REFERAT

1.Originea și genetica grâului

Grâu este un termen generic care desemnează mai multe specii

aparținând genului Triticum. Acestea sunt plante anuale din familia
gramineelor (Poaceae), cultivate în aproape întreaga lume. Grâul este cea mai
cultivată plantă în lume și a patra cultură mondială ca producție după trestia
de zahăr, porumb și orez. Pe locul 2 ca suprafață se află porumbul. În Europa
Occidentală și în Orientul Mijlociu, grâul și derivatele sale fac parte din
alimentația curentă.

Grâul este originar din Asia de sud-vest. Cele mai vechi dovezi arheologice
referitoare la cultivarea grâului au fost descoperite în așa numitul Corn al
Abundenței (regiune fertilă în vestul Asiei, care cuprinde
teritoriul Siriei, Iordaniei, Turciei, Armeniei și Irakului (de astăzi). Acum
aproximativ 9000 de ani, o specie de grâu sălbatică (einkorn, Triticum
boeoticum) a fost recoltată și apoi cultivată de către locuitorii acelor meleaguri,
fapt confirmat de dovezile arheologice ale agriculturii sedentare din zonă.
Aproximativ 1000 de ani mai târziu, o mutație a survenit în cadrul altei specii
de grâu, numită emmer (Triticum dicoccoides), rezultând o plantă cu boabele
mai mari, care nu se mai puteau împrăștia în bătaia vântului. Deși această
plantă nu s-ar fi putut reproduce în sălbăticie, oferea mai multă hrană pentru
oameni și astfel a întrecut celelalte specii, devenind primul strămoș al
varietăților moderne de grâu.
La început, boabele de grâu se pare că erau consumate crude, mai apoi fiind
prăjite sau fierte în apă, sau sub formă de turte, făcute din făina grosieră
rezultată prin măcinarea lor între două pietre. Grâul se impune ca aliment de
bază în cultura occidentală, fiind prezent în mesele zilnice sub formă
de pâine, griș, paste făinoase, produse de patiserie, biscuiți, etc.

Cultura grâului nu este la fel de dificilă precum cea a orezului, câmpurile

cultivate nu necesită o amenajare specială sau lucrări laborioase de întreținere.
Spre deosebire de orez, grâul nu trebuie supus unor operații speciale
(decorticare) după recoltare.
 Genetica grâului este mai
complicată decât genetica animalelor
domestice, deoarece grâul este capabil
de poliploidie, adică noile specii pot
avea mai multe seturi de cromozomi
decât specia originară (două seturi,
organism diploid). Diversele varietăți de
grâu actuale diferă atât prin genom cât
și prin numărul de cromozomi. Grâul
Einkorn este diploid (are două seturi de cromozomi) și poate fi considerat
strămoșul tuturor speciilor actuale. Grâul Einkorn hibridizat cu o altă plantă
ierboasă sălbatică diploidă (Triticum speltoides, Triticum tripsacoides sau
Triticum searsii) a generat varietățile tetraploide (cu patru seturi de
cromozomi) Emmer și Durum. La rândul lor, aceste specii au fost hibridizate cu
altă specie sălbatică, Triticum tauschiii, rezultatul fiind varietățile hexaploide:
Spelt și grâul comun.
Există multe sisteme de clasificare taxonomică a speciilor de grâu. Acestea
se împart după sezonul de creștere (grâu de iarnă sau de vară) și după
conținutul de gluten. Grâul de iarnă este însămânțat toamna, fiind îndeosebi
cultivat în regiunile mediteraneene și cele temperate. Grâul de vară suportă cu
greu temperaturile scăzute, ca urmare se însămânțează primăvara în țările cu
ierni aspre. Aceste specii de grâu au permis Siberiei și Canadei să devină mari
producători mondiali de grâu. Grâul dur (T. turgidum var. durum, vezi mai jos)
are un conținut mare de gluten și este folosit la fabricarea pastelor alimentare.
Este cultivat mai ales în zonele calde și uscate (sudul Europei - Italia, sudul
Franței). Grâul comun (Triticum aestivum), de departe cel mai important, este
cultivat la latitudini mai ridicate (Canada, Ucraina) și este principala sursă de
făină de panificație, folosită la coacerea pâinii. Frecvent în trecut făina de grâu
era degradată, prin amestecul semințelor de grâu cu cele de neghină.
2. Metodica ameliorării florii soarelui

Floarea-soarelui este
cultura oleaginoasă de
bază în România,
înregistrând o creştere
dinamică a producţiilor
de seminţe şi ulei.
Creşterea
spectaculoasă a
suprafeţelor cultivate cu floarea-soarelui în ultimii ani se datoreşte posibilităţii
cultivatorilor de a stabili structura culturilor în funcţie de piaţă, implicării
fabricilor de ulei în cultivare şi subvenţionare, stabilităţii mai mari a
producţiilor de floarea-sorelui, datorate toleranţei mai mari a acesteia la
secetă. Capacitatea de producţie a hibrizilor de floarea-soarelui este mult mai
mare decât se reflectă în producţiile medii pe ţară. Numeroase unităţi de
producţie obţin producţii cuprinse între 2500 şi 3400 kg/ha, cultivând
suprafeţe mari de floarea-soarelui, cuprinse între 150 şi 850 ha.
Primele lucrări de ameliorarea florii-soarelui în Romania s-au efectuat în anii
1932-1938, la Staţiunea Experimentală Agricolă Târgu-Frumos, continuând din
anul 1956 şi la Staţiunile Experimentale Agricole din Câmpia Turzii şi
Mărculeşti, iar în anul 1957 şi la I.C.A.R. În anul 1961 s-a înfiinţat Laboratorul
de Ameliorarea florii-soarelui la I.C.C.P.T. Fundulea, care a devenit ulterior
unul din cele mai puternice centre de ameliorare a florii-soarelui din lume. Aici
s-au dezvoltat cu precădere lucrările de creare şi selecţie a liniilor
consangvinizate şi de valorificare a fenomenului heterozis, la această specie.
În prima etapă a programului de ameliorare a florii-soarelui (1959-1965),
lucrările au fost orientate cu precădere în direcţia creării unor soiuri mai bine
adaptate condiţiilor ecologice din sudul ţării, unde se află 70% din suprafaţa
cultivată cu floarea-soarelui în România. În această perioadă s-au iniţiat şi
dezvoltat în paralel lucrările de creare a liniilor consangvinizate de floarea-
soarelui, în vederea utilizării lor ulterioare în combinaţii hibride.
Etapa a doua a programului de ameliorare a florii-soarelui a început în anul
1966, când s-au sistat complet lucrările de creare a soiurilor cu polenizare
liberă şi s-au dezvoltat în continuare cercetările de explorare a fenomenului
heterozis, aceasta putând fi considerată etapa creării hibrizilor de floarea-
soarelui. Lucrările de ameliorare au fost concentrate în direcţia obţinerii de
cultivare care, pe lângă un conţinut ridicat de ulei, să asigure producţii mari şi
constante de seminţe în principalele zone ecologice din ţara noastră. Dacă
metodele convenţionale de creare a soiurilor au condus la o substanţială
creştere a conţinutului de ulei din seminţe, fără un progres genetic semnificativ
în privinţa producţiei de seminţe, prin utilizarea metodei consangvinizării şi
heterozisului s-a urmărit sporirea cu precădere a producţiei de seminţe la
hibrizii simpli şi trilineali, astfel încât să se realizeze un salt considerabil al
producţiei de ulei la unitatea de suprafaţă.
Orientarea exclusivă a lucrărilor de ameliorare a florii-soarelui pe metoda
consangvinizării şi heterozisului a fost posibilă datorită iniţierii lucrărilor de
selecţie a liniilor consangvinizate cu mult mai devreme, încă din etapa creării
soiurilor, precum şi datorită elucidării principalelor aspecte ale folosirii
androsterilităţii în ameliorarea florii-soarelui. O astfel de orientare, care s-a
dovedit prin rezultatele ei ulterioare corectă, a situat România pe primul loc
în activitatea de creare a hibrizilor de floarea-soarelui. Al doilea obiectiv de
importanţă majoră al acestor lucrări a fost ameliorarea rezistenţei la boli a
florii-soarelui, aceasta fiind cea mai eficace cale de prevenire şi combatere a
unor boli foarte păgubitoare pentru această cultură.
O atenţie deosebită a fost acordată ameliorării rezistenţei la cădere şi
frângere, a rezistenţei la secetă şi arşită, reducerii înălţimii plantei. Pentru
sporirea eficienţei fotosintezei la unitatea de suprafaţă au fost dezvoltate
lucrările de selecţie a unor genotipuri cu o arhitectură îmbunătăţită.
În ultimii ani, având în vedere cerinţele pieţii de seminţe de floarea-soarelui,
au fost luate în considerare noi obiective în ameliorarea florii-soarelui. Astfel, a
fost demarată activitatea de introducere în genotipurile valoroase de floarea-
soarelui a caracterului de conţinut ridicat de acid oleic şi cea de introducere a
rezistenţei la erbicidele de tip imidazolinonic şi sulfoniluree. Sporirea gradului
de autofertilitate la floarea-soarelui a constituit, de asemenea, un obiectiv
important în ameliorarea florii-soarelui, alături de sporirea eficienţei
economice a procesului de producere de sămânţă hibridă.
3.Generalități privind efectuarea testului DUS

Examinarea soiurilor se organizează în cadrul Centrelor de Testare a

Soiurilor, care sunt amplasate în diferite condiţii ecologice ale ţării şi care
formează reţeaua oficială a testării soiurilor. Centrele de testare a soiurilor
efectuează examinarea soiurilor de cereale, plante oleaginoase, textile, plante
tuberculifere şi rădăcinoase, plante furajere, tutun, plante medicinale şi
aromatice, legume de câmp şi solarii şi plante ornamentale de câmp. Testarea
soiurilor de viţă de vie, pomi, arbuşti fructiferi, căpşun, hamei şi specii
dendrologice se efectuează în puncte de testare situate în podgorii şi bazine
pomicole reprezentative. Prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi
pădurilor se pot acredita agenţi economici pentru anumite specii sau soiuri,
care să efectueze teste şi să propună înregistrarea lor în Catalogul oficial, sub
supravegherea I.S.T.I.S.
Etapele testării
1. Înscrierea soiurilor pentru testare
2. Testarea soiurilor
3. Înregistrarea soiurilor de plante de cultură
4. Radierea soiurilor
5. Reînscrierea soiurilor

Testarea la Distinctivitate,Uniformitate și Stabilitate(DUS)

Testul DUS este obligatoriu pentru toate creaţiile noi la care se solicită
înregistrarea. Testul DUS se efectuează timp de 2 ani consecutiv sau 2 cicluri de
vegetaţie în 1-2 localităţi, după caz, conform protocoalelor CPVO sau ghidurilor
UPOV. Un soi este considerat distinct dacă, indiferent de originea naturală sau
artificială a variaţiei iniţiale din care a rezultat, este în mod clar distinct prin
unul sau mai multe caractere de oricare alt soi cunoscut în Comunitatea
Europeană şi în România. Caracterele trebuie să poată fi recunoscute şi
descrise precis. Un soi se consideră uniform dacă supus unor variaţii previzibile
specifice sistemului de înmulţire, plantele rămân suficient de uniforme în
caracterele destinate, relevante. Un soi se consideră stabil dacă, după înmulţiri
sau multiplicări succesive sau la sfărşitul fiecărui ciclu de înmulţire (dacă
amelioratorul a definit un ciclu specific de înmulţire sau multiplicare),
caracterele esenţiale rămân la fel ca în descrierea iniţială. După executarea
testului DUS se comunică solicitantului rezultatul examinării (raportul,
descrierea).