, care cuprindea: inventarul viu
şi mort al gospodăriilor agricole colective şi al cooperativelor, producţia realizată de
ele, cât şi toate întreprinderile şi construcţiile ce le aparţineau. Ţăranii membri ai
gospodăriilor agricole colective deţineau dreptul de a avea în folosinţă personală un
lot de pământ pe lângă casă şi în proprietate personală gospodăria de pe acest lot,
casa de locuit, animale productive, păsări, inventar agricol mărunt în conformitate cu
statutul gospodăriei agricole colective.
Potrivit Constituţiei, mica producţie de mărfuri cuprindea gospodăriile ţărăneşti mici
şi mijlocii, care posedau proprietate particulară asupra pământului, bazată pe munca
proprie a producătorului, ca şi atelierele meseriaşilor.
Proprietatea privat-capitalistă cuprindea potrivit Constituţiei, gospodăriile
chiabureşti, întreprinderile comerciale particulare, micile întreprinderi industriale
nenaţionalizate, bazate pe exploatarea muncii salariate, statul realizând în mod
consecvent politica de ingrădire şi eliminare a elementelor capitaliste. Dreptul de
proprietate personală avea ca obiect veniturile şi economiile provenite din muncă,
casa de locuit şi gospodăria auxiliară de pe lângă casă, obiectele casnice şi de uz
personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor,
toate acestea fiind ocrotite de lege.
Potrivit art.14 din Constituţie, în Republica Populară Română, comerţul exterior era
monopol de stat.
Marea Adunare Naţională (M.A.N.) era organul suprem al puterii de stat şi unicul organ
legiuitor al Republicii Populare Române. M.A.N. era aleasă de cetăţenii români, pe
circumscipţii electorale (câte un deputat la 40.000 de locuitori), pe timp de 4 ani.
MAN avea în directa sa competenţă:
 alegerea Prezidiului M.A.N.;
 formarea guvernului;
 modificarea Constituţiei
 chestiunile războiului şi ale păcii;
 stabilirea planurilor economiei naţionale;
 aprobarea bugetului de stat, a exerciţiilor bugetare, stabilirea impozitelor şi a
veniturilor destinate bugetului statului;
 stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de
ministere;
 modificarea împărţirii pe regiuni a teritoriului R.P.R.;
 acordarea amnistiei;
 controlul general asupra aplicării Constituţiei.
Potrivit Capitolului 8 din Constituţie, alegerile de deputaţi pentru M.A.N., cât şi
pentru sfaturile populare, se făceau prin vot universal, egal, direct şi secret, dreptul
de a alege aparţinând tuturor cetăţenilor care împliniseră vârsta de 18 ani, iar dreptul
de a fi ales, tuturor cetăţenilor cu vârsta de peste 23 de ani împliniţi, inclusiv
femeile. Dreptul de a depune candidaturi era asigurat organizaţiilor Partidului
Muncitoresc Român, sindicatelor profesionale, cooperativelor, organizaţiilor de
tineret şi altor organizaţii de masă, precum şi asociaţiilor culturale.
Potrivit art 35 din Constituţia din 1952, Marea Adunare Naţională a Republicii
Populare Române alegea Prezidiul Marii Adunări Naţionale, compus dintr-un
Preşedinte, doi Vice-preşedinţi, un Secretar şi treisprezece membri şi răspundea de
toata activitatea sa în faţa Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române avea urmatoarele
atribuţii:
 convoca în sesiuni Marea Adunare Naţională;
 emitea decrete;
 interpreta legile în vigoare în Republica Populară Română;
 hotăra consultarea poporului (referendum);
 anula hotărârile şi dispoziţiile Consiliului de Miniştri când acestea nu erau conforme
legilor;
 în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, revoca din funcţii şi numea
miniştri în Guvern la propunerea Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi cu aprobarea
ulterioară a Marii Adunări Naţionale;
 instituia decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Române;
 conferea decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Române;
 stabilea gradele militare, rangurile diplomatice şi alte titluri speciale;
 în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române,
la propunerea Guvernului, declara starea de razboi în cazul unei agresiuni armate
îndreptate împotriva Republicii Populare Române sau împotriva unui alt stat, faţă de
care Republica Populară Română avea obligaţiuni de apărare mutuală ce decurgeau
din tratatele internaţionale;
 numea şi revoca pe comandantul suprem al forţelor armate ale Republicii Populare
Române;
 declara mobilizarea parţială sau generală;
 exercita dreptul de graţiere şi comutare a pedepselor;
 ratifica şi denunţa tratatele internaţionale ale Republicii Populare Române;
 acredita şi recheama pe reprezentanţii plenipotenţiari ai Republicii Populare
Române în statele străine;
 primea scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai
statelor străine, acreditaţi pe lângă Prezidiu;
 în interesul apărarii Republicii Populare Române sau al asigurării ordinii publice şi
securităţii statului, proclama în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării starea
excepţională.
Prin Legea 1/1961 Prezidiul Marii Adunări Naţionale a fost transformat în Consiliu de
Stat, noul organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă şi subordonat
Marii Adunări Naţionale.
Potrivit art. 42 din Constituţia din 1952, Consiliul de Miniştri era organul suprem
executiv şi de dispoziţie al puterii de stat a Republicii Populare Române.
Consiliul de Miniştri avea urmatoarele atribuţii:
 coordona şi îndruma activitatea ministerelor şi a celorlalte instituţii subordonate
lui;
 lua măsuri pentru realizarea planului economiei naţionale, a bugetului statului şi în
vederea consolidării sistemului bănesc şi de credit;
 lua măsuri în vederea asigurării ordinii publice, apărării intereselor statului şi
ocrotirii drepturilor cetăţenilor;
 exercita conducerea generala în domeniul relaţiilor cu statele străine;
 fixa contingentele anuale de cetăţeni care urmau să fie chemaţi la îndeplinirea
serviciului militar activ;
 conducea organizarea generală a forţelor armate ale ţării;
 înfiinţa, după necesităţi, comitete şi comisii speciale, precum şi direcţii generale
pe lângă Consiliul de Miniştri pentru probleme economice, culturale, juridice şi
militare.
Potrivit Legii nr. 1 din 1957, Guvernul era compus din preşedinte, vicepreşedinţi,
miniştri, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării şi preşedintele Comisiei
Controlului de Stat. Guvernul emitea hotărâri şi dispoziţii în vederea aplicării legilor şi
controlării execuţiei acestora. Guvernul era răspunzător şi dădea socoteală de
activitatea sa în faţa M.A.N., iar în intervalul dintre sesiuni, în faţa Prezidiului M.A.N.
În conformitate cu dispoziţiile Constituţiei din 1952, justiţia se înfăptuia de către
Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, precum şi
de către instanţele judecătoreşti speciale, înfiinţate prin lege. Sarcina tribunalelor
era de a apăra regimul de democraţie populară şi cuceririle poporului muncitor şi de a
asigura legalitatea populară, proprietatea obştească şi drepturile cetăţenilor.
Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române exercita supravegherea activităţii
judiciare a tuturor instanţelor judecătoreşti din Republica Populară Română.
Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române era ales de Marea Adunare
Naţională pe termen de cinci ani. Potrivit art. 66 din Constituţie, judecarea
proceselor la toate instanţele se făcea cu participarea asesorilor populari, afară de
cazurile când legea dispunea altfel. Procedura judiciară se făcea în limba română,
asigurandu-se în regiunile şi raioanele locuite de populaţie de altă naţionalitate decat
cea română folosirea limbii materne a acelei populaţii.
Procurorul general era numit de M.A.N. pe termen de 5 ani, şi avea îndatorirea de a
exercita „supravegherea superioară” a respectării legilor de către ministere şi
celelalte organe centrale, de către organele locale ale puterii şi administraţiei de
stat, precum şi de către funcţionari şi de către ceilalţi cetăţeni. El răspundea faţă de
M.A.N., iar în intervalul dintre sesiuni, faţă de Prezidiul M.A.N. şi faţă de Consiliul de
Miniştri.
Locţiitorii Procurorului General al Republicii Populare Române şi procurorii unităţilor
locale ale Procuraturii erau numiţi de Procurorul General pe termen de patru ani.
Prin Legea nr. 5 din 19 iunie 1952 au fost create Arbitrajul de Stat ca instanţă de
soluţionare a litigiilor dintre unităţile de stat (Legea nr. 5/1954), Notariatul de Stat
(Decretul nr. 377/1960) şi organe jurisdicţionale obştesti: comisiile pentru
soluţionarea litigiilor de muncă şi consiliile de judecată tovărăşească.
Legea nr.5 din 19 iunie 1952 pentru organizare judecătorească a desfiinţat tribunalele
de judeţ şi curţile de apel, înfiinţând, tribunalele regionale, tribunalele raionale şi
Tribunalul Suprem.
Referitor la împărţirea administrativ-teritorială, art.18 din Constituţia din 1952,
stipulează următoarele regiuni: Bacău, Baia Mare, Bucureşti, Cluj, Constanţa,
Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Pitesti, Ploiesti, Stalin, Suceava, Timisoara,
Regiunea Autonomă Maghiară.
Art. 19, 20 şi 21 din Constituţie creează Regiunea Autonomă Maghiară, formată din
teritoriul locuit de populaţia compactă maghiară secuiască care avea conducere
administrativă autonomă, aleasă de populaţia Regiunii Autonome, pe teritoriul căreia
erau obligatorii legile României, hotărârile şi dispoziţiile organelor centrale ale
statului. Regulamentul acestei regiuni era elaborat de organul local al puterii, fiind
supus spre aprobarea Marii Adunări Naţionale.
Legea nr. 17/1949 ce a fost ulterior înlocuită prin Legea nr. 6/1956, a reglementat
organizarea şi funcţionarea Sfaturilor Populare şi Comitetelor lor executive.
Potrivit art.51 din Constituţie, Sfaturile populare erau organele locale ale puterii de
stat în regiuni, raioane, oraşe şi comune. Compuse din deputaţi aleşi pe timp de 2
ani, ele aveau atribuţia de a îndruma munca organelor administrative subordonate
lor, de a conduce activitatea locală pe tărâm economic şi cultural, de a asigura
menţinerea ordinii publice, respectarea legilor şi ocrotirea drepturilor cetăţenilor, de
a întocmi bugetul local. Sfaturile populare luau hotărâri şi dădeau dispoziţii în
limitele drepturilor ce le erau acordate prin lege. Comitetele executive, alese de
deputaţii sfaturilor populare, reprezentau organele executive şi de dispoziţie ale
sfaturilor populare şi dădeau socoteală în faţa sfatului popular care le alesese, cât şi
în faţa comitetului executiv al sfatului popular imediat superior.
Constituţia din 1952 prevedea în Capitolul 7, drepturile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor axate pe egalitatea tuturor cetăţenilor, fără deosebire de sex,
naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură în toate domeniile vieţii economice,
politice şi culturale. Orice manifestări de şovinism, ură de rasă, ură naţională sau
propagandă naţionalistă şovină erau pedepsite prin lege. Art. 83 din Constituţia din
1952 proclamă egalitatea femeii cu bărbatul în toate domeniile de activitate
(economic, politic, de stat şi cultural), concretizată într-o serie de prevederi
referitoare la ocrotirea căsătoriei şi familiei, apărarea intereselor mamei şi copilului,
organizarea de maternităţi, creşe şi cămine de copii, dreptul la salariu, dreptul la
odihnă, asigurare socială şi învăţămant în condiţii egale cu bărbatul. Constituţia
recunoaşte în art. 84 şi 85 libertatea de conştiintă a cetăţenilor, libertatea
cuvântului, a presei, a întrunirilor şi mitingurilor, a cortegiilor şi a demonstraţiilor,
folosirea liberă a limbii materne, inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea
domiciliului, secretul corespondenţei etc. În practică, însă, drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti au fost încălcate, săvârşindu-se mari abuzuri.
Dreptul la muncă este garantat de către stat, în condiţiile dezvoltării sectorului
socialist al economiei naţionale. Dreptul la odihnă este asigurat prin stabilirea zilei de
muncă de 8 ore, a concediilor anuale plătite, prin punerea la dispoziţia angajaţilor a
caselor de odihnă, sanatoriilor şi instituţiilor de cultură. Dreptul la asigurarea
medicală în caz de boală sau incapacitate de muncă se realiza prin asistenţa medicală
gratutită acordată celor ce muncesc. Dreptul la învăţătură era garantat prin
organizarea şi dezvoltarea învăţământului de stat elementar general, obligatoriu şi
gratuit, prin sistemul burselor de stat acordate elevilor şi studenţilor merituoşi din
instituţiile învăţământului superior, mediu şi elementar, prin organizarea
învăţământului profesional gratuit pentru cei ce munceau.
Potrivit art 90 din Constituţie, cetăţenilor le reveneau următoarele îndatoriri:
obligaţia de a respecta Constituţia şi legile statului de democraţie populară, de a
păzi, întări şi dezvolta proprietatea obştească socialistă, de a respecta disciplina
muncii şi de a cotribui activ la întărirea regimului de democraţie populară şi la
propăşirea economică şi culturală a ţării.
Art. 91 din Constituţia din 1952 stipulează obligativitatea serviciului militar.

Legislaţia agrară. Naţionalizarea şi colectivizarea

Preluarea puterii politice, în martie 1945, a pus Partidul Comunist din România în faţa
a două variante, dintre care una cu consecinţe negative pentru viitorul său:
 declanşarea de la început a luptei împotriva proprietarilor de pământ şi
deţinătorilor de capital, ceea ce ar fi desconspirat principiile totalitare, lipsindu-l de
aderenţi, aliaţi şi simpatizanţi, de masă de manevră.
 asigurarea proprietarilor prin promisiuni şi lozinci demagogice, precum şi prin
iniţiative legislative de scurtă durată, pentru a linişti o parte a burgheziei şi a da
ţărănimii sentimentul de a se crede în siguranţă.
Liderii comunişti români au ales a doua variantă, lansându-se în promisiuni, infirmând
zvonurile privitoare la o posibilă colectivizare, deşi expropierea şi socializarea
pământului fusese anunţată în programul partidului adoptat la Congresul de
constituire din 1921, la Congresul al V-lea din decembrie 1931, în diferite circulare,
broşuri şi ziare de partid din perioada interbelică.
La 11 iunie 1948 s-au naţionalizat principalele întreprinderi industriale, miniere,
bancare, de asigurări şi de transport, la 2 iulie 1948 s-a înfiinţat Comitetul de Stat al
Planificării, la 2 martie 1949 s-a expropiat şi restul de 50 ha lăsate fostilor moşieri
prin reforma agrară din 1945, lichidându-se moşierimea din punct de vedere
economic, social şi politic, la 3-5 martie 1949 s-a hotărat transformarea socialistă a
agriculturii, la 20 aprilie 1950 s-a naţionalizat o mare parte a clădirilor şi locuinţelor,
la 20 ianuarie 1952 s-a realizat o nouă reformă monetară pentru confiscarea ultimelor
rezerve în numerar ale populaţiei.
Colectivizarea a fost impusă prin:
 constrangere economică permanentă – cote aberante asupra produselor şi impozite
în natură şi bani; preţuri derizorii plătite de către stat;
 represiune directă – arestări, procese publice, internări în lagăre şi confiscări
repetate;
 violenţă fizică – în special bătăi; urmărirea familiilor celor ce nu voiau să între în
“colectivă”; presiune politică sistematică şi continuă, prin zeci de mii de
“propagandişti” şi prin mass-media.
Suportul juridic al politicii agrare din anii 1949–1953 a fost asigurat printr-o serie de
acte normative cu caracter organizatoric privind funcţionarea Ministerului Agriculturii
a grupelor de întrajutorare, a asociaţiilor simple anuale, a TOZ-urilor (întovărăşiri
agricole de tip sovietic), GAC-urilor (Gospodării Agricole Colective), GAS-urilor
(Gospodării Agricole de Stat), SMT-urilor (Staţiuni de Maşini şi Tractoare), privind rolul
sindicatelor agricole, organizaţiilor de partid, de tineret, de femei, a Sfaturilor
Populare şi a Statului în general etc.
Prin Decretul 119 din 2 iulie 1948, s-a înfiinţat Comisiunea de stat a planificării, în
scopul întocmirii planului general al comisiei naţionale. Comisia a preluat atribuţiile
Consiliului Superior al Economiei Naţionale, înfiinţat în 26 noiembrie 1945 sub
preşedinţia lui Gh. Gheorghiu-Dej. Astfel a fost recunoscut, controlul statului asupra
activităţii agricole de la sate, existent încă de la sfârşitul anului 1945.
Plenara din 3-5 martie 1949 a declanşat campania de colectivizare.
În 5-6 iulie 1949, Comisia Agrară a C.C. al PMR a stabilit primul statut model al GAC,
iar Decretul 319 din 1 august 1949 a legiferat înfiinţarea gospodăriilor colective.
La 24 iulie 1949 s-au inaugurat primele gospodării agricole colective, asocieri de tip
colhoz care se bucurau de facilităţi şi privilegii, în scopul a demonstra superioritatea
agriculturii socialiste.
Prin Decretul 111 din 27 iulie 1951 s-a stabilit cadrul legal pentru confiscarea
bunurilor persoanelor deportate sau arestate, fără moştenitori sau fără stăpân,
precum şi a unor bunuri care nu mai foloseau instituţiilor bugetare.
Legile privitoare la proprietatea colectivistă au continuat şi după aprilie 1962, când
procesul de distrugere a individualităţii a fost oficial etichetat încheiat.
În toată etapa colectivizării, scopul urmărit a fost axat pe controlul asupra resurselor
din mediul rural, centralizarea puterii în satele ţării, dezbinarea, exploatarea
resurselor colectivizate şi naţionalizate, crearea unui segment de conducători total
supuşi regimului comunist, crearea proprietăţii socialiste, toate acestea determinând
distrugerea proprietăţii particulare şi implicit o nouă structură şi o masivă depopulare
a unor zone întregi.
Legislaţia penală

În etapa 1949–1962, teama puterii de mişcările populare a dus la exigenţa unei reţele
de putere cât mai puţin permeabile pentru delicte, precum şi la principiul unei
pedepse sistematice, menite să provoace teamă şi supunere.
În anii 1957–1959, Partidul Comunist a accentuat actele de reprimare, aplicand
articolul 209 Cod Penal ce a transformat instanţele de judecată în mecanisme de
eliminare a ultimelor rămăşiţe de opoziţie în lumea satului românesc. Proprietarii de
pământ, care au manifestat ezitări faţă de intrarea în gospodăriile agricole colective
sau care au dorit să scape de „binefacerile” colhozului, au fost trimişi în faţa
tribunalelor militare, de unde au luat drumul închisorilor pentru lungi termene de
detenţie, foarte mulţi dintre ei murind acolo. Completul de judecată a hotărât, de
regulă, şi confiscarea averii, considerând aproape orice atitudine ostilă gospodăriei
agricole colective, ca fiind de o gravitate deosebită.
Legislaţia din perioada 1959–1962 a susţinut şi a impulsionat „ascuţisul luptei de
clasă, iar atata timp cât clasele exploatatoare n-au fost complet lichidate, lupta de
clasă este lege a dezvoltării societăţii noastre”. Chiar şi după apăriţia Decretului
nr.115/1959 privitor la lichidarea rămăşiţelor oricăror forme de “exploatare a omului
de către om” în agricultură, apelul la politica de lichidare a fost reînnoit de fiecare
dată.
Art. 1 al Decretului nr. 89 din 17 februarie 1958 stipula „persoanele care, prin faptele
sau manifestările lor, primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea în stat vor fi
internate în locuri de muncă”. De asemenea, H.C.M. nr. 282/1958 prevedea durata
internării în coloniile de muncă între 2 şi 6 ani.
Pe tot parcursul colectivizării, un statut aparte l-au avut cei care au făcut până în
1947 politică liberală, ţărănistă sau legionară fiind ţinuţi în permanenţă sub
observaţie, iar atunci cand au fost bănuiţi sau când au avut loc evenimente ostile
instituţiilor şi unităţilor comuniste, au fost consideraţi vinovaţi fără să se mai facă o
cercetare prealabilă.
Legea nr.16 din 15 ianuarie 1949 privind sancţionarea unor crime care primejduiesc
securitatea statului şi propăşirea economiei naţionale pedepsea cu moartea darea de
foc sau distrugerea în orice mod a produselor industriale, agricole sau a pădurilor.
Potrivit Decretului nr. 183/1949, nepredarea de cote sau neachitarea impozitului
agricol se pedepseau cu închisoarea corecţională de la 2 la 12 ani şi cu predarea
integrală a cotelor şi impozitului.
Deşi art.12 al Decretului nr. 183/1949 a limitat măsura confiscării la „bunurile care au
servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în
decretul de faţă”, măsura de confiscare a averii a fost luată, în numeroase cazuri,
prin referire la Decretul 312 promulgat la 27 iulie 1949 care prevedea că pe lângă
acţiunile incluse în Decretul 183/1949, să fie confiscată averea inculpatului dovedit
vinovat.
Potrivit Decretului nr. 199/1950 pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc
securitatea statului şi propăşirea economiei naţionale, care a modificat Legea
16/1949, se pedepseau cu moartea, pe lângă „uneltirile împotriva securităţii interne
şi externe sau actele de teroare” (art. 1), şi „distrugerea sau deteriorarea prin orice
mijloace a clădirilor, maşinilor, instalaţiilor de orice fel” (art. 3 lit. a), „darea de foc
sau distrugerea în orice mod a produselor industriale, agricole sau a pădurilor” (art. 3
lit.c). Acest decret a fost abrogat printr-unul mult mai dur şi mai represiv, şi anume
Decretul nr. 202/1953 pentru modificarea Codului Penal al Republicii Populare
Române.

Statul şi dreptul românesc în perioada regimului socialist (21 august 1965–22

decembrie 1989)

După moartea lui Gheorghe Gheorghidiu Dej din martie 1965, la conducerea Partidului
Comunist Român este numit Nicolae Ceauşescu, noul Secretar General.
La Congresul al-IX-lea al Partidul Comunist Român, Ceauşescu pune bazele propriului
său program de politic, relativ promiţător în conditiile epocii: se distinge, în special,
principiul conducerii colective, menit sa impiedice acumularea puterii în mâinile unei
singure persoane. La momentul respectiv, România avea, formal, o conducere
colectivă: Nicolae Ceauşescu (secretar-general al PCR), Chivu Stoica (preşedintele
Consiliului de Stat) şi Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru).
La 28 martie 1974, Ştefan Voitec, preşedinte al Marii Adunări Naţionale, i-a înmânat
lui Ceauşescu sceptrul regal cu ocazia depunerii jurământului de Preşedinte al
Romaniei. Tot în 28 martie 1974 titulatura statului se schimba din Republica Populară
Română în Republica Socialistă România.
România, sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, a urmat aceeaşi cale a îndepărtării
de U.R.S.S., condamnând în termeni duri intervenţia trupelor Tratatului de la
Varşovia împtriva reformelor politice din Cehoslovacia şi refuzând în 1968 să participe
la intervenţia trupelor pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, primindu-l cu mare
strălucire pe generalul de Gaulle, în mai 1968, apoi pe preşedintele Nixon în august
1969. Însă, toate acestea au fost făcute cu preţul unui proces constant de radicalizare
totalitară şi teroristă a regimului.
Calea spre socialism românesc s-a metamorfozat într-o dictatură personală a lui
Nicolae Ceauşescu şi într-un instrument de îmbogăţire şi de glorificare a familiei
Ceauşescu.
Liderii sovietici s-au calmat relativ repede fiindcă riscul alunecării spre liberalism şi
pluralism era exclus în România lui Nicolae Ceauşescu. Cultul liderului şi exaltarea
patriotismului s-au adăugat la afirmarea unei independenţe mai degrabă formale în
interiorul blocului comunist.
În centrul dispozitivului se situa principalul conducător al Partidului-stat, propaganda
încearca să-i legitimeze puterea absolută, Ceauşescu este complet identificat cu
Partidul şi astfel a recuperat în folosul său funcţia eminentă de „călăuzitor al
poporului” pe care Lenin a acordat-o Partidului Comunist. În acest sens, au fost
inventate sloganuri: Partidul=Ceauşescu=România. În calitatea sa de „călăuzitor”,
„conducător”, Ceauşescu este singurul capabil de interpretări şi adaptări la
circumstanţele concrete ale ţării. Potrivit imaginii lui Ceauşescu, călăuzitorul este şi
cel mai iubit fiu al poporului, ceea ce presupune manifestarea faţă de el a unor
sentimente filiale. Conducătorul suprem se vroia a fi întruparea înţelepciunii,
echităţii, simplităţii şi bunăvoinţei tatălui de familie.
Sub regimul lui Ceauşescu, nepotismul a fost o regulă generală. Elena Ceauşescu a
cunoscut o ascensiune fulgerătoare în sânul Partidului Comunist Român, controlând
numirile şi, în calitate de preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiintă şi Educaţie,
dominând toate structurile culturii şi cercetării ştiintifice.
Efectivele forţelor poliţienesti au evoluat în timp numeric, dar şi în radicalizarea
terorii, având misiuni de a controla populaţia printr-o adevărată pânză de păianjen de
informatori, delatori şi mai ales lăudători ai regimului.
Deşi nu a ezitat să se opună politicii externe sovietice, Ceauşescu niciodată nu s-a
dezis de marxism-leninism.
Liberalismul mimat de Ceauşescu la începuturi a fost conjunctural, deoarece el a
menţinut intact mecanismul represiv, cenzura, interzicerea partidelor de opoziţie,
securitatea, miliţia, armata etc., adaugând tehnicilor represive preluate de la
Gheorghiu-Dej, propriile sale tehnici. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, regimul
ceauşist a trecut de la concesiile liberaliste la cultul personalităţii noului conducător
al puterii supreme. Reducându-i pe membrii societăţii la o condiţie de servilism şi
totodată silindu-i să se declare încantaţi de această condiţie, cultul personalităţii
avea să provoace deznodămantul tragic din cazarma de la Targoviste.
Dictatura lui Ceauşescu şi-a asumat presupusele merite inegalabile bazându-se pe trei
mistificări:
 cea referitoare la proprietatea producătorilor asupra mijloacelor de producţie;
 cea referitoare la rolul conducător al partidului;
 cea care proslăvea virtuţile asa-numitei democraţii socialiste.
Ceauşescu a suprimat cele mai elementare drepturi ale cetăţenilor români, inclusiv
cele stipulate în Constituţie. Astfel, dreptul la informaţie era complet anulat, iar
sistemul naţional al comunicării de masă supus unei severe cenzuri. Absolut toată
mass-media era folosită pentru dezinformare şi pentru susţinerea cultului
personalităţii dictatorului Nicolae Ceauşescu. Dreptul de a alege şi de a fi ales a fost
convertit în constrangerea omologării prin vot a listelor întocmite de putere, fără nici
o consultare. Astfel, votul coercitiv în favoarea viitorilor aleşi pregătea votul coercitiv
prin care viitorii aleşi erau chemaţi să parafeze hotărârile arbitrare cărora puterea
vroia să le dea formă de lege.
Libertatea cuvântului era mistificată într-o manieră deosebit de agresivă, dreptul
cetăţeanului de a-şi exprima public opiniile fiind degradat în obligaţia de a-şi asuma
opinii contrare.
La 21 august 1965, Marea Adunare Naţională a votat a treia şi ultima constituţie
socialistă a Romaniei. Constituţia din 1965 a schimbat denumirea statului român din
Republica Populară Română în Republica Socialistă România şi a consfinţit în articolul
3 rolul conducator al Partidului Comunist Român, ca fiind forţa politică conducătoare
a societăţii. Adoptarea acestei noi Constituţii a reprezentat începutul unei perioade
de destindere internă şi externă ce a durat până în anul 1974.
Art. 1 din Constituţia din 1965, proclamă România republică socialistă, „stat al
oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar”, teritoriul său
fiind „inalienabil şi indivizibil”.
Potrivit Constituţiei, organele supreme ale puterii de stat erau Marea Adunare
Naţională şi Consiliul de Stat.
Marea Adunare Naţională era organul suprem şi unicul organ legiuitor al ţării, în
subordinea şi controlul căreia îşi desfăşurau activitatea celelalte organe ale statului.
Marea Adunare Naţională avea potrivit Constituţiei din 1965 următoarele atribuţii
principale:
 adopta şi modifica Constituţia Republicii Socialiste România;
 reglementa sistemul electoral;
 hotăra consultarea poporului, prin referendum, asupra măsurilor de importanţă
deosebită care priveau interese supreme ale ţării;
 adopta planul naţional unic de dezvoltare economico-socială, bugetul de stat şi
contul general de încheiere a exerciţiului bugetar;
 organiza Consiliul de Miniştri; stabilea normele generale de organizare şi
funcţionare a ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat;
 reglementa organizarea judecătorească şi a Procuraturii;
 stabilea normele de organizare şi funcţionare a consiliilor populare;
 stabilea organizarea administrativa a teritoriului;
 acorda amnistia;
 ratifica şi denunţa tratatele internaţionale care implicau modificarea legilor;
 alegea şi revoca pe Preşedintele Republicii Socialiste România;
 alegea şi revoca Consiliul de Stat;
 alegea şi revoca Consiliul de Miniştri;
 alegea şi revoca Tribunalul Suprem şi procurorul general;
 exercita controlul general al aplicării Constituţiei. Numai Marea Adunare Naţională
hotăra asupra constituţionalităţii legilor;
 controla activitatea Preşedintelui Republicii Socialiste România şi a Consiliului de
Stat;
 controla activitatea Consiliului de Miniştri, a ministerelor şi a celorlalte organe
centrale ale administraţiei de stat;
 asculta dări de seamă cu privire la activitatea Tribunalului Suprem şi controla
deciziile sale de îndrumare;
 controla activitatea Procuraturii;
 exercita controlul general asupra activităţii consiliilor populare;
 stabilea linia generală a politicii externe;
 proclama, în interesul apărării ţării, a ordinii publice sau a securităţii statului,
starea de necesitate, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării;
 declara mobilizarea parţială sau generală;
 declara starea de război.
Marea Adunare Naţională era alcătuită din 465 de deputaţi, mandatul său neputând
înceta înainte de expirarea termenului pentru care fusese aleasă. MAN adopta legi sau
hotărâri cu votul majorităţii deputaţilor şi putea adopta sau modifica Constituţia cu
votul a cel puţin 2/3 din numărul total al deputaţilor. Deputaţii se bucurau de
imunitate parlamentară, ei putând fi reţinuţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală
fără încuviinţarea prealabilă a Marii Adunări Naţionale sau a Consiliului de Stat numai
în caz de infracţiune flagrantă.
Consiliul de Stat reprezenta organul suprem al puterii de stat, cu activitate
permanentă, subordonat MAN, exercitând permanent potrivit Constituţiei următoarele
atribuţii:
 stabilea data alegerilor pentru Marea Adunare Naţională şi consiliile populare;
 stabilea modul de organizare şi desfăşurare a referendumului;
 organiza ministerele şi celelalte organe centrale de stat;
 ratifica şi denunţa tratatele internaţionale, cu excepţia acelora a căror ratificare
era de competenţa Marii Adunări Naţionale;
 stabilea gradele militare;
 instituia decoraţiile şi titlurile de onoare.
Consiliul de Stat exercita, în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale,
următoarele atribuţii principale:
 stabilea, fără a putea să modifice Constituţia, norme cu putere de lege.
 numea şi revoca pe primul-ministru;
 numea şi revoca Consiliul de Miniştri şi Tribunalul Suprem, atunci când Marea
Adunare Naţională nu se poate întruni din cauza unor împrejurări excepţionale;
 dadea legilor în vigoare interpretarea general-obligatorie;
 acorda amnistia;
 controla aplicarea legilor şi hotărârilor Marii Adunări Naţionale, activitatea
Consiliului de Miniştri, a ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale administraţiei
de stat, precum şi activitatea Procuraturii;
 asculta dări de seamă ale Tribunalului Suprem şi controla deciziile sale de
îndrumare;
 controla hotărârile consiliilor populare;
 declara, în caz de urgenţă, mobilizarea parţială sau generală;
 declara, în caz de urgenţă, starea de război.
Consiliul de Miniştri exercita conducerea generală a activităţii executive pe întreg
teritoriul ţării, având urmatoarele atribuţii principale:
 stabilea măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne şi
externe;
 hotăra măsurile necesare privind organizarea şi asigurarea executării legilor;
 conducea, coordona şi controla activitatea ministerelor şi a celorlalte organe
centrale ale administraţiei de stat;
 elabora proiectul planului naţional unic de dezvoltare economico-socială şi
proiectul bugetului de stat, precum şi orice alte proiecte de legi; elabora proiecte de
decrete;
 stabilea măsuri pentru realizarea planului naţional unic de dezvoltare economico-
socială şi a bugetului de stat; întocmea raportul general cu privire la îndeplinirea
planului naţional unic de dezvoltare economico-socială şi contul general de încheiere
a exercitiului bugetar;
 înfiinţa organizatii economice, întreprinderi şi instituţii de stat de interes
republican;
 lua măsuri în vederea asigurării ordinii publice, apărării intereselor statului şi
ocrotirii drepturilor cetăţenilor;
 lua măsuri, potrivit hotărârilor Consiliului Apărării, pentru organizarea generală a
forţelor armate şi fixarea contingentelor anuale de cetăţeni care urmau să fie
chemaţi la îndeplinirea serviciului militar;
 exercita conducerea generală în domeniul relaţiilor cu alte state şi lua măsuri
pentru încheierea acordurilor internaţionale;
 sprijinea activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti;
 exercita, în condiţiile prevăzute de lege, atribuţiile sale de conducere şi de control
asupra activităţii comitetelor executive şi birourilor executive ale consiliilor populare.
Consiliul de Miniştri era compus din preşedintele Consiliului, vicepreşedinţi, miniştri,
precum şi alţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat.
Organele judecătoreşti erau:
 Tribunalul Suprem;
 Tribunalele regionale;
 Tribunalele populare;
 Tribunalele militare înfiinţate potrivit legii.
Tribunalele îşi exercitau activitatea de judecată în scopul apărării „orânduirii
socialiste şi drepturilor persoanelor”. Procedura de judecată se desfăşura în limba
română, în regiunile şi raioanele locuite şi de populaţie de altă naţionalitate
asigurandu-se folosirea limbii materne a acelei populaţii.
Potrivit Constituţiei din 1965, judecarea proceselor în primă instanţă la judecătorii, la
tribunalele judeţene şi la tribunalele militare se face cu participarea asesorilor
populari, afară de cazurile când legea dispune altfel.
Procurorul general era ales de Marea Adunare Naţională pe durata legislaturii, iar
procurorii erau numiţi de procurorul general. Procurorul general era răspunzător în
faţa MAN de activitatea procuraturii, iar în intervalul dintre sesiuni, în faţa Consiliului
de Stat.
Organele Procuraturii erau:
 Procuratura Generală
 procuraturile judeţene;
 procuraturile locale;
 procuraturile militare.
Organele Procuraturii erau subordonate ierarhic.
Organizarea judecătorească a fost modificată prin Decretul nr. 135/1968 şi Legea nr.
58/1968. Potrivit legii, justiţia se înfăptuia prin Tribunalul Suprem, tribunalele
judeţene, judecătorii, precum şi prin tribunalele militare.
În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială, teritoriul României era
împărţit în:
 regiuni;
 raioane;
 oraşe;
 comune.
Prin Legea nr. 1/1968 privind organizarea administrativă a ţării, teritoriul României a
fost împărţit în 40 de judeţe, 236 oraşe (din care 56 municipii), 2705 comune (din
care 135 suburbane).
Totodată, denumirea sfaturilor populare se schimbă în consilii populare.
Sfaturile populare, organele locale ale puterii de stat îndeplineau următoarele
atribuţii principale:
 adoptarea bugetului şi a planului economic local;
 aprobarea contului de încheiere a exerciţiului bugetar;
 alegerea şi revocarea comitetului executiv al sfatului popular;
 înfiinţarea de întreprinderi, organizaţii economice şi instituţii de stat de interes
local;
 conducerea, îndrumarea şi controlul activităţii comitetului său executiv, a
secţiunilor de specialitate ale administraţiei de stat, a întreprinderilor, organizaţiilor
economice şi instituţiilor subordonate.
Comitetul executiv al sfatului popular era organul local al administraţiei de stat, cu
competenţă generală în unitatea administrativ-teritorială în care a fost ales sfatul
popular, având ca atribuţii principale:
 îndeplinirea legilor, a decretelor, a hotărârilor guvernului şi a celorlalte acte ale
organelor superioare;
 elaborarea şi execuţia planului economic şi a bugetului local;
 conducerea, îndrumarea şi controlul activităţii comitetelor executive ale sfaturilor
populare ierarhic inferioare.
Comitetele executive dădeau seamă pentru activitatea lor în faţa sfatului popular
care le-a ales şi în faţa comitetul executiv al sfatului popular ierarhic superior.
Economia naţională se baza pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie
– de stat şi cooperatistă.
Statul sprijinea şi ocrotea proprietatea cooperativelor de producţie şi a celorlalte
organizaţii cooperatiste, garanta ţăranilor care nu se puteau asocia în cooperative
agricole de producţie proprietatea asupra pământului pe care-l lucrau împreună cu
familiile lor, precum şi asupra uneltelor şi animalelor de muncă şi de producţie.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, statul socialist român organiza, planifica şi
conducea economia naţională. Comerţul exterior constituia, aşa cum prevăzuse şi
Constituţia din 1952, monopol de stat.
Dreptul de a alege deputaţii pentru Marea Adunare Naţională şi pentru sfaturile
populare, aparţinea tuturor cetăţenilor care împliniseră vârsta de 18 ani, iar dreptul
de a fi ales, tuturor cetăţenilor cu vârsta de peste 23 de ani împliniţi, inclusiv
femeilor.
Art. 39-41 ale Constituţiei din 1965 prevedeau îndatoririle cetăţenilor români şi
anume:
 respectarea Constituţiei şi a legilor;
 apărarea proprietăţii socialiste;
 contribuţia la intărirea şi dezvoltarea proprietăţii socialiste;
 satisfacerea serviciului militar în rândurile armatei romane;
 apărarea patriei.

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC DUPĂ 1989

Anul 1989 este, fără îndoială, cel mai important din istoria Europei, de la al Doilea
Război Mondial şi până în actualitate, statele din Europa Centrală şi de Est
recâştigându-şi libertatea după ani întregi de totalitarism. Polonia, Ungaria, Germania
de Est, Cehoslovacia, Bulgaria şi România au fost libere în sfârşit să îşi decidă viitorul.
Evenimentele din anul 1989 au constituit doar începutul schimbărilor care au avut loc
în ţările din Europa Centrală şi de Est, în tranziţia acestora de la comunism la
democraţie.

Căderea regimului ceauşist

Evenimentele politice din Europa anunţau la finele anului 1989 căderea regimurilor
comuniste. Unificarea Germaniei, înlăturarea lui Honecher, Jivkov, Kadar, Jarujevski
etc. puneau capăt perioadei „războiului rece”. În noiembrie 1989, la Bucureşti se
desfăşurau lucrările Congresului al XIV-lea al PCR, iar în decembrie acelaşi an, la
Moscova, avea loc întalnirea „frăţească şi tovărăşească” dintre conducătorii
partidelor comuniste şi muncitoreşti. Ofensiva Occidentului, „bunăvoinţa” Moscovei,
dar mai ales starea de nemulţumire a românilor datorată regimului ceauşist au scos în
stradă populaţia la Timişoara, Bucureşti, apoi şi în celelalte oraşe ale ţării. Spre
deosebire de alte ţări ale blocului sovietic, în România comunismul a fost înlăturat
printr-o luptă deschisă sângeroasă. Demonstraţiile din ce în ce mai ample şi mai
violente au culminat cu procesul controversat şi execuţia lui Nicolae Ceauşescu şi a
soţiei sale Elena, fapt ce a marcat căderea regimului totalitar. România nu a putut
avea o tranziţie paşnică de la comunism la democraţie, dată fiind lipsa unei opoziţii
reale în interiorul Partidului Comunist.
Lipsa de experinţă democratică dar şi presiunea străzii au condus România într-o
perioadă de tranziţie, în care trebuiau realizate pluralismul politic, economia de
piaţă, regimul democratic cerut de imperativele politice ale sfârşitului de mileniu.
Noi instituţii au fost aduse prin alegerile din mai 1990: Parlamentul şi Preşedinţia
României. Ioan Muraru în lucrarea sa “Drept parlamentar românesc” susţinea:
„Constituţia din anul 1991 apare nu numai ca o expresie a voinţei Adunării
Constituţionale, ci şi ca o consecinţă a evoluţiilor inaugurate de Revoluţia din
decembrie 1989”.

Constituţia din anul 1991

Schimbarea doctrinei ideologice, a cadrului instituţional de exercitare a puterii şi, în

consecinţă, a regimului politic în România, a avut loc în urma Revoluţiei din
decembrie 1989, în etape succesive desfăşurate cu rapiditate, confirmate prin
Constituţia anului 1991. Aceasta este structurată în 152 de articole, grupate în 7
titluri. Titlul I prevede forma republicană de guvernământ a statului român, care este
naţional, suveran, independent şi indivizibil, cu un regim democratic semi-
prezidenţial. Titlul II al Constituţiei din 8 decembrie reprezintă o adevărată declaraţie
de drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor. În acest sens, art. 40
din Constituţie stipulează dreptul la grevă, art. 41 legitimează protecţia proprietăţii
private, art. 30 stipulează libertatea de exprimare iar art. 48 din aceeaşi Constituţie
reglementează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
Legiuitorul român a avut o nouă concepţie asupra promovării şi apărării drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, precum şi asupra racordării României la standardele
internaţionale în domeniul drepturilor omului şi al formei de guvernământ. Toată
gama de drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului, consacrate în
documentele internaţionale au fost incluse într-o manieră sistemică globală şi
integrată în Constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în 2003.
Principiul „nimeni nu este mai presus de lege” reiese din art.16 alin.2 din Constituţie.
Legătura între cetăţeanul român şi statul său nu se limitează doar la teritoriul
naţional, cetăţenii români bucurându-se de protecţia statului roman, oriunde s-ar
afla. Sunt prezentate în Constituţie şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor:
fidelitatea faţă de ţară, respectarea Constituţiei şi a legilor, apărarea ţării,
contribuţiile financiare, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor,
precum şi a îndatoririlor fundamentale.
Constituţia reglementează şi o serie de instituţii juridice noi precum: Avocatul
Poporului, Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională.
Titlul III intitulat „Autorităţile publice” aduce reglementări cu privire la organizarea şi
funcţionarea statală a puterii poporului, bazată pe principiul statului de drept şi cel al
separaţiei puterilor în stat fiind menţionate: Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, Parlamentul României este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Parlamentul
României este bicameral potrivit art. 58 alin. 2 din Constituţie care prevede că
Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Parlamentul României este
alcătuit potrivit principiului reprezentării voinţei suverane a poporului cele două
Camere fiind alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit
legii electorale. Potrivit art 60 alin. 1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul
sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în
caz de război sau de catastrofă. Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea
Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Prima sedinţă este
condusă de preşedintele de vârstă, împreună cu patru secretari, desemnaţi dintre cei
mai tineri parlamentari, membri ai Camerei Deputaţilor şi, după caz, ai Senatului.
După validarea mandatelor de deputat şi senator, conform vechiului regulament al
Camerei Deputaţilor şi Senatului, se alege Biroul permanent pentru fiecare cameră,
preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor (pe durata mandatului
Parlamentului, prin vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise numele şi
prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile parlamentare). Fiecare deputat şi
senator depune un jurământ de credinţă faţă de lege şi popor în forumul unit. Cele
două camere sunt organizate pe grupuri parlamentare şi pe comisii, conform Legii
electorale şi regulamentelor interne. Lucrările de specialitate pregătitoare deliberării
în Camere sunt efectuate de comisiile parlamentare. Camera Deputaţilor şi Senatul îşi
desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare şi extraordinare, pe parcursul unei
legislaturi, în sedinţe în plen, în sedinţe comune, în sedinţe de comisii.
Cinci sunt funcţiile care exprimă cel mai bine activitatea sau orientarea parlamentară
şi anume:
 funcţia de reprezentare;
 funcţia legislativă;
 funcţia de informare;
 funcţia de control parlamentar;
 funcţia de desemnare prin investire, alegere sau numire a unor autorităţi publice.
Parlamentul adoptă: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare, regulamente şi
moţiuni de cenzură. Preşedinţii celor două Camere au dreptul de a adopta sau de a
emite o serie de acte prin care se concretizează diferite atribuţii respectiv: avize,
rapoarte, decizii, adrese şi hotărâri. Actele juridice ce emană de la organele interne
ale Camerelor sau de la organele de conducere ale acestora sunt manifestaţii de
voinţă ale unor subiecte de drept public săvârşite în scopul de a da naştere unor
efecte juridice sau altfel spus, de a crea drepturi şi obligaţii.
Moţiunea de cenzură reprezintă o hotărâre aprobată prin vot, o modalitate prin care
Parlamentul îşi exprimă voinţa politică şi juridică într-o anumită chestiune ce ţine de
politică internă şi externă.
Presedintele Romaniei este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.
Potrivit Constituţiei, Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Acesta veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate. Preşedintele beneficiază de o legitimitate
populară, rezultată din alegerea sa directă de către electorat.
Potrivit Constituţiei din 1991, Preşedintele României era ales pentru un mandat de 4
ani. În urma revizuirii Constituţiei din 2003 această prevedere a fost modificată,
mandatul Preşedintelui României fiind în prezent de 5 ani. Preşedintele este ales
direct de către electorat, cu majoritatea simplă a electoratului prezent în primul
scrutin sau, în caz de neobţinere a acesteia, cu majoritatea, în al doilea scrutin, în
confruntarea primilor doi clasaţi. Funcţia prezidenţială este incompatibilă cu orice
altă funcţie publică sau privată.
Preşedintele României se bucură de un regim de imunităţi prezidenţiale, dar cu
obligativitatea răspunderii politice şi penale pentru modul în care îşi exercită
prerogativele ce-i revin.
Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
Preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de
Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după
consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută.
Textul constituţional reliefează trei funcţii ale Preşedintelui României şi anume:
 functia de reprezentare;
 functia de garant;
 functia de mediere.
Preşedintele României emite decrete care pot avea caracter normativ sau individual.
Guvernul este autoritatea publică a puterii executiv, care funcţionează în baza
votului de încredere acordat de Parlament, şi care potrivit programului său de
guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării
şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Funcţiile Guvernului sunt:
 funcţia de strategie;
 funcţia de reglementare;
 funcţia de administrare a proprietăţii statului;
 funcţia de reprezentare;
 funcţia de autoritate de stat.
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic în mod solidar cu ceilalţi membri
pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Răspunderea politică a
Guvernului constă în demiterea sa, ca urmare a retragerii încrederii acordate de către
Parlament, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot raspunde şi civil,
contravenţional, disciplinar sau penal. Urmărirea penală a membrilor Guvernului intră
în competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care deţine
şi competenţa de judecată.
Potrivit Constituţiei, teritoriul României este organizat, sub aspect adminstrativ, în
comune, oraşe şi judeţe; în condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii.
Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.
Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi
în limitele prevăzute de lege şi priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi
atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei,
oraşului sau judeţului, după caz. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan
local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
Consiliile locale sunt formate din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat având iniţiativă şi emiţând hotărâri în toate problemele de
interes local.
Sistemul organelor judecătoreşti este constituit din judecătorii, tribunale, curţi de
apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durata de
4 ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună.
Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, reprezentând unica
autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi având caracter exclusiv de
competenţă. Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a
tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor
Guvernului. Aceasta se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la
care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului. Curtea Constituţională se compune din 9 judecători numiţi pentru un
mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Curtea Constituţională are un
preşedinte ales prin vot secret, cu majoritatea voturilor judecătorilor, pe o perioadă
de 3 ani. Preşedintele Curţii Constituţionale are următoarele atribuţii:
 coordonează activitatea Curţii Constituţionale;
 convoacă şi prezidează şedinţele Curţii Constituţionale;
 desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege şi stabileşte
termenele de judecată;
 reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii,
române sau străine;
 constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor şi sesizează autorităţile
publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant;
 îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize.
Curtea Constituţională controlează constituţionalitatea legilor înainte de promulgare,
controlează constituţionalitatea regulamentelor celor două Camere ale
Parlamentului, procedura pentru alegerea Preşedintelui României. În acelaşi timp,
judecă contestaţiile care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic,
emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, revizuirea
Constituţiei etc.
Curtea veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.
Judecătorii Curţii Constituţionale au pregătire juridică superioară şi o vechime de cel
puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Funcţia de
judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată, excepţie făcând funcţiile didactice din învăţământul juridic superior.
Art. 8 din Constituţia din 1991 consacră principiul pluralismului. Partidele politice se
constituie şi îşi desfăşoara activitatea în condiţiile legii contribuind la definirea şi la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională,
integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei. O nouă lege care
reglementează înfiinţarea, organizarea şi activitatea partidelor politice a fost
elaborată în anul 2003.
Constituţia din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 429/2003 de
revizuire a Constituţiei României. Aprobată prin Referendum-ul naţional din 18-19
octombrie 2003, aceasta a intrat în vigoare în 29 octombrie 2003.
Dreptul românesc după 22 decembrie 1989

O serie de transformări de substanţă ale dreptului au avut loc ca urmare a Revoluţiei

din decembrie 1989, a răsturnării regimului dictatorial ceauşist şi a trecerii spre
democraţia specifică statului de drept.
În perioada de referinţă, s-a declansat în România reformarea cadrului legislativ, în
vederea armonizării acestuia cu aquis-ul comunitar.
Reforma cadrului legislativ se referă la reaşezarea sau inovaţia adusă în domeniul
legislativ pentru a se putea permite realizarea diverselor segmente de reformă,
prevăzute în cadrul programelor de guvernare şi strategiilor specifice diverselor
domenii de politica publică.
În acest scop al alinierii la normele europene, o multitudine de legi şi alte acte
normative au fost înlocuite sau modificate.
Noua Constituţie consacră principiul puterii judecătoreşti, ca fiind separată şi egală
cu cea executivă şi legislativă. Aşadar, atribuţiile privind încadrarea, promovarea,
sancţionarea şi eliberarea din funcţie a magistraţilor au fost date în competenţa
Consiliului Superior al Magistraturii.
Numeroase modificări au fost aduse legislaţiei ce reglementează sectorul economic şi
financiar fapt ce a contribuit la dezvoltarea iniţiativei personale, dezvoltarea
sectorului privat, creşterea calităţii produselor şi serviciilor.
În materie penală, au fost luate măsuri de incriminare a unor noi fapte periculoase,
dar şi de stabilire a unor garanţii procesuale pentru persoanele cercetate, astfel încât
să se respecte principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Garanţiile procesual-penale au fost sporite prin modificarea Codului de procedură
penală, în special cele referitoare la măsurile privative sau restrictive de libertate,
asistenţa juridică şi reprezentarea, cele privind instituirea controlului judecătoresc
asupra soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată.
În această materie au fost introduse noi instituţii: protecţia martorilor, înregistrările
audio şi video ca mijloace de probă, investigatorii sub acoperire etc.
Alte măsuri legislative luate în perioada de referinţă: repararea daunelor morale,
extinderea dreptului la repararea pagubei, dispoziţiile speciale pentru minorii care au
drepturi procesuale proprii şi un regim special de detenţie preventivă.

Integrarea României în Uniunea Europeană

Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a
fost propusă la Summitul de la Salonic din 2003 și confirmată la Bruxelles pe 18 iunie
2004.
Procesul de integrare a României în Uniunea Europeană, a presupus adaptarea
normelor de drept pozitiv la reglementările şi principiile specifice dreptului
comunitar, care, în principiu, este în acord cu preceptele dreptului natural,
asigurându-se astfel respectarea drepturilor fundamentale ale indivizilor, cât şi
premisele formării, modelării şi realizării personalităţii umane în toate planurile vieţii
social-economice.
Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar este un proces continuu ce
are ca obiectiv asigurarea unei compatibilităţi depline ale normelor de drept intern cu
legislaţia comunitară, prin modificarea sau completarea actelor normative naţionale
ajustându-le la cerinţele acquis-ul comunitar, normele juridice comunitare devenind
astfel parte componentă a dreptului naţional.
De asemenea, armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar aduce multiple
beneficii interne, concretizate într-un cadru legislativ dinamic şi progresiv, care
promovează principiile şi valorile economiei de piaţă şi ale unui stat bazat pe drept,
toate acestea reprezentând de fapt, condiţii absolut necesare dezvoltării oricărui stat
european modern.
Armonizarea cu aquis-ul comunitar favorizează considerabil, dezvoltarea sectorului
privat, factor important pentru asigurarea unei creşteri economice durabile. În plus,
legislaţia armonizată contribuie substanţial la crearea unui mediu investiţional
propice şi atractiv pentru investitorii străini, care vor găsi în România un mediu
juridic sigur, stabil şi previzibil, factor important pentru stabilirea şi creşterea
investiţiilor străine directe.