Marea Neagră

Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul din
bazinele complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-himalayene, din
care fac parte și munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud
(lanțurile pontice). Este situată între Europa și Asia, având ca state
riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin strâmtoarea Kerci este
legată de Marea Azov, prin Bosfor de Marea Marmara, iar prin strâmtoarea
Dardanele de Marea Egee și deci de Marea Mediterană. Marea Neagră este, din punct de
vedere hidrologic, un rest al Mării Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume : ape
salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru față de 34-37 în alte mări și oceane),
stratificare între apele de suprafață oxigenate și cele adânci anoxice (fenomen
denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu multe specii-relicve. În
zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în mod obișnuit fiind între 7 și 12 la
mie.

Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la circa
2212 m[1] sub nivelul mării în apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine
(circa 12 cm).

Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe -

prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar,
alături de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a
curenților marini verticali și existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular
împotriva sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază la suprafață: vara până la 29
de grade Celsius care ajung iarna până la 0 grade Celsius. Lumina pătrunde în largul mării la
o adâncime de 150–200 m. Oxigenul este inexistent la adâncime [CO2,H2S]. Curenții au
intensitate redusă pe verticală și mai mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor variații ale
stării vremii, pot apărea valuri care ating 5–10 m. Sunt mai multe fluvii și râuri care se varsă
în Marea Neagră. În zona europeană principalele
sunt Casimcea, Dunărea, Nistrul, Niprul, Bugul și Kubanul. În Asia Mică principalele ape
care se varsă în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac și Ieșil-Irmac. Alte ape care se
varsă în Marea Neagră sunt Cioruhul în Armenia, Rionul în Georgia, Provadia și Camcia în
Bulgaria etc. Un aport mare de ape este primit de Marea Neagră de la Don, prin
intermediul Mării Azov. Pe de altă parte, în august 2010, grup de cercetători britanici de la
universitatea din Leeds au studiat sub partea de nord-vest a Mării Negre o importantă
scurgere de apă freatică dulce, al cărei debit este de 350 de ori mai mare decât cel al Tamisei.
[2]
 Scurgerea de apă freatică se găsește aproximativ sub valea Carasu, provine parțial și din
Dunăre, și ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în largul Constanței, oraș ale cărui puțuri
de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar afla la suprafață, această scurgere ar forma un
fluviu care ar fi al șaselea din lume, din punctul de vedere al debitului. [2] Scurgerea are loc la
o adâncime de 35 de metri și pe o lărgime de peste 800 de metri, [2] iar viteza apei ajunge la
6,5 kilometri pe ora.[2]

Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică: circa 17 la mie,
datorată revărsării fluviilor, cu circa 600 km³ de apă dulce pe an. În straturile mai adânci, mai
jos de 150 de metri, conținutul de sare este mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin,
prin Strâmtoarea Bosfor, din Marea Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor circa 450 km³ de
apă salmastră la suprafață dinspre Marea Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sării de
17-19 ‰, iar de-a lungul fundului circa 50 km³ de apă cu o concentrație a sării de 38-39 ‰
dinspre Mediterana spre Marea Neagră,[3] provocând în strâmtoare curenți primejdioși pentru
navigație. Circa 200 km³ de apă se evaporă anual.

Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii, cu biotopuri variate și
cu o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate puternicelor influențe
contrarii exercitate de apele dulci și de Marea Mediterană. Apele Mării Negre au toate
caracteristicile apelor salmastre, au o mare variabilitate a salinității totale în corelație cu
suprafața, adâncimea și sezonul, o puternică variabilitate ionică, nu numai față de Mediterana,
dar și de diferitele sale părți.[4] Ecosistemul depinde de aceste condiții hidrologice.