Fundamentele psihoterapiei

Mugur Ciumăgeanu
Prezentele note de curs reprezintă un îndrumar pentru studenţii anului III în
domeniul psihoterapiei.

Notă:
În italice vor fi menţionaţi concepte din alte limbi, alăturat cu propunerile de
traducere în româneşte a acestor termeni. De asemenea, italicele vor fi
folosite pentru a accentua în text unele cuvinte sau sintagme importante
pentru înţelegerea textului.
În aldine vor fi semnalate numele unor autori sau oameni de seamă care
şi-au adus contribuţia la domeniu (cu excepţia notelor bibliografice, unde
autorii vor fi trecuţi fără aldine).
Suferinţa psihologică şi tratamentele ei

Pentru o istorie timpurie a intervenţiilor în domeniul psihologic şi

psihopatologic, documentele şi mărturiile scrise vin din surse variate – medici,
filozofi, teologi, avocaţi chiar. O altă sursă de studiu este reprezentată de
relatările antropologilor şi etnologilor despre practicile tradiţionale de
tămăduire (traditional healing practices), care analizează activitatea
şamanilor, vracilor, tămăduitorilor şi lecuitorilor. De-a lungul istoriei,
tămăduiorii nu numai că au afirmat că pot vindeca problemele, dar au oferit de
fiecare dată şi un cadru explicativ al problemei, furnizat de orizontul de
înţelegere al epocii şi culturii în care vieţuiau.
Varietatea surselor arată o preocupare constantă a omului de a găsi soluţii
pentru problemele şi impasurile psihologice ale semenilor săi. O primă
problemă în clasificarea sau studiul acestor practici rezidă în relativismul
definirii problemei psihologice, precum şi în localizarea cauzelor acestei
probleme.

1. Problema psihologică
Problema psihologică în sine este greu de definit ca şi fenomen – pe de o
parte pentru că psihopatologia distinge elemente obiectivabile
(comportamente), precum şi trăiri subiective (gînduri şi emoţii), care pot
prezenta dezechilibre sau devianţe.
Elementele evidente (comportamentale) ale unei probleme psihopatologice ţin
de mai multe dimensiuni:
1. comportamentul pune persoana sau pe alţii în pericol;
2. comportamentul nu ţine cont de realitatea mediului în care se
desfăşoară;
3. comportamentul prezintă deviaţii semnificative de la normele culturale.
Astfel, aceeaşi persoană poate fi privită de semeni ca deviantă sau nu,
desfăşurînd acelaşi comportament, în funcţie de contextul cultural. O
persoană dezbrăcată care se autoflagelează, provocîndu-şi răni severe în
mijlocul unei mulţimi, va fi considerată un prozelit model într-o comunitate
religioasă hindusă şi o persoană cu probleme mintale în mijlocul unei mulţimi
care asistă la un meci de fotbal pe continentul european.
Un al doilea criteriu, dincolo de cel comportamental, este cel subiectiv. Fără a
ieşi în mod neapărat în evidenţă prin comportamente deviante, putem să ne
auto-catalogăm ca fiind în impas psihologic în funcţie de gîndurile sau emoţiile
dominante. Aceast proces de etichetare este, de asemenea, unul dependent
de normele culturale, în care am învăţat o anumită normă a unei bunăstări
sufleteşti – spre exemplu, o persoană care îşi pune problema, de cîte ori intră
în bucătărie, că va pune mîna pe un cuţit şi va produce rău celor apropiaţi, va
fi profund disconfortată de aceste gînduri. Dacă aparţine spaţiului european
sau nord-american, cu mare probabilitate această persoană va apela la ajutor
specializat, optînd pentru un psihiatru sau un psiholog.
Pentru a integra componenta comportamentală şi cea emoţională, o problemă
psihologică poate fi echivalată unor tipare de comportament, gîndire sau
emoţie care sînt asociate unui disconfort sau unei afectări funcţionale
(Persons, 1989; Strupp, 1988)1. Obiectivele oricărei terapii constă în a
schimba, prin urmare, modul în care clienţii gîndesc, simt sau se comportă –
astfel, la un nivel meta-teoretic, fiecare psihoterapie formulează obiective pe
componente – cognitive, afective şi comportamentale.

2. Sediul problemei
“Cum ajung să simt sau să mă comport aşa? De unde îmi vin aceste gînduri
sau cum ajung să fac ceea ce fac, parcă împins de ceva care nu este sub
controlul meu?”. Aceste întrebări aparent banale şi-au găsit, de-a lungul
istoriei, o serie de răspunsuri, care identifică locaţii diferite ca responsabile de
suferinţa noastră psihologică.
1. Problema psihologică ca disfuncţie a spiritului – o persoană
deviantă este o persoană bîntuită de demoni, spirite rele, păcătoasă,
posedată, lipsită de credinţă – fiecare dintre aceste aspecte descriind o
pîngărire a spiritului uman. Aceste noţiuni şi fenomene au explicat (sau
mai explică încă) suferinţa psihologică sau comportamentele deviante,
separat sau integrînd şi suferinţele fizice (bolile). Explicaţiile
supranaturale – cum le numim azi – au stat la baza unei întregi
tehnologii de purificare rituală, identificată de unii autori ca forme
incipiente de psihoterapie. Toate aceste intervenţii necesită existenţa
unei persoane calificate (şamanul, vraciul, preotul), a unei înţelegeri de
multe ori complexe a modalităţii prin care persoana a ajuns în starea
de suferinţă (o psihopatologie sau mai precis o logopatologie – logos
fiind înţeles aici ca spirit), precum şi o convingere a subiectului în
suferinţă că primeşte ajutor sau purificare, după caz. Aceste trei
ingrediente constituie şi azi formula magică a psihoterapiei – o
persoană calificată, o persoană care solicită ajutorul sau cel puţin este
în poziţia de a conştientiza că lucrurile nu sînt în regulă cu ea, precum
şi un model cultural acceptat de amîndoi actorii că problema are un
nume, o cauză şi o cale de tămăduire.
2. problema psihologică ca disfuncţie a trupului (creierului) – dacă
privim trecutul, atitudinea neîncrezătoare şi de multe ori abuzivă faţă
de persoanele cu probleme e sănătate mintală pare să fie de multe ori
strîns legată de o conceptualizare supranatural-spirituală a problemei
acestora. Nefericirea, disconfortul sau devianţa au fost catalogate însă,
de-a lungul istoriei, sistematic sau nu, şi ca probleme ale trupului sau
ale creierului. Problema psihologică ca disfuncţie a trupului este o

1
Persons, J.B. (1989) Cognitive Therapy in Practice: A Case Formulation
Approach. New York: Norton; Strupp, H.H. (1988) What is therapeutic
change? Journal Of Cognitive Psychotherapy: An International Quarterly,
2:75-83.
 lectură “naturală” a suferinţei – această perspectivă a fost propusă
iniţial, în premieră conform surselor disponibile, de Hipocrate şi de
discipolii săi, undeva la mijlocul secolului V înaintea erei noastre.
Punctul de vedere hipocratic, menţinut apoi cîteva secole bune de o
tradiţie medicală greco-romană, propunea o perspectivă biologistă şi
materialistă asupra bolii, care nu făcea o diferenţă clară între somatic şi
psihologic şi care punea mai degrabă accent pe un dezechilibru umoral
sau fizic în organismul celui afectat. Tratamentul, în concordanţă cu
perspectiva patologică, consta în reechilibrarea umorală prin sîngerări
controlate, utilizarea purgativelor sau vomitivelor, în principal. Urme ale
tradiţiei hipocratice sînt vizibile pe alocuri şi în prescripţiile sau tehnicile
de tămăduire tradiţionale din spaţiul european, supravieţuind unei
tradiţii creştine care a propus de-a lungul istoriei mai degrabă o
perspectivă spirituală asupra suferinţei psihologice. Organele
“responsabile” de suferinţă au fost multiple – uterul, stomacul, bila,
ficatul, inima şi, evident, ultimul dar nu cel din urmă, creierul. Întietatea
creierului ca sediu al suferinţei psihologice nu a fost confirmată decît
spre mijlocul secolului XIX, după o serie de descoperiri cum ar fi cea a
lui Vesalius (în secolul XVI), conform căreia nervii nu sînt nişte tuburi
goale prin care circulă sufletul, descoperirile lui Galvani (sec XVIII)
asupra propagării energiei electrice de-a lungul nervilor şi apoi o
întreagă suită de descoperiri legate de patologia creierului, făcute de-a
lungul secolului XIX. Modelul “dur” al psihopatologiei cerebrale afirmă
că problemele psihologice nu se datorează unor procese psihologice
învăţate de individ în mediul lui de apartenenţă, ci disfuncţiei şi
morbidităţii sistemului său nervos central provocate de defecte
ereditare, boală, malnutriţie, toxine şi stres2. Felul în care creierul
clachează şi “produce” suferinţă a fost explicat diferit de frenologi, de
emisferologi, de funcţionalişti, de lezionişti şi de alte “triburi” care,
conform înţelegerii actuale, forţau mîna explicaţiei. Speranţa ultimă a
acestor oameni de ştiinţă, oneşti în a căuta o identificare “organică” a
patologiei psihice, era fie identificarea unei cauze ereditare cu
localizare cerebrală clară, fie identificarea unui agent infecţios/toxic
(ipoteza lui Krafft-Ebing, formulată în 1897, şi confirmată în 1913,
conform căreia pacienţii cu paralizie cerebrală progresivă sînt de fapt
persoane care au sifilis terţiar, a trezit multe speranţe că şi alte
tulburări mentale ar putea fi în mod similar cauzate de agenţi
infecţioşi). Existau însă, chiar şi în plin avînt organicist, categorii
inexplicabile “organic”, legate, în cel mai bun caz, de o afectare
generală şi nespecifică a stemului nervos central, aşa numitele
nevroze3.

2
Sursă History of Psychology, 2003, Wiley&Sons.
3
Termenul de nevroză a fost propus de William Cullen în 1777 ca o
condiție care “nu depinde de o afectare localizată a organelor, ci mai
degrabă de o afectare generală a sistemului nervos”. La jumătatea secolului
XIX, autori precum Feuchtersleben considerau nevroza ca o afectare certă a
creierului, pe cînd psihoza mai degrabă o afectare a minții, psihoza fiind
forma mai “uțoară” de afectare. Ulterior însă, această perspectivă nu s-a
 3. Problema psihologică ca disfuncţie a minţii – avînturile
localizaţioniste ale secolului XIX, precum şi eforturile disperate de a
găsi un sediu al nebuniei şi al nefericirii, de preferinţă în creierul
persoanei, n-au dus la rezultatele scontate. Identificarea cauzei
suferinţei în minte (dacă este să dăm curs concepţiei dualiste
creier/minte) a venit mai degrabă ca o necesitate şi ca un compromis.
În 1940, în tratatul de neurologie a lui Samuel Wilson, încă se mai
menţiona că “din perspectivă neurologică, cuvîntul nevroză nu
înseamnă nimic altceva decît o tulburare a funcţiei nervoase a cărei
bază organică nu a fost încă identificată”. Freud însuşi este convis că
perspectiva lui asupra minţii (aparatului psihic, cum îl numeşte el) va fi
validată de o afectare cerebrală precisă4. Mintea, în contextul de faţă,
poate fi definită prin contrast – o tulburare a minţii este o tulburare care
nu este însoţită de o afectare cerebrală şi căreia persoana sau cei din
jur nu-i conferă o explicaţie spirituală/supra-naturală. Problemele
“mintale” sînt resimţite subiectiv emoţional şi/sau cognitiv (persoana
simte că ceva nu este în regulă sau gîndeşte deformat sau inadecvat).
Un postulat de bază al psihoterapiei “minţii” este cel legat de influenţa
experienţei asupra problemei. Mintea, spre deosebire de corp, se
“îmbolnăveşte” datorită unor experienţe traumatice sau particulare care
fie reprezintă o agresiune acută, fie constituie o bază de vulnerabilitate
edificată într-o epocă anterioară. Fără nici o putinţă de tăgadă, Freud
este primul, în epoca modernă, care pune bazele unei terapii prin
vorbă (“talking cure”), menită să tămăduiască mintea. La ora aceasta,
majoritatea modelelor terapeutice îşi propun o tămăduire a minţii
(contezutalizînd sau construind un model mai mult sau mai puţin
distinct al acesteia).
4. Problema psihologică ca disfuncţie relaţională – modelul cel mai
uzitat în psihiatrie, actualmente, în caracterizarea unei condiţii morbide
cum este o tulburare psihică, este cel bio-psiho-social (termen propus
de Engel în anii 705). Acest model recunoaşte colaborarea a mai multe
variabile la ceea ce înseamnă sănătatea noastră fizică sau mintală. O
variabilă deloc neglijabilă este cea socială/interpersonală. O tulburare
sau o problemă psihică nu există decît într-un context interpersonal, iar

menținut, iar psihoza a ajuns să fie considerată ca formă gravă de tulburare.

În 1872, Krafft-Ebing distingea între psihonevroză ți degenerare psihică –
“pentru acei individzi cu creiere sănătoase ar fi bine să folosim denominarea
de psihonevroză”. Freud a ajuns să folosească termenul de psihonevroză
pentru manifestările simptomatice care proveneau din conflicte inconțtiente
ți nevroză actuală pentru cele care fac referire la conflicte cotidiene.
4
În 1905, Freud afirmă că elementul constituțional (adică baza organică a
nevrozei) nu poate fi abordat datorită limitărilor tehnice ale epocii. Cu toate
acestea, el presupune că această baza organică nu este legată de elemente
de anatomie patologică, ci mai degrabă de funcții organice ți de schimbări
chimice încă nedetectabile în epocă (în Gelfand, T. ți Kerr, J.,1992, Freud
and the History of Psychoanalysis, Hillsdale, The Analytic Press, p. 251).
5
Engel, G.L. (1977) The need for a new medical model: A challenge for
biomedicine. Science, 196: 129-136.
 problema poate fi produsă, menţinută sau influenţată de relaţiile cu
ceilalţi. Unele dintre modalităţile terapeutice privesc mare parte din
manifestările psihopatologice ca un rezultat direct al disfuncţiilor
interpersonale.

3. Tratamentul problemei
În funcţie de contextul cultural şi, evident, de presupusa localizare a
problemei, metodele de cură au fost extrem de variate de-a lungul vremurilor.
Cure radicale (execuţia, trepanaţia, arderea pe rug) puteau coexista sau fi
înlocuite de metode mai puţin “invazive” (canonul, leacurile naturale, mărturia
etc.). Dincolo de metodele favorizate de o anumită cultură, există o constantă
pe care o putem urmări de-a lungul vremurilor – în mare parte, tratamentele
propuse pentru probleme psihologice, de-a lungul istoriei, au fost fie de natură
fizică, fie de natură moral-administrativă. Sînt puţine momente identificabile în
surse care pot să dea măsura unor intervenţii pe model “cognitiv-emoţional”,
adresat minţii.
Momentul de naştere a psihoterapiei este stabilit de autori precum
Ellenberger în 17756: “Turnura decisivă de la exorcism la psihoterapie
dinamică a fost determinată în 1775 de Franz Anton Mesmer, care uneori a
fost comparat cu Columb. Atît Columb, cît şi Mesmer, au descoperit o lume
nouă, amîndoi au apreciat greşit pentru tot restul vieţii adevărata natură a
descoperii lor şi amîndoi au murit ca doi oameni profund dezamăgiţi”. În acest
an, Mesmer este consultat asupra validităţii utilizării metodelor de exorcism
utilzate de un contemporan, Gassner, şi explică eficienţa intervenţiilor
acestuia pe baza unei teorii ştiinţifice, aceea a magnetismului animal, şi nu
conform unor credinţe spiritualist-religioase, a posesiei demonice.
Iniţiatorul revoluţiei “psihice” poate fi considerat, în istoria mai recentă,
Johann Christian Reil, cel care propune, pentru şcoala medicală germană,
introducerea unei a treia orientări terapeutice, cea “psihică”7. În viziunea lui
Reil, adusă în discuţie în cartea sa Rapsodii asupra folosirii curei psihice în
tulburările mintale (1803), metoda psihică, spre deosebire de cea medicală şi
chirurgicală, constă în “acţiunea asupra stărilor minţii, idei, emoţii şi dorinţe,
pentru a produce modificări ale organizării minţii pacientului, iar boala va fi

6
Ellenberger, H.F., 1970, The Discovery of the Unconscious: The History and
Evolution of Dynamic Psychiatry. New York: Basic Books.
7
Pînă la Reil, sistemul de învățămînt medical cuprindea două ramuri
(orientări) majore, ramura medicală ți cea chirurgicală. Propunerile lui Reil
au influențat ulterior modalitatea de predare a medicinei – din cea de-a treia
ramură s-au evidențiat psihiatria (termenul a fost propus tot de Reil, în 1808)
ți neurologia. Psihoterapia (ca ți cură a minții, ața cum o înțelegea Reil),
a iețit din atenția lumii medicale a secolului XIX, poate ți datorită efuziunilor
localizaționiste, care preziceau o “cerebralizare” a suferinței psihologice, dar
ți, probabil, ca o reacție la influențele lui Mesmer.
vindecată”8. Generoasă în intenţie, dar destul de abuzivă în realizare, metoda
teoretizată de Reil şi de colegii săi de generaţie nu va aduce în mod neapărat
o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale pacienţilor.
Un lucru interesant de menţionat este acela al tratamentului propus de
psihiatria romantică germană (a cărei reprezentanţi sînt Reil şi Heinroth).
Oarecum stereotipic, cei doi propun disciplinarea minţii şi lupta cu pasiunea
ca metodă de tratament (toţi ne-am aştepta la asta de la doi “profesori”
germani, unul la Berlin, în inima Prusiei, şi celălalt la Leipzig, în Saxonia cea
ordonată). În 1825, Heinroth, în faimosul său Tratat de igienă mintală,
remarca că “pasiunile sînt ca şi cărbunii încinşi aruncaţi în căminul vieţii, ca
şerpii care îşi împrăştie otrava prin vene sau ca vulturii care devoră
măruntaiele morţilor. Din momentul în care persoanele se lasă luate de valul
pasiunii, ordinea ia sfîrşit în economia vieţii lor”. În perspectiva psihiatriei
romantice germane, sistemul nostru psihic poate fi comparat cu un cîmp de
forţe în care repartizarea dezechilibrată a energiei către departamentul
“pasiune” duce la o slăbire a voinţei şi, implicit, la o dereglare a
comportamentelor, gîndurilor şi emoţiilor. Re-echilibrarea propusă de aceşti
moralişti presupune, printre altele, o disciplină de fier, care de multe ori este
posibilă numai în instituţii, precum şi utilizarea metodelor de contenţie, pentru
a proteja pacientul de proprii demoni.
Ideile psihiatriei romantice germane au deschis, de altfel, un conflict care nu
este nici pe departe rezolvat nici azi. Pe la mijlocul secolului XIX două tabere
îşi disputau explicaţii asupra tulburărilor psihologice – “psihicii” (die Psychiker)
îi înfruntau pe “somatici” (die Somatiker). Psihicii îi mai înfruntă pe somatici şi
azi. Cîştiguri minore de cauză într-una sau în cealaltă tabără înclină balanţa
aparent spre o cauzatlitate eminamente psihică sau fizică a tulburării psihice,
dar, de cele mai multe ori, balanţa se reechilibrează rapid. Nu întîmplător, în
istoria recentă, decada creierului (1990-2000) este urmată de decada
comportamentului (2000-2010)9, iar nenumăratele discuţii şi controverse
asupra bazelor psihologice sau neurologice (cerebrale) ale tulburărilor
mintale, asupra tratamentelor biologice şi psihologice, sînt în continuare o
constantă a discuţiilor şi dezbaterilor ştiinţifice, la 200 de ani de la naşterea
oficială a disciplinelor psi.

Raţional vs. profund

Freud a lansat psihanaliza într-o piaţă destul de rarefiată, în care singurul
contrabalans ar fi putut fi prezentat de psihoterapia raţională a lui Paul
Dubois. Dubois, un medic de familie din Berna, vrăjit de convingerea sa mic-

8
Sursă – Historical Dictionary of Psychiatry, 2005, Oxford University Press
(pentru citatul prezent ți pentru cel următor).
9
“Decada creierului” este o inițiativă a Institutului Național de Sănătate ți a
Institutului Național de Sănătate Mintală a Statelor Unite de a integra
cercetările referitoare la creier, cu impact în ceea ce privețte o înțelegere
multidisciplinară a funcțiilor sale normale ți patologice. “Decada
comportamentului” a fost proclamată de Asociația Psihologică Americană,
pentru a întări statutul psihologiei ca țtiință a comportamentului.
burgheză în beneficiile raţiunii, credea cu tărie că orice psihonevroză poate fi
depăşită prin discuţii raţionale cu pacienţii despre viaţa şi originile
simptomelor lor. Ajuns cu vremea o autoritate, Dubois şi-a impus această
metodă “persuasivă” şi prin poziţia şi prestigiul său academic (în 1902 a fost
numit profesor de neuropatologie la Berna iar în 1904 a publicat un important
tom de psihoterapie – Psihonevrozele şi tratamentul lor psihologic).
Este interesant de menţionat, dincolo de faptul că Dubois poate fi citat ca un
precursor pentru terapiile cognitive, că o mare parte din practica psihiatrică
actuală – în ceea ce priveşte în special interacţiunile verbale cu pacienţii –
este tributară şi astăzi unui ideal raţionalist de tipul “îi explic o dată, înţelege,
şi gata”. Dacă nimeni nu este azi convins de succesul unei cure eminamente
raţionale (un dvd cu principalele acţiuni şi motivaţia lor raţională ar fi suficient
pentru a scoate o persoană din depresie, conform unor principii duboisiene),
mulţi dintre profesioniştii din domeniul medical sînt încă bîntuiţi de fantoma lui
Dubois atunci cînd explică “raţional” pacienţilor de ce e necesar un anumit
regim medicamentos sau schimbarea unei conduite de viaţă. Raţional, toţi
înţelegem acum, fără a merge neapărat la medic, care sînt riscurile fumatului
sau ale consumului de sare. Din păcate, raţionalul nu ne ajută întotdeauna să
învingem un comportament sau să iniţiem o schimbare.

Ritual vs. mit în psihoterapie

Pentru a fi calificată ca psihoterapie, fiecare şcoală propune un cadru
explicativ şi o serie de metode de tămăduire. În limbaj antropologic, autori
precum Frank & Frank (1991)10 sau Morris (2003)11 propun termenii de mit şi
ritual. Un mit explică care sînt cauzele şi evoluţia problemei psihologice
(spune ceva despre sediul problemei), iar ritualul vizează acele acţiuni care
pot produce schimbare la nivelul problemei (vezi şi articolul de la sfîrşitul
fascicolului)
Meta-model psihoterapeutic – un asemenea model furnizează cadrul pentru
analiza, compararea, diferenţierea şi integrarea conceptelor şi principiilor
teoriilor psihoterapeutice. Mai mult decît atît, un metamodel creează cadrul
unor formulări de caz şi a unor planuri teraputice pentru oricare dintre teoriile
psihoterapeutice.
Glosar

10
Cartea Persuasion and Healing (Persuasiune ți Tămăduire), inițial
semnată de Jerome Frank, este una dintre cele mai influente lucrări în
domeniul psihoterapiei. Ea a fost publicată pentru prima oară în 1961, iar
reeditarea ei din 1991 o aduce ca ți co-autoare pe fiica lui Jerome Frank,
Julia. Cartea lui Frank a influențat generații de profesionițti, punînd sub
semnul întrebării poziționarea pshioterapiei ca o disciplină “medicală”. Frank,
J.D. & Frank, J.B. (1991). Persuasion and healing (3rd ed.). Johns Hopkins
University Press.
11
Morris, J.S. (2003) A metamodel of theories of psychoterapy: A guide to
their analysis, comparison, integration and use. Clinical Psychology and
Psychotherapy, 10:1-18.
Practică de tămăduire – “practicile de tămăduire sînt endemice societăţilor
încă de la începutul umanităţii” (Wampold, 2001)12. Practicile de tămăduire
sînt înglobate în cultura de provenienţă, care constituie contextul interacţiunii.
Acestui context cultural i se adaugă o explicaţie cauzală a problemei (un mit),
administrarea unui ritual care să fie în concordanţă cu explicaţia, precum şi
prezenţa unei persoane implicate şi activate emoţional care stabileşte o
realţie cu tămăduitorul (Frank şi Frank, 1991)13.
Nivel meta-teoretic de studiu al psihoterapiei – o meta-teorie este o teorie
asupra teoriilor. În momentul acesta, “avem atît de multe teorii şi atît de multe
date, încît este din ce în mai dificil să organizăm cunoaşterea şi să rezolvăm
conflictele din interiorul domeniului” (Campbell, 2009)14. Cîmpul de studii
metateoretic include studiul surselor, premizelor şi contextelor, studiul
teoreticienilor şi comunităţilor de teoreticieni, procesul teoretizării, analiza
metodelor, rezultatelor şi concluziilor cercetării, utilzarea teoriilor şi implicaţiile
practice ale acestora (Wallis, 2010)15. O meta-teorie face apel la meta-
modele, propunîndu-şi o perspectivă mai largă asupra domeniului. Studiul
meta-teoretic asupra psihoterapiei presupune analiza procesului şi
conţinuturilor acestui domeniu dintr-un punct de vedere mai general.
Perspectivele lui Frank şi Frank (1991), ale lui Wampold (2001) sau Morris
(2003), menţionate în text, reprezintă exemple de abordare meta-teoretice.
Psihiatrie/psihoterapie dinamică – psihiatria dinamică este aceea care
studiază procesele emoţionale, originea lor, precum şi mecanismele mentale
subiacente, în contrast cu psihiatria descriptivă, care se bazează pe studiul
simptomelor observabile şi a fenomenelor comportamentale. Termenul de
psihiatrie dinamică a fost propus de Ellenberger16, în lucrarea sa
Descoperirea Inconştientului, considerată o referinţă în ceea ce înseamnă
istoria psihiatriei, psihanalizei şi psihoterapiei. Abordarea care îşi propune să
integreze curentul descriptiv şi cel dinamic face apel la modelul bio-psiho-
social.

12
Wampold, B.E. (2001) Contextualizing psychotherapy as a healing practice:
Culture, history, and methods. Applied & Preventive Psychology, 10:69-86.
13
Frank ți Frank, op. cit.
14
Campbell, N. D. (2009). Multiple paths to partial truths: A history of drug
use etiology. In L. M. Scheier (Ed.), Handbook of Drug Use Etiology: Theory,
Methods, and Empirical Findings. Washington, DC: American Psychological
Association, 29-50.
15
Wallis, S.E. (2010) Towards a science of metatheory. Integral Review,
6:73-120.
16
Ellenberger, op.cit.
Profesiile psi

Cea mai mare vindecare o aduce cel în care ne încredem cel mai mult
Galen
Un profesionist psi este cel care are o soluţie la problemele noastre sufleteşti,
emoţionale sau mintale. Soluţii, din păcate de multe ori, pe modelul “am un
răspuns, ai vreo întrebare?”17.
Există nenumărate profesii psi. Cele mai vizibile, evident, sînt cele ale
psihiatrului şi ale psihologului clinician. Asta nu înseamnă însă că
psihoterapeutul le este mai prejos, şi că acestor trei “granzi” nu li se adaugă şi
un noian de consilieri, medici de familie, medici din alte specialităţi cu ambiţii
sau mandate diverse care ţintesc sănătatea mintală, asistente medicale de
psihiatrie, asistente comunitare, asistenţi sociali, foşti beneficiari de servicii
profesionalizaţi (prosumers – din engleză, un termen care face lreferirea la
professionalized consumers – beneficiari sau consumatori de servicii
profesionalizaţi), apoi voluntari sau profesionişti diverşi (care în literatura
anglosaxonă sînt identificaţi cu simplii lucrători – workers), şi apoi alte
persoane care îşi propun să aibă impact în domeniul sănătăţii mintale –
consilieri spirituali, tămăduitori, energoterapeuţi, vindecători, preoţi etc. În
această debandadă profesională, nu este de mirat că ajutorul este incomplet,
fragmentat sau contradictoriu.
Este ca şi cum te-ai duce la un restaurant unde meniul este prea vast, iar
felurile de mîncare vag cunoscute. (Încercaţi, de exemplu, la un restaurant
chinezesc care îşi propune să aibă un meniu exhaustiv, cuprinzînd toată
varietatea de bucătării din Nord spre Sud.)
În acest context, psihoterapia răspunde la un set limitat de întrebări, care pot
fi circumscrise următorului set de situaţii:
1. solicitarea ajutorului este voluntară, din partea unui potenţial client care
are un nivel acceptabil de aşteptări – ca urmare, nu există psihoterapie
împotriva voinţei, psihoterapie “la recomandare” sau impusă;
2. decontarea serviciilor este “din buzunar”, regula fiind că în majoritatea
cazurilor nu există terţi care susţin financiar serviciul (sisteme de
asigurare publice sau private, instituţii etc.);

17
Principala critică pe care unii autori o formulează la adresa actualului
sistem de îngrijiri de sănătate mintală este fragmentarea acestuia. Modelul
“am un răspuns – ai vreo-ntrebare?” îi aparține unui psihiatru social,
profesorul Heinz Katschnig, care atacă modalitatea supraspecializării
excesive în îngrijirile psi – pacienții sînt de multe ori încorsetați de
apartenența la un diagnostic sau la o categorie problematică pentru a
obține acces la un anumit tip de servicii. Aceast tip de interacțiune are ca
principal dezavantaj dez-umanizarea relației de ajutor.
 3. serviciile de psihoterapie sînt neuniform distribuite, atît ca răspîndire
geografică, cît şi ca ofertă terapeutică;
4. psihoterapia este un proces de lungă durată şi nu dispune de un aparat
de susţinere în urgenţă – asistenţa de urgenţă fiind mai degrabă
pasată serviciilor psihiatrice.
Dintr-un anumit punct de vedere, serviciile de psihoterapie reprezintă mai
degrabă un aspect facultativ al sistemelor de asistenţă psi. Ele încep să apară
în oferta de asistenţă în momentul maturizării unui sistem de asistenţă, fiind
iniţial accesibile unei categorii de clienţi care dispun de resursele necesare
îngrijirilor şi care sînt conştienţi de nevoia specifică de ajutor psihologic
întîmpinată de psihoterapie.
Ofertele de psihoterapie insituţională, intra-spitalicească sau în centre care
oferă suport gratuit, reprezintă în momentul de faţă rarităţi, inclusiv în
sistemele extrem de complexe (cum ar fi cele din spaţiul anglo-saxon sau
germanic). Imaginea publică asupra psihoterapiei este în continuare aceea a
unei activităţi de cabinet, private, cu orar fix şi plătită din buzunarul clientului.

O călătorie printr-un labirint pe care noi l-am clădit

Dacă ar exista un Minister al Sănătăţii Mintale, psihoterapia ar fi alocată mai
degrabă unei sub-direcţii şi nici măcar unui secretariat de stat. Pentru un
exerciţiu mintal, vă propun să vizităm această instituţie, a cărei complexitate
este aşa de mare, încît sînt convins că nimeni nu îşi va bate capul cu
constituirea ei în realitate.
Ministerul Sănătăţii Mintale (MSM, prescurtat în continuare) are ca misiune
ameliorarea stării de sănătate minală şi creşterea bunăstării emoţionale
pentru întreaga naţiune.
Indicatorii globali pe care i-ar urmări presupusul MSM ar fi, în primul rînd, cei
legaţi de scăderea morbidităţii psihiatrice generale (reprezentaţi în principal
prin scăderea numărului de îmbolnăviri psihiatrice, prin reducerea numărului
de recăderi, printr-o ameliorare a funcţionării generale a indivizilor afectaţi), şi,
ca indicatori de importanţă egală, cei de creştere a bunăstării emoţionale
(creşterea gradului de fericire şi satisfacţie populaţională, a eficienţei de sine
a indivizilor din populaţia deservită, indiferent dacă aceştia au sau nu un
diagnostic psihiatric).
MSM, în acceastă accepţiune, este responsabil de identificarea, susţinerea,
coordonarea şi dezvoltarea tuturor iniţiativelor care pot duce la îndeplinirea
acestor indicatori, fie că acestea sînt rodul unor acţiuni a profesioniştilor, a
persoanelor afectate, a persoanelor sănătoase, a grupurilor populaţionale sau
ale comunităţilor. Există mai multe modele care pot să dea măsura
complexităţii unor asemenea demersuri. Orientările actuale presupun o
abordare metateoretică şi integrată a acestor acţiuni. Un astfel de model,
dezvoltat de Wisdom Space18, descrie posibilele demersuri de “tămăduire”
(adică de creştere a bună-stării emoţionale) pe două axe distincte:

18
http://wisdomspace.net/WL_IntlApp_model, adaptat.
 1. axa individual-colectiv – cu un pol al demersurilor individuale, conform
cărora persoana se implică voluntar în demersuri care să îi crească
adaptarea şi participarea, şi un pol al colectivului/comunităţii, care
postulează demersuri în care grupuri/comunităţi lucrează împreună
pentru bunăstare emoţională;
2. axa interior/proces/a fi – exterior/sarcină/a face – această axă este una
a acţiunii/contemplării, introspecţiei/deschiderii, persoana sau grupul
participă la bunăstare prin creşterea resurselor contemplative sau prin
implicare activă.

Privat/Personal/Individual

Personal Personal
intim ecologic
Psihoterapie Coaching
individuală personal

Psihoterapie Programe
de grup de auto-
ajutor

Interior/ Exterior/
Proces/ Sarcină/
A fi A face

Participarea
Club de țah la un marț

Servicii Cultură, Grup de

bisericețti familie, Sisteme lobby
relații eco-sociale ecologic

Public/Comunitar/Colectiv

http://wisdomspace.net/WL_IntlApp_model
Psihoterapii – punţi şi similarităţi

Încrederea de factură modernistă într-un adevăr, o abordare şi o înţelegere nu

mai e valabilă într-o lume postmodernă. Actualmente avem multiple adevăruri,
fiecare desenînd o proprie imagine corentă a lumii. (Hobbes, 2007)19

Aspecte comune ale psihoterapiilor (după Feltham, 2007, adaptat)

1. Majoritatea modelelor (şcolilor) sînt fondate de bărbaţi – cu excepţia
modelului/psihanalizei kleiniene. Numai în cazul unor dezvoltări
ulterioare în interiorul aceleaşi şcoli (a doua sau chiar a treia
generaţie), printre autorităţi se numără femei.
2. Majoritatea modelelor au fost rodul iniţiativei/ambiţiei unui fondator
dominant, majoritatea fondatorilor avînd origini iudeo-creştine, de
origine euro-americană.
3. Cu excepţia abordării psihianalitice clasice, toate modelele de
psihoterapie îşi au originea în a doua jumătate a secolului XX.
4. Toate modelele consideră tabu contactul sexual cu clienţii şi aduc în
prim plan acorduri asupra confidenţialităţii.
5. Toate modelele sînt în acord asupra necesităţii unui training riguros, iar
majoritatea aduc în discuţie necesitatea terapiei personale pentru
viitorii terapeuţi.
6. Toate modelele de terapie consideră terapia ca fiind necesară şi afirmă
că pot aborda o gamă largă de tulburări.

Cercetările recente (pentru o sinteză, a se consulta Wampold, 2001)20 aduc în

discuţie existenţa factorilor comuni de acţiune a psihoterapiilor, care sînt
consideraţi responsabili pentru majoritatea efectelor terapeutice.

Cîteva adevăruri despre psihoterapie

1. deznodămîntul în psihoterapie este, în general, variabil – cu toate
că psihoterapia este considerată în general eficientă, anticiparea unui
deznodămînt necesită o atenţie pentru fiecare caz. Pentru nici unul
dintre clienţi nu putem garanta o îmbunătăţire certă, dar nici nu putem

19
A Short Introduction to Psychotherapy, C. Lister-Ford (ed.), 2007, Sage
Publications.
20
Wampold, B.E. (2001), The Great Psychotherapy Debate: Models,
Methods, and Findings, New Jersey, Lawrence Erlbaum.
 garanta că va fi neschimbat sau se va înrăutăţi. Deznodămîntul poate fi
afectat de o serie de factori printre care putem enumera resursele şi
caracteristicile pozitive ale clientului, suportul social, circumstanţele de
mediu şi, uneori, şansa sau schimbările bruşte.
2. Eficacitatea terapeutică variază în mod semnificativ între indivizi –
studiile arată că există o variaţie considerabilă a eficacităţii terapeutice
care nu poate fi explicată nici de patologia cazurilor, nici, neapărat, de
tipul de terapie. Diferenţa de rezultate între terapeuţii din aceeaşi
şcoală terapeutică este mult mai mare decît diferenţa de variaţie între
diferitele tipuri de terapie. Din acest punct de vedere, par să conteze
mai mult calităţile personale ale unui terapeut, care sînt mai importante
decît calificările, trainingul, experienţa, participarea la supervizare sau
terapia personală.
3. Terapia standardizată nu duce la o îmbunătăţire a rezultatelor –
aderenţa terapeuţilor la un anumit protocol nu aduce cu sine în mod
neapărat o îmbunătăţire a rezultatelor terapiei. Diferenţele în metodele
terapeutice, în diagnostic şi în lungimea terapiei nu aduc decît o
contribuţie redusă la variaţia rezultatelor. Modelele terapeutice şi
tehnicile utilizate sînt utile atunci cînd ele corespund unui nivel de
aşteptare a clientului şi îi oferă acestuia un cadru convingător de
explicare a problemei lui. De asemenea, modelele terapeutice şi
tehnicile utilizate sînt utile atunci cînd terapeutul le utilizează pentru
a-şi structura şi centra terapia.
4. Participarea activă a clientului este extrem de importantă pentru
succes – calitatea participării clientului în terapie (deschiderea sa în
ceea ce priveşte procesul terapeutic, precum şi implicarea sa activă),
este probabil cel mai important factor de succes. De asemenea, clienţii
care evaluează pozitiv relaţia terapeutică au şanse mai crescute să îşi
îmbunătăţească starea.
5. Răspunsul la terapie în primele sesiuni are o valoare predictivă
mare asupra deznodămîntului final – percepţia iniţială a clientului
asupra unor îmbunătăţiri timpurii (întîmplate în primele sesiuni de
terapie) este unul dintre cei mai buni predictori ai unui deznodămînt
final favorabil. În acelaşi timp, terapiile în care nu există îmbunătăţiri
iniţiale (sau în care există chiar o agravare a stării iniţiale), sînt terapii
cu un progostic rezervat.
6. Procesul şi rezultatele nu sînt unul şi acelaşi lucru – clienţii pot fi
satisfăcuţi de felul în care decurge terapia şi pot fi mulţumiţi de relaţia
terapeutică, dar aceasta nu înseamnă că, în mod neapărat, va exista şi
o îmbunătăţire a problemei. Această perspectivă aduce cu sine două
aspecte de evaluat: satisfacţia cu procesul terapeutic şi evaluarea
rezultatelor terapiei sînt două chestiuni separate şi ar trebui tratate ca
atare.
7. Psihoterapia produce efecte de lungă durată mai puternice decît
medicaţia – pentru majoritatea problemelor psihologice, chiar şi pentru
unele mai severe, psihoterapia s-a dovedit egală sau chiar superioară
medicaţiei psihoactive, cu mai puţine efecte secundare şi cu rate de
recădere mai reduse.
Familiile psihoterapeutice

Psihoterapia este unul dintre cele mai importante artefacte culturale ale
ultimului secol (Cushman, 1995)21

Psihoterapiile psihodinamice
Concepte cheie
1. existenţa universală a conflictului intra-psihic
2. existenţa unei structuri care conţine şi constituie scena gestiunii
conflictului (sinele, eul şi supraeul)
3. relaţiile timpurii crează un tipar de înţelegere şi interacţiune cu lumea
4. relaţia terapeutică şi tiparele de interacţiune între client şi terapeut pot
furniza informaţii despre trecutul clientului

Caracteristici ideale ale clientului de psihoterapii psihodinamice (Malan,

1979)22
Stil de viaţă
Clientul are cel puţin o relaţie personală importantă şi de lungă durată
Clientul are un control asupra comportamentelor impulsive (în special
al actelor violente şi suicidare)
Capacităţi ale clientului
Conflictul clientului este de intensitate nevrotică
Clientul este implicat activ în procesul terapeutic şi în procesul de
schimbare
Clientul are o toleranţă acceptabilă la presiunea interpretărilor şi
confruntărilor terapeutului

Relaţia în psihoterapiile psihodinamice

Terapeutul evită criticile, încurajările, asigurările şi nu dă sfaturi

21
Cushman. P (1995) Constructing the Self, Constructing America – A
Cultural History of Psychotherapy, Reading, Addison-Wesley Publishing
Company.
22
citat de Hobbes, (2007) A Short Introduction to Psychotherapy, C. Lister-
Ford (ed.), Sage Publications.
 Relaţia nu respectă dinamica normală a unei relaţii obişnuite, putînd fi
interpretată uneori ca rece şi neprietenoasă
Terapeutul nu va evita să confrunte conflictele pe care le surprinde
dezvoltîndu-se în cursul relaţiei terapeutice

Psihoterapii umaniste
Concepte cheie
1. Psihoterapia este centrată pe facilitarea dezvoltării potenţialului
clientului
2. Realizarea potenţialului implică un paradox – acceptarea fundamentală
a ceea ce este (şi, ca urmare, fără vreo încurajare de schimbare) duce
la implicarea persoanei în procesul de schimbare – dacă accept că mă
simt rău în propria mea piele pot să-mi dezvolt capacitatea de a mă
simţi bine
3. O perspectivă mai degrabă optimistă asupra potenţialului uman –
problemele emoţionale sînt considerate ca soluţii la impasurile
existenţiale, şi ar trebui, ca urmare, să fie respectate şi înţelese ca
atare
4. O perspectivă umanistă priveşte persoana ca o entitate care simte,
gîndeşte şi acţionează, tuturor celor trei procese atribuindu-se o
importanţă egală, la care se poate incorpora şi dimensiunea spirituală

Clientul ideal în psihoterapiile umaniste

În mare măsură clienţi care apelează la sectorul privat de psihoterapie
Clienţi cu o funcţionalitate rezonabilă şi cu probleme într-o arie de viaţă
identificabilă (aria relaţională, profesională etc.)

Relaţia în psihoterapiile umaniste

Relaţia este considerată vitală pentru succesul terapiei
Relaţia are ca ideal autenticitatea relaţională (terapeutul dă dovadă de
empatie, congruenţă şi respect în accepţiune rogersiană)
Relaţia se dezvoltă prin dialog şi are o centrare mare pe prezentul
interacţiunii, uneori terapeutul aducînd în discuţie propriile emoţii şi
experienţe referitoare la prezentul terapiei

Terapii cognitive şi comportamentale

Concepte cheie
 1. Identificarea şi schimbarea gîndurilor şi comportamentelor nedorite
duce la o reechilibrare psihologică
2. Comportamentele şi gîndurile nedorite au un rol funcţional (pot fi
înţelese ca îndeplinind o anumită funcţie şi avînd un anumit beneficiu)

Clientul ideal în psihoterapiile cognitive şi comportamentale

Clienţi cu simptome active
Clienţi motivaţi să se centreze pe reducerea simptomatică şi să formuleze
obiective terapeutice clare
Clienţi motivaţi să desfăşoare activităţi şi sarcini între şedinţele de terapie
(temele pentru acasă)

Relaţia în psihoterapiile cognitiv-comportamentale

Relaţia este pragmatică şi centrată pe obiective
Terapeutul aduce informaţii şi influenţează cursul şedinţelor şi a relaţiei
pentru a menţine clientul pe direcţia îndeplinirii obiectivelor
Relaţia vizează şi aspecte de implicare a clientului în desfăşurarea de
activităţi şi sarcini în afara şedinţelor de terapie
Terapeutul nu dezvăluie aspecte care ţin de propria experienţă, nu face
apel la interpretări şi la asigurări

Terapiile de familie
Concepte cheie
1. Problemele psihologice se dezvoltă în familie, grupul familial susţinînd
aparţia şi menţinerea problemei. Înţelegerea problemei este în primul
rînd înţelegerea tiparului de interacţiune care circumscrie problema
2. Familia este un sistem, fiecare membru al familiei înflunenţîndu-i şi
afectîndu-i pe ceilalţi. Orice sistem are tendinţa de a menţine un nivel
de echilibru numit homeostază
3. Fiecare familie are graniţe, iar aceste graniţe prezintă o variaţie de
permeabilitate
4. În fiecare familie există o serie de roluri şi de activităţi care sînt
asumate sau impuse în cadrul sistemului
5. Întervenţia în terapiile de familie este centrată mai degrabă pe procesul
comunicării şi nu pe conţinutul ei.

Clienţi ideali pentru terapia de familie

 Într-un context ideal, familia (cu toţi membrii ei) este beneficiara
intervenţiei
Pentru terapie este indicat orice sistem familiar care are o referire din
partea unui profesionist de sănătate – de regulă, terapia de familie se
efectuează în sectorul public, o mică parte fiind în cel privat

Relaţia în terapiile de familie

Terapeuţii familiali nu sînt interesaţi de dezvoltarea unei relaţii terapeutic,
ci mai degrabă de un rol terapeutic
Este necesar ca terapeuţii să se păstreze în exteriorul sistemului familial,
menţinîndu-şi o neutralitate care însă să le permită influenţarea sistemului

Curentul integrativ
(Safran şi Messer, 1997)23
“Integrarea teoretică nu este atît de integrativă, factorii comuni nu sînt chiar
atît de comuni, iar eclecticismul sistematic nu este atît de eclectic” (Arkowitz,
1997)24
1. eclecticisimul tehnic – centrat pe identificarea unor tehnici
psihoterapeutice adecvate unor probleme clinice, într-o manieră
pragmatică şi a-teroretică (terapia multimodală a lui Lazarus, de
exemplu). Din păcate, analiza atentă a modelelor care promovează
eclecticismul tehnic aduc în discuţie apartenenţa la un anumit model
teoretic care influenţează alegerea tehnicilor de către terapeuţi.
2. integrarea teoretică – centrată în principal pe integrarea teoriileor
comportamentale şi psihodinamice (Dollard şi Miller, 1950, Wachtel,
1977, Ryle, 1982). Din păcate, de cele mai multe ori integrarea
teoretică est mai degrabă un proces de integrare asimilativă, în care
autorii respectă un model nuclear şi asimilează aspecte aparţinînd unui
alt model (exemplul lui Messer referitor la terapia dialectic
comportamentală, în care elemente de filozofie Zen sînt incorporate în
mdelul cognitiv-comportamental.
3. abordarea pe modelul factorilor comuni – identificarea acelor factori
care sînt asociaţi cu efecte puternice, indiferent de modelul terapeutic
folosit. Din păcate, numărul extrem de mare de variabile implicate în
terapie face foarte dificilă distilarea unor factori comuni –
recomandările actuale sînt legate de identificarea unor principii

23
Safran, J., Messer, S. (1997) Psychoterapy integration: a postmodern
critique. Clinical Psychology: Science and Practice, 4:140-152.
24
Arkowitz, H. (1997) Integrative theories of therapy (revised), în Wachtel ți
Messer, (eds.) Theories of Psychotherapy: Origins and Evolution,
Washington, APA.
comune, candidaţi ideali fiind relaţia terapeutică şi conceptul de sine
(self).
Schimbarea în psihoterapie

Multe teorii psihoterapeutice pornesc de la prezumţii ipotetice despre

schimbare (explicte sau implicite).

“Într-o terapie de succes, terapeutul va menţine controlul asupra tipului de

relaţie adecvată“ (Cooper, 2002)25

Nu există teorie care să încorporeze adevărul definitiv şi complet asupra unui

caz, iar fiecare terapeut produce suficient material despre un caz pentru a-şi
susţine propria teorie (Shapiro & Shapiro, 1987, adaptat)26. Majoritatea
modelelor psihoterapeutice NU au fost influenţate de studii sau modele
derivate din psihologia generală cu privire la schimbarea atitudinilor, procese
interpersonale, procese mnezice etc.

De ce vine clientul la psihoterapie?

Pentru a înţelege mai în amănunt schimbarea în psihoterapie, ar trebui să
răspundem în primul rînd la o întrebare aparent simplă – aceea referitoare la
motivele solicitării, din partea unei persoane, a unei asistenţe
psihoterapeutice.
Cu toate că răspunsul pare să vină de la sine (clientul vine la psihoterapie
pentru că are o problemă, are un simptom, are o nefericire), procesul în sine
nu este atît de linear pentru majoritatea dintre aceştia. Mai jos voi enumera
cîteva excepţii care arată că adresarea la psihoterapie nu ese cauzal legată
de prezenţa simptomului:
1. clientul merge la medicul de familie pentru o problemă legată de somn
şi lipsă de energie. medicul de familie îi recomandă să meargă la
psihoterapeut;

25
în Dryden (ed) – Manual de terapie individuală
26
Shapiro, A. & Shapiro, D.A. (1987) Change process in psychotherapy.
British Journal of Addiction, 82:431-444.
 2. clientul ajunge la psihoterapie după mai mulţi ani de vizite la serviciile
de urgenţă somatică pentru senzaţii neplăcute în zona pieptului,
însoţite de gîndul că va face un infarct;
3. după ani de discordie maritală datorate consumului de alcool, clientul
se hotărăşte “să dea o şansă relaţiei” apelînd la terapie;
4. clientul vine la psihoterapie preventiv, “să se caute”. A discutat cu mai
mulţi cunoscuţi care i-au recomandat un anumit tip de terapie, şi vrea
să fie oarecum în pas cu moda:
5. după mai bine de doi ani de îngrijorări multiple, de alarme false legate
de catastrofe iminente, discuţii prelungi cu un homeopat şi un
tratament psihiatric aparent ineficient, clientul vine la recomandarea
unui prieten pentru a-şi rezolva problema de sănătate.
Acest tip de situaţii sînt mai degrabă regula decît excepţia – majoritatea
clienţilor fac apel la psihoterapie nu pentru simptom sau pentru supărarea de
bază, ci pentru faptul că au epuizat mare parte resursele proprii sau ale
contextului.
Dacă este să sintetizăm motivele adresării, legate direct de propunerea din
partea terapeutului a unor căi de schimbare, am putea să enumerăm
următoarele:
1. modelul explicativ al clientului asupra problemei este maladaptativ
2. clientul suferă de demoralizare mai mult decît de problema în sine
3. problema aduce mai multe prejudicii decît beneficii
4. tiparul disfuncţional numit problemă creează probleme relaţionale

premise ale schimbării

1. modelul explicativ este împărtăşit de client (acesta se aşteaptă să
obţină o explicaţie de acest tip) sau poate fi acceptat de client
(terapeutul are suficient de multe resurse de persusiune pentru a
construi un model de explicaţie şi de schimbare care să fie înglobat de
client). Un lucru care este comun psihoterapiilor este acela că ele se
bazează pe sisteme explicative care sînt extrem de convingătoare
pentru adepţii lor, fie că aceştia sînt terapeuţi sau clienţi (Wampold,
2007)27.
2. clientul acceptă că eforturile sale de a combate efectele problemei l-au
pus într-o situaţie în care se confruntă atît cu problema în sine, cît şi cu
demoralizarea că “soluţiile obişnuite” nu funcţionează. Clientul este de
acord să încerce fie soluţii “neobişnuite”, fie să renunţe la acele soluţii
care nu funcţionează
3. clientul conştientizează care este rolul suferinţei în contextul său de
viaţă şi este de acord să reducă sau să nu dea curs situaţiilor în care
problema cu care se confruntă îi aduce beneficii

27
Wapold, B.E. (2007) Psychotherapy: The humanistic (and effective)
treatment. American Psychologist, 11:857-873.
4. clientul este conştient de contextul relaţional care menţine probema şi
are resursele să se folosească de reţeaua sa de suport într-o direcţie
adaptativă.
Eficienţa psihoterapiilor

Oamenii aleg să facă apel la psihoterapie dintr-o multitudine de motive,

eficienţa empirică fiind unul dintre ele. Dacă un client îşi pune problema să
aleagă o psihoterapie, va opera conform unor criterii în care eficienţa este
secundară – clienţii de psihoterapie îşi pun de multe ori problema alegerii unei
psihoterapii conform unor criterii neaştepate – un exemplu ar fi, ad-hoc,
criteriul de tip profund/pragmatic (este psihoterapia pe care o aleg adecvată
nivelului de profunzime unde sînt dispus să cobor, este psihoterapia pe care o
aleg adecvată stilului meu de viaţă, este psihoterapeutul pentru care optez o
figură prestigioasă – iată trei linii de chestionare care potenţial nu au nici o
legătură cu studiile de eficienţă clinică). De asemenea, clienţii pot să se
orienteze spre psihoterapie în funcţie de disponibilitatea locală a
psihoterapeuţilor, în funcţie de recomandări, de mode sau prin alte căi de
alegere care nu au de-a face cu adevărul “ştiinţific” al ofertei psihoterapeutice.

Eficacitate sau eficienţă clinică?

Clientul X, prezent în cabinetul psihoterapeutului, nu are, de multe ori, nici o
cunoştinţă despre eficienţa terapiei în care s-a înrolat. Terapeutul este cel
responsabil de a avea cunoştinţe despre eficacitatea unei terapii (efficacy –
rezultatele obţinute în cadrul unor studii controlate) şi eficienţa ei
(effectivness – rezultatele terapiei în practica de zi cu zi). De multe ori, însă,
terapeuţii nu se ghidează după studii de eficienţă sau acestea nici măcar nu
există pentru modalitatea terapeutică în care aceştia activează. Din această
perspectivă, putem spune că este neclar dacă un psihoterapeut poate spune
cu obiectivitate dacă psihoterapia pe care o practică este sau nu eficientă.
Studiile clinice şi de eficacitate nu prezic decît, în cele mai bune circumstanţe,
că o anumită terapie, condusă după manual şi cu un lot atent selecţionat de
clienţi, produce un anumit rezultat. Eficienţa reală unei terapii depinde de
comorbidităţile clientului (atît psihice, cît şi somatice), de contextul personal şi
de contextul cultural în care este furnizată asistenţa, dar şi de variabile care
ţin de terapeut.
Una dintre frustrările majore ale cercetătorilor din domeniul psihoterapiei este
aceea a problemei validităţii, datorită numărului impresionant de variabile care
intră în joc în momentul în care o persoană face apel la psihoterapie.
Problemele de validitate sînt legate de legături cauzale între variabile.
Paradigma matriceală (Stiles şi colab, 1986) porneşte de la o reformulare a lui
Paul (1970) a întrebării “care terapie e mai eficientă”. Formularea lui Paul,
clasică în studiul eficienţei psihoterapiei, sună în felul curmător:
“Întrebarea care ar trebui să centreze studiile de eficienţă (outcome research)
este următoarea: Care tratament, oferit de către cine, este cel mai eficient
pentru această persoană cu acea problemă specifică şi în ce cricumstanţe
specifice” (italice în original).
Capcana în care poate cădea psihoterapia (atunci cînd discutăm despre
eficienţa ei) este aceea a metaforei “pastilei” (adaptat după Shapiro, 1994)28.
Metafora “pastilei” reprezintă căutarea ingredientului/ingredientelor active din
terapie, printr-un paralelism cu cercetarea farmacologică. Această paradigmă
nu ţine însă cont de complexitatea situaţiilor terapeutice.

Premize ale “metaforei pastilei” Critici ale metaforei “pastilei” (în

Procesul şi rezultatul sînt uşor de
distins unul de altul şi se
conformează unei relaţii simple de tip
cauză-efect
Ingredientele active sînt cunoscute,
măsurate şi manipulate
Ingredientele active sînt sub controlul
terapeutului, clientul asumîndu-şi un
rol pasiv
Există un răspuns proporţional în
funcţie de “doza” ingredientului activ
Cea mai bună metodă de a
eficacitatea unei intervenţii
psihoterapeutice este printr-un studiu
clinic
cazul psihoterapiei)
Variabile de proces multiple, relaţii
complexe de tip cauză-efect
Existenţa altor variabile decît cele
luate în studiu (tehnica folosită de
terapeut şi caracteristicile clientului),
care influenţează relaţia proces-
rezultat
Comportamentele terapeutului sînt
influenţate de răspunsurile clientului,
există alte variabile ale clientului care
pot fi influenţa cursul terapiei
Posibilitatea unor relaţii non-lineare
între proces şi rezultat
Diferitele terapii au nevoie de metode
şi criterii diferite de evaluare

De asemenea, în cercetarea în domeniul psihoterapiilor există o serie de

probleme care complexifică studiul în această disciplină. Un aspect important
este cel legat de nivelele de abstractizare (Wampold, 2001). Un nivel de
abstractizare reprezintă un palier la care poate fi desfăşurată o cercetare sau
emiterea unei ipoteze despre ceea ce funcţionează sau nu. Wampold
identifică patru nivele de abstractizare, atrăgînd atenţia că în cercetarea
psihoterapeutică cu siguranţă pot fi identificate şi altele:
1. nivelul tehnicilor terapeutice
2. nivelul strategiilor terapeutice
3. nivelul abordărilor teoretice
4. nivelul modelelor meta-teoretice

28
Shapiro, D.A. (1994) The high water mark of the drug metaphor: a meta-
analytic critique of process-outcome research. În Russel, R ., Reassessing
Psychotherapy Research, Guilford Press.
“Popularitatea unei şcoli de terapii depinde adeseori de variabile care nu au
nimic în comun cu eficacitatea procedurilor pe care le propune. Printre alte
lucruri, depinde de carisma, implicarea şi longevitatea liderului; de numărul de
studenţi formaţi şi de locul unde activează aceştia şi de spiritul vremii”.
(Goldfried, 1980)

Schimbarea în psihoterapie (Lambert):

1. Schimbări extraterapeutice 30% – acei factori care depind de client (de
exemplu puterea eului sau alte mecanisme homeostatice) sau parte
din mediu (evenimente întîmplătoare, suport social) care contribuie la
revenire indiferent de participarea la terapie.
2. Explectaţii (efectul placebo) 15% – ameliorări datorate în principal
faptului că persoana conştientizează că se află într-o relaţie de ajutor,
că beneficiează de terapie, depinzînd şi de credibilitatea ataşată de
client unor tehnici şi explicaţii terapeutice.
3. Tehnici 15% – acei factori specifici terapiei oferite clientului (cum ar fi
biofeedback-ul, hipnoza, desensibilizarea sistematică)
4. Factori comuni 40% – include o serie de variabile care sînt întîlnite într-
o serie de terapii indiferent de orientarea teoretică a terapeuţilor –
empatie, căldură, acceptare, încurajarea asumării de riscuri etc.
Descoperiri arheologice şi etnologice din obscurul şi
îndepărtatul secol 20 legate de un grup cvasi-religios
de pe Pămînt, cunoscut sub numele de „Terapeuţii”(o
abordare fantezistă legată de viitorul psihoterapiei)29

Scott D. Miller şi Mark A. Hubble,

Institutul pentru Studiul Schimbării Terapeutice

Acest articol face o trecere în revistă a istoriei domeniului terapiei din

perspectiva unei echipe extraterestre de studii arheologice. Pînă la momentul
vizitei lor, într-un viitor îndepărtat, întreaga civilizaţie a Pămîntului fusese
spulberată de o coliziune între Terra şi o cometă. Echipa descoperă că
domeniul de studiu al sănătăţii mentale îşi avusese sfîrşitul cu mult timp
înainte de accest cataclism. O schemă de clasificare a variatelor şcoli de
terapie care au existat în trecut este creată pe baza a ceea ce extratereştrii
înţeleg despre tradiţiile religioase şi filozofice ale locuitorilor planetei Pămînt.
Apoi, începutul, evoluţia şi sfîrşitul domeniului psihoterapiei explorate şi
explicate în conformitate cu principiile biologiei evoluţioniste (incluzînd
suprapopularea, lupta ecologică, metabolismul şi mutaţiile genetice).

A anticipa înseamnă a înţelege, o reflecţie a viitorului oferită ochiului atunci

cînd se întoarce să vadă trecutul... viitorurile imaginate ne oferă o înţelegere
mai amplă asupra a ceea ce am fost decît asupra a ceea ce vom deveni. –
Neil Postman (Pămînt 1999, p.5)
Dezavantajul oamenilor care nu cunosc trecutul este acela că ei nu cunosc
nici prezentul. Istoria este ca un deal, ca o poziţie înaltă de unde oamenii pot
vedea oraşul în care trăiesc sau perioada de timp în care îşi desfăşoară
activitatea. – G.K. Chesterton (Pămînt 1933)30

29
Articolul de față apare în traducere în limba română în premieră. El este
anexat materialului de curs datorită perspectivei inedite ți didactice pe care o
aduce cu privire la psihoterapii. Articolul este publicat cu acceptul primului
autor (Scott Miller), iar traducerea îi aparține Alexandrei Dolfi. Articolul
original poate fi parcurs în engleză în Journal of Psychotherapy Integration,
2004, vol. 14.(1), p. 38-65. Copyright-ul aparține Educational Publishing
Foundation. Acceptul autorilor pentru reproducere se referă strict la utilizarea
didactică a materialului.
30
Aceste epigrafe au fost preluate din documente recuperate din situri
arheologice de pe Pămînt, ți sînt furnizate cititorului pentru a-i oferi o mostră
a filozofiei ți înțelepciunii speciei umane.
Rapoartele precedente au prezentat primele descoperiri arheologice şi
culturale legate de grupul Terapeuţilor. Pe scurt, aceste studii au arătat că
acest grup obscur, cvasi-religios a luat naştere spre sfîrşitul secolului 19
conform calendarui pămîntenilor. (Data stelară: 3120), a evoluat timp de 100
de ani în care influenţa şi popularitatea lui a crescut dramatic, apoi a dispărut
complet din peisajul cultural cîndva, în primele decenii ale secolului 21 ( Data
stelară :3462). Aceste investigaţii preliminare au stabilit apoi că acest grup, la
fel ca majoritatea religiilor dominante ale planetei din aceeaşi perioadă de
timp a fost monoteist, restrîngănd venerarea la o singură zeitate, numită
“Vorba”.
Articolul prezent relatează ultimele descoperiri din Tel31 Freud. Situl de
săpături arheologice (Nr. 432-T) este unul dintre multele situri de săpături
localizate pe Continentul 7 (numit de locuitorii săi America de Nord).
Principalii cercetători ai echipei au numit situl în onoarea unui doctor,
Sigmund Freud – dovedit acum ca fiind unul dintre cei mai mari profeţi şi
făcînd parte dintre fondatorii cultului. Descoperirile recente din această locaţie
au lărgit şi au adîncit mult înţelegerea noastră despre principalele credinţe şi
practici ale grupului. De asemenea au furnizat prima viziune asupra factorilor
care au fost responsabili pentru dispariţia finală a acestui grup.

PRINCIPALELE CREDIN E I PRACTICI

Stă în natura speciei noastre să fie teritorială, să îşi delimiteze clar graniţele
spaţiului privat cu garduri şi alte semne de demarcaţie proprii… ideologiile,
religiile sau stilurile de viaţă în competiţie fac parte din modul natural de
existenţă al fiinţelor umane. J.Kottler (Pămînt 1991, p.24)
Mişcările încep de la o energie vibrantă şi sfîrşesc ca noi (şi opresive)
ortodoxii, afirmate de texte, eroi şi slogane. S. Miller (Pămînt 2000, p.7)
Descoperirile iniţiale păreau să sugereze că Terapeuţii au fost devotaţi setului
de credinţe şi practici stabilite de Doctorul Sigmund Freud pe care l-am
menţionat anterior. Această ipoteză greşită a pornit inevitabil de la numărul
larg de referinţe făcute la Freud în scrieri ale diferiţilor autori din diferite
domenii de interes de-a lungul întregii istorii de existenţă a grupului. Cea mai
derutantă a fost asocierea cuvîntului ”Părinte” cu numele lui Freud în multe
dintre materialele descoperite. Iniţial acestui titlu i-a fost atribuită aceeaşi
semnificaţie ca titlurilor similare rezervate autorităţilor din alte domenii
religioase ale Pămîntului. Atributul ”Părinte” este acum înţeles în acest
context ca fiind mai mult simbolic decît cleric. Freud a fost considerat
fondatorul Terapeuţilor. El nu a fost un preot al unei religii autohtone tipice ale
pămîntenilor în acea perioadă de timp. Titlul Doctor (abreviat dr. în cele mai
multe surse) era rezervat (chiar cu restricţie legală) unui segment mic de
oameni din grupul Terapeuţilor (în special psihologi şi psihiatri) care, pentru
motive nedefinite momentan, erau consideraţi autorităţi superioare tuturor
celorlalţi.

31
Tel = colină artificială formată din ruinele unor ațezări antic.
Ultimele descoperiri au clarificat faptul că terapeuţii nu au fost adepţii unei
singure doctrine sau liturghii. Din contră, acest grup a fost divizat într-un
număr larg de secte (denumite la acea vreme şcoli ), fiecare cu un set distinct
de doctrine (denumite modele) şi serii de ritualuri publice de cult (denumite
tehnici). De asemenea, se pare că fiecare sectă a fost fondată şi condusă de
un lider carismatic cunoscut de obicei de către supuşii săi după numele de
familie (Ex. Freud, Rogers, Bowen, Beck). La fel ca în celelalte religii ale
pămîntenilor, şi aici adăugarea unui sufix la numele liderului atunci cînd un
adept făcea referire la el însuşi reprezenta o atestare a faptului că adeptul cu
pricina era devotat şi supus sectei respective. Prin urmare, adeptul unei secte
putea lua numele de Luteran, Freudian, Rogersian, Bowenian şi aşa mai
departe.
Un aspect interesant este faptul că majoritatea sectelor şi şcolilor apar ca fiind
fondate şi conduse de umanoizi de sex masculin. Această inechitate este
curioasă în mod particular, date fiind numeroasele descoperiri care atestă că
femeile au depăşit ca număr bărbaţii atît în adoptarea poziţiei de terapeut cît
şi ca enoriaşi (acest termen avînd denumirile particulare de pacienţi, clienţii
sau oameni care apar în diversele documente descoperite). Ba mai mult decît
atît, putem aduce argumente pentru presupunerea că întreaga mişcare a avut
la origine acţiunea umanoizilor de sex feminin. În această privinţă, numeroase
surse istorice indică faptul că zeificarea lui ”Vorbă” a început după ce o
femeie tînără de 21 de ani care se numea Fräulein Anna O. A fost salvată
(fapt atestat ca fiind ”un rezultat de succes”) printr-o simplă conversaţie cu
terapeutul (Breuer şi Freud, Pămînt 1895). Descoperirile recente din Tel
Freud aduc indicii preţioase cu privire la un dezechilibru de dominaţie între
sexe care a precedat dispariţia grupului. Motivul pentru care femeile au luat
conducerea către sfîrşit, precum şi rolul pe care acestea l-au jucat în dispariţia
mişcării este discutat mai jos.
Alte surse descoperite în situl arheologic plasează numărul oficial de secte
ale grupului aflat în perioada extincţiei între 250 şi 400 (Garfield şi Bergin,
Pămînt 1994). Catalogarea diferitelor secte a fost un proces laborios. Pentru
început, contradicţiile şi confuziile între variatele secte au îngreunat mult
clasificarea – era ca şi cum ai fi încercat să faci ordine într-un morman de
nisip. Cu timpul însă, am reuşit să împărţim sectele în două mari grupuri de
bază. Împrumutînd termenii pămîntenilor din filozofie şi ştiinţe sociale, am
clasificat sectele ca avînd un caracter al doctrinelor (a) raţional sau (b)
romantic (Postman, Pămînt 1999). Aceste două grupuri majore au fost mai
departe subdivizate în Ritualistice şi Gnostice, depinzînd de gradul în care
sectele individuale puneau accentul pe activităţile formale sau pe rituale de
slăvire/închinare (vezi Figura 1).
După cum se vede în figura 1, această schemă de clasificare poate fi
reprezentată sub forma a două axe care se intersectează. Una din axe
corespunde teoriilor (doctrinelor) diferitelor secte iar cealaltă este axa
practicilor sectelor respective. Aceste categorii vor fi definite mai jos şi
ilustrate cu exemple specifice pentru a sublinia diferenţele între credinţele şi
practicile esenţiale ale sectelor.

PRACTICI
 Rituale

T
E Romantic Raționale
O
R
I
I

Gnostice

Figura 1. Clasificarea Cultelor

Cultele Raţiunii
Trebuie acum să facem un lucru care pentru credincioşi este inacceptabil. Ei
resping în mod natural orice analiză la rece a lucrurilor care pentru ei
reprezintă sursa adevărului suprem. – J. Schumpter (Pămînt 1942, p.3)
Originea sectelor acestui grup poate fi plasată într-o perioadă a istoriei
Pămîntului numită ”Iluminism”. Acest termen se referă la o mişcare filozofică
din secolul 18 care respingea autoritatea tuturor religiilor existente şi care
promova raţiunea ca alternativă a autorităţii transcendente care guverna
vieţile oamenilor şi care era promovată de religiile vremii. (Windelband,
Pămînt 1958). În centrul cultelor acestui grup se aflau valorile aşa zise
Iluministe: obiectivitatea, empirismul, individualismul şi credinţa în progresul
universal al omenirii. De pildă, multe dintre sectele acestui grup credeau că
natura adevărată a ”Vorbei” putea fi slăvită prin ceremonii complicate
(denumite experimente sau studii), propovăduită de preoţi cu pregătire
specială (denumiţi cercetători) care predau în temple seculare (denumite
Universităţi sau Turnuri de Fildeş32).

32
Ini ial, s-a crezut că universită ile erau ni te temple. Acest lucru s-a datorat unor referin e care
le numeau Turnuri de filde . Investiga ii mai amănun ite au clarificat faptul că erau mai degrabă
văzute ca fiind un fel de mînăstiri, întrucît foarte pu ini Terapeu i i aproape nici un enoria nu
mergeau în acele loca ii pentru rugăciune.
Departe de cererile enoriaşilor religioşi şi de cultele de slăvire ale vremii,
Cercetătorii au scris însemnări de divinizare numerologică (denumite statistici)
care, adunate împreună, au format canonul scripturii oficiale (cunoscute ca
revistele de ştiinţă). Liderii (şi adepţii) variatelor secte citau apoi aceste reviste
foarte des, pentru a-şi promova ritualurile particulare ca fiind cea mai bună
formă de a obţine binecuvîntările ”Vorbei”. Cu alte cuvinte, Terapeuţii foloseau
”cercetarea” pentru accelaşi scop cu care un beţiv foloseşte un felinar; şi
anume mai degrabă pentru sprijin decît pentru iluminare. Vom spune mai
multe pe parcurs despre rolul pe care acest prozelitism feroce l-a jucat în
dispariţia grupului Terapeuţilor. Ceea ce poate fi spus acum cu certitudine
este că, în încercarea de a concretiza inefabilul, sectele din acest grup al
raţionalilor au creat un vortex de informaţii ezoterice fără limite.
Dintre cultele raţionaliste catalogate pînă acum, niciunul nu reflectă mai clar
valorile şi caracteristicile Iluminismului decît Prima Biserică a ”Terapiei
cognitiv-comportamentale”. Descoperirile indică faptul că aceasta a
experimentat o dramatică creştere în influenţă şi număr de adepţi în anii
imediat premergători dispariţiei grupului Terapeuţilor. Sigur este că sectele
erau mai presus de toate îngropate într-o avalanşă de referinţe la liturghia
Cognitiv-Comportamentală în ultima parte a scrierilor oficiale (a canonului
oficial, Pămînt circa 1970-2020).
Este interesant faptul că numărul mare de citaţii referitoare la afirmarea
autorităţii superioare a terapeuţilor care promovau terapia cognitiv-
comportamentala au trecut aparent neobservate şi nedetectate de către
celelalte credinţe. Documente recent ieşite la suprafaţă sugerează chiar că
discipolii sectelor rivale raţionaliştilor erau angajate într-un fel de escrocherii
doctrinale. Adepţii sectelor respective anunţau în public faptul că s-au
convertit la credinţa Cognitiv- Comportamentală în timp ce, de fapt continuau
să practice în secret ritualurile proprii.
Documentele cu pricina au fost descoperite accidental cînd arheologii au
trecut cu săpăturile prin ceea ce se credea că este podeaua lui Tel Freud.
Spre surpriza cercetătorilor, o cavernă subterană, o cameră mai mare ca
spaţiu decît întregul dig li s-a expus vederii. Acea cameră conţinea un
adevărat munte de formulare cu aspect oficial şi de certificate intitulate
”Planuri de tratament”. Documentele erau conservate în mod excepţional,
arătînd ca şi cum fuseseră abia scrise şi niciodată circulate sau reutilizate.
Analizele amănunţite de laborator au arătat că formularele au fost mînuite în
cea mai mare parte de micii funcţionari. Aparent, nici terapeuţii nici enoriaşii
(folosim acest termen pentru a numi oamenii cărora le erau destinate spre
ajutor planurile de tratament) nu dădeau importanţă acestor formulare. Mai
mult decît atît, aceste materiale au arătat faptul că terapeuţii din sectele rivale
au ales să execute ritualul fundamental de iniţiere al credinţei Cognitiv-
Comportamentale. Deşi rezultatele sînt preliminare, datarea cu carbon
radioactiv indică faptul că această turnură a lucrurilor a fost originea unor
schimbări dramatice care s-au declanşat în momentul în care ministerul, ca
întreg, a fost fondat. Se crede că acesta a fost stimulentul economic pentru
escrocheriile sectelor rivale.
Punerea accentului pe formă (raţiune), în defavoarea experienţei pure a
adorării, plasează sectele care au adoptat teoria Cognitiv-Comportamentală
aproape de polul ritualist al axei practicilor (Figura 2).

*Terapia cognitiv-
Comportamentală

Figura2. Clasificarea cognitiv-comportamentală. *= clasificarea majoră

O doctrină importantă a cultelor aflate la acest pol este tehnosubstanţierea –
credinţa că suferinţa umană era literalmente transformată prin variate ritualuri
terapeutice, chiar dacă pacienţii în sine sau modul lor de viaţă şi
circumstanţele nu se schimbau.
De exemplu, adepţilor credinţei Cognitiv-comportamentale li se promisese
mîntuirea sub forma unei existenţe mai satisfăcătoare, eliberată de suferinţe
dacă aceştia ar fi fost dornici să urmeze rituale precum ”oprirea gîndurilor”, o
activitate care, pînă în acest moment al investigaţiilor pare să fi avut la bază
faptul că pacienţii trebuiau să strige ”stop” sau ”nu” presupuselor gînduri
demonice care le posedau mintea. Deşi lista redactată de etnologii de la situl
arheologic este departe de a fi completă, Interferenţa Arbitrară, Abstracţia
Selectivă, Suprageneralizarea, Catastrofizarea, Compulsia şi Obsesia sînt
doar cîţiva dintre demonii care, conform credinţelor sectei, întunecau gîndirea
umană.
Reprezintă o curiozitate faptul că tehnosubstanţierea a devenit o credinţă
dominantă în diversele culte cu puţin timp înainte de extincţia Terapeuţilor. În
contrast cu alte descoperiri prezentate în acest articol, iese la iveală o mică
întrebare cu privire la veridicitatea acestei afirmaţii, întrucît suportul doveditor
al acesteia a fost găsit la cel mai de suprafaţă nivel al sitului. De exemplu, la
nivelul cel mai superficial, un depozit secret de materiale tipărite a găsit faptul
că numărul de documente de acest gen a crescut dramatic în toate sectele
care propovăduiau credinţa în ”Vorbă”. Aceste secte promiteau mîntuirea
rapidă a oricui era dornic să se supună acestei credinţe sau să urmeze strict
setul de ritualuri ale grupului. Pentru motive încă nedeterminate, aceste secte
erau deseori denumite numai prin acronime (ex. NLP, SFT, EMDR, TFT,
EFT). Probabil că au adoptat această convenţie pentru a sublinia scurta
perioadă de timp în care au crezut că magia lor va da roade. În orice caz, din
cauza devoţiunii acestor ultime grupuri pentru viteză şi tehnică, cercetătorii de
la situl arheologic le-au poreclit culte ale „pragmatismului fără minte”.
Gama de ritualuri folosite de sectele cadranul raţionalist-ritualist seamănă cu
ceea ce practicau religiile de pe Pămînt care credeau în animism sau magie.
De exemplu, unele culte au dezvoltat ceea ce se pot numi incantaţii sau
descîntece. Mai exact, credeau că anume cuvinte sau fraze spuse în maniera
şi ordinea corectă ar putea îmblînzi ”Vorba”. Prin urmare, unul dintre culte
cerea adepţilor să ”presupună că se întîmplă un miracol”33. Alte culte credeau
în atingerea, lovirea sau încurajarea unor mişcări ale diverselor părţi
anatomice. Aceste acţiuni puteau include lovirea anumitor părţi ale feţei,
braţului şi antebraţului sau trecerea degetelor prin faţa pacientului pentru a
induce mişcări voluntare dreapta-stînga ale ochilor. În materialele sursă au
fost găsite avertismente cu privire la consecinţele nedorite ale eventualelor
greşeli în ordinea cuvintelor sau mişcărilor34. Xenoantropologii au raportat
mişcări repetitive similare în cadrul sporturilor care erau la modă în acea
perioadă – în special într-o activitate motorie prelungită denumită basebal – şi
atribuie fără îndoială acest comportament al speciei umane unei predilecţii
panculturale spre superstiţie.

33
Să consderămă următorul citat din fondatorii unuia dintre aceste culte , „În
evul modern [sic], mantia vrăjitorului îl învăluie pe ... practicantul psihoterapiei
... iar dacă vrei să îți crețti eficiența în ceea ce faci ... trebuie să țtii că
magia este ascunsă în utilizarea limbii” (Bandler & Grinder, Pămînt 1975,
p.xiii, 19).
34
De exemplu, cultul care cerea enoriaților să presupună că ”s-a întîmplat un
miracol” a definit acest descîntec ca „piesa de rezistență a abordării”,
aducînd în discuție chiar ți pauze „foarte importante” în incantație, astfel
încît magia să aibă efect (de Shazer, Pămînt 1994; G. Miller & de Shazer,
Pămînt 1998).
 *TFT
EFT
EMDR
NLP
SFT

*Terapia cognitiv-
comportamentală

Figura 3: Clasificarea cultelor „pragmatismului fără minte”.

Din nefericire, în ciuda abundenţei de materiale despre cultele
„pragmatismului fără minte”, doar puţine lucruri mai pot fi spuse despre natura
ritualurilor lor. Materialele tipărite examinate pănă acum sînt limitate la
anunţuri despre ”Workshopuri” şi ”Educaţie continuă”. Aparent, acestea erau
adunări speciale ale terapeuţilor similare cu pelerinajele sau întîlnirile
religioase tipice altor culte religioase ale pămîntenilor din acea perioadă35.
Referinţele scripturale găsite (constînd din articole de revistă şi reclame),
promovează puterea excepţională de vindecare a variatelor ritualuri. Lipsa de
informaţie cu privire la forma efectivă şi secvenţa exactă de desfăşurare a
mişcărilor precum şi date despre atenţionările cu privire la pericolele
înspăimîntătoare care îi ameninţau pe neiniţiaţii care le utilizau (de ex.
Terapeuţi al căror drept de practică nu era aprobat de liderii cultului)
sugerează că acestea erau secrete bine păzite. Unii investigatori chiar au
sugerat faptul că începătorii erau puşi să spună un jurămînt prin care să
ateste că nu vor divulga altora modul de desfăşurare al ceremoniilor rituale.
Deşi nu există dovezi certe, se pare că asemenea angajamente erau comune
mai multor grupuri cvasi-religioase ale pămîntenilor, cum ar fi frăţiile din cadrul
colegiilor sau Masonii.

35
Într-un areal al sitului s-au descoperit un număr mare de pliante din hîrtie
velină depozitate în cutii mici ți pătrate (15 cm x 15 cm), anunțînd vizite ale
diferiților predicatori ambulanți în zona respectivă. Inițial, s-a crezut că
aceste cutii făceau parte din serviciul poțtal obițnuit. Dar, din moment ce nu
conțineau alte materiale poțtale, acum se presupune că sînt parte a unei
rețele speciale de crețtere a conțtientizării cultului.
Pînă în acest punct, probabil că cititorii se vor întreba pe bună dreptate de ce
aceste secte au fost categorisite ca fiind raţionale. Probabil, o descriere mult
mai exactă ar fi aceea de grup cu tentă raţionalistă, avînd în vedere faptul că
fiecare dintre aceste culte ale raţionaliştilor au adoptat aproape pe de-a
întregul limbajul şi retorica ştiinţelor exacte populare la acea vreme. De
exemplu, pentru că spre sfîrşitul secolului 20 creierul uman era ţinta multor
cercetări ştiinţifice, cîteva secte au adoptat o terminologie similară neurologiei
pentru a-şi descrie propriile credinţe şi ritualuri. Astfel, ”lipsa de comunicare
între diferitele părţi ale sistemului nervos”, ”activarea bilaterală a meridianelor
energetice”, ”inversarea polarităţii electromagnetice în creier” au trecut ca fiind
descrieri corecte ale funcţiilor creierului – un limbaj pe care chiar şi oamenii
de ştiinţă ai Pămîntului din acea perioadă l-ar fi considerat mai degrabă
neologic decît neurologic. De fapt, tendinţa de a împrumuta o identitate şi un
limbaj pentru a da bine în public, în loc să construiască una proprie, a fost un
fel de pacoste de-a lungul scurtei existenţe a Terapeuţilor. Felul în care
această ”criză de identitate” cronică a contribuit la distrugerea lor este tratat
mai încolo.

*TFT
*TFT
EMD
EFT
R
EMD
NLP
R

(Adlerieni)
*Psihanalitici/Psihodinamici
(Freudieni, Mahlerieni,
Horneyieni)
(Jungieni)

Figura 4. Clasificarea psihoanalitică. * = clasificare majoră

Figura 4 ilustrează clasificarea altor culte incluse în mainstream-ul celor
raţionale şi ulimele care vor fi prezentate în acest raport. Psihanaliştii ar putea
fi în mod corect socotiţi ca fiind Biserica Originală, Sfîntă, Apostolică şi
Catolică a ”Vorbei”. În mod sigur celelalte secte de terapeuţi sînt
descendentele directe şi lineare ale acestui grup şi ale învăţăturilor
fondatorului Psihanaliştilor, Tatăl Sigmund Freud menţionat anterior. Faptul
este confirmat de etnologul pămîntean Robin Lakoff ( Pămînt, 1990) care
recunoaşte la timpul acela că ”Viziunea originală şi briliantă a lui Freud a
îmbrăţişat toate şcolile ale terapiei prin vorbă/conversaţie: înţelegerea faptului
că soluţia este comunicarea”.
 Din motive neînţelese pînă în prezent, secta Psihanaliştilor a dat
naştere conflictului între secte care a dominat domeniul terapiei de-a lungul
scurtei sale existenţe pe planeta Pămînt. Discipolii timpurii, o dată loiali au
început să protesteze împotriva insistenţei lui Freud asupra infailibilităţii
ipotezei sale. Ei erau ofensaţi şi de veneraţia societăţii umane pentru Freud şi
doctrinele sale. Ameninţările cu excomunicarea venite din partea societăţii
care considera principiile freudiene nişte erezii au condus la părăsirea
Bisericii de către protestanţii împotriva Freudianismului care şi-au creat
propriile religii rivale. Acolo unde înainte erau Freudienii, au venit Jungienii,
Adlerienii, Rankienii, Reichienii, Horneyienii, Kleinienii şi Mahlerienii care şi-au
extins curînd graniţele. În mod ironic, doctrina Freudiană prezisese într-
adevăr aceste escrocherii, vicleşuguri şi ostilităţi paricide pentru preluarea
conducerii. Însă, toată această perspicacitate a lui Freud nu a fost suficientă
pentru a stăvili valul de revoltă—un fapt care dovedeşte că toată intuiţia şi
cunoaşterea fiinţei umane nu garantează schimbarea comportamentului
oamenilor.
Ca şi în alte doctrine specifice, dogma fundamentală a credinţei
Freudiene era bazată pe legăturile de înrudidre cu strămoşii—credinţa că vina
pentru suferinţa şi viaţa nefericită pe care o duceau anumite fiinţe umane nu
le aparţinea lor ci strămoşilor lor. Dezlegarea de acest blestem cauzat de
faptele necurate ale strămoşilor de sînge era posibilă dar procesul era
considerat lent şi dificil. Spre deosebire de alte culte rituale din aceeaşi
perioadă, psihanaliştii nu promiteau rezultate imediate. Mai degrabă,
mîntuirea era oferită doar acelor enoriaşi care erau capabili să adopte un stil
de viaţă ascetic religios. Conform cuvintelor unuia dintre liderii grupului,
binecuvîntările zeului ”Vorbă” erau rezervate doar acelor puţini oameni care
”sînt dornici să cheltuiască o cantitate considerabilă de bani şi timp... şi de
asemenea să nu-şi dorească rezultate rapide şi temporare. (Greenson,
Pămînt 1967).” *
*La fel ca în majoritatea teoriilor psihanalitice, părerile despre cît timp ar trebui să
dureze supunerea pacienţilor care cereau eliberarea de probleme, pot fi atribuite fondatorului,
doctorul Sigmund Freud care considera ”neplăcut” acest subiect de discuţie dar care afirma
că acesta era ”întotdeauna un lucru care necesita lungi perioade de timp... mai lungi decît s-
ar fi aşteptat pacientul.(Feud, Pămînt, 1914/1953).”
Aşa cum probabil unii dintre cititorii noştri au dedus, acest accent pe
trăiri în defavoarea practicării unei forme de închinare, plasează acest grup
aproape de sfîrşitul erei Gnostice în cadrul grupului Practicienilor.
Sincer vorbind, în acest moment, popularitatea şi longevitatea sectei
Psihanaliştilor sfidează capacitatea noastră de înţelegere. Dovezile ne indică,
de exemplu, că şi alte fiinţe umane şi-au oferit serviciul acestei secte pentru o
perioadă foarte lungă de timp, dar rezultatele muncii lor sînt îndoielnice.
Cititorii raporturilor anterioare îşi vor reaminti că cercetătorii noştri au aflat
prima dată de existenţa Terapeuţilor studiind o formă de divertisment a
fiinţelor umane din secolul 20 cunoscută sub numele de film –în special
filmele lui Woody Allen, care era foarte loial psihanaliştilor, şi care, în ciuda
faptului că ani de zile a fost un devotat al ştiinţelor analtice, nu numai că nu s-
a oprit din a visa la acest lucru ci din contră, într-un final s-a măritat cu o rudă
de-a sa.
 Cinstit vorbind, nicio dogmă sau confesiune a Terapiei nu a specificat
vreodată precis în ce fel se manifesta ajutorul zeului ”Vorbă”. Terapeuţii erau
mult mai precişi în ce priveşte descrierea păcatelor (pentru toate folosindu-se
termenul de psihopatologie) şi a cererii pentru eliberare de aceste păcate
(tratament) decît în descrierea Raiului (numit sănătate mentală) la care toţi
pacienţii aspirau.*
*Terapeuţii nu au limitat numărul de păcate la 10, conform rutinei
asociate cu cele 4 mari religii dominante ale Pămîntului (Creştinismul,
Iudaismul, Islamismul şi Budismul) ci din contră, există o carte specială
denumită ”Manual Diagnostic şi Statistic al Bolilor Mintale (ediţia 4) care
detaliază în 886 de pagini, peste 300 de boli care necesită intervenţia unui
Terapeut– cuprinzînd totul, de la timiditate pînă la dependenţa de jocuri video.
(Malingering, V65.2).
Descoperirile de la sit demonstrează în mod coerent existenţa unei avalanşe
de avertismente apocaliptice propagate de diverse organizaţii şi secte de
Terapeuţi, avertismente referitoare la natura păcătoasă şi nerecunoscătoare a
rasei umane. Exclusiv de-a lungul unui deceniu, ei susţineau că numeroase
boli de nutriţie, personalităţi multiple, rituale satanice, depresii, deficite de
atenţie şi dependenţe de toate felurile(alcool, droguri, navigare pe Internet
etc.) infectau populaţia umană. Menţionau chiar şi că fiinţe extraterestre
răpeau fiinţe umane pentru a le folosi în diverse experimente.( Această ultimă
descoperire a fost o sursă de amuzament printre cercetătorii de la sit. Ca şi
cum noi, extratereştrii nu am fi avut alte lucruri mai bune de făcut.
Egocentrismul acestei specii umane ne-a amuzat teribil).
Viziunea apocaliptică a Terapeuţilor s-a răspîndit şi la alte secte
individuale. De exemplu, într-un neobişnuit spirit ecumenic, Terapeuţii din
sectele rivale au lăsat la o parte neînţelegerile şi s-au alăturat celorlalţi în
acţiuni colective la colţuri de stradă şi în supermarket-uri care durau zile
întregi ( numite” Zile Naţionale”), aducînd publicului la cunoştinţă cu
devotament despre problemele de mai sus( lucru numit screening pentru boli
psihice) şi chemîndu-i către pocăinţă. (recomandînd tratamente). Efectul pe
care această ”epuizare escatologică” l-a avut asupra dispariţiei Terapeuţilor
este discutat mai încolo.

Cultele Romantice
Sensul pe care l-am dedus, era probabil mai puţin important decît convingerea. Mick Brown (
Pămînt, 1999).
La polul opus al cultelor Raţionale, sînt cultele romantice. Moştenirea
intelectuală a acestor secte poate fi atribuită direct unei mişcări filozofice şi
literare din secolul 18, numită Romantism. Pe scurt, această concepţie a luat
naştere ca o reacţie împotriva Renaşterii(ca o antiteză a ei). Partizanii acestui
punct de vedere ocoleau valori ca obiectivitatea, empirismul şi progresul
universal al umanităţii, şi credeau că ”raţiunea, neajutată şi netemperată de
inspiraţia poetică şi sentimentele umane se transformă într-un lucru urît şi
periculos”(Postman, Pămînt, 1999).
Avînd rădăcini istorice asemănătoare, cultele din acest cluster preferau
perfecţiunea în locul perfectibilităţii rasei umane şi valorificau sentimentele,
intuiţia şi imaginaţia în locul gîndirii raţionale, măsurătorilor şi al obiectivităţii.
Pentru Terapeuţii romantici, adevărata natură şi semnificaţie a ”Vorbei” variau
de la individ la individ şi puteau fi cunoscute doar atunci cînd o ambianţă plină
de iubire şi acceptare totală permitea unei persoane cu adevărat bune la
suflet să citească înăuntrul altei persoane şi să o ajute pe aceasta să se
elibereze de influenţa nefastă şi opresivă a familiei, societăţii şi culturii.
Dintre cultele romantice catalogate pînă acum, niciunul nu ne oferă o
viziune mai clară a valorilor mişcării şi caracteristicilor cultului descrise mai
sus decît grupul Umaniştilor. La fel ca celelalte grupuri de Terapeuţi, acesta
poate fi uşor plasat într-o anume perioadă de timp şi într-un anumit context
datorită evenimentelor petrecute. Acum, ceea ce terapeutul Robert T
Fancher (Pămînt, 1995) spunea, poate fi văzut ca o previziune a dezastrului
acestui grup.
” colile noastre de îngrijire a bolnavilor... nu au fost fondate pe o înţelegere
profundă a lucrurilor... Rezultatele tratamentelor par să aibă foarte puţine
legături cu informaţiile pe care le avem despre structura lor şi despre
mecanismul de acţiune...se cere o expertiză... Am putea înţelege sănătatea
mentală mai bine dacă o explicăm în termeni culturali creaţi special pentru a
suplini nevoile noastre sociale de comunicare.”
În acest fel, aşa cum va fi discutat şi într-un articol următor, psihanaliştii
cu teorii care puneau accentul pe latura sexuală au apărut spre sfîrşitul erei
Victoriene. Pe de altă parte, Behavioriştii, cu interpretarea lor maşinală a
funcţionării fiinţei umane s-au dezvoltat începînd cu Revoluţia Industrială.
Strategic, Terapeuţii, cu mişcările şi strategiile lor secrete de manipulare, au
ieşit la suprafaţă în epoca în care predominau misiunile de spionaj denumită
”Războiul Rece.” În final au apărut Terapeuţii teoriei Cognitive, care puneau
accentul pe creier şi procesarea datelor cognitive, alături de apariţia
computerelor şi răsăritul a ceea ce s-a numit ”Epoca Informaţională”.
În ceea ce-i priveşte, Umaniştii au apărut în anii imediat următori unui
război mondial. Specia umană, după cum a fost dovedit în rapoarte anterioare
(vezi Yaqua& Tekulliwqr, Data Stelară: 4016,4) era o capabilă de incredibile
violenţe. În conflagraţia denumită Al Doile Război Mondial, s-a estimat că şi-
au pierdut viaţa 61 milioane de oameni din 28 de ţări diferite. (Relaţia dintre
dispariţia completă a Terapeuţilor şi incapacitatea lor de a preţui vastul
context cultural în care credinţele şi practicile lor s-au dezvoltat şi au evoluat
este discutată mai tîrziu ; Stokes, Pămînt 2001.)
Acolo unde cultele Raţionale încercau să pună la cale izbăvirea printr-o
serie de paşi logici şi măsurabili, Umaniştii (şi cultele Romantice în general)
erau mai degrabă similari cu antrenorii unor echipe participante la jocul vieţii.
Ei practicau în mod cert ceea ce poate fi numit ”teologia eliberării”, acţionînd
ca misionari care propovăduiau lururi ca : ”Eu sut OK, tu eşti OK. Societatea
şi Marile Corporaţii sînt cele care au probleme.” În templul umanismului, nu
era pretinsă interacţiunea formală cu Terapeutul pentru izbăvirea de păcate;
mai degrabă autosalvarea era modul în care pacienţii trebuiau să se
autoelibereze de influenţa nefastă a societăţii prin ”interacţiunea directă cu
adevăratele lor sentimente”. Dovezile disponibile indică, de exemplu că acest
scop era deseori atins prin trimiterea pacienţilor la purgatoriu pentru a vorbi
unui grup (acţiune denumită şi grupolalie) constituit din persoane care de
asemenea aspiră la automîntuire. În scopul autoacceptării depline, unii
Terapeuţi promovau chiar şi dezbrăcarea de haine –considerate ca un simbol
al influenţei represive a culturii şi societăţii.*
*”În spatele fiecărei idei paranoice zace un grăunte de adevăr. Rapoarte
publicate anterior aduc în discuţie un trend care s-a dezvoltat la sfîrşitul
secolului 20 şi a continuat neîntrerupt pînă la distrugerea completă a culturii
umane şi anume purtatul hainelor inscripţionate cu logo-urile unor anumite
corporaţii. Acest trend s-a dezvoltat foarte mult incluzînd afişarea de reclame
pe automobile şi pe pereţii caselor. În final, tatuarea corpului uman făcea
sigur faptul că reclama respectivă supravieţuia actului reproducerii speciei.”
În astfel de cazuri, 15-20 de oameni goi se întîlneau într-o baie fierbinte şi îşi
masau şi examinau organele genitale unii altora pînă cînd ”precondiţionarea
restrictivă” a societăţii le interzicea asta sau pînă cînd pielea lor devenea prea
ridată pentru a mai continua aceste rituale (Bindrim, Pămînt 1972). Poate
părea evident că acest mod de punere a accentului pe experienţă în
defavoarea practicilor de închinare, plasează Umaniştii spre sfîrşitul epocii
Gnostice în cadrul grupului Practicienilor (vezi Figura5).
Curios este că materialele sursă descoperite în Tel Freud indică faptul
că Terapeuţii, indiferent de credinţele personale sau secta din care făceau
parte, erau mult mai predispuşi să apeleze la un Umanist, atunci cînd aveau
nevoie de ajutor personal. Pe măsură ce ne apropiem de sfîrşitul mileniului II,
studiile arată că însăşi Terapeuţii evitau în mod absolut unele forme de cult—
în special Terapia Cognitiv-Comportamentală—tocmai aceea pe care ei şi
organizaţiile profesionale din care făceau parte o recomandau pacienţilor ca
fiind ”singura terapie certificată şi validată ştiinţific”. *Asocierea frecventă a ştiinţei
şi empirismului cu Terapia Cognitiv Comportamentală a dus la sugestia unor cercetători de a
da acestei secte numele de ”Prima Biserică Cognitiv-Comportamentală” sau ”Grupul
Scientologilor cognitiv-behaviorişti”.
Această aparentă ipocrizie: ”fă ceea ce spun eu, nu ceea ce fac eu” poate fi
atribuită potenţialei apariţii a doctrinei umaniste numită ”recepţia imaculată”—
care înseamnă că pacienţii sînt absolviţi de păcate, nemaicontînd cine sînt ei
şi ceea ce au făcut în trecut. Legat de aceasta, cităm cuvintele unui foarte
popular şi vizionar lider umanist, Carl Rogers ”Terapeutul... evită orice
comportament critic şi nu judecă pacientul nici pe faţă, nici în gîndurile
sale...nu îşi exprimă dezaprobarea... acceptă spusele pacientului în mod
cinstit.. şi crede în totalitate în resursele pe care le are clientul pentru...
schimbarea în bine”.
Conform lui Meador şi Rogers (Pămînt 1979), o relaţie caldă,
respectuoasă şi agreabilă a pacientului cu terapeutul, îi permite lui ”Vorbă” să
elibereze ”o capacitate deja existentă într-un individ potenţial competent”.
 *TFT
EFT
EMD
R

*CB

*Umanițti
(Adlerieni)
(Rogerieni,Maslowien
i) *Psihanalitici/Psihodinamici
(Freudieni,Mahlerieni,Horne
yieni)

Figura5.
Dovezile puse cap la cap de cercetătorii de la sit, indică faptul că scrierile
Terapeuţilor aparţinînd tuturor sectelor promovează consecvent puterea de
vindecare nemaipomenită a relaţiei terapeutice. Multe serii de rezultate (
cunoscute sub numele de ”Biblii” sau ”Cărţi de buzunar”) obţinute în urma
unor ceremonii speciale ale terapeuţilor (numite experimente sau studii) arată
că nu există altă cale mai bună de a obţine binecuvîntarea ”Vorbei”, decît
această relaţie terapeut- pacient. Este interesant faptul că Rogers (Pămînt,
1951) a prevăzut obţinerea acestor rezultate declarînd cu mult timp înainte de
efectuarea studiilor că terapeutul care ”încearcă să utilizeze o ’metodă’, nu va
avea succes”.
 *Gestalt
Narativi
Ericksonieni
Terapie de Familie

*Transperson

Figura 6.
Pe axa Practicienilor, la polul opus al cultelor Gnostic-romantice se află
cultele romantico-rituale.(Vezi Figura6). Din păcate, în prezent ştim mult mai
puţin despre aceste culte decît ştim depre cultele din celelalte 3 cadrane ale
axei, deoarece ciclurile de viaţă ale acestor culte au fost mult mai reduse.
Deducţiile pe baza unor studii publicate de etnomuzicologii culturii pop de la
sfîrşitul secolului 20, aceste secte ar putea fi echivalentul terapeutic al ”hitului
minune”. Acest lucru se referă la analogia cu trupele muzicale care urcă
vertiginos în topuri cu un hit apoi dispar la fel de repede şi apoi nu se mai ştie
nimic despre ele. De exemplu, confesiunea Terapeuţilor de familie şi-au
organizat biserica lor separată, bazată exclusiv pe adunarea membrilor unei
familii în cadrul unei ceremonii de cult! Mai există numeroase alte exemple,
inclusiv un grup care se închina unui scaun gol (Terapeuţii Gestalt), alt grup
de Terapeuţi care le vorbeau pacienţilor în parabole complicate pînă cînd
pacienţii ori adormeau, ori erau eliberaţi de suferinţe (Hipnoterapia
Ericksoniană) precum şi unii terapeuţi care îşi sfătuiau pacienţii să continue
să păcătuiască şi chiar să-ţi exagereze păcatele ( Terapia Paradoxală)!
Descoperirea recentă a unei mici serii de manuscrise secrete ale unei
secte denumită Terapeuţii Narativi ne-a dat iniţial speranţe că ne-am putea
construi o imagine mai detaliată asupra cel puţin unuia dintre cultele romantic-
rituale. Însă, limbajul special utilizat în aceste materiale ne-a zădărnicit toate
încercările de traducere. S-au făcut planuri pentru organizarea unei expediţii
anul următor în Continentul 10 (cunoscut la acea vreme sub denumirea
”țările de jos”—o dovadă a faptului ca acest cult nu putea suferi
Eurocentrismul), unde se crede că secta s-a mutat pentru a se feri de
asupririle celorlaltor secte şi de atitudinea opresivă a lumii în general. În mod
promiţător, săpăturile din Continentul 10 vor duce la descoperirea unei pietre
Rosetta, care ne va ajuta să descifrăm codul pe care membrii sectei îl
foloseau pentru a comunica unul cu altul.

ÎNFLORIREA țI DECĂDEREA COMUNITĂțII TERAPEUțILOR

”Nu fiţi prea profunzi în analizarea istoriei, de cele mai multe ori, cauzele sînt foarte
superficiale”. Ralph Waldo Emerson (Pămînt, 1990).
”Mai mult ca oricînd în istoria ei, omenirea se află la o răscruce. Un drum conduce către
deznădejde şi totală lipsă de speranţă. Altul, la extincţie totală. Rugaţi-vă să facem alegea
corectă.” –Woody Allen (Pămînt, 1990).
Iniţial, s-a crezut că Terapeuţii au dispărut în acelaşi cataclism planetar
care a cauzat extincţia speciei umane (denumiţi de pămînteni homo sapiens).
Aşa cum a fost detaliat în alt articol (Xzud & W9.6, Data stelară : 4908,2), o
cometă a lovit Continetul 6 (cunoscut sub numele de Europa) undeva în
secolul 23 conform timpului pămîntenilor.(Data stelară aproximativă: 3800).
Diametrul estimativ al cometei este 3.5 kilometri pămînteni. O singură
explozie a distrus toţi locuitorii Continentelor 6, 1.5,1.0,3 şi 5 (cunoscute sub
numele de Europa, Africa Centrală şi de Nord, subcontinentul Arab şi cîteva
părţi din Asia). Nori distrugători de flăcări, furtuni de foc şi erupţii vulcanice în
combinaţie cu schimbarea axei planetare au fost consecinţele ciocnirii care au
finalizat distrugerea tuturor formelor majore de viaţă inclusiv oameni, de-a
lungul a 2 ani de la impact.
Cercetări amănunţite au dovedit că Terapeuţii au încetat să mai fie
prezenţi printre pămînteni cu mult înainte de distrugerea completă a speciei,
datorită catastrofei menţionate mai sus. În expunerea care urmează, vom
examina dispariţia Terapeuţilor luînd în considerare mai multe cauze bine
cunoscute ale extincţiei în general cum ar fi: a)schimbările climatice şi ale
mediului înconjurător, b)suprapopularea/distrugerea habitatelor/epuizarea
resurselor naturale/competiţia ecologică şi c)asimilaţia şi recombinarea
genetică. Autorii recunosc că ipotezele şi presupunerile predomină mai mult
secţiunea următoare a expunerii decît în restul raportului. Însă orice concluzie
la care am ajuns prin presupuneri, este legată cît se poate de strîns de
dovezile palpabile descoperite prin săpături. În zone în care datele sînt mai
mult decît incomplete, ne-am ghidat după experienţa acumulată. Am subliniat
însă în text acele concluzii bazate pe speculaţii.

Schimbările climatice şi ale mediului înconjurător

Dinozaurii.. erau mai puţin maleabili. Ei au mai suferit schimbări de-a lungul crizelor ecologice
precedente dar, de data aceasta eforturile au fost copleşitoare. –John Noble Wilford
(Pămînt,1985)
Indiferent dacă sînt bruşte sau treptate, schimbările climatice şi ale
mediului în care o anumită specie apare şi se dezvoltă sînt cauze
recunoscute ale extincţiei. Chiar şi o mică schimbare a acestor variabile poate
afecta dramatic supravieţuirea. De exemplu, arheologilor le-a luat ani întregi
să aducă la suprafaţă rămăşiţele cîtorva oraşe ale Coastei de Vest a
Continentului 7. Pe scurt, studiile lor indică faptul că datorită încălzirii globale
care a cauzat creşterea temperaturilor la Polii Pămîntului, încălzire cauzată la
rîndul ei de poluare, s-a ridicat nivelul oceanului şi acele zone au fost şterse
de pe suprafaţa pămîntului de către inundaţii catastrofale. Locuitorii planetei
aflaseră însă care ar putea fi consecinţele încălzirii globale, precum şi cauzele
acesteia cu mult înainte de acest impact devastator al ei asupra mediului.
Însă,eforturile care puteau fi făcute pentru rezolvarea acestei probleme au
fost zădărnicite de numeroasele discuţii asupra celei mai bune metode de a
face faţă ameninţărilor, cei mai bine pregătiţi oameni pentru a face un plan de
atac şi de multele dezbateri despre cum ar trebui organizată operaţiunea de
luptă împotriva încălzirii globale. Acest mod opac de a vedea lucrurile, după
cum vom arăta mai încolo, a fost de asemenea implicat în declinul şi
prăbuşirea comunităţii Terapeuţilor.
Descoperirile de la Tel Freud ne oferă dovezi puternice asupra unei
răciri considerabile a atmosferei Terestre, începînd cu mijlocul deceniului 8 al
secolului 20 într-o perioadă în care Terapeuţii îşi desfăşurau activitatea. La
acea vreme, climatul prielnic de acceptare socială cu care ei erau obişnuiţi a
suferit o schimbare bruscă. Pe scurt, adepţii şi suporterii serviciilor terapeutice
de toate felurile, cîndva amiabili şi toleranţi au devenit deodată ostili. Suportul
financiar s-a diminuat considerabil şi privilegiile de a lua parte la ritualurile de
cult au fost dramatic restrînse. Pînă în deceniul 9, întregul grup a fost atras
într-un fel de Eră glaciară economică, a cărei evoluţie a erodat dramatic
peisajul Terapeutic odată fertil.
Pentru a putea înţelege de ce a fost declanşată această schimbare
dramatică, analizaţi o scurtă istorie a înfiinţării serviciilor terapeutice. La
început, Terapeuţii ca şi preoţii celorlaltor religii de pe Pămînt erau în principal
sponsorizaţi de enoriaşii (pacienţii) lor ( contribuţie din fondurile lor
personale). În mod evident, acest gen de desfăşurare a lucrurilor tindea să
ofere accesul la serviciile Terapeuţilor doar membrilor privilegiaţi ai societăţii.
Cu timpul, creşterea popularităţii şi legitimităţii ”Vorbei” printre oamenii simpli,
a făcut ca statul şi guvernele naţionale să le ofere sprijin financiar
Terapeuţilor. (încă se dezbate la Tel Freud această protecţie a guvernului
face ca Terapeuţii să fie ultima formă de religie sponsorizată de stat).
Fondurile erau de asemena oferite de o entitate numită ”Companie de
asigurări” sau ”Al treilea partid”. În acest sistem economic, pacienţii sau
angajatorul pacienţilor plătea rate băneşti unei companii sau partid în
schimbul promisiunii ca această companie să plătească un terapeut care să-l
invoce pe ”Vorbă” atunci cînd era nevoie.
Decceniile 7 şi 8 dau startul ”Epocii de aur a împrumuturilor”. În
această perioadă, Guvernul, Companiile de Asigurări şi alţi plătitori din Al
Treilea Partid, le furnizau Terapeuţilor fonduri impresionante pentru ca aceştia
să se ocupe de numărul crescut de probleme ale pacienţilor. Lista oficială de
probleme care cereau intervenţia unui terapeut—numită Manualul Diagnostic
şi Statistic al Bolilor Mintale—s-a dublat în lungime! Rezolvarea anumitor
probleme care mai demult aparţineau în exclusivitate altor instituţii sociale
(Biserica, sistemul juridic, căsătoria, familia) a fost pusă în apanajul
Terapeuţilor care deveneau din ce în ce mai influenţi în societate. Foarte
puţine probleme se aflau în afara puterii de acţiune a ”Vorbei”.*Dacă aveţi îndoieli
asupra celor expuse, puteţi lua în calcul spusele a doi Terapeuţi influenţi: ”Orice spune sau
face un pacient, inclusiv ceea ce spune şi face ca şi component al unui sistem social este
inclus în sfera de activitate a Terapeutului”
Această dominaţie extinsă a Terapeuţilor, i-a făcut pe cei care plăteau
pentru servicii să se întrebe: care era dovada clară că ”Vorbă” ne ajută? Cît
de multă ”Vorbă” ne trebuie? ți care sînt calificările de care cineva are nevoie
pentru a putea invoca ”Vorba” cu succes? Terapeuţii au răspuns la aceste
întrebări cu ameninţarea că asemenea nedumeriri prevestesc venirea Marelui
”Anti-Vorbă” (mai este cunoscut sub denumiri variate ca ”Asistenţă socială”,
”Centrul de cercetare şi evaluare a serviciilor de sănătate”,”Comisia pentru
acreditarea organizaţiilor de sănătate”, CARF, etc), o bestie care ar fi vrut ca
toţi—mici sau mari, bogaţi sau săraci—să aibă tatuat pe frunte numărul HCFA
1500 (Health Care Financing Organization). Folosind cuvinte ca,
preautorizare, evaluare de cazuri, ghiduri de tratament şi îmbunătăţirea
calităţii, creatura a cărei venire au prevestit-o Terapeuţii va oferi din ce în ce
mai puţin societăţii şi va păstra din ce în ce mai mult pentru sine. Toţi vor
avea de suferit, au avertizat ei.
Pasiunea care răzbate din manuscrisele acelei perioade este
zdrobitoare. Însă, această apocalipsă prezisă de Terapeuţi nu a avut loc. În
ciuda afirmaţiilor lor, reducerea practicilor şi ritualurilor de cult nu a cauzat o
epidemie de boli mintale şi comportamentale după cum ameninţa grupul ci din
contră, neadeverirea previziunilor escatologice a dus la pierderea credibilităţii
Terapeuţilor. Cel mai important fapt este acela că şi favorurile furnizorilor de
fonduri au încetat, iar aceste fonduri erau necesare pentru supravieţuirea
mişcării terapeutice. Dar chiar dacă schimbarea climatului economic pare să fi
avut un impact major asupra comunităţii Terapeuţilor, cercetările indică faptul
că aceasta este mai degrabă un simptom decît o cauză a decăderii lor.
Suprapopularea
”Avem foarte puţine cereri de livrare”. B.J. Hunnicut, M*A*S*H*
Cercetările din bioştiinţe indică faptul că probabilitatea extincţiei
depinde atît de mărimea populaţiilor cît şi de detalii demografice precum
raportul dintre natalitate şi mortalitate, raportul dintre sexe (masculin/feminin)
şi vîrstele populaţiei. În timp ce toate celelalte variabile rămîn constante,
grupurile cu rate mai mari ale natalităţii, cu mai multe entităţi de sex feminin şi
cu un raport asimetric al vîrstelor (de exemplu mai mulţi tineri decît bătrîni),
depăşesc rapid capacitatea mediului lor natural de a-i susţine. Rezultatul este
distrugerea habitatului, epuizarea resurselor naturale şi competiţia ecologică,
toate acestea ameninţînd supravieţuirea pe termen lung a grupului respectiv.
Echipele de la sit au adunat dovezile existente cu privire la faptul că
suprapopularea a jucat un rol principal în declinul şi dispariţia comunităţii
Terapeutice, avînd în vedere datele despre 3 mari categorii de Terapeuţi—
care erau despărţite oarecum similar ca şi religiile existente la acel moment
pe Pămînt: Creştinismul, Islamismul, Hinduismul şi Budismul. Între deceniile 4
şi 7 ale secolului 20, numărul de psihologi a crescut cu mai mult de 1.100% ,
iar numărul de psihiatri cu 760% (Herman, Pămînt 1995). Această
extraordinară creştere a continuat numai pînă în perioada ”Epocii de aur a
împrumuturilor”(deceniile 7 şi 8), epocă în care numărul de asistenţi sociali s-
a triplat, numărul de psihologi s-a dublat iar numărul de psihiatri a crescut cu
25%. De la mijlocul deceniului 8 şi mai tîrziu, psihologii şi-au dublat numărul la
fiecare 10 ani, asistenţii sociali la fiecare 14 ani, iar psihiatrii la fiecare 20 de
ani (Dawes, Pămînt 1994). Acest lucru este şocant dar adevărat.
În acelaşi timp, noi programe au fost lansate şi noi discipline au fost
create pentru a satisface creşterea cererilor persoanelor care doreau să
poarte mantia de Terapeut. Terapeuţi de cuplu, Terapeuţi care tratau prin
muzică şi artă, consilieri pentru vicii, consilieri pastorali, Terapeuţi spirituali şi
transpersonali, consilieri profesionali şi mulţi alţii s-au alăturat vechilor grupuri
de Terapeuţi-Psihiatri, Psihologi şi Asistenţi Sociali. Numai în deceniul 8,
numărul de oameni calificaţi care se puteau autodeclara Terapeuţi a crescut
cu 275% (Duncan & Miller, Pămînt 2000). Fiecare grup de terapeuţi nou
apărut şi-a creat noi practici şi a căutat să accentueze diferenţele faţă de
celelalte grupuri. Fiecare nou grup de terapeuţi credea că este unic şi că este
cel mai bun dintre toate în invocarea puterii Vorbei.
Judecînd după dovezile de la sit studiate pînă acum, se pare că
întregul grup al Terapeuţilor nu a apreciat nicio clipă consecinţele acestei
creşteri dramatice a numărului de Terapeuţi prin urmare nici măcar unul dintre
ei nu s-a gîndit la o metodă de a face această creştere să înceteze. O
asemenea lipsă de prevedere este incredibilă avănd în vedere faptul că
pentru a estima impactul unei asemenea expansiuni asupra supravieţuirii
grupului erau necesare nişte calcule statistice simple. (J Brown, Dreis &
Nace, Pămînt 1999). De exemplu, să analizăm datele demografice pentru
Continentul 7. Dovezile de la Tel Freud indică faptul că la începutul mileniului
III, existau aproximativ 400 000 de terapeuţi calificaţi, într-o ţară cu 260 000
000 potenţiali pacienţi. Dacă 10% din populaţia totală ar fi apelat la serviciile
de terapie în orice perioadă a unui an—o aproximare foarte generoasă bazată
pe dovezile de la sit arată că rata de apel la serviciile de terapie era
aproximativ 5-7% --- ar fi trebuit să fie în total 26 000 000 de pacienţi sau 65
de pacienţi/terapeut/an. Un terapeut full-time care primeşte 30 de pacienţi pe
săptămînă, în cele 48 de săptămîni ale anului ar fi fost capabil să asigure 30x
48 sau 1440 de ore totale de serviciu pe an. Făcînd presupunerea generală
că fiecare pacient ar necesita aproximativ 12 şedinţe de terapie—numărul
mediu, aşa cum apare în dovezi era de fapt în medie 6—atunci fiecare
terapeut ar fi trebuit să invoce Vorba pentru 120 de cazuri pe an
(1440/12=120). Dacă numărul de pacienţi calculat anual pentru fiecare
Terapeut (65) este împărţit la capacitatea anuală a fiecărui terapeut de a
invoca Vorba (120), rezultatele arată că în acel moment, Terapeuţii se
multiplicau ca iepurii ajungînd la un număr dublu faţă de acela pe care mediul
lor de viaţă l-ar fi putut suporta!
Acest număr excesiv de terapeuţi a avut consecinţe nefaste, dacă nu
chiar tragice. Competiţia ecologică s-a accentuat proporţional cu diminuarea
resurselor naturale. Neînţelegerile între sectele de terapeuţi s-au intensificat
pe măsură ce fiecare grup încerca să-şi extindă practicile pe un teritoriu mai
larg al mediului de activitate aflat şi aşa într-o continuă criză de spaţiu,
încercînd să domine celelalte grupuri. Prin urmare, psihologii se luptau cu
psihiatrii pentru dreptul de a prescrie poţiuni magice şi pilule care pînă nu
demult aparţinea doar medicilor şi celor din Industria Elixirurilor (*farmacişti).
În acelaşi timp, Terapeuţii pentru combaterea dependenţei de alcool şi
droguri, consilierii profesionali şi Terapeuţii de cuplu se luptau pentru
independenţă într-un război de gherilă cu Asistenţii Sociali şi Psihologii.
Între timp, obţinerea fondurilor a început să devină o povară pentru
terapeuţi întrucît veniturile lor au scăzut cu mai mult de 50% între deceniile 9
şi 10. Cu cîştigurile diminuate şi cu atîţia terapeuţi care se luptau pentru
supremaţie, condiţiile au început să-i favorizeze mai mult pe clienţi decît pe
terapeuţi. Prin urmare, unii Terapeuţi au încercat să găsească alte surse de
venit (de exemplu în cadrul unei alte meserii care se chema ”agent de
vînzări”). Alţii au încercat să rămînă în domeniul terapiei. Dintre acceştia,
cîţiva au abandonat Statul şi suportul oferit de Asigurări, în favoarea vechiului
sistem ”out of pocket”(contribuţiile pacienţilor). În acelaţi timp, alţi terapeuţi au
devenit ”consilieri personali” ai persoanelor importante din politică şi industrie,
părăsind vechiul sistem. Pentru o vreme, aceste practici de boutique au fost
ca o oază pe terenul terapiei şi aşa devenit foarte arid. Însă, cu trecerea
timpului, terapeuţii au ajuns să fie mult mai mulţi decît pacienţi sau oameni
importanţi din afaceri/politică dornici să plătească pentru invocarea lui Vorbă.
Balonul de săpun al optimismului urma să se spargă curînd.
De asemenea, pînă în această perioadă, procentul terapeuţilor de sex
feminin a crescut îngrijorător, dezechilibrînd balanţa masculin/feminin în
cadrul grupului Terapeuţilor. Terapeuţii bărbaţi au început să abandoneze
”masa”, căutînd alte zone mai bune de activitate. Conform dovezilor din alte
situri, invazia femeilor în domeniul terapiei urmată de exodul bărbaţilor
terapeuţi a dus la o scădere generală a veniturilor, deoarece, din motive
necunoscute, pămîntenii nu plăteau femeile la fel de bine cum plăteau
bărbaţii, deşi acestea făceau aceeaşi muncă, de la treburi de secretariat pînă
la medicină.* Speculaţiile spun că bărbaţilor acestei specii le plăcea să le facă fericite pe
femei, în timp ce, femeilor le plăcea să se autosacrifice: prin urmare au început să le
plătească mai puţin pentru ca ele să fie fericite.
Mai adăugăm că numărul de terapeuţi cu experienţă, atît bărbaţi cît şi femei a
început să scadă, întregul domeniu începînd să fie invadat de cei foarte tineri.
Din acest punct, terapeuţii nu şi-au mai recăpătat niciodată gloria precedentă.
Astfel, o dată ce spirala declinului a fost pusă în mişcare, numărul lor a
început să scadă.

Asimilaţia şi recombinarea genetică

”Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un
Dumnezeu gelos.” Exodul 20:5
Într-un final, speciile mai pot sfîrşi sau prin a fi asimilate de un grup mai
mare şi mai puternic sau printr-un proces numit ”recombinare genetică”.
Majoritatea cititorilor sînt familiarizaţi cu primul termen, în mod uzual fiind
cunoscut sub numele de selecţie naturală, dar s-ar putea să nu fie informaţi
cu privire la cel de-al doilea. Pe scurt, recombinarea se referă la mutaţii
întîmplătoare în codul genetic, mutaţii care au loc în timpul reproducerii.
Populaţiile mici şi izolate sînt în mod special predispuse la acest proces
pentru că genele lor slabe riscă acumularea unor mutaţii dăunătoare a căror
consecinţă este reducerea capacităţii reproductive a populaţiei. Incapabilă să
se mai reproducă, specia moare. În ce priveşte cercetarea dispariţiei
terapeuţilor, vom lua în calcul ambele procese.
 Luăm prima dată în vedere recombinarea genetică (cunoscută de
terapeuţi sub numele de peer review). Aşa cum am notat mai devreme,
numărul de secte catalogate pînă acum este undeva între 250 şi 400. Acest
lucru depinde de felul în care grupurile sînt numărate, unii estimează că erau
mult mai multe – peste 1100 (S. Miller, Duncan & Hubble, Pămînt, 1997)!
Acest număr mare de grupuri ar fi suficient de mare pentru a preveni
acumularea mutaţiilor periculoase dacă între grupuri s-ar fi produs o
reproducere încrucişată a genelor. Însă, după cum am spus mai devreme,
variatele culte şi grupuri aveau tendinţa de a nu se amesteca între ele. În mod
cert, membrii care încălcau acest postulat riscau să aibă litera E- de la
eclectic- atîrnată în jurul gîtului pentru ca toţi ceilalţi să vadă cît de trădători
sînt. ți mai rău, ei riscau expulzarea din grup şi izolarea profesională pe
viaţă.
Unii dintre exilaţi s-au regrupat sub banner-ul numit integrare,
promovînd acceptarea diferenţelor interumane. Alţi terapeuţi exilaţi au căutat
să-şi creeze o comunitate în cadrul unor alte acţiuni şi publicaţii. În ciuda
potenţialului imens al reproducerii încrucişate de gene pe care îl aveau
Terapeuţii, niciuna din secte nu a dorit să introducă variaţia necesară pentru
ca genele să evolueze. Prin urmare, într-un timp relativ scurt, inclusiv
mişcarea de integrare a devenit doar un alt cult izolat şi exclusivist cu
doctrinele lui distincte, cu o scriptură oficială de care se ocupau membrii cu
cea mai mare experienţă, un alt cult pentru care noii membri trebuiau să aibă
atestate.
Pentru o scurtă perioadă, un grup inovator, nonsectarian a adunat
adepţi avînd mesajul că toate confesiunile şi toate cultele terapeutice
însemnau de fapt acelaşi lucru. În final, cu toate că acesta şi alte eforturi de a
aboli confesiunile au eşuat în a inspira foarte multă pasiune celor care căutau
perspective noi, suporteri individuali au receptat şi dus mai departe mesajul
că părerile şi credinţele lor personale erau la fel de bune ca şi altele, deci
nicio delimitare a cultelor şi practicilor nu mai era necesară.Cu timpul, lipsa de
recombinare genetică a redus capacitatea de reproducere a speciei
Terapeuţilor. Prin urmare, sectele terapeutice au eşuat în a atrage şi menţine
adepţi ale căror diferenţe de gîndire ar fi putut creşte şi menţine popularitatea
grupului care ar fi putut fi capabil astfel să mai atragă şi alţi adepţi. Într-un
sfîrşit diferite confesiuni au început să se stingă- majoritatea în timpul evoluţiei
unei singure generaţii!
După cum a fost specificat la începutul acestei secţiuni a raportului,
asimilaţia a jucat de asemenea un rol în declinul şi dispariţia Terapeuţilor.
Informaţiile puse cap la cap indică faptul că acest proces distructiv a fost pus
în mişcare în două moduri. Primul este acela că terapeuţii au fost victimele
propriului lor succes. Un public iniţial sceptic a fost convins foarte repede de
puterea zeului Vorbă. Cu timpul, Terapeuţii au pierdut controlul forţelor pe
care ei însuşi le promovau. Terapia individuală şi terapia de grup au dat
startul unor show-uri de Vorbă( talk show), emisiuni de Vorbă la radio (talk
radio), autoVorbă şi chiar o formă diminutivă a zeităţii Vorbă, denumită Chat
putea fi accesată anonim printr-o reţea extinsă de computere denumită
Internet.Procesul a luat o aşa amploare încît oricine, inclusiv o mamă şomeră
locuind într-un oraş anonim putea să invoce puterile vindecătoare ale lui
Vorbă printr-un program de calculator. Pe scurt, oamenii utilizau putereau lui
Vorbă doar că nu o mai făceau cu ajutorul unui Terapeut.
Existenţa unei crize de identitate care a lovit comunitatea Terapeuţilor
de-a lungul istoriei sale, a grăbit procesul asimilării. Deşi trecuseră 100 de ani
pămînteni de la fondarea grupului ”Terapeuţii”, psihologii—recunoscuţi legal
ca fiind reprezentanţii lui Vorbă de către majoritatea statelor şi naţiunilor—
încă dezbăteau subiectul ”Ce este acela un psiholog?”(Benjamin, Pămînt,
2001)! Neavînd o identitate certă, terapeuţii au început să se revolte precum
adolescenţii împotriva instituţiilor sociale existente. Credinţe şi practici vechi,
tradiţionale, care dădeau sens existenţei pentru milioane de oameni au fost
supuse unor critici aspre. De exemplu, Freud numea religia ”iluzorie”
adăugînd că ”tot acest domeniu este în mod evident atît de infantil...este
dureros să te gîndeşti că marea majoritate a moralelor nu vor fi niciodată
capabile să se ridice deasupra acestui punct de vedere”.(citat de Johnes,
Pămînt 1957). Aproximativ o jumătate de secol mai tîrziu, fondatorul unei alte
secte populare, Albert Ellis a afilmat că sănătatea mentală era ”antitetică
religiei” pentru că, ”religiozitatea este în cea mai mare parte
masochism”(Ellis,Pămînt 1962)! O chemare către ”ieşi din sistemul religios
organizat. Nu contează care.”(Murray, Pămînt 2001) atestată la întîlnirea
anuală a Asociaţiei Americane de Psihologie indică faptul că această ostilitate
adolescentină faţă de religie şi autoritate era încă prezentă la începutul noului
mileniu.
Terapeuţii încercau de asemenea să-şi înfrîngă sentimentele de
inferioritate imitînd alte culte pe care le admirau. Prin urmare teoriile, limbajul
şi comportamentul biologilor evoluţionişti,criticilor literari şi de artă, budiştilor
Zen, teoreticienilor haosului, fizicienilor şi aşa mai departe au fost imitate la un
moment dat. Spre sfîrşitul existenţei lor, Terapeuţii au început să fie treptat
pasionaţi de domeniul medicinii. Documentele din acea perioadă reliefează o
pasiune crescîndă pentru utilizarea limbajului şi terminologiei medicale.
Începînd cu psihologii, un număr crescut de terapeuţi au adoptat chiar titlul de
”doctor”. Deşi cei din domeniul medicinii dispreţuiau puterea Vorbei, se pare
că Terapeuţii au îmbrăţişat domeniul biologiei cu pasiune, prima dată
încurajînd, apoi obligînd membrii să-şi supună pacienţii unei comuniuni cu
zeul medicinii.
Toate referinţele la Terapeuţi ca grup separat şi distinct încetează în
acest punct al înregistrărilor arheologice. Din acest motiv, vom concluziona că
terapeuţii au fost pur şi simplu asimilaţi de domeniul medicinii. Cîteva
descoperiri susţin acest lucru. În primul rînd există dovada clară şi
convingătoare a existenţei datelor din domeniul medicinii în cel mai înalt strat
geologic (cele mai recente perioade din înregistrările arheologice). În al doilea
rînd, în ciuda ameninţărilor propriilor lor cercetători cum că ”dovezile
ştiinţifice... arată că psihoterapia este incompatibilă cu domeniul medical şi
că... medicalizarea psihoterapiei va distruge terapia prin vorbă, aceasta fiind
un tratament benefic al problemelor psihologice şi sociale”(Wampold, Pămînt
2001), mulţi lideri ai Terapeuţilor au fost împinşi spre renunţarea la a găsi un
scop şi sens unic şi original şi s-au îngropat în identitatea bine stabilită şi
conturată a domeniului medical. ți în final, unul dintre membrii vizionari ai
grupului, Nostradamus Cummings, a prezis că începînd din anul 2001 pe
Pămînt, terapeuţii viitorului vor deveni menajerii medicinii, petrecîndu-şi
”majoritatea timpului... la conducerea unor grupuri psihoeducaţionale... create
pentru oameni cu... probleme extrem de frustrante pentru medicii propriu-zişi.”

SUMAR
”Dacă pantoful îţi vine bine, loveşte-te cu el”- Gloria Stivick, All in the Family
Înfuriaţi-vă împotriva morţii luminii- Dylan Thomas, ”Nu Spuneţi Uşor Noapte Bună”

Raportul actual prezintă ultimele descoperiri cu privire la Terapeuţi, un

grup cvasi-religios de pe Pămînt. Grupul a luat fiinţă la sfîrşitul secolului 19,
oferind soluţii străvechi problemelor populaţiei sau segmentelor din populaţie
ale căror dificultăţi sau probleme nu puteau fi rezolvate de către religia
tradiţională. Dovezile culese pînă în acest moment sugerează faptul că acest
grup s-a bucurat de o scurtă perioadă de influenţă în societatea umană,
înainte să sucombe din cauza efectelor suprapopulării, competiţiei ecologice,
asimilării şi recombinării genetice.
Deşi rolul oficial al arheologilor şi etnologilor este acela de a reconstrui,
compara şi analiza culturi şi civilizaţii pierdute, ne-am gîndit să analizăm şi
felul în care Terapeuţii au încercat să rezolve problemele care au dus la
extincţia lor ca grup şi să ne punem cîteva întrebări. De exemplu, ce s-ar fi
întîmplat dacă terapeuţii ar fi fost capabili să acorde atenţie cercetărilor lor,
care arătau faptul că exista o foarte mică diferenţă între concepţiile diferitelor
secte? Dacă relaţia cu clienţii era o posibilă cheie de salvare? Ar fi fost
terapeuţii din diferitele secte capabili să se adune şi să creeze o viziune şi o
mişcare comună? Ar fi putut acest lucru să învingă criza de identitate a
întregului grup? S-ar fi putut crea astfel un mediu de existenţă, cu graniţe
certe care să fie suficientă pentru supravieţuirea terapeuţilor? Deşi oamenii
serioşi ar putea considera aceste întrebări ca fiind infantile şi romanţioase,
încercarea de a răspunde la ele nu ar fi nici pe departe inutilă deoarece
răspunsurile ar putea constitui o lecţie pentru oamenii viitorului care ar putea
astfel să evite greşelile trecutului.

POSTSCRIPT
...şi oh, încă ceva...- Peter Falk, Colombo

Ne-ar plăcea să mulţumim în mod special review-erilor şi mai ales editorului al

Journal of Psychotherapy Integration (JPI), Jerry Gold, PhD, pentru
susţinerea publicării unui asemenea articol atipic. Sîntem de asemenea
recunoscători că avem oportunitatea de a răspunde unor întrebări importante
ridicate de către Dr Gold şi review-eri care ar fi fost greu de integrat în text
fiindcă nu am mai fi putut respecta acelaşi stil literar.
Aşa cum v-aţi fi aşteptat, principala întrebare care ni s-a adresat a
fost ”De ce?”. Mai precis, care au fost motivele care ne-au împins să scriem
un asemenea articol şi de ce l-am scris în felul acesta? Ce vrem noi ca
terapeuţii şi cei interesaţi de integrare să înţeleagă din el? ți în final, există
ceva ce acest domeniu al psihoterapiei poate face pentru a evita extincţia
prezisă în articol?
Luînd în ordine întrebările, răspunsul la prima este că am fost
dezamăgiţi de continuarea Balcanizării terapiei şi sîntem foarte pesimişti cu
privire la capacitatea acestui domeniu de a crea o ramură coerentă durabilă a
psihoterapiei. Am urmărit dezbaterile din literatura ştiinţifică actuală şi ne-am
gîndit că am fi avut foarte puţin de cîştigat adăugînd încă un articol academic
în teancul de articole deja scrise pe această temă. Abordînd subiectul într-un
mod diferit, cu umor şi scriind totul din punctul de vedere unui observator
extraterestru naiv care vine din viitor, am sperat să anticipăm perspectiva pe
care acesta o va avea avînd la îndemînă anumite dovezi.
Ce sperăm noi ca terapeuţii şi în special cei interesaţi de integrare
să preia din acest articol? Vrem să înţeleagă că dezbaterile care durează de
decenii întregi asupra unor fapte ca : acest model sau alt model, factori
comuni versus factori specifici, integrare tehnică versus integrare teoretică şi
aşa mai departe pierd esenţialul pentru că se focusează aproape exclusiv pe
mijloace de a obţine rezultate (teorii şi metode) în loc să se focuseze pe
rezultatul terapiei—care este crearea unei schimbări însemnate şi de durată
a personalităţii umane.
Pentru că potenţialii consumatori sînt din ce în ce mai nepăsători cu
privire la cine este cel mai specializat/bun în acest domeniu, ei încep să caute
alte oportunităţi atunci cînd vine vorba de satisfacerea personală. Cercetările
arată că în ultimii 10 ani a crescut fulgerător numărul de oameni care iau
medicamente psihotropice, în timp ce numărul de oameni care merg la
şedinţe de psihoterapie a scăzut cu 30% (Duncan & Miller, 2000). Am putea
atribui acest declin creşterii popularităţii produselor farmaceutice datorită
publicităţii dar studiile sugerează altceva şi anume faptul că 76% dintre
oameni au identificat lipsa de încredere în rezultatul terapiei ca fiind motivul
principal pentru care nu apelează la serviciile unui terapeut, fapt care
combate vechile idei cu privire la motivele care îi împing pe oameni să nu
apeleze la psihoterapie (exemplu: stigmatizarea socială-53%, durata
tratamentului-59%,lipsa de informaţie-47%).
Exemple numeroase din literatura de business subliniază faptul că
lipsa de clienţi apare atunci cînd afacerea respectivă devine cantonată în
studierea mijloacelor de producţie şi nu se mai focusează pe produsul pe
care trebuie să-l vîndă. Profesorul de Business de la Harvard, Theodore
Levitt(1975) a prezentat felul în care diverse tipuri de industrie, incluzînd totul
de la căi ferate la Holywood suferă o decădere dramatică atunci cînd încep să
confunde metodele de a obţine rezultatul cu rezultatul însuşi. De exemplu,
dezvoltarea industriei televiziunii i-a găsit complet descoperiţi pe marii regizori
de filme care se vedeau mai degrabă lucrînd în continuare în film decît în
entertainment. Prin urmare, numeroase studiouri s-au închis şi mulţi dintre
şefii din industria filmului au pierdut tot ce aveau. Acelaşi lucru s-a întîmplat
cu industria căilor ferate- focusarea pe trenuri şi nu pe transport a făcut ca
majoritatea clienţilor să abandoneze acest mijloc de transport şi să apeleze la
alternative. Rezultatul a fost decăderea acestei industrii şi dezvoltarea
accentuată a industriei aviatice şi a celei de automobile.
 Deşi sună dureros, astfel de exemple şi datele citate mai devreme
sugerează că soarta şi prestigiul psihoterapiei nu sînt predispuse la declin
datorită nevoii sau cererii exagerate ci din contră, datorită faptului că acest
domeniu nu mai este văzut atît de bine pe cît este nevoie. O asemenea ”lipsă
de încredere” votată de potenţialii clienţi ai serviciilor de terapie este greu de
acceptat date fiind decenii de cercetare care arată că un client tratat este în
medie cu 80% mai stabil şi mai mulţumit decît un client netratat.(Assay &
Lambert, 1999). Însă aceasta este percepţia potenţialilor consumatori de
terapie. Credem că asta are puţin de a face cu eşecul în găsirea metodei şi
combinaţiei de teorii şi metode corecte şi mult mai mult de a face cu lipsa
focusării pe rezultatul final al terapiei.
Deci, este ceva ce acest domeniu poate face pentru a evita extincţia
prevăzută în articol? Ca răspuns la această întrebare, trebuie să precizăm
întîi faptul că acest articol nu a adus ca şi concluzie faptul că Terapeuţii au
fost distruşi ci mai degrabă a adus în atenţie ideea că toate referinţele legate
de terapeuţi ca grup separat şi distinct au încetat să existe. Din faptul că am
sfîrşit articolul în acest mod reiese faptul că nu am încercat să citim viitorul
psihoterapie în frunze de ceai ci mai degrabă am încercat să ne exprimăm
preocuparea pentru creşterea medicalizării în acest domeniu. Deşi sîntem de
partea echităţii şi integrării în vastul sistem de sănătate şi îngrijire a
pacienţilor, sîntem preocupaţi de ceea ce pare mai mult o asimilare a
domeniului terapiei de către domeniul medical. Foarte multe discursuri şi
practici profesionale încep să imite modelul medical. Adoptarea în totalitate a
studiilor clinice aleatorii şi a ”Manualului Diagnostic şi Statistic al Bolilor
Mintale” sînt doar 2 exemple ale faptului că acest domeniu începe să fie
absorbit de medicină în loc să fie plasat într-un cadru mai larg al diverselor
domenii medicale.
Prin urmare credem că stabilirea unei identităţi care să cuprindă
istoria şi cercetările unice din domeniul psihoterapiei este primul pas spre
asigurarea supravieţuirii lui. Credem că eşecul unei astfel de strădanii îi va
face pe terapeuţi incapabili de a intra pe domeniul echităţii şi egalităţii, aceştia
rămînînd în permanenţă sub umbra unui statut inferior din cauza căruia au
avut de suferit de la început datorită faptului că au fost întotdeauna priviţi ca
specialişti non-medicali. De asemenea credem că focusarea asupra
beneficiilor terapiei mai mult decît pe terapia propriu-zisă ar putea fi un lucru
foarte bun. S-au făcut unele progrese în acest sens. De exemplu, s-au
dezvoltat cîteva sisteme pentru monitorizarea progreselor clienţilor şi
utilizarea informaţiilor obţinute pentru a spori eficacitatea
tratamentului.(Duncan & Miller, 2000). Un studiu recent arată că acest
feedback creşte şansa unui rezultat favorabil al tratamentului între 0.4 - 0.6%
în cazurile care riscă să aibă un rezultat negativ sau nul, fără niciun fel de
efort referitor la promovarea unui anumit tip de psihoterapie.
Rămîne de văzut în final, dacă acestui articol i se va acorda atenţie sau va
rămîne doar o proverbială ”voce în pustie”, dată fiind tendinţa copleşitoare
către asimilarea terapiei de catre domeniul medical.

REFERINțE
Allen, W. (1980). Side effects. New York: Random House.
Asay, T. P., & Lambert, M. J. (1999). The empirical case for the common factors in therapy: Quantitative findings. In
M. A. Hubble, B. L. Duncan, & S. D. Miller (Eds.), The heart and soul of change: What works in therapy (pp. 33–56).
Washington, DC: American Psychological Association.
Bandler, R., & Grinder, J. (1975). The structure of magic. Palo Alto, CA: Science and Behavior Books.
Benjamin, L. T. (2001). American psychology’s struggles with its curriculum. American Psychologist, 56, 735–742.
Bindrim, P. (1972). Nude marathon group therapy. In A. Bry (Ed.), Inside psychotherapy (pp. 141–162). New York:
Basic.
Breuer, J., & Freud, S. (1895). Studies on hysteria. Leipzig and Vienna: Deuticke.
Brown, J., Dreis, S., & Nace, D. (1999). What really makes a difference in psychotherapy outcome? Why does
managed care want to know? In M. Hubble, B. Duncan, & S. Miller (Eds.), The heart and soul of change: What works
in therapy (pp. 390–406). New York: American Psychological Association.
Brown, M. (1999). The spiritual tourist. New York: Bloomsbury.
Chesterton, G. K. (1933). All I survey. New York: Ayer.
Dawes, R. (1994). House of cards. New York: Free Press.
de Shazer, S. (1994). Words were originally magic. New York: Norton.
Duhl, L., & Leopold, R. (Eds.). (1968). Mental health and urban social policy. San Francisco: Jossey Bass.
Duncan, B., & Miller, S. (2000). The heroic client: Doing client-directed, outcome-informed therapy. San Francisco:
Jossey-Bass.
Ellis, A. (1962). The case against religion: A psychotherapist’s view. New York: Institute for Rational Living.
Emerson, R. W. (1990). On history. In R. Richardson (Ed.), Ralph Waldo Emerson: Selected essays, lectures, and
poems (p. 127). New York: Bantam.
Fancher, R. T. (1995). Cultures of healing: Correcting the image of American mental health
care. New York: Freeman.
Freud, S. (1953). Further recommendations in the technique of psycho-analysis. Recollection, repetition, and
working-through. In E. Jones (Ed.), Sigmund Freud, M. D., LL. D. Collected papers, Volume II (pp. 342–365).
London: Hogarth Press. (Original work published 1914)
Garfield, S., & Bergin, A. E. (Eds.). (1994). Handbook of psychotherapy and behavior change (4th ed.). New York:
Wiley.
Greenson, R. R. (1967). The technique and practice of psychoanalysis (Vol. 1). New York: International University
Press.
Herman, E. (1995). The romance of American psychology. Berkeley: University of California Press.
Jones, E. (1957). The life and work of Sigmund Freud (1919–1939): The last phase. New York: Basic Books.
Kottler, J. (1991). The compleat therapist. San Francisco: Jossey-Bass.
Lakoff, R. (1990). Talking power. New York: Basic.
Lambert, M. J., Whipple, J. L., Smart, D. W., Vermeersch, D. A., Nielsen, S. L., & Hawkins, E. J. (2001). The effects
of providing therapists with feedback on patient progress during psychotherapy: Are outcomes enhanced?
Psychotherapy Research, 11, 49–68.
Levitt, T. (1975, September–October). Marketing myopia. Harvard Business Review, pp.19–31.
Meador, B., & Rogers, C. (1979). Person-centered therapy. In R. Corsini (Ed.), Current psychotherapies (2nd ed., pp.
131–184). Itasca, IL: Peacock.
Miller, G., & de Shazer, S. (1998). Have you heard the latest rumor about . . . ? Solutionfocused therapy as rumor.
Family Process, 37(1), 363–378.
Miller, S. (2000, September 3). Monks wanted. Chicago Tribune, p. 3.
Miller, S., Duncan, B., & Hubble, M. (1997). Escape from Babel. New York: Norton.
Murray, B. (2001). Same office, different aspirations. APA Monitor, 32(11), 20–21.
Norcross, J., Geller, J., & Kurzawa, E. (2000). Conducting psychotherapy with psychotherapists: I. Prevalence,
patients, and problems. Psychotherapy: Theory, Research, Practice,Training, 37, 199–205.
Norcross, J., Geller, J., & Kurzawa, W. (2001). Conducting psychotherapy with psychotherapists: II. Clinical practices
and collegial advice. Journal of Psychotherapy Practice & Research, 10, 37–45.
Postman, N. (1999). Building a bridge to the eighteenth century: How the past can improve our future. New York:
Knopf.
Rogers, C. (1951). Client-centered therapy. New York: Houghton Mifflin.
Schumpter, J. (1942). Capitalism, socialism, and democracy. New York: Harper and Row.
Stokes, P. (2001). Phil’s World War II pages: Fatalities. Retrieved June 1, 2002, from
http://www.stokesey.demon.co.uk/wwii/casualty.html
Wampold, B. (2001). The great psychotherapy debate. Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Wilford, J. (1985). The riddle of the dinosaur. New York: Knopf.
Windelband, W. (1958). II: A history of philosophy. New York: Harper.
Xzud, & W9. 6 (Star date: 4098. 2). Another one bites the dust: Cometary destruction of life and habitat on planet
Earth. Archeologica Intergalactica, 1960(1), 1–65.
Yaqua, O., & Tckulliwqr, B. (Star date: 4106. 4). Intermittent explosive disorder as a possible explanation for ongoing,
occasional outbursts of violence between countries, neighbors, strangers, married, and co-habitating humans.
Intergalactic Journal of Psychological Studies, 1980(11), 11190–11175.