împâclește, ca o bucată de pâslă care se destramă.

Strâng genunchii mai tare la

piept și îmi fac curaj pentru răspunsul lui Cheryl. — Nu știu, spune ea. Chiar nu
sunt sigură. În primele zile, nou-născuții se schimbă enorm, iar eu văd atât de
mulți bebeluși, uneori și zece sau doisprezece pe zi. Adică, dacă Alice e convinsă…
Fraza rămâne neterminată. Uimită, șocată, mă cutremur toată. În sfârșit, un om care
nu este sută la sută sigur că mă înșel, un om care crede că merită să fiu
ascultată. — Nici acum nu vreți să faceți ceva, vă rog? implor eu. — Nu ești
sigură? Ce-nseamnă asta? Nu se poate așa ceva! — Domnule Fancourt, vă rog, spune
Simon cu voce joasă, autoritară. Doamna Dixon se află aici pentru a ne ajuta. Dacă
aveți de gând să o intimidați, va trebui să vă cer să ieșiți din cameră. — Sunt în
casa mea! se răstește David. — Ba nu, nu e casa ta. Este casa lui Vivienne, care
urmeazăprin încăpere, ca o melasă neagră și lipicioasă. — Cum adică, n-ați
verificat sexul copilului? îl întreabă Cheryl pe Simon, care strânge din dinți,
asumându-și critica. — N-a verificat fiindcă nu consideră că e nevoie, îi spun eu
lui Cheryl. Fiindcă nu mă crede. — Ce Dumnezeului v-a apucat! exclamă David,
întorcând scârbit capul. Haide, scoate-i scutecul. Oricum trebuia să i-l schimb. Vă
pot spune exact și ce scutec poartă – un Pampers Baby Dry pentru nou-născuți. Și
are ochi albaștri, bubițe albe pe nas și niciun fir de păr pe cap, mă aștept parcă
să-l aud. — Toți bebelușii poartă dintr-astea, spun eu încetișor. David, chestia
asta nu dovedește nimic. Ai avut tot timpul să îi schimbi scutecul cat am stat eu
de vorbă cu Simon în bucătărie. — Simon? repetă David, uitându-se la el, iar apoi
la mine. Vasăzică, voi doi v-ați împrietenit deja sau cum? — Nu e nevoie să fiți
lipsit de delicatețe în situația de față, domnule Fancourt. Cheryl începe să
descheie salopeta Bear Hug, fără să mai ceară permisiunea cuiva. — N-ai putea să te
duci sus cu ea, ca să-i schimbi scutecul? zic eu, cu vocea tremurândă. Uită-te la
ea, e o ființă, nu o probă în instanță. Mă dor ochii, mă doare capul și mă gâdilă
nările, din cauza efortului permanent de a nu plânge. Nu mai suport, efectiv. — EA!
rostește David triumfător. — Se vede limpede că e fetiță, spun eu. — Aha, deci știi
că ea e Florence, face David, împungând aerul cu degetul, în direcția mea. Ai
înnebunit, da, dar în sinea ta știi că ea e Florence. — Oare? mai zic eu vag. David
pare atât de sigur. Mă uit în jurul meu, la fața fiecăruia