Sunteți pe pagina 1din 25

Patrologia și literatura patristică

Pr. Prof. Dr. Constantin Pătuleanu

Curs I
Introducere în Patrologie

Ce fel de cunoaștere a lui Dumnezeu promovăm astăzi?


Și aceasta este viata cea vesnica să te cunoască pe tine si Iisus
Hristos????
Nicolae c
Cunsanus despre cunoastere
Nu poți avea un neam/popor preoțesc fără o preoție împărătească
(Ein priesterliches Volk und ein königliches Priestertum)
Teologia Academică scopul:
1. Să vă ajut sa-L cunoașteți pe Dumnezeu
2. Să trăiască Hristos în voi – viata in Hristos
3. Să se sălășuiască Duhul Adevărului în voi
Există astăzi în societatea românească și în Biserica noastră o preocupare
intensă pentru îmbunătățirea calității învățământului religios din școli.

a)Una dintre exigențele învățământului religios actual este dimensiunea


academică, științific teologică, cunoașterea în general.
b)Cea de-a doua exigență, cel puțin la fel de importantă ca prima, este
dimensiunea duhovnicească, care tinde către caracterul harismatic și spiritual
al pregătirii teologice.

Această dimensiune a fost propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos, care


vorbește despre necesitatea nașterii „din apă și din duh” pentru cel ce dorește
să moștenească Împărăția cerurilor. Sfinții Apostoli și ucenicii Mântuitorului
au preluat mesajul și l-au transmis mai departe episcopilor, preoților și
didascălilor. Dimensiune duhovnicească a fost trăită și împlinită mai apoi de
Părinții Bisericii de-a lungul istoriei.

Evagrie Ponticul împarte viața spirituală în două părți distincte: 1. Viața


activă și viața contemplativă (gnostică). Viața activă nu este altceva decât
pregătirea pentru viața gnostică. Strădania omului trebuie să conveargă spre
cunoaștere-gnoză; iar corolarul acestei nu este decât contemplarea Sfintei
Treimi. Asceza are rolul de a înlătura toate piedicile ce stau în calea
cunoașterii, adică curățirea sufletului de patimi.
În viziunea lui Evagrie treptele vieții active sunt virtuțile, pe care le vede în
următoarea ordine:
-Prima treaptă a vieții active e credința, care naște teama de Dumnezeu, iar
aceasta naște păzirea poruncilor: înfrânarea, cumințenia, răbdarea și
nădejdea. Toate acestea conduc omul la nepătimire (apathia), care naște
dragostea, iar dragostea, spune părintele Stăniloae, ne introduce în viața
contemplativă (Filocalia I, p. 37).
1. Prima treaptă a vieții contemplative este gnoza naturală (phisike).
2. Următoarea treaptă este „teologia”, gnoza mai înaltă;
3. Cea dea treia, este contemplarea Preasfintei treimi, numită și treapta
„rugăciunii curate” (v. Isaac Sirianul, Sabino Chiala);

Una dintre frământările fundamentale ale omului modern este cunoașterea


realităților ultime ale existenței și mai ales cunoașterea lui Dumnezeu.

Cum Îl putem cunoaște pe Dumnezeu?

1)Pe de o parte cunoașterea despre Dumnezeu poate fi dobândită din cărți,


din studiul naturii sau prin revelație;
2)pe de altă parte, cunoașterea deplină a lui Dumnezeu nu poate fi dobândită
în afara experienței trăite cu Dumnezeu, adică în afara unei relații vii și
personale cu El.

În rai, Adam și Eva trăiau în această relație personală cu Dumnezeu. Graba


lor de a cunoaște binele și răul, înainte de vreme, fiind încă nedesăvârșiți,
pentru a ajunge, mai apoi, la pomul vieții, i-a făcut să experimenteze căderea
și moartea, fiindu-le închis drumul spre pomul vieții, adică spre nemurire.
- Întrucât Dumnezeu este Treime de persoane, El trebuie cunoscut;
- Întrucât Dumnezeu este Duh, trebuie contemplat în rugăciune;
- Întrucât Dumnezeu este iubire, trebuie experiat în relație vie și
personală.
- TEOLOG ESTE CEL CE SE ROAGĂ; sau CEL CE SE ROAGĂ E
TEOLOG
Sfinții părinți ne-au arătat că desăvârșirea este o lucrare lăuntrică de unire a
omului cu Dumnezeu în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, iar teologia a fost
definită de ei ca știința călăuzirii sufletelor dinpre lume spre adâncul de taină
al inimii, ca indicator spre viața veșnică.

Sfinții părinți au fost călăuze către viața duhovnicească și ne-au arătat că


teologia hrănește și desăvârșește starea lăuntrică, sălășluirea împărăției lui
Dumnezeu în noi, fiindcă toate darurile duhovnicești sunt date spre
desăvârșirea creștinilor. Sfântul Macarie Egipteanul subliniază și el realitatea
înveșmântării omului în lumină cu ajutorul harului divin:

„Și i-a îmbrăcat Domnul cu veșmântul luminii celei negrăite, cu credința, cu


nădejdea, cu iubirea, cu bucuria, cu pacea, cu bunăvoința, cu bunătatea și cu
toate celelalte veșminte divine și de viață dătătoare ale luminii, vieții și
odihnei celei de negrăit. Pentru că, după cum Dumnezeu este iubire și
bucurie și bunăvoință și bunătate, tot așa și omul cel nou devine după har. Și
după cum împărăția întunericului și păcatul stau ascunse în suflet, până în
ziua învierii, când chiar și trupul celor păcătoși se va acoperi de întunericul
care acum este ascuns în suflet, tot așa și împărăția luminii și chipul cel
ceresc al lui Iisus Hristos luminează sufletul în chip tainic și domnește în
sufletele sfinților”. (Sf. Macarie Egipteanul, Omilia a II-a, PSB, 34, p. 95)

Întrebarea care ar trebui să frământe pe teologi ar fi: Cum să-i trezeşti lumii
de astăzi, marcate de secularism și ateism, dragostea de Dumnezeu?
Un răspuns la această întrebare nu e şi nici nu poate fi simplu. Totuşi sfinții
părinți pot oferi soluții întrebării noastre, pentru că ei au ştiut, în acele
timpuri, să dea un răspuns problemelor ce frământau acea societate, care în
multe privinţe seamănă cu a noastră.

- Și atunci ca și acum lumea se afla într-o criză a valorilor;


- și atunci ca și astăzi credința era pusă la încercare;
- și atunci ca și astăzi cei puțini și bogați aveau acces la educație și
resurse, iar cei mulți și săraci erau marginalizați.

„Un adevăr elementar, cunoscut de Părinţii Bisericii, dar ignorat de moderni


şi contemporani -cum spunea părintele Irénée Hausherr - este acela că viaţa
spirituală e un îndelungat proces de formare în comuniune cu un model
spiritual. Adâncind temele revelate ale paternităţii şi filiaţiei spirituale,
creştinismul a relansat la alte dimensiuni şi pe alte coordonate acest scenariu
formativ general uman. Îndrumarea duhovnicească a fost o realitate esenţială
în Biserica veche şi tradiţia ei s-a continuat prin aşa numiţii părinţi
duhovniceşti.

„Într-o lume în care nevoia de îndrumare spirituală a devenit stringentă,


sfinții părinți oferă criteriile necesare şi echilibrul unui discernământ
spiritual autentic şi se dovedesc a avea o surprinzătoare actualitate. Scrierile
lor, telogia lor, viaţa lor, reprezintă un ghid practic într-o artă uitată, dar
esenţială şi utilă oricărui creştin doritor de realizare şi împlinire
duhovnicească autentică” (Irénée Hausherr).

Lectura textelor sfinților părinți oferă răspunsul la o serie de întrebări vitale


pentru formarea profilului duhovnicesc al adevăratului îndrumător spiritual
şi al creştinului autentic, și anume:

- Care sunt calităţile cerute povăţuitorului sau părintelui duhovnicesc,


dar şi ale ucenicului sau fiului duhovnicesc?
- Care sunt cadrele teologice, morale şi spirituale ale îndrumării
spirituale?
- Care sunt condiţiile autenticităţii şi eficacităţii şi diversitatea aplicării
metodei spirituale?

A teologhisii cum au făcut-o sfinții părinți înseamnă a te lăsa inspirat de


Duhul lui Dumnezeu, a comunica cu îngerii, a te cufunda în misterul divin
pentru a descifra tainele cu mintea coborâtă în inima încălzită de Duhul
Sfânt.

„Când citesc celelalte interpretări – spune Sf. Grigorie despre scrierile Sf.
Vasile cel Mare – pe care le scrie în trei sensuri, mă conving că nu trebuie să
mă opresc la literă, nici să privesc lucrurile numai superficial, ci să pătrund
mai departe, să cobor din adânc în adânc – că adâncul, spune Scriptura,
adânc cheamă – să trec din lumină în lumină, până ce voi ajunge la punctul
culminant“(Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 43, PG 36).

Sf. Vasile ne arată ne arată, de asemenea, că teologia nu se face de dragul


teologhisirii, ci ea trebuie să fie o teologie vie, lucrătoare în dragostea de
semeni.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a ocupat în mod special de puterea cuvântului
scripturii ca misiune şi evaghelizare, ca interpretare şi aprofundare, de
puterea lui de a transmite mesaje, de a convinge, de a crea, de a zidi şi
comunica, pentru că un mesaj, ca să prindă rădăcină, trebuie înveşmântat în
haina cuvântului. Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor
Scripturi - afirmă Sf Ioan Gură de Aur, ci să avem o viață atât de curată încât
harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre.

„Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca
și inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt. Dar pentru că am
îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o nouă cale, ca să-l dobândim
iarăși. Prima cale era negreșit mai bună; și Dumnezeu a arătat aceasta și prin
spusele Sale, și prin faptele Sale. Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe,
cu Avraam și cu urmașii lui, cu Iov și cu Moise, ci a vorbit cu ei față către
față, pentru că a găsit curat sufletul lor” (Sf. I.G. Aur, Omilia I la Matei, PSB
23, p. 187)

Cunoaştem câtă nevoie avem de modele şi cât de mult ne marchează ele


viaţa. Viaţa e un şuvoi, un tumult, și în mijlocul atâtor dezorientări şi
pericole avem nevoie acută de îndrumători şi modele, cum au fost și rămân
sfinți părinți.

Socitatea românească trece şi ea prin multe crize, una din ele şi nu


nesemnificativă, este „criza modelelor“, a acelor îndrumători spirituali, a
oamenilor duhovniceşti: „Părinte duhovnicesc al altora poate fi doar cel care
a ajuns el însuşi pnevmatikos (duhovnicesc)“. Dincolo de orice putere și
lumină care se naște din cunoașterea științifică, viața noastră, existența
întregului univers se datorează doar harului lui Dumnezeu și puterii Lui de a
le aduce și a le menține întru existență. Este clar că îi este de folos omului să
se folosească de puterea rațiunii pentru a cunoaște și pătrunde tainele
creației, însă numai în lumina harului dăruit nouă de Dumnezeu, după cum
subliniază Fericitul Augustin:
„Iar faptul că ai zis să fie lumină și s-a făcut lumină, nu fără nepotrivire, îl
înțeleg în creatura spirituală, pentru că era un fel de viață pe care s-o
luminezi (Fericitul Augustin, Mărturisiri, V,4, PSB 64, p. 288).

Într-o lume în care verbul „a fi“ tinde a fi înlociut cu verbul „a avea“, în care
existenţa nu mai conduce către Dumnezeu, ci către dominaţie şi putere. Intr-
o lume marcată de mişcare şi dezechilibre, echilibrul spiritual este o
necesitate existenţială:
„Dobândeşte pacea lăuntrică – spunea un părinte duhovnicesc - şi oamenii
vor găsi mântuirea în jurul tău. Aruncă-te pe tine însuţi spre Dumnezeu, şi
atunci vei putea să-i aduci pe toţi la El. Omul trebuie să înveţe să fie singur,
trebuie să asculte în liniştea inimii lui cuvântul negrăit al Duhului Sfânt.”
(Irénée Hausherr).
Sfântul Simeon Noul Teolog leagă cunoașterea autentică de lumina, de
rugăciune și contemplare:

„Iar când auzi de «lumina cunoștinței», ca să te lămurim în toate, să nu


presupui că e numai cunoștința celor spuse fără lumină. Căci n-a grăit numai
de istorisire sau de cuvântul cunoștinței, ci de «lumina cunoștinței» sau de
«cunoștința luminii», adică de faptul că lumina aduce cunoștința în noi. Căci
altfel nu poate cunoaște cineva pe Dumnezeu, decât în vederea
(contemplarea) luminii trimisă din El… Tot așa nimenea nu poate grăi
despre Ierusalimul de sus și despre Dumnezeu cel nevăzut, Care locuiește în
el, despre slava și persoana Lui și despre lucrarea și puterea Preasfântului
Duh, deci despre lumină, dacă nu vede mai întâi însăși lumina cu ochii
sufletului și nu cunoaște întocmai iluminările și lucrările Lui în sine însuși.
Dar și când aude din Dumnezeieștile Scripturi pe cei ce au văzut pe
Dumnezeu grăind prin ele, numai prin Duhul Sfânt e învățat despre ele. De
aceea nici nu poate zice că a cunoscut pe Dumnezeu numai din auzirea
aceasta. Căci pe Cel ce nu L-a văzut cum poate să-L cunoască? Dacă singură
vederea produce în noi cunoștința desăvârșită a celui văzut de noi oamenii,
cum ar produce în noi numai auzirea, cunoștința lui Dumnezeu? Dumnezeu
e lumină și vederea Lui e ca o lumină. Deci, în vederea luminii ne e dată
prima cunoștință că există Dumnezeu, precum și cu privire la om întâi e
auzirea despre el, apoi vederea, și în vederea lui e dată cunoștința că există
omul despre care am auzit” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capte
teologice și practice, Filocalia 6, p. 192).

În concluzie putem spune că dilemele cunoașterii sunt vechi cât Sfânta


Scriptură, pentru că încă de la creație ni se vorbește despre existența în Rai a
doi pomi: pomul cunoștinței binelui și răului, din care omul nu trebuia să
guste, și pomul vieții.

Adam și Eva au mâncat din pomul cunoștinței, înainte de vreme, fapt ce a


atras după sine izgonirea din Rai și închiderea drumului spre pomul vieții.
Sfinții Părinți consideră că Adam trebuia să se statornicească mai întâi în
starea de luminare pe care o primise de la Dumnezeu și abia apoi să treacă la
etapa creșterii duhovnicești și până la contemplarea lui Dumnezeu. În
Tradiția ortodoxă luminarea minții reprezintă temelia vieții duhovnicești pe
care fiecare creștin trebuie să se străduiască să o dobândească. Se pare că
Adam s-a grăbit să ajungă, înainte de vreme, la treapta contemplării lui
Dumnezeu, să ajungă dumnezeu după har, acționând după propria judecată
și înțelegere a poruncii lui Dumnezeu.

Teologia academică actuală ar putea să se inspire din teologia Sfinților


Părinți. Este evident că teologia se identifică astăzi mai mult cu o activitate a
minții, fiind privită ca o ramură a științei. Ioan Zizioulas, Mitropolitul de
Pergam, atrage atenția că astăzi cei care absolvă o facultate sunt numiți
teologi, pe când în vechime sfinții părinții au numit dintre ei doar pe câțiva
cu apelativul de teolog. Sub influența literaturii patristice (mistice) mulți
creștini au început să reacționeze împotriva unei teologii academice, pe care
o percep ca ostilă vieții duhovnicești. Sigur, există astăzi, după cum am
amintit, o preocupare serioasă pentru ameliorarea învățământului, în general,
și în special al celui religios. Ar trebui să ne întrebăm ce fel de cunoaștere a
lui Dumnezeu promovăm? E clar că una e să crezi că Dumnezeu există și
alta sa-L cunoști, în mod personal pe Dumnezeu, prin experiență, meditație
și rugăciune. Una e să-L cunoști pe Dumnezeu din cărți și altceva să-L
cunoști prin trăire sau prin relație personală de comuniune și iubire, ceea ce
presupune dimensiunea duhovnicească și mai ales rugăciunea pe care le-au
experiat Sfinții Părinți ai Bisericii.

Toate acestea ne-ar putea conduce spre o cultură a calității și excelenței


academice în Biserica noastră. Numai așa învățământul teologic ar putea să
fie, deodată, științific / academic și harismatic / duhovnicesc.
Harta creștinismului în primele veacuri
O posibilă lămurire terminologică:
Patrologie și literatură patristică / teologie patristică / teologie neo-
patristică / teologie post-patristică / teologie contextuală.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae


Pr. Prof. Goerge Florovsky
Pr. Prof. Alexander Schmemann

Teologia „neo-patristică” şi „post-patristică” 

1. Începând cu veacul trecut au apărut primele semne ale unei așa numite
sinteze neo-patristice / Părinți precum George Florovski / Dumitru
Stăniloae / Congresul de teologie de la Atena (1936)- trimiteau înapoi
la sfinții părinți pentru evitarea scolasticismului inflitrat în școlile de
teologie ortodoxă odată cu epoca modernă (mulți teologii au studiat în
Apus în secolele XVIII-XX).
2. Există și teologi care consideră că teologia patristică a avut o valoare
semnificativă pentru epoca ei, iar mai târziu, teologia scolastică
apuseană i-a devenit superioară, în vreme ce teologia expusă de
teologii contemporani o întrece şi pe cea patristică şi pe cea scolastică.
- Demersul neopatristic este nevoia de re-descoperire a Părinţilor
Bisericii şi a învăţăturii lor, adică împărtăşire din duhul în care aceştia
au înţeles viaţa Bisericii, respectiv devenire întru paternitatea lor
duhovnicească.
- Este prelungirea trăirii părinților în viaţa de azi, nu atât import de
soluţii, după literă, cât mai ales creativitate întru Duhul - insuflare ca
răspuns la frământările omului contemporan. Gestul exprimă
„vechiul” ca şi continuitate de duh cu Părinţii, respectiv „noul” ca
actualitate a răspunsului și găsire a soluţiilor la nevoile de mântuire
ale lumii de azi :
- „Ne-am silit” – spunea părintele Dumitru Stăniloae în prefaţa
Dogmaticii sale – „să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul
Părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi
înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul nostru, aşa
cum ei n-au făcut de al lor”.
- Filonul neopatristicii este duh şi nu informaţie.
- Neopatristică nu înseamnă nicidecum ştergerea de praf a scrierilor
Părinţilor şi utilizarea acestora ca bibliografie „la modă”, ci trăirea
efectivă, în gest de continuitate, a elanului şi priceperii lor insuflate de
Duhul prin care au găsit cale de mântuire lor şi semenilor lor.
- Teologia vie nu poate fi decât răspuns dumnezeiesc la nevoia de
mântuire a omului.
- Nu miră deci că în măsura în care teologia occidentală a produs
teologie raţionalistă pe care a numit-o și teologie scolastică,
neopatristica constituie tocmai răspunsul Ortodoxiei de a păstra chipul
autentic al teologiei preocupate de creşterea omului întru lucrarea
harului dumnezeiesc. „Una dintre principalele trăsături ale teologiei
scolastice este preocuparea acesteia de probleme în întregime străine
de neliniştile omeneşti. [...] Scopul unei teologii autentice este însă
dezvoltarea, atingerea plenitudinii şi mântuirea omului şi tot ceea ce ar
preocupa-o trebuie să fie conectat în mod imediat vieţii umane [...] de
a interveni în realitatea umană spre a-i ajuta pe oameni să aspire la o
viaţă deplină” (Stăniloae).
- Neopatristica presupune o schimbare de viaţă aşa cum Părinţii înşişi
au făcut-o în vremea lor. Referirea la ei astăzi este referirea la soluţiile
pe care harul le-a adus în viaţa lor și la actualizarea acestora tot
prin har pentru nevoile de acum.
- Neopatristica presupune gestul înnoirii minţii – metanoia şi
dobândirea înţelegerii şi inteligenţei înduhovnicite. Teologia
academică contemporană poartă însă încă rănile pierderii filonului
patristic:
„Teologia ortodoxă fie că a continuat să imite teologia scolastică
apuseană, fie a dezvoltat un scolasticism „neopatristic”, adică se referă
la Sfinţii Părinţi ca la nişte surse bibliografice, iar aceasta nu este
patristic pentru că Parinţii Bisericii au folosit ca surse pentru teologia
lor viaţa bisericească şi foarte rar se refereau la texte, iar atunci când
se refereau la texte nu le foloseau ca surse bibliografice, ci ca puncte
de vedere ale vieţii bisericești”.(Dictio - neopatristic - Science et
Religion
www.science-et-religion.fr/dictio/127-neopatristic)

Studiind textele Sfintei Scripturi şi ale Părinţilor, ne putem încredinţa că


baza teologiei ortodoxe este revelaţia lui Dumnezeu în decursul istoriei, care
s-a dat profeţilor, apostolilor şi părinţilor. (Mitropolitul Ierotheos Vlahos),
întrucât: “În multe rânduri şi în multe feluri a grăit Dumnezeu părinţilor şi
proorocilor iar la sfârşitul vremilor ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1).

Definiții ale Patrologiei:

Patrologia este o știință teologică, care cuprinde într-o unitate pe toți


scriitorii vechi bisericești ca martori ai învățăturii bisericești, tratați după
regulile istoriografiei.

Patrologia este știința care studiază viața, opera și învățătura Sfinților Părinți
și scriitorilor bisericești.

Denumirea disciplinei
Patristică / Teologia patristica –
-termen prin care dogmatiștii sec. XVII desemnau învățătura sfinților părinți
pt. a o diferenția de theologia biblica / scholastica, symbolica, speculativa
etc.
Istoria vechii literaturi creștine (mediul protestant)

Istoria vechii literaturi bisericești (mediul catolic).

Rolul și importanța Patrologiei pentru viața Bisericii:


1. Contribuie la formarea duhovniceacă a preotului; tratatele despre
preoție ale Sf. I.G. de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz; sf.
2. Misiunea Bisericii – propovăduirea Evangheliei, încreștinarea
neamurilor
3. Gândirea patristică manifestată în teognosie, cosmologie,
antropologie, hristologie, mariologie, soteriologie, eclezilogie,
eshatologie, filantropie, poezie religioasă.

Numele de Patrologie a fost folosit pentru prima oară de către teologul


luteran Johannes Gerhardt (+1637), a cărui Patrologie a apărut în anul 1653.

Biserica trăiește prin Sfinții Părinți (Părinți /didascăli = pateres kai


didaskloi)
Părinți și Învățători ai Bisericii: păstor îndrumă duhovnicește pe credincioși/
învățător are harismă specială, responsabilitatea specială să învețe să explice.

Scriitori bisericești; propovăduirea/punerea în lumină a adevărului și


combaterea ereziei; Exprimarea experierilor dumnezeiești; cultul și slăvirea
lui Dumnezeu

Părinții teologhisesc cu luminarea Sf. Duh (Stylianos Papadoupulos).

- Fără luminarea Duhului nu putem cunoaște sensul adevărat al


Scripturii. Adevărul și cea dintâi lucrare a Sfinților Părinți:
Descoperirea adevărului prin iluminare;
- Adevărul Sfinților Părinți ca lămurire și iluminare sau descoperire: nu
avem un adevăr nou; sf. Irineu de Lyon: un teolog bun nu aduce un
nou Hristos sau un alt Dumnezeu; el pătrunde mai adânc în aceste
adevăruri, le aprofundează; lămurirea/ interpretarea adevărului.

- Contribuția părintelui este lărgire și nu îmbunățățire a cunoașterii.


Contribuția învățătorului este adaos de experiență a cunoaștere a
adevărului/ Adevărul însuși nici nu se micșorează și nici nu se
mărește/ expunere mai amplă.
- În Biserică nu adăugăm adevăruri, nici învățături de credință. Orice
învățătură nouă sau dogmă nu constituie un progres în cunoaștere, ci
este erezie, denaturare.

Pătrundea în frumuseațea ascunsă a devărului

Ortodoxia, autenticitatea și autoritatea Sfinților Părinți; Învățătura lor se


identifică cu tradiția Bisericii, cu credința și gândirea sa ; păstrând adevărul
neschimbat; Sf. Scriptură și Sf. Tradiție. Tradiția este continuarea,
amplificarea și sporirea Scripturii.

De ce studiem Sfinții Părinți?

Pentru a ne introduce în climatul lor spiritual; pe urmele Duhului Sfânt / a


experierilor lor duhovnicești.

Părinte și învățător al Bisericii este; a) purtătorul Tradiției și al etosului


Bisericii; b) are luminarea Duhului Sfânt pentru exprimarea teologică mai
amplă; c) are o contribuție hotărâtoare în depășirea crizei teologice care
zdruncină/macină o epocă a Bisericii (Stylianos Papadopulos).

Caracteristicii/ Atribute ale părinților sfințenia, ortodoxia, recunoașterea de


către Biserică, vechimea, apărarea credinței (Ioan G. Coman).

Patrologia Obiect structură, limite, definiție, clasificarea materiei

Manualul este doar o introducere în Patrologie;


Obiectul Patrologiei - îl constituie orice text care a fost scris după apostoli în
spațiul Bisericii ca să exprime experiența, gândirea, sentimentele, speranțele,
visele, neliniștile credincioșilor; cercetarea poate fi teologică, și în același
timp filologică, istorică, sociologică, filozofică, aghiologică folclorică etc.

Limitele în timp / cronologie / periodizare


Împărțirea clasică: Trei perioade:
1. Perioada I (a începuturilor) de la sfârșitul secolului I (anul 92/100
d.Hr.) până la începutul sec. IV (anul 300; anul 313 Edictul de la
Mediolanum; anul 325 – Sinodul I Ecumenic). Această perioadă se
dezvoltă sub semnul anumitor impulsuri: a) Atmosfera post-
apostolică; se formează etosul creștin, căldura evanghelică, unitatea și
dragostea creștină predominau (Clement Romanul, Sf. Ignatie
Teoforul, Sf. Policarp); b) Gnosticismul-doctrină dualist -
emanaționistă; Școlile catehetice din Antiohia și Alexandria;
persecuțiile -martiri Sf. Ignatie, Policarp, Justin, Irineu; apariția
apologiilor; Genuri literare: filologia sacră; exegeza și comentariile
biblice, genul apologetic, genul polemic, genul cronologic și istoric,
genul omiletic, doctrinar-sistematic, morala, genul dogmatic cu teme
precum: (triadologia (Sf. Treime), cosmologie, teognosie, hristologie,
mariologie, soteriologie, eclesiologie, Sfintele Taine, eshatologie),
genul ascetic, martirologie, corespondență (genul epistolar); genul
poetic.

2. Perioada II (a înfloririi – numită și epoca de aur sau clasică a literaturii


patristice) 300/313-451/461 (Sinodul IV de la Calcedon / data morții
papei Leon cel Mare. Se dezvoltă genuri literare noi: autobiografia,
ecomionul, necrologul, conlațunile (convorbiri cu părinții – începutul
patericului, spiritualitate creștină – genul filocalic), opere liturgice,
canonice, enchiridioane, manuale, florilegii. Literatura partistic din
perioada a II-a e un răspus la provocările ereticilor privind adevărul de
credință (4 sinoade ecumenice numai în această perioadă 325,
381,431, 451).
3. Perioada a III-a 461-749 (data trecerii la Domnul a Sf. Ioan
Damaschin. În Apus cu Grigorie cel Mare (+604); Isidor de Sevilla
(636). Continuă controversa hristologică (sin. 553 și 681). Luptele
iconoclaste (încheiate cu Sin. VII ecumenic787). Perioada
sistematizarii credinței; Sf. Maxim Mărturisitorul, SF Ioan
Damaschin; perioada teologiei mistice (Dionisie Areopagitul. Se
continuă controversa hristologică a monofozismului prin apariția
monotelismului (Sofronie al Ierusalimului, Maxim Mărturisitorul și
Ioan Damaschinul;

4. Cât va fi Biserica în istorie va avea și Părinți. Patrologia nu are limite


în istorie cum nu are limite Tradiția Bisericii

Sfinții Părinți / păinți bisericești -Scriitori bisericești???

IZVOARE:
Eusebiu de Cezareea (340), Istoria Bisericească.
Fericitul Ieronim, De viris illustribus - (392/393), cuprinde 135 de capitole.
Ghenadie de Marsilia De viris illustribus (480) continuă pe Ieronim.
Isidor de Sevilla, De viris illustribus (+636).
Ildefons de Toledo, De viris illustribus (+667)
Patriarhul Fotie (+891) Myriobiblion conține 280 de opere creștine și
păgâne.
Lexiconul lui Suidas sec. X, cuprinde însemnări referitoare la Sfinții Părinții.
Sigebert de Gembloux (+1112) De viris illustribus / continuă pe Ieronim și
Ghenadie; la fel Anonymus Mellicensis / de scriptoribus ecclsiasticis (1135).

Umaniștii sec. XV-XVI au redeșteptat interesul pentru literatura greacă


creștină. Reformatorii susțineau că Biserica Apuseană se abătuse de la
substanța creștinismul primar. Împotriva acestei criticii Biserica Apuseană
cercetează asiduu moștenirea literară a Sfinților Părinți.

În 1678 congregația maurinilor a trecut la editarea textelor autorilor patristici


latini și greci. Așa s-a ajuns la constituirea Patrologiei ca știință de sine
stătătoare.

COLECȚII DE TEXTE PATRISTICE


1. Margerin de Bigne, Bibliotheca Sanctorum Patrum, Paris 1575;
2. Fr. Combefis, Graeco-latinae patrum bibliothecae novum auctorium,
Paris 1648;
3. J. B. Cotelier, Sanctorum patrum qui temporibus apostolicis
floruerunt, Paris 1679;
4. A. Gallandi, Bibliotheca veterum patrum antiquorumque scriptorum
ecclesiaticorum, Veneția 1765-1788;
5. Nicodim Aghoritul, Philokalia ton ieron neptikon, Veneția 1782.
6. J.P. Migne, Patrologiae cursus completus;
7. Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum (Academia de Științe
din Viena);
8. Auctores antiquisimi, 1877-1798
9. Die Griechischen Christlichen Schriftsteller der ersten drei
Jahrhunderte.
10.Sources Chrétiennes, H. Lubac și J. Daniélou
Literatură sirieană
J. S. Assemani, Bibliotheca orientalis, 1719-1728;
J. B. Chabot..., Corpus Christianorum Orientalium
R. Graffin, Patrologia Syriaca, Paris 1894-1926
Patrologiae Cursus Completus

Patrologia Graeca (PG)

Jacques Paul Migne. Patrologiae Cursus Completus. Series Graeca.


Editată între 1857-1866 /161 volume=167: vol 16a, 16b, 16c + vol. 86a si
86b+ 1 vol Patrologiae Graeca index, editat de Ferdinand Cavallera

00 01
001 002 003 004 006 007 008 009 010 011 012 013 014 015 016 017 019 020 021 022 023
5 8
02 04
024 025 026 027 029 030 031 032 033 034 035 036 037 038 039 040 042 043 044 045 046
8 1
05 06
047 048 049 050 052 053 054 055 056 057 058 059 060 061 062 063 065 066 067 068 069
1 4
070 071 072 073 07 075 076 077 078 079 080 081 082 083 084 085 086 08 088 089 090 091 092
4 7
09 11
093 094 095 096 098 099 100 101 102 103 104 105 106 107 108 109 111 112 113 114 115
7 0
12 13
116 117 118 119 121 122 123 124 125 126 127 128 129 130 131 132 134 135 136 137 138
0 3
14 15
139 140 141 142 144 145 146 147 148 149 150 151 152 153 154 155 157 158 159 160 161
3 6

Patrologia Latina (PL)

Jacques Paul Migne. Patrologiae Cursus Completus. Series Latina.


Publicată între 1841-1855 începe cu tertulian +230/Papa Inocențiu al III
+1216 ; 217 vol + indices 218-221
001 002 003 004 005 006 007 008 009 010 011 012 013 014 015 016 017
018 019 020 021 022 023 024 025 026 027 028 029 030 031 032 033 034
035 036 037 038 039 040 041 042 043 044 045 046 047 048 049 050 051
052 053 054 055 056 057 058 059 060 061 062 063 064 065 066 067 068
069 070 071 072 073 074 075 076 077 078 079 080 081 082 083 084 085
086 087 088 089 090 091 092 093 094 095 096 097 098 099 100 101 102
103 104 105 106 107 108 109 110 111 112 113 114 115 116 117 118 119
120 121 122 123 124 125 126 127 128 129 130 131 132 133 134 135 136
137 138 139 140 141 142 143 144 145 146 147 148 149 150 151 152 153
154 155 156 157 158 159 160 161 162 163 164 165 166 167 168 169 170
171 172 173 174 175 176 177 178 179 180 181 182 183 184 185 186 187
188 189 190 191 192 193 194 195 196 197 198 199 200 201 202 203 204
205 206 207 208 209 210 211 212 213 214 215 216 217 218 219 220 221
Wikipedia: http://en.wikipedia.org/wiki/Patrologia_Latina 

Colecția Patrologia Orientalis:

Patrologia Syriaca and Patrologia Orientalis

COLECŢIA PATROLOGIA ORIENTALIS.


Patrologia Orientalis (PO) ocupă un loc cu totul aparte. Până de curând
literatura patristică greacă și latină era pusă în prim planul cercetărilor, ceea
ce a dus la diminuarea importanţei „Răsăritului siriac”, unde au activat sfinţi
şi asceţi de mare importanţă pentru viaţa eclesiastică, deşi creştinismul îşi
are originile într-un mediu vorbitor de limbă aramaică.

Astfel, potrivit percepţiei moderne generale a istoriei tradiţiei creştine, există


doar două mari curente în această tradiţie: Curentul/filonul «grec răsăritean»
(reprezentat de Bisericile Ortodoxe Greacă, Rusă, Română etc.) şi cel «latin
apusean» (reprezentat de Biserica RomanoCatolică şi de diferitele Biserici
ieşite din Reformă).

Existenţa unui al treilea filon, cel al «Răsăritului siriac», este cu totul lăsată
în afara oricărei consideraţii” . Acest aspect a condus atât la apariţia unor
manuale de Patrologie şi de literatură specializate pe spaţiul siriac , cât şi a
unor colecţii patristice, care să cuprindă doar textele de sorginte orientală,
redactate în diferite limbi (siriacă, armeană, arabă, coptă, georgiană, slavonă
şi geeză).

Colecţia îşi are începutul în anul 1904, fiind o continuare a unei alte colecţii,
intitulată sugestiv Patrologia Syriaca , unde au fost publicate doar două
volume. În 1897, la Congresul de Orientalistică susţinut la Paris a fost
anunţată intenţia de a publica un număr important de opere din diferite limbi
orientale (arabă, coptă, etiopiană, greacă şi siriacă) într-o singură colecţie
sub numele de Patrologia Orientalis.

Editorii centrali ai colecţiei au fost René Graffin (până în 1941) şi


François Nau (până în 1931).
Începând cu 1951, colecţia a fost încredinţată lui François Graffin, în
timp ce astăzi editorul colecţiei este P. Luisier.

Taduceri :

În engleză:

Colecția: Early Church Fathers -editată by Roger Pearse

În franceză:
Sources Chrétiennes -colecție bilingvă editată in Lyon in 1942 de
iezuiții : Jean Daniélou, Claude Mondésert, and Henri de Lubac.
Actualmente apare la Paris la Edition du Cerf

Bibliothek der Kirchenväter im Internet[Bearbeiten

Die griechischen christlichen Schriftsteller der ersten Jahrhunderte


Ed. by Markschies, Christoph
Literatura generala: Tratate, Compendii, Manuale, Dictionare

1. Pr. Prof. Dr. Ioan G. COMAN, Patrologie, vol. I-III, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1988.
2. Prof. Dr. Remus RUS, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină
din primul mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003.
3. Prof. Dr. Stylianos G. PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. I, II,1 și II,2
Editura Bizantină, trad. de Lect. Dr. Adrian Marinescu, Bucureşti,
2006-2009.
4. Claudio MORESCHINI, Istoria filosofiei patristice, trad. de Alexandra
Cheşcu, Mihai-Silviu Chirilă şi Doina Cernica, Ed. Polirom, 2009.
5. Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria Literaturii creştine
vechi greceşti şi latine, vol. I, II,1 și II,2, Ed. Polirom, Iaşi, 2001-
2004.
6. Arhid. Prof. Dr. Constantin VOICU, Patrologie, vol. I-III, Ed. Basilica,
Bucureşti, 2009;
7. Berthold Altaner, Alfred Stüiber, Patrologie. Leben, Schriften und
Lehre der Kirchenväter, Editura Herder, Freiburg-Basel-Wien, 1966.
8. Johannes QUASTEN, Patrology, vol. I-IV, Ed. Spectrum, Utrecht,
Bruxelles, 1950-1960.
9. Jaroslav PELIKAN, Tradiţia creştină, o istorie a dezvoltării doctrinei,
I-V, trad. Silvia Palade, Polirom, Iaşi, 2004...
10.Anthony Meredith, Capadocienii, traducere pr. Constantin Jinga,
Editura Sophia, București 2008.
11.Goergios Patronos, Îndumnezeirea Omului, traducere Pr. Sabin Preda,
Editura Bizantină, București, 2012.
12.Norman Russell, Învățătura despre îndumnezeirea omului în tradiția
patristică greacă, tr. Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2004.