ENCS-sumar-1 Consideratii

Una dintre principalele proprietăți ale oțelului este ductilitatea, capacitatea acestuia de a rezista unor
deformări mari înainte de a se rupte.
Această caracteristică permite redistribuirea eforturilor după ce unii membri structurali au ajuns la
limita de rezistență.
Aceasta proprietate trebuie să fie luată în considerare la analiza structurilor metalice utilizate in
constructii.
Analiza care ia în considerare posibilitatea materialului de a se deforma dincolo de regimul elastic este
analiza in domeniul elasto-plastic, in domeniul plastic sau pe scurt se mai numeste si analiza inelastică.
Acest tip de analiză, asociate cu formulări care evaluează efectele de ordinul al doilea, oferă o mai
bună reprezentarea a comportamentului structural, rezultând o anticipare mai precisă a posibilelor
moduri de colaps.
În acest capitol, acest tip de analiza va fi denumit analiza inelastica si se vor enumera fundamentele și
modurile de utilizare, sectiunea fiind destinata prezentarii ipotezelor care descriu fenomenele de
plasticizare a metalului. Aceste ipoteze, care se limiteaza la descrierea la nivel macroscopic a
fenomenelor, sunt acceptate in analiza structurilor fiind implementate in diferitele metode de calcul.
Aspectele importante ce vor fi prezentate sunt, comportamentul materialului, distributia tensiunilor în
secțiunile transversale ale elementelor din structura, precum și procesul de formare a articulatiilor
plastice.

Comportament material
Pentru a reprezenta comportamentul unui anumit material sub efectul incercarii la tracțiune sau
compresie este utilizat diagrama de tensiuni-deformatii. În cazul oțelului pentru constructii, această
diagramă prezintă trei faze distincte, ca în figura 2.1a.
În domeniul elastic, materialul urmează o relație liniară între tensiuni și deformări. Tensiunea
pana la care materialul se considera ca se comporta elastic numește tensiune de curgere și va fi notat de
fy. De asemenea, deformare corespunzătoare la începutul fluxului va fi notată cu εy. În cazul în care
materialul continuă să se comporte elastic si peste aceasta limita se considera ca a aparut o durificare a
acestuia datorata fenomenului de ecruisare. Prin simplificare, oțelul va fi idealizat ca un material
elastic perfect al cărui comportament de stres-tulpină este ilustrat în figura 2.1b.

a) Forma reala a diagramei s-e b) Forma idealizata a diagramei s-e

Figura 2.1 Consideratii asupra curbei tensiuni-deformatii pentru un otel de constructii

2.2.2 Distribuția tensiunilor în secțiunea transversală

Într-o analiză inelastică, este important să se cunoască relația dintre momentul incovoietor aplicat și
unghiul de rotație al fibrelor transversale pe suprafata grinzii. Potrivit lui Chen și Sohal
(1995), capacitatea de încărcare a unei structuri in care apar zone in care materialul se comporta plastic
depinde de raport moment-unghi de deformatie, care, la rândul său, depinde de forma secțiunii
transversale. Pentru a ilustra calculul raportului moment-curbură, se ia în considerare un segment de
fascicul de lungime dL și, pentru simplitate, cu secțiune transversală dreptunghiulară supusa la
încovoiere pură.
Având în vedere că lungimea sa este mică, se poate considera că sageata produsa este circulară, cu
centrul la punctul O și raza de curbură R, după se arată în figura 2.2.

Figura 2.2

Lungimea unei fibre aflate la distanta y de linie neutră, după deformare, poate fi scrisa astfel:

Presupunând că secțiunile rămân plate după îndoire, deformarea axială (ε) proporțională cu distanța y
față de axa neutră. Utilizarea ecuațiilor (2.1) conduce la expresia deformatiei e

Curbura sau rotația relativă între două secțiuni impartita la unitate de lungime este definite de
(Megson, 2005):

Pentru a obține raportul moment-curbură, se folosesc următoarele ecuații de echilibru:

prima utilizată pentru a identifica poziția liniei neutre a secțiunii transversale (în cazul secțiunii
dreptunghiulare, linia neutră trece prin centroid) și a doua pentru a obține momentul de rezistență al
secțiunii.
Având în vedere relația idealizată tensiuni-deformatii in figura 2.3 se poate ilustra plasticizarea unei
secțiuni transversale datorată fortelor care acționează asupra ei. In cazul nostru, moment incovoietor.
La început fibrele secțiunii sunt în regim elastic (ε < εy și s< fy) conform figurii 2.3a. Știind că, în
regim elastic, s = Ee, și folosind Ecuațiile (2.2) și (2.4b) obtinem:

unde I este momentul de inerție al secțiunii în raport cu axa x care trece prin centrul de greutate al
sectiunii. Când se ajunge la tensiunea de curgere (s = fy), figura 2.3b, unde fibrele extreme au
comportament plastic, în timp ce celelalte rămân în regim elastic.
Curbura corespunzătoare începutului curgerii plastice este:

h/2 fiind valoarea maximă presupusă pe Oy, adică valoarea care definește poziția extreme, cele mai
departe de linia neutră.
Momentul de incepere a procesului de plastificare, sau momentul elastic maxim, poate fi obținut prin:

W fiind modulul de rezistenta pentru solicitarea in domeniul elastic. Pentru secțiunea dreptunghiulară
unul are W=bh2/6.

Figura 2.3. Procesul de plastificare

În timpul procesului de plastifiare a secțiunii transversale, există fibre care au intrat deja in domeniul
plastic și altele care sunt încă în regiunea elastică. Aceasta situatie in care in sectiunile structurii avem
zone in care tensiunile au atins valoarea tensiunii de curgere si in altele ele sunt sub valoarea tensiunii
de curgere cacterizează regimul elasto-plastic. Zona de tranziție dintre regimul elastic și plastic este
delimitată astfel:
unde ey pot fi vizualizate în figura 2.3c. Momentul din secțiunea transversală aflata în regim elasto-
plastic poate fi obținut prin echilibrarea momentelor zonelor elastice și plastice, folosind (2.4b) din
următoarea sumă:

Unde Ae și Ap sunt zone din regiunea elastică, respectiv plastică. Având în vedere un element de
suprafață dA = b dy în ecuație (2.9) și având în vedere simetria secțiunii dreptunghiulare în raport cu
axa neutră, se obține:

Folosind relațiile (2.6), (2.7) și (2.8), se obține următoarea expresie pentru momentul elasto-plastic al
unei secțiuni dreptunghiulare:

Observatie, conform figurii 2.3d, atunci când plastifiarea totală a secțiunii are loc trebuie ca
F infinit , și, în consecință Fy/F 0 .
Utilizarea acestor observații în ecuația expresiei pentru momentul plastic al secțiunii transversale
dreptunghiulare conduce la:

în care Z definește modulul de plastic al secțiunii (în acest caz, Z = 1,5W).

Raportul dintre momentul plastic și momentul elastic maxim este definit ca factorul de formă al
secțiunii transversale, și anume:

Factorul de formă specifică adăugarea cresterii incarcarii pe care o secțiune îl poate susține
dincolo de momentul său elastic maxim. Pentru o secțiune dreptunghiulară, comparand (2.12) și (2.13),
rezulta f = 1.5. Acest factor este mai mare pentru secțiunile cu masă concentrată aproape de centrul de
greutate. Tabelul 2.1 prezintă factorii de formă ai celor mai frecvente secțiuni transversale.

Tabelul 2.1 Factori de formă pentru anumite secțiuni transversale

Forma secțiunii Factor de forma
Triunghiulara 2.34
Diamant 2.00
Circulara 1.70
Dreptunghiulara 1.50
Tub circular 1.27
Profiluri I 1.10 - 1.2
Figura 2.4 prezintă relația moment-curbură și ilustrează comportamentul sectiunii transversală în
regimuri elastice (A) si (B), elasto-plastice (C) și plastic (D).
Punctul B reprezintă atingerea valorii fy in fibrele extreme ale sectiunii.
Trebuie facuta observatia că, atunci când acționează simultan forta axiala si momentului incovoietor,
factorul de forma al secțiunii se reduce. În acest caz, starea limită
ultima din secțiunea transversală este definită de suprafețele de rezistență (sau interacțiune) care vor fi
detaliate în secțiunea 2.4.

Figura 2.4 Diagrama Moment Curbura (Souza 2006)

2.2.3 Formarea articulatiilor plastice

Analizând diagrama curburii momentului din figura 2.4, se observă că, atunci când se ajunge la
moment de plastic (Mp), secțiunea continuă să se deformeze fără a mai necesita cresterea fortelor
exterioare. Această condiție de creștere a unghiului de rotie la a momentului incovoietor constant
caracterizează formarea unei articulatii plastice. Figura 2.5a ilustrează o grindă static determinata,
supusă la o incarcare cu sarcină concentrată pozitionata in centrul deschiderii (L/2.). Momentul
incovoietor maxim apare in sectunea in care se aplica forta si are valoarea Mmax = PL/4. Atunci când
încărcarea conduce la un moment Mmax care are valoarea momentului plastic al sectiunii, Mp, această
secțiune va fi complet in domeniul plastic si se formeaza o articulatie plastica. După cum se poate
observa în figurile 2.5b și 2.5c, în această situație, regiunile vecinie au unele fibre plastifiate, fiind in
stare elasto-plastica.
De asemenea, regiunea colorată din figura 2.5c definește zona de plastifiare, iar lungimea l' este
denumite lungimea articulatiei plastice. Această lungime depinde de distributia din diagrama de
eforturi. În analizele numerice efectuate în aceasta lucrare, articulatia plastiac va fi considerată
concentrată, iar, în acest caz, are lungime nulă.
Figura 2.5 Formarea articulatiei plastice

Comportamentul elasto-plastic al grinzilor din oțel este similar cu cel al discutate mai devreme. Odată
cu formarea unui anumit număr de articulatii plastice, redistribuirea eforturilor nu mai este posibilă, iar
structura devine hipostatică devenind mecanism. Prin urmare, structura nu mai acceptă aplicarea de
forte mai mari și se prăbușește. Figura 2.6a reprezintă o simplă comportare în regim elastic. Odată cu
marirea continua a încărcării, începe secvența de formare a articulațiilor plastice ca in figura 2.6b prin
numerotarea lor de la 1 la 4. La atingerea sarcinii de colaps, Fu, apare dezvoltarea celei de-a patra
articulatii plastice și transformarea ei intr-un mecanism în care fosta structura se deplasează nelimitat,
fără ca incarcarile externe sa creasca.

Figura 2.6 Mecanism de cedare datorita articulatiilor plastice

2.3 Metode de analiză inelastică

Multe fenomene fizice studiate de oamenii de știință și ingineri sunt descrise de ecuații diferențiale, cu
derivate parțiale sau ordinare.
Soluția analitică a acestor ecuații se obține de obicei pentru anumite configuratii ale domeniului
analizat și condiții limită. Cu toate acestea, în majoritatea cazuri care implică domenii arbitrare, acest
tip de soluție, acolo unde este posibil să fie obținută, este foarte laborioasa. Ca alternativă la metodele
analitice, metodele numerice sunt utilizate pentru a obtine soluții pentru aceste ecuații.
Printre acestea, una dintre cele mai răspândite este metoda elementului finit (MEF sau FEM), care se
aplică în mai multe domenii de inginerie, cum ar fi: analiza statica si dinamica pentru mediu solid,
calculul curgerii fluidelor, transferul termic, etc.
Practic, metoda constă în împărțirea domeniului sau a unui corp continuu în mai multe subdomenii,
numite elemente, care, in interiorul acestora fiind analizate marimile fizice cautate, valorile acestora
fiind exprimate in nodurile acestora. Soluția aproximativă a ecuației sau setului de ecuatii diferentiale
se obtine in punctele nodale. Setul de elemente și noduri formează meshul de discretizare a mediului
continuu. Presupunând că dorim sa obtinem abateri cat mai mici ale solutiilor obtinute prim metodele
discrete fata de cele analitice, acest lucru impune o discretizare cat mai fina, deci un numar mare de
elemente finite si respectiv de noduri in care se face integrarea. Cum metoda este o metoda implicita,
aceste deziderate vor impune rezolvarea unor sisteme de ecuatii liniare sau neliniare cu un numar
foarte mare de ecuatii. Aceste necesitati impun un volum foarte mare de calcul, un nivel de erori destul
de ridicat, un timp de calcul destul de lung deci costuri de analiza superioare.
Prin urmare, aceasta se impune alegerea unui nivel de discretizare rezonabil, suficient pentru a obtine
precizia dorită.
În acest context, in cazul particular al analizei inelastice, trebuie analizate impreuna zonele elastice si
cele plastice ceea ce genereaza o abordare putin mai diferita fata de cazul general.
Din aceasta cauza, multe metode structuri din ingineria civila sunt analizate folosind elemente finite de
tip bara a caror capete (noduri) sunt studiate pentru a determina marimea zonei plastice (prin
discretizarea in elemente de tip 2D) sau prin compararea momentului din nod cu momentul plastic al
sectiunii, incastrarea din nod se transforma in articulatie. Se genereaza astfel mai multe metode de
analiza a acestor structuri. Metoda zonelor plastice si metoda articulatiilor plastice. In cazul
articulatiilor plastice au fost dezvoltate alte doua variante, metoda articulatiilor plastice instantanee
(atunci cand starea de incarcare a sectiunii depaseste momentul plastic al sectiunii, se genereaza o
articulatie in sectiune) si metoda articulatiilor plastice distribuite, in care se tine cont si de modul de
dezvoltare a articulatiei plastice. Pentru o solutionare cat mai apropiata de comportarea materialului
din care este format elementul analizat se considera actiunea combinata a fortelor axiale si a
momentelor incovoietoare ceea ce modifica expresia momentului plastic. Al sectiunilor elementelor
structurii. Această diferență va fi explicată mai jos.

2.3.1 Metoda zonelor plastice

În metoda zonei de plastic, secțiunea transversală a fiecărui element finit este discretizată in elemente
finite plane,ca in figura 2.7. În această metodă permite luarea in considerare direct in procesul de
analiză, atat a efectelor de ordinul al doilea cat și tensiunile reziduale.
O altă caracteristică importantă este că starea de tensiune poate fi obținute pentru fiecare fibră ceea ce
permite monitorizarea treptată a modului in care zona incastrata (sectiunea nodului) trece in articulatie
plastica.
Potrivit lui Chen și Kim (1997), într-o analiză făcută prin aceasta metoda si care consideră
efectele de ordinul al doilea, distribuția plasticității și a tensiunilor elimină necesitatea verificării în
mod izolat a comportarii la voalare si a rezistentei fiecărui membru structural in parte.
Din acest motiv, soluția obținută prin metoda menționată mai sus este considerată "soluția exactă".
Deși eficacitatea metodei zonelor plastice este foarte mare, aceasta nu se poate utiliza în mod obișnuit
în birourile de inginerie, deoarece necesită eforturi mari de calcul si necesita o interpretare atenta a
datelor. Prin urmare, aplicarea sa este mai limitată fiind folosită la simularea de structuri simple, care
de regula serveste ca o comparație cu rezultatele experimentale și/sau pentru calibrarea rezultatelor
obtinute prin dezvoltarea altor metode mai practice de analiză inelastică.
Figura 2.7 Discretizarea pentru metoda formarii articulatiilor plastice

Ca exemple de lucrari axate pe această linie de cercetare, pot fi menționate: Vogel (1985), Ziemian
(1990), Clarke (1994), Li și Lui (1995), Kim și Lee (2002), Jiang et al. (2002), Alvarenga și Silveira
(2009a,b), Alvarenga (2010), Silva (2010) și Sreenath et al. (2011).

2.3.2 Metoda articulatiilor plastice

În metoda articulatiilor plastice, fenomenul de plastifiare este concentrat în nodurile elementelor de tip
bara, după cum se prezintă în figura 2.8. La aceste puncte nodale, formarea de articulatii plastice are
loc in functie de nivelul incarcarilor nodale, care caracterizează o secțiune complet plastificată. Asa
cum subliniază Ziemian (1993), această metodă este mult mai eficientă din punctul de vedere al
eforturilor de calcul decât cea a zonelor plastice, dar nu a furnizat rezultate satisfăcătoare în limitele
cerute de analiza unor structuri supuse la solicitari complexe.
Metoda articulatiilor plastice poate fi clasificată în două categorii: metoda clasica bazata
metoda elasto-plastică și cea care tine cont de dezvoltarea treptata a articulatiilor plastice.
Prima dintre acestea este cea care conduce la rezultate supraestimate privind capacitatea de preluare a
energiei de deformare. Se presupune că elementul rămâne în regim elastic până când se atinge
rezistența plastică a secțiunii, energie necesara dezvoltarii unei articulatii plastice. În analiza
structurilor la care incarcarile normale (și, în consecință, tensiunile reziduale) sunt mici, iar
comportamentul acestora este influentat in principal de incovoiere, metoda articulatiilor plastice
instantanee sau elasto-plastice oferă rezultate bune. Cu toate acestea, în general, această metodologie
supraestimează rezistența și rigiditatea membrelor structurale (Chen și Toma, 1994).
Figura 2.8 Reprezentarea cadrului

Încercarea de a crește eficacitatea metodei articulatiilor elasto-plastice și, în același timp,

menține simplitatea sa, cercetători ca King et al. (1992), Liew et al. (1993), Chan și Chui (2000),
Ziemian și McGuire (2002) au promovat modificari în metoda menționată anterior, modificari care dau
naștere la așa-numita metodă modificată sau rafinata a articulatiilor plastice. Aceste modificări
analizează avansarea plastificării în secțiunile elementului înainte de formarea articulatiilor plastice.
Acest lucru permite si considerare efectelor tensiunilor reziduale. Liew et al. (1993) precizează că o
analiză inelastică de ordinul al doilea, care utilizează articulatiile plastice modificate, sunt capabile să
surprindă si interacțiunile dintre starea de solicitare și stabilitatea structurii sau a componentelor sale.
Prin urmare, acest tip de analiză poate fi considerat ca fiind o analiză avansată, în care nu este necesar
să se verifice rezistența membrilor cadrelor structurale în mod individual. O comparație între
principalele formulări inelastice, discutate în această secțiune, este prezentată în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2 Compararea metodelor de analiză inelastică

Metoda zonei plastice
Modelarea discretizarea secțiunii
transversale în fibre
Distribuirea zonelor de dezvoltarea treptată a
plasticitate plasticitatii în secțiunea
transversală și
de-a lungul elementelor
Metoda avansata pentru
articulatii plastice
Articulatii plastice la punctele
nodale ale elementelor
Nu există nici o distribuție de
plasticitate.
Adoptă modelul elastic-perfect
plastic

Comportarea model elastoplastic cu sau de obicei controlate de suprafețe

neliniară a materialului fără durificare definite de rezistență, prin modulul
pentru fiecare fibra tangent, și de parametrul de
degradare a rigidității
(Punctul 2.4)

Tensiuni reziduale calculate pe fiecare fibră sunt luate în considerare în mod

Imperfecţiunile introduse direct în
geometrice model sau reprezentat de
normele zonale sau
explicit sau prin modulul
tangent (punctul 2.4.2)
introduse direct în model sau
reprezentate de sarcini impuse
de normele nationale sau
 nationale încă prin modulul tangentă
(Punctul 2.4.2)

2.3.3 Efecte geometrice neliniare

Asociat cu aceste metode de analiză inelastică, este important să se ia în considerare
efectele neliniarității geometrice, acestea sunt efectele care apar în structură din cauza
modificări geometriei sale datorita deplasarilor suferite. Pentru valorile relativ mari ale deplasărilor,
deformarea laterală a unui membru poate duce la apariția momentelor de îndoire
datorită prezenței unei incarcari axiale, de regulă normală la axa nedeformata a structurii.
Acest comportament este frecvent numit efect de ordinul al doilea și este descris de ecuațiile de
echilibru care să ia în considerare configurația deformată (P-D la nivel global și P-d la nivelul
elementului structural, ilustrate în figura 2.9) și relațiile deformare-deplasare. Aceasta este o
sursă importantă de neliniaritate în problema structurală și necesită formulări numerice descrise
complect de (Silva, 2009). În lucrarea de față, pentru a simula efectele neliniarității geometrice, se
utilizează formularea liniarizată propusă de Yang și Kuo (1994).

Figura 2.9. Considerarea efectelor de ordinul 2 (P-D respectiv P-d)

2.4 Metoda modificată a articulațiilor plastice

După cum s-a menționat mai sus, obiectivul de modificare al metodei articulatiilor plastice este de a
tine cont de progresul plastificării în secțiunea transversală de la începutul fluxului până la
plastificarea sa totală odată cu formarea articulatiilor plastice.
2.4.1 Suprafețe de rezistență (de plastificare)
Într-o analiză inelastică, se urmărește estimarea exactă a capacității finale a structurii si a fiecărui
element structural in parte. În acest scop, se stabilesc criterii care definesc limita de rezistența plastică
a membrului structural. Printre diferitele criterii existente (von Mises, Tresca, etc), definite de starea de
tensiune echivalentă, se evidentiază modelele matematice bazate pe analizele suprafețelor de curgere
plastică, pentru care limita de plastificare este determinată prin combinarea forțelor interne. În această
fază, suprafețele de rezistență la plastificare vor fi adoptate și vor exprima interacțiunea dintre
momentele incovoietoare și efortul normal. În contextul metodei articulatiilor plastice, aceste suprafețe
sunt responsabile pentru definirea incarcarii la care are loc formarea articulatiilor plastice (plasticizarea
totală a secțiunii). Alegerea adecvată a suprafeței de rezistență la curgerea plastică, pentru secțiunea
analizată, este una dintre cerințele fundamentale pentru o bună reprezentare a comportamentului
plastic al structurii.
Ecuația matematică care definește suprafața de rezistență are șase dimensiuni care reprezintă cele șase
grade de libertate posibile la capetele unui membru structural pentru o un element de tip bară
structurală tipică. Aceste grade de libertate reprezintă efectele efortului normal, efort de tăietor (în
două direcții), momentul incovoietor (în două direcții) și moment de torsiune.
În metoda articulatiilor plastice, efectele deformării la forfecare sunt neglijate.
Astfel, suprafața devine tridimensională, și este definită numai în funcție de efortul normal (P) și
momentele incovoietoare pe direcțiile x și y (Mx și My). Această suprafață este ilustrată în Figura 2.10,
în care Py este efortul de curgere normală și Mpx și Mpy, reprezintă momentul în raport cu axele x și
respectiv y. Toate aceste cantități vor fi ecuațiile de rezistență descrise mai jos.

Figura 2.10 Suprafata de plastificare pentru cazul 3D

Comportamentul unui element structural depinde astfel de axa pe care actioneaza momentul
incovoietor fiind ilustrat în figura 2.11, în care deformări datorate sarcinii de îndoire.
Figura 2.11 Raspunsul profilului in functie de valoarea momentelor de inertie al axelor de simetrie

Curba exactă a suprafeței de rezistență depinde de forma secțiunii transversale a elementului

structural. Cele mai riguroase calcule pentru determinarea unei expresii general valabile pentru
suprafața de plastificare a unei secțiuni date tind să fie foarte complexe, cu excepția secțiunilor care
prezintă simetrie axială. Pentru a menține caracterul practic al analizei structurale, se adoptă
de obicei, o singură curbă care acoperă mai multe profiluri (Duan și Chen, 1990). Astfel Chen și
Atsuta (1976) au dezvoltat expresii aproximative pentru secțiunile dublu simetric care pot fi
aproximate cu seturi de dreptunghiuri. Totusi aceste expresii au prezentat discontinuități care au
generat instabilitate numerică atunci când au fost aplicate in programele de calcul. Pe baza lucrărilor
lui Chen și Atsuta (1976), Orbison et al. (1982) s-a selectat profilul I120 (W12x31) ca fiind cel mai
reprezentativ conform standardului american de profile I cu greutate redusă până la medie și, prin
incercari experimentale și ajustări ale curbelor, a dezvoltat următoarea expresie aproximativă pentru
suprafața de rezistență:

Aceste expresii, deoarece este continuă și convexă, este mai eficientă pentru implementarea in
programele de calcul. McGuire et al. (2000) a propus o versiune modificată a ecuației (2.14),
exprimată prin:
Standardele AISC (2005) și NRB 8800 (2008) propun expresii ale interacțiunii pentru bare supuse la
momente normale și eforturi. La limita aceste expresii pot fi scrise după urmează:

După se poate observa în ecuație, această suprafață are o discontinuitate în P/Py = 0,2.
În special pentru cazul îndoirii pe axa inerției inferioare, ASCE (1971) recomandă următoarele expresii
pentru suprafața de rezistență:

Standardul britanic BS-5950 (2000) oferă expresii pentru momentul plastic (Mpr) al profilelor
compacte I sau H și cu date tabelate pentru prezența fortelor normale.
În raport cu axa de cea mai mare inerție x, aceste ecuații sunt date de:

În raport cu axa de inerției cu valoare inferioara a momentului de inertie y, se recomandă următoarele

expresii:

În ecuații (2.18) și (2.19) și, după se arată în figurile 2.12 și 2.13, A este aria secțiunii profilului, tw este
grosimea inimii, tf este grosimea talpilor, Bf este lățimea talpilor și D este înălțimea secțiunii. Termenii
Zx și Zy sunt modulul de plastic al secțiunii fata de axele x și respectiv y. Figurile 2.12 și 2.13
ilustrează, de asemenea, suprafețele de rezistență, pentru axele de inerție obținute conform ecuațiilor
prezentate mai sus.
Figura 2.12 Suprafata de plastificare pentru momentul de inertie cu valorile maxime

Figura 2.13. Suprafata de plastificare pentru momentul de inertie minim al profilului

2.4.2 Modulul de elasticitate tangentă

Modulul tangent al elasticității Et surprinde, într-un mod aproximativ, reducerea rigidității secționale a
elementului datorită efortului normal. Ecuațiile de rezistență pentru coloane (2005) definesc modulul
tangent Et astfel:
unde P este efortul normal care acționează in nodul barei iar Py este efortul normal de curgere.
Ecuațiile (2.20a-b) includ efectele imperfecțiunilor inițiale, precum și tensiunile reziduale din coloane,
cu toate acestea, este valabilă numai pentru eforturile normale de compresie (P < 0). Pentru tensiunile
normale (P > 0), ecuațiile propusă de CRC (Galambos, 1998), care sunt date de:

Ecuațiile menționate mai sus iau în considerare implicit doar efectele din zona elasto-plastica.
În Ecuații (2.20) și (2.21), modulul tangent este o funcție numai de efort normal activ în element.
Ziemian și McGuire (2002) au propus o modificare a ecuațiile propuse de CRC (Galambos, 1998) în
care modulul tangent variază în funcție de efortul normal dar și de momentul de încovoire în raport cu
axa inferioară Inerţie. În acest caz:

iar :

În ecuații (2.22) și (2.23), termenul b este o valoare empirică, care, în domeniul inelastic pentru
calcule de ordinul al doilea este nul pentru axa x (cel mai mare moment de inerție) și este egal cu 0,65
pentru axa y (momentul de inerție mai mică) în conformitate cu Ziemian și McGuire (2002). În ecuație
(2.24), My și MPy sunt momentul de încovoiere și momentul de încovoiere plastic, în raport cu axa y.
Utilizarea acestor ecuații în analizele membrilor structurali cu îndoire în jurul axei de simetrie care
corespunde momentului de inerție cu valoare inferioară, Ziemian și McGuire (2002) au obținut
rezultate compatibile cu metoda zonei plastice.
Având în vedere doar îndeplinirea eforturilor normale, figura 2.14 comparație între aceste ecuații
prezentate pentru a descrie variația elasticitate tangentă.
Figura 2.14 Comparatie intre modulele transversale

2.4.3 Tensiuni reziduale

În timpul procesului de fabricație a profilelor din oțel, diferentele de temperatura din sectiunea
laminatului ca si dintre zona centrala si capetele laminatului conduc la apariția așa-numitelor tensiuni
reziduale.
Acest lucru se datorează răcirii mai rapide a capetelor profilului fata de zona centrală, ceea ce produce
contractarea acestora. Când partea centrală se răcește, capetele au fost deja racite si vor
produce întinderea regiunii centrale prin blocarea contractiei libere a acesteia. Astfel, tensiunile
reziduale sunt de tracțiune in zona centrala și de compresie la capete. Aceste tensiuni sunt întotdeauna
raportate la secțiunea transversală a profilurilor si se numesc distributia transversala a tensiunilor
remanente. Operațiunile desfășurate ulterior în structuri metalice, ar fi sudarea și tăierea cu flacără,
care implică încălziri și răciri locale ale profilului, provocand, de asemenea, apariția de tensiuni
reziduale. Efectele cauzate de aceste tensiuni sunt luate în considerare implicit în calcularea modulului
de elasticitate tangentă discutat în secțiunea anterioară. Cu toate acestea, tensiunile pot fi, de asemenea,
exprimate în mod explicit, în urma unor recomandări. Convenția europeană pentru oțeluri de
construcțiilor (ECCS, 1983), consideră că tensiunile reziduale maxime depinde de raportul dintre
înălțime și lățimea secțiunii, așa cum se ilustreaza în figura 2.15.
Standardele AISC (2005) și NRB 8800 (2008) recomandă ca tensiunile reziduale de compresiune
pentru table este luată egală cu 30% din tensiunea de curgere a oțelului utilizat.
Este important de observat că pentru profilele supuse incovoierii dupa axa momentului de inertie
minim, efectul tensiunilor reziduale este mai pronunțat, deoarece afectează fibrele aflate la distantă mai
mare de centrul de greutate al profilului.
Figura 2.15a. Distributia tensiunilor remanente de laminare pentru profile I conform ECCS(1983)

2.4.3b Pentru profile realizate prin sudura

Figura 2.15b) Distributia tensiunilor remanente pentru profile I obtinute prin sudare.

a) (I1,A1) b) (I2,A2)
c) (I3,A3) d) (I4,A4)
Figura 2.15c) Modelul simplificat al parametrilor sectiunii in cazul profilului I sudat,
bpl si hpl dimensiunile zonei plastificate pe talpia respectiv inima profilului.
Figura 2.15d) Modelul redus de calcul al zonelor plastificate prin procesul de sudura in varianta corp
infinit respectiv placa semiinfinita.
Figura 2.15e) Posibilitati de depunere a straturilor cordoanelor de sudura pentru cazul sudarii simetrice
respectiv asimetrice.
Coeficientii de corectie a incarcarii remanente axiale introduse de procesul de sudare pentru cazul
sudurii simetrice respectiv asimetrice functie de n-numarul de treceri, tw-grosimea tablei

Determinarea tensiunilor remanente din zonele comprimate ale sectiunii transversale a profilului.
Zonele intinse, Apl, sunt solicitate la tensiunea de curgere a cordonului de sudura.(Pentru structuri de
mare raspundere sccordon = 0.95 fy)

Datorita simetriei geometrice

Deci

Variantele de sudare in care se considera stratul de radacina si 1 (r+t). 2 (r+2t) respectiv 3 (r+3t)
straturi de umplere
Parametrii principali ai procesului de sudare, pentru sudare MetalActivGaz (MAG) si de=1.2mm

Caracteristicile izotermelor si aria plastica pentru zonele sudate functie de varianta de sudare

Parametrii de plasticitate pentru variantele de sudare. Indicele S –simetric, A- asimetric

Valorile tensiunilor remanente si datele geometrice in cazul analizei trecerii cu arie depusa maxima

Valorile corectate si coeficientii estimarii incarcarilor axiale datorate tensiunilor remanente

Valorile finale ale tensiunilor remanente din sectiunea transversala

Figura 2.15f) Estimarea fortei critice de flambaj pentru diverse lungimi ale colanei cu sectiune I sudata
folosind metoda zonelor plastice.
Figura 2.15g) Estimarea coeficientului de flambaj functie de zveltetea relativa pentru colana cu
sectiune I sudata folosind metoda zonelor plastice.

Figura 2.15h) Diagrama de incrementare pentru forta axiala si deformatia produsa pentru colana cu
sectiune I sudata folosind metoda elementelor finite a programului COSMOS.
Figura 2.15i) Valoarea distributiei tensiunilor von Misses si a deplasarilor Uy in bara incastrata la un
capat si cu celalalt capat liber supusa compresiune. Fortele incrementate liniar si sectiune coloanei I
sudata.