Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
(MATEI 24-25)
Scurt comentariu
Templul fusese restaurat, din temelii, de catre Irod Idumeul. Lucrarile de restaurare
incepusera cu vreo 49 de ani mai inainte (comp. In. II, 20) si erau, in mare parte, gata.
Lucrarile de ornamentare vor mai continua, sfarsindu-se abia in anul 63, numai cu 7
ani inainte de daramarea Ierusalimului si a templului, in anul 70 d. Hr. 1. La vremea
respectiva, templul din Ierusalim era o mandrie a poporului iudeu si socotit intre cele
mai frumoase zidiri ale lumii antice 2.
1
Iosif Flaviu, Antichitati iudaice, 15, 11, 1, s.u.; 20, 9, 7; Despre razboiul iudaic, 1, 21 s.u.
2
V. Gheorghiu, Sfanta Evanghelie dupa Matei, vol. III, Cernauti 1933, p. 657.
3
Iosif Flaviu, Razboiul iudaic, 5, 5, 4-6; 6, 4, 8; Antichitati 15, 11, 3.
Sub puternica impresie a grelelor cuvinte ale Domnului, templul li se parea, acum,
apostolilor, mai frumos si mai grandios decat altadata. Ar fi de dorit, din tot sufletul,
ca Domnul sa se indure de el, sa-l crute. Cum insa, Domnul mergea tacut, apostolii nu
cuteaza sa-l vorbeasca direct despre gandurile lor, ci, pe departe, tin sa-i atraga atentia
asupra maretelor zidiri ale templului (vers I). Sperau ca Domnul, incantat si El de atata
splendoare si binevoitor ca intotdeauna, nu va mai persista in hotararea Sa de a da
pierzarii acest templu atat de frumos.
Apostoli vor fi primit acest raspuns din gura Domnului, tacuti si resemnati. Dar cand
ajung aproape de culmea dealului si Domnul insusi se opreste din mersul sau si ocupa
un loc pe un colt de stanca ca sa se odihneasca putin si cand vad ca si el isi arunca,
inca odata privirile induiosate asupra Ierusalimului si frumosului templu, apostolii,
apropiindu-se de El, il roaga sa le spuna: “cand vor fi acestea toate si care este semnul
venirii Sale si al sfarsitului veacului” (vers 3). Evanghelistul Marcu (XIII, 3) ne spune
ca cei care au cutezat sa-i puna Domnului aceste intrebari, au fost apostolii Petru,
Iacob, Ioan si Andrei, cei dintai si cei mai intimi apostoli ai Lui.
Intrebarea lor vizeaza, deci, trei chestiuni: timpul daramarii Ierusalimului; semnele
care vor preceda a doua venire a Domnului (Parusia) si ce se va petrece la sfarsitul
veacurilor: Mantuitorul raspunde, pe rand, la toate aceste intrebari. Cuvantarea
cuprinde urmatoarele sectiuni: evenimentele premergatoare daramarii
Ierusalimului (XXIV, 4-14), cum vor trebui sa se comporte ei in aceste momente
grele (XXIV, 15-28); semnele care vor precede a doua venire a Domnului (XXIV, 29-
39); indemnuri la veghere (XXIV, 40-XXV, 30); despre Judecata cea mai de pe
urma (XXV, 31-46).
Cum peste putine zile avea sa plece din mijlocul lor si sa-i lase in valtoarea unor
evenimente si situatii deosebit de grele, culminand cu daramarea catastrofala a
Ierusalimului, Domnul tine sa le atraga atentia apostolilor Sai, inainte de toate, asupra
faptului ca, in curand, multi falsi Mesia isi vor face aparitia: ”Luati aminte sa nu va
amageasca cineva. Ca multi vor veni in numele Meu zicand: Eu sunt Hristos (in
evreieste Mesia) si pe multi ii vor amagi” (vers. 4-5). Sa nu le dea crezare, sa nu se
lase sedusi de ei, pentru ca El este singurul, adevaratul Mesia.
Cuvintele Domnului s-au implinit intocmai. Intr-adevar, cu cat vremurile erau mai
tulburi, si mai grele pentru poporul iudeu, cu atat mai mare era si numarul celor care se
ridicau pentru “a salva” tara, dandu-se, adevaratul Mesia. Pe la anul 36 d. Hr. isi face
aparitia, in partile Samariei Simon Magul, care sustinea ca este o mare putere divina si
seducea pe multi, cum citim in Faptele Apostolilor (VIII, 9 s.u.). Mai apoi, Iosif Flaviu
ne informeaza ca prin anii 44-46 d. H si, pe cand Cuspius Fadus era procurator al
Iudeii, si-a facut aparitia un oarecare Teudas (amintit si de Gamaliel, in interventia sa,
in sinedriu, in favoarea apostolilor; care, dandu-se drept Mesia, a pornit o rascoala care
a fost ulterior inabusita 4.
Tot Iosif Flaviu ne informeaza ca, dupa moartea lui Claudiu (54 d. Hr.), apoi pe
timpurile procuratorului Felix (52-60 d. Hr.), situatia poporului iudeu din Palestina a
devenit si mai critica. Tara e plina de hoti si inselatori si de tot felul de “scamatori”
(grec. ), care sfatuiau poporul sa-i urmeze in pustie, tagaduind ca acolo vor
face semne mari si vor arata cine sunt 5. Pe aceeasi vreme vine si un egiptean la
Ierusalim, sustinand despre sine ca este “profetul” si a fost urmat in pustie de vreo
patru mii de rasculati 6, despre care este vorba si in Fapte (XXI: 38). In sfarsit, pe
vremea imparatului Adrian, pe la 132 – 135, un pretins Mesia, pe nume Bar – Kochba
(“Fiul Stelei”), a ridicat din nou poporul la lupta impotriva romanilor.
La aceste aparitii bolnavicioase, care priveau asteptarile mesianice ale poporului iudeu,
cat si setea lor de libertate nationala, alimentata in special de zeloti, se vor mai adauga,
zice Domnul, inca si calamitati externe: “Si veti auzi de razboaie; luati seama, nu va
spaimantati, caci toate trebuie sa fie, dar inca nu-i sfarsitul. Ca neam peste neam se
va ridica si imparatie peste imparatie, si va fi foamete si ciuma si cutremure mari pe
alocuri. Dar toate acestea sunt incepututul durerilor” (vers. 6-8).
Intr-adevar, istoria veacului intai dupa Hristos ne spune ca, la scurta vreme dupa
moartea si invierea Domnului, inca pe vremea imparatului Claudiu, s-a dezlantuit un
crancen razboi intre romani si parti. Razboiul a durat mai multi ani de-a randul 7. Alt
razboi, mai apropiat de froniterele Palestinei, a fost cel dintre Irod Antipa, tetrarhul
Galileii si al Pereii, si fostul sau sacru, rege Areta din Arabia, si apoi expeditia lui
Viteliu impotriva acestuia din urma 8. La anul 66 d. Hr. s-a dezlantuit, in fine, si
marele razboi al romanilor impotriva intregului popor al iudeilor, incheiat cu
daramarea Ierusalimului si distrugerea statului iudeu (70 d. Hr.).
In aceste vremuri grele n-au lipsit nici anii foamete. Chiar pe timpurile imparatului
Claudiu, multe provincii ale imperiului roman au fost bantuite de foamete (Fapte XI,
28) 9. Istoricul roman Tacit ne comunica faptul ca, in vremurile acelea, multe orase din
4
Iosif Flaviu, Antichitati iudaice, 20, 5, 1.
5
Iosif Flaviu, Idem Antichitati, 20, 8, 6; Despre razboiul iudaic, 2, 13, 5.
6
Ibidem
7
Tacit, Anale, 12, 13, 14, 44; 13, 6-8, 34; 14, 23; 15, 1.2.5; Suetoniu, Nero, 39.
8
Iosif Flaviu, Antichitati iudaice, 18, 5, 3.
9
Ibidem, 3, 15, 3; 20, 2, 5; 20, 5, 2.
Asia Mica, din Campania si Arhipelag, au fost distruse si de puternice cutremure de
pamant 1011. In astfel de conditii, oamenii au trebuit sa sufere mult.
Totusi apostolii sa stie, zice Domnul, ca “toate acestea sunt numai inceputul
durerilor” (grec. ). Domnul aseamana suferintele oamenilor cu
durerile de nastere ale unei femei. Asa reda acest text Bartolomeu Anania, in
traducerea sa: “... inceputul durerilor nasterii”, explicand intr-o scurta scolie de la
subsol, ca este vorba de “nasterea din nou a lumii” (Mt. XIX, 28). Caci precum
durerile de nastere ale unei femei incep incet si domol, dar apoi se potenteaza tot
mereu si in momentul cand au ajuns la culme, ele dau nastere copilului, tot asa si
omenirea, pana ce nu va trece prin dureri si suferinte, din ce in ce mai mari si mai
grele, nu va ajunge sa dea nastere unei lumi noi 1211.
10
Tacit, op. cit., 14, 27; 15, 22.
11
V. Gheorghiu, op. cit., p. 663.
12
Tacit, op. cit., 15, 44.
3. Indrumari pentru vremurile cand se va apropia daramarea Ierusalimului (Mt.
XXIV, 15-28) Ajuns la sfarsitul semnelor premergatoare daramarii Ierusalimului,
Domnul le da apostolilor unele indrumari, cum trebuie sa se comporte, cand vor vedea
ca se apropie timpul daramarii acestei cetati. “Deci, cand veti vedea uraciunea
pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stand in locul cel sfant – cine citeste sa
inteleaga, atunci cei din Iudeea sa fuga in munti” vers. 15-16).
“Locul sfant” al iudeilor putea fi numai templul din Ierusalim. Aici “se vor produce
fapte de nelegiuire, fapte care nu vor putea fi aprobate de nimeni, ci vor fi “o
uraciune” pentru toti. Despre aceasta “uraciune a pustiirii” (grec.
) a vorbit, la timpul sau, zice Mantuitorul, inca profetul
Daniil. In cartea profetului Daniil gasim trei locuri, unde se vorbeste
despre “uraciunea pustiirii la locul sfant” si anume: IX, 27; XI, 31 SI XII, 11.
Ultimele doua locuri se refera, lamurit, la faptele de profanare ale lui Antioh al IV-lea
Epifaniu, regele Siriei, care a domnit intre 175 – 164 i.d. Hr. Impotriva lui, stim ca s-a
ridicat preotul Matatia din Modein si cu fiii sai si invingandu-L au reusit sa
restabileasca iarasi cultul divin la templu (I Mac. 49- 64; II Mac. VI, 2-9).
Cel mai bine este, dupa majoritatea exegetilor, sa aplicam aceasta expresie atrocitatilor
comise in templu de catre zelotii iudei, in timpul asediului, inainte ca Ierusalimul sa
cada in mana romanilor, impotriva celor pe care acestia ii socoteau prea putin patrioti.
Despre aceste fapte de ucidere, prin care zelotii au profanat greu templul din Ierusalim,
vorbeste pe larg istoricul iudeu Iosif Flaviu, martor la evenimentele despre care
scrie 15.
13
Filion, La Saint Bible comentie d'apres la Vulgate, t. VII, Paris, 1925, p. 158.
14
Ibidem
15
Iosif Flaviu, Despre razboiul iudaic 4, 310; 4, 5, 1; 4, 6, 3. A se vedea si: Fillion, op. si loc. cit.; V. Ghorghiu, op.
cit., p. 668.
Prin cuvintele: “cel ce citeste sa inteleaga”, Domnul voia sa faca pe ucenicii Sai sa
citeasca, la randul lor, cu toata atentia, locul mentionat din cartea profetului Daniil si
sa-si dea silinta sa patrunda cat mai adanc intelesul lui. Deci, cand vor vedea ca se
petrec astfel de fapte, toti cati se vor afla prin Iudeea sa nu se mai intoarca la Ierusalim,
ci sa fuga in munti , daca vor sa se salveze (vers. 16). Muntii Iudeii, plini de pesteri
mari si incapatoare, in care israelitii nu o data s-au ascuns de urgia vremurilor grele ce
au venit asupra lor (Jud. VI, 2; I Regi XIII, 6; XXII, 1 s.a.), le vor putea servi, si de
asta data, ca ascunzatori.
Urgia, care se va dezlantui asupra Ierusalimului, va veni cu atata graba si furie, incat
Domnul recomanda, ca “cei care se vor afla pe acoperisul caselor sa nu mai intre in
casele lor, pentru a-si mai lua ceva cu sine, ci sa fuga” (vers. 17), ca sa nu piarda nici
o clipa, daca vor sa se salveze. Domnul vorbeste astfel, pentru ca acoperisurile caselor
in Orient sunt plane si pe ele locuitorii petreceau cu drag ziua pentru recreere, iar
noaptea pentru a dormi si a se racori de caldura de peste zi.
Deosebit de mari greutati vor intimpina, in aceasta fuga, femeile insarcinate si cele
care vor alapta (vers. 19). Multe din ele se vor stinge in dureri, fara a putea primi
ajutorul necesar si multi copii mici vor muri din lipsa hranei si a ingrijirii necesare.
Necazul va fi foarte mare daca astfel de evenimente vor avea loc in vreme de iarna,
cand drumurile Palestinei erau aproape impracticabile, sau in zi de sambata (vers. 20),
cand portile cetatii erau inchise, potrivit unei traditii ramase din vremea lui Neemia si
cand, de asemenea, nu putea sa plece cineva cale mai indepartata de 2000 de pasi,
adica 6 stadii 17.
Precum inainte de daramarea Ierusalimului, tot asa dupa producerea acestui dezastru,
nu vor inceta sa-si faca aparitia multi “profeti mincinosi”, continua Mantuitorul, care
vor cauta sa se legitimeze ca trimisi extraordinari prin “semne mari si fapte
infricosatoare”, ca sa-i amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi, ca sa-i urmeze
(vers. 22).
Domnul se numeste, si de asta data, “Fiul Omului”, pentru ca vrea sa-i faca pe ai Sai
sa inteleaga ca Acela pe care-L vor vedea atunci, venind in toata marirea, nu va fi altul,
ci acelasi Fiu al omului si al lui Dumnezeu, care a murit intaia data pe pamant, ca sa
savarseasca opera de mantuire a lumii.
In aceeasi conexiune de idei, Mantuitorul a rostit una din acele ziceri ale Sale, fara
indoiala limpezi pentru ascultatorii Sai, dar intotdeauna enigmatice pentru cititorii sau
interpretii de mai tarziu: “Ca unde va fi starvul, acolo se vor aduna vulturii” (vers.
28).
Acesta locutiune proverbiala, intalnita si in Cartea Iov XXXIX, 30, a fost divers
interpretata. Unii interpreti vad in “vulturi” imaginea romanilor, in sensul ca acestia se
vor arunca intocmai ca niste pasari de prada asupra iudeilor 19. Dar contextul, cum am
vazut, vorbeste mai degraba despre sfarsitul lumii si Parusia Domnului.
Altii, intre care Sf. Ioan Hrisostom, Fer. Ieronim, Teofilact, Zigaben s.a., inteleg
prin “starv” pe Mesia, iar vulturii sunt credinciosii sau oamenii in genere. Este
indeobste cunoscut, ca vulturii adulmeca din departari mari, chiar si de peste mari,
locul unde se gaseste vreun starv (hoit, cadavru) si indata se aduna in jurul lui, ca sa-si
astampere foamea. La fel se vor aduna si oamenii din toate partile lumii, in toata graba,
18
Iosif Flaviu, Despre Razboiul Iudaic, 5, 10, 5; 5, 11, 1 si Eusebiu, Istoria bisericeasca, 3, 5, 7.
19
De vazut la: Fillion, op. cit., p. 199.
in fata Domnului, la parusia Sa. Teofilact zice: “Precum vulturii indata se aduna unde
e starv,… asa vor veni si toti sfintii oriunde s-ar afla Hristos 20” .
Gandirea este excelenta in sine insasi, observa alti interpreti 2121 si, totusi, aceasta
apropiere pare lipsita de delicatese fata de Domnul nostru Iisus Hristos, care, in
versetul anterior, spune ca va veni “ca fulgerul” care brazdeaza cerul. Deci, acesti
interpreti sunt inclinati sa inteleaga prin starv pe cei morti sufleteste (Mt. VIII, 22; Lc.
XVI, 24), care vor fi pedepsiti de Mesia, iar “vulturii” sunt ingerii, care vor actiona
atunci, ca slujitori ai razbunarii divine.
Dupa acestea, Domnul trece la discutia asupra parusiei Sale si arata semnele care o vor
precede.
b. Vor avea loc semne minunate in univers: “Soarele se va intuneca, iar luna nu-si
va mai da lumina pe cer; stelele vor cadea din cer, iar puterile cerului se vor
clatina” (vers. 29). Aceste semne au fost prezise, inca si de unii din profetii Vechiului
Testament, inspirati de Duhul Sfant ca Isaia (XIII, 9-10; XXXIV 4), Ieremia (IV 28),
Ioil (III, 4) s.a. Soarele se va raci sau se va indeparta de pamant, incat nu va mai
lumina si incalzi, iar luna nu va mai reflecta lumina lui. Stelele se vor indrepta spre noi
centri de atractie, incat vor da impresia unei caderi, iar actuala ordine din univers se va
perturba. Apostolul Petru, ca si profetul Isaia, vorbesc despre “ceruri noi si pamant
nou, in care va locui dreptatea” (II Petru III, 13; Isaia LXV, 17; LXVI, 22).
Aparitia acestui semn, care pentru Domnul a insemnat incheierea tuturor chinurilor si
suferintelor pe care le-a indurat pentru noi oamenii, aici, pe pamant, va umple inimile
celor credinciosi de cea mai adanca gratitudine fata de Domnul, pentru ca a pus capat
durerilor de pe acest pamant si ei vor varsa lacrimi de recunostinta si de bucurie. Insa
pentru cei necredinciosi, aparita acestui semn va fi pricina de deznadejde, de groaza si
de frica pentru pedepsele ce vor veni peste ei; isi vor bate pieptul si se vor tangui, de
vreme ce atunci va fi prea tarziu sa mai poata repara ceva.
Cat priveste timpul celei de a doua veniri, Domnul spune apostolilor Sai numai atat,
ca “de la smochin vor trebui sa invete” a cunoaste “apropierea acestor vremuri”.
Cum trebuie sa intelegem asemanarea cu smochinul, ne spune Domnul insusi,
zicand: “Cand mladita lui devine frageda si odrasleste frunze, stiti ca vara e aproape;
asa si voi, cand veti, vedea toate acestea, sa stiti ca este aproape langa usi” (vers. 33-
22
A se vedea: Fillion, op. cit., p. 160; Iuliu Olaru, op. cit., p. 263; V. Gheorghiu, op. cit. p. 674.
23
Sf. Ioan Gura de Aur, Scrieri, partea a III-a. Omilia LXXVI, p. 865.
34). Cand vom vedea, deci, ca se produc semnele amintite mai sus, sa stim ca venirea
Domnului e aproape. Cuvintele “la usi” sau “langa usi” vor sa exprime cat mai
intuitiv iminenta venire a Domnului. Pluralul exprima pluritatea usilor noastre.
In stransa legatura cu ideea de mai sus, sunt de comentat doua ziceri ale Mantuitorului,
care prezinta o anumita dificultate pentru cititor.
In intelesul acesta din urma, Sf. Ioan Hrisostom extinde intelesul acestui cuvant
la “toti cei ce il cauta pe Dumnezeu”. “Hristos n-a vorbit despre generatia de oameni
de pe vremea Lui”, zice Sf. Ioan, “ci despre neamul credinciosilor”. Intr-adevar,
Scriptura intrebuinteaza cuvantul “neam” nu numai pentru a arata pe oamenii care
traiau in acelasi timp, ci si pe cei care au aceeasi religie si acelasi fel de vietuire, de
pilda cand spune: “Acesta este neamul celor ce cauta pe Domnul” (Ps. XXIII, 6). Ceea
ce spusese mai inainte ca: “Trebuie sa fie toate” si ca “Se va propovadui
Evanghelia”, acelasi lucru il arata si aici cand spune ca toate acestea se vor intampla
negresit si ca va dainui neamul credinciosilor, nefiind nimicit de nenorocirile amintite.
Ierusalimul va fi daramat, cea mai mare parte dintre iudei va pieri, dar neamul
credinciosilor nu va fi biruit nici de foamete, nici de ciuma, nici de cutremur, nici de
zguduirile razboiului, nici de hristosii mincinosi, nici de profeti mincinosi, nici de
inselatori, nici de tradatori, nici de cei ce smintesc, nici de frati cei, mincinosi, nici de
vreo alta incercare de acest fel 26.
Apoi, pentru a le intari si mai mult credinta, le spune: “Cerul si pamantul vor trece,
dar cuvintele Mele nu vor trece”. Cu alte cuvinte, spune asa: “Mai usor vor pieri
aceste zidiri, tari si nezdruncinate, decat sa piara ceva din cuvintele Mele 27” 27.
24
V. Gheorghiu op. cit. si loc. cit.
25
A se vedea Bartolomeu Anania, Noul Testament, Bucuresti, 1993, p. 46, n. 2.
26
Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia LXXVII la Matei, ed. cit., p. 872.
27
Ibidem
Cel de al doilea text este urmatorul: “Iar de ziua si de ceasul acela (adica ceasul
parusiei Sale), nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal” (Mt.
XXIV 36). Ingerii sunt fiinte pur spirituale, care stau in slujba lui Dumnezeu (Ps. CIII,
5; Evrei I, 7). Desi vad zilnic fata lui Dumnezeu (Mt. XVIII, 10), totusi ei nu pot sti,
decat numai ceea ce le porunceste Dumnezeu. Tainele ascunse ale Dumnezeirii ei nu le
pot cunoaste.
Domnul ne spune, insa, ca “nici Fiul nu, stie ziua si ceasul” venirii Sale a doua oara.
Cum el este nu numai Om, ci si Persoana divina, de aceeasi fiinta cu Dumnezeu Tatal,
putem afirma ca si Fiul ar trebui sa stie, chiar cu precizie, ziua si ceasul parusiei Sale.
Insa Dumnezeu – Tatal, care este izvorul a toate, trimitand in lume pe Fiul, nu L-a
autorizat sa comunice oamenilor acest lucru (In. XIV, 4) 2828. O astfel de comunicare
nici n-ar fi de folos oamenilor. Cei buni, afland cat de departe este ceasul acela, ar
slabi in zelul lor in lucrarea virtutii, pe cand cei rai ar gasi un motiv in plus pentru a
pacatui.
Aceasta mare taina ramane, deci, rezervata dispozitiilor pe care Dumnezeu – Tatal va
binevoi sa le ia atunci cand va crede timpul mai potrivit pentru a-L trimite pe Fiul Sau
in lume a doua oara, ca sa stea la judecata asupra omenirii intregi: “Nu este al vostru a
sti anii si vremile, pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa”, zice Mantuitorul insusi
apostolilor Sai inaintea inaltarii Sale (Fapte 1, 7).
Iata cum talcuieste Sf. Ioan Hrisostom cuvintele acestea: “Cand a spus ucenicilor ca
“nici ingerii”, le-a inchis gura, ca sa nu mai caute sa afle ceea ce nu stiu nici ingerii;
cand a spus ca “nici Fiul” ii opreste nu numai sa stie, dar sa si cerceteze (data si
ceasul acela)… Domnul tinea mult sa-i cinsteasca pe ucenici, si sa nu le ascunda
nimic; de aceea atribuie acesta cunostinta Tatalui Sau, ca sa le arate apostolilor ca
infricosator este lucrul acesta si sa nu-L mai intrebe. Daca n-ar fi aceasta explicatia,
daca Fiul intr-adevar n-ar sti ziua aceea, cand o va sti?
O va sti, oare, odata cu noi? Cine poate spune lucrul acesta? Fiul il stie bine pe Tatal
si tot asa de bine cum si Tatal il stie pe Fiul. Se poate oare, sa nu stie ziua aceea? Se
poate, oare, ca Fiul sa stie cum trebuie sa judece, se poate sa stie tainele fiecarui om
si sa nu stie ceea ce-i cu mult mai neinsemnat decat aceasta?… cel ce a facut
neamurile, a facut negresit si anii, iar daca a facut anii, a facut si ziua aceea. Cum
poate, dar, sa nu stie ziua pe care a facut-o?” 29.
Ideea aceasta o concretizeaza cu doua exemple, luate din viata de toate zilele, despre
oameni cu acelasi ocupatii fizice: la tarina sau la rasnita (vers. 40-41), dar cu destine
diferite, potrivit cu starea sufleteasca a fiecaruia, din ceasul respectiv. Faptul ca unul
din cei doi “va fi luat”, iar celalalt “va fi lasat”, inseamna, dupa talcuirea unanima a
interpretilor, ca unul se va mantui, si celalalt se va osandi. “Va fi luat”, adica va fi pus
de ingeri la cei alesi; celalalt “va fi lasat”, adica nu va fi primit, ci dat judecatii. Altii
schimba: unul “va fi rapit” de diavoli, altul ramane mantuit 3030.
a). Cuprinsul primei parabole: Un stapan are doua slugi: una buna si alta rea. Prima da
mancare casnicilor sai la vreme si este pusa mai mare peste averea sa. Cea de a doua,
crezand ca stapanul nu va veni curand nu-si face datoria. Surprinsa de stapan, este
aspru pedepsita. Se zice ca stapanul “il va taia in doua” pe un astfel de servitor, pentru
ca in felul acesta despotii vremurilor de pe atunci obisnuiau sa pedepseasca pe
servitorii dovediti necredinciosi. Ii taiau cu sabia in doua, fara sa mai preceada vreo
judecata. “Si partea lui o va pune cu cei fatarnici”, adica alaturi de cei care au tradat
pe stapanul lor. Intristarea adanca a sufletului lor se va manifesta “prin plans”, iar
mustrarile grele de cuget prin “scrasnirea dintilor”.
Parabola exprima ideea ca trebuie sa ne implinim datoriile pe care le-am luat asupra
noastra, cat mai constiincios, pana la sfarsit, si sa nu credem ca, daca Domnul intarzie,
El nu va mai veni. Nesocotirea poruncilor dumnezeiesti va fi greu pedepsita.
b). Parabola celor zece fecioare (Mt. XXV, 1-13); Este proprie numai evanghelistului
Matei. Sub o imagine dintre cele mai simple, ea exprima o cugetare de o inalta
gravitate. Principalele trasaturi ale parabolei, atat de delicat trasate, sunt imprumutate;
din obiceiurile urmate de vechii iudei pentru celebrarea casatoriilor. Inconjurata de
prietenele ei, mireasa asteapta, de regula, in casa parintilor sai, pe mire, care venea cu
mare si vesel alai, inconjurat de prietenii sai, pentru ca, dupa ospatul de nunta, sa o
conduca la viitorul camin. Mirele venea seara. Prietenii miresei ii ieseau inainte, cu
faclii aprinse, ca sa-l insoteasca la mireasa.
Textul parabolei spune ca cele zece fecioare s-au pregatit sa-l intampine pe mire
cu “candelele” aprinse. Cuvantul grecesc ; - ; Vulgata: lampas,
-adis, inseamna de obicei: torta, faclie, dar aici are sensul de: – (o),
lampa, faclie lumina. Erau mici lampi de argila, in uz in antichitate, din care se mai
30
Fillion, op. cit., p. 161; Iuliu Olariu, op. cit., p. 265.
vad uneori prin muzeu. In ceea ce priveste numarul de “zece” fecioare, nu trebuie luat
aritmetic, pentru ca reprezinta aici pe toti crestinii, in genere, in asteptarea Parusiei;
numarul “10” este cel al universalitatii. Altii presupun, ca asa era datina la iudei, sa
iasa in intampinarea mireului zece “surori” de mireasa.
In ea se vorbeste despre un stapan, care plecand departe, si-a impartit avutia slujitorilor
sai, spre a o fructifica. La intoarcere, dupa multa vreme, constata ca slujitorii care au
primit cate cinci si cate doi talanti, au dublat prin munca suma primita. Cel care
primise un talant n-a muncit, ci a tinut talantul ascuns, restituindu-l precum il primise.
Stapantul rasplateste pe primii si pedepseste aspru pe ultimul, aruncandu-l in gheena
focului.
Pilda este eshatologica, insa are si un caracter secundar moral. Caci ea ne invata sa
punem in valoare darurile naturale si spirituale primite de la Dumnezeu, avand a da
seama de ele la judecata viitoare. Dumnezeu nu ne cere aceste daruri inapoi, ci vrea sa
le inmultim, sa le cultivam, in vedera desavarsirii proprii si pentru binele semenilor
nostri, pentru progresul societatii omenesti.
Judecata incepe printr-o separare a celor buni de cei rai, dupa criteriile credintei in
Dumnezeu si a faptelor iubirii de Dumnezeu si iubirii de aproapele. N-o va face
Dumnezeu – Tatal, ci Fiul. Ne este descrisa in culorile in care ne-o infatiseaza
proorocul Daniel, vorbind despre Fiul Omului, venit la Judecata (Daniil VII, 13-14;
XII, 1-13).
Domnul Hristos va veni in plinatataea maririi Lui divine, sezand pe tronul Lui,
inconjurat de lumina si insotit de cetele ingeresti. Ingerii vor aduna la El popoarele
pentru judecata. Primul act al Judecatii de apoi ne este infatisat de Mantuitorul in
tabloul pastorului, care desparte oile de capre. Ascultatorii erau obisnuiti cu aceste
scene de viata cotidiana, pentru ca tara este muntoasa si ocupatia principala a celor
multi este pastoritul.
Cei drepti, asemanati cu oile, pentru ca acestea se disting prin blandete si prin
nevinovatie, vor primi binecuvantarea Tatalui, adica bunurile imparatiei vesnice. E
motivata aceasta binecuvantare prin aceea, ca cei drepti, indurandu-se de fratii lor
flamanzi, goi, bolnavi, inchisi s-au indurat de insusi Mantuitorul prietenul, fratele si
sustinatorul celor nenorociti.
Cei rai, asemanati cu caprele pentru neastamparul lor, sunt condamnati, blestemati de
Dumnezeu, la focul vesnic. De aici vedem, intrucat se vorbeste despre o pedeapsa
vesnica, ca o reconciliere a celor rai este exclusa. Precum viata in imparatia lui
Dumnezeu pentru cei buni este vesnica, la fel condamnarea in imparatia mortii pentru
cei rai este vesnica. Bunatatea si dreptatea lui Dumnezeu raman nedespartite.
Bunatatea Lui este o bunatate dreapta, iubirea Lui este ca un vesmant care acopera
dreptatea.
Desigur, “Dumnezeu este iubire” (I In. IV, 8), dar iubirea nu poate fi nedreapta. Nu
este iubire impotriva dreptatii si nici dreptate separata de iubire. Dreptatea fara iubire
duce la crima iubirea fara dreptate duce la haos. Judecata de Apoi este manifestarea
desavarsita, plenara, a iubirii si dreptatii divine.
Mitropolia Olteniei, serie noua, anul LI, nr. 5-6, septembrie-decembrie 1999, pag. 23-
39.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Iosif Flaviu, Antichitati iudaice, 15, 11, 1, s.u.; 20, 9, 7; Despre razboiul iudaic, 1,
21 s.u.
2. V. Gheorghiu, Sfanta Evanghelie dupa Matei, vol. III, Cernauti 1933, p. 657.
3. Iosif Flaviu, Razboiul iudaic, 5, 5, 4-6; 6, 4, 8; Antichitati 15, 11, 3.
4. Iosif Flaviu, Antichitati iudaice, 20, 5, 1.
5. Iosif Flaviu, Idem Antichitati, 20, 8, 6; Despre razboiul iudaic, 2, 13, 5.
6. Ibidem.
7. Tacit, Anale, 12, 13, 14, 44; 13, 6-8, 34; 14, 23; 15, 1.2.5; Suetoniu, Nero, 39.
8. Iosif Flaviu, Antichitati iudaice, 18, 5, 3.
9. Ibidem, 3, 15, 3; 20, 2, 5; 20, 5, 2.
10. Tacit, op. cit., 14, 27; 15, 22.
11. V. Gheorghiu, op. cit., p. 663.
12. Tacit, op. cit., 15, 44.
13. Filion, La Saint Bible comentie d'apres la Vulgate, t. VII, Paris, 1925, p. 158.
14. Ibidem.
15. Iosif Flaviu, Despre razboiul iudaic 4, 310; 4, 5, 1; 4, 6, 3. A se vedea si:
Fillion, op. si loc. cit.; V. Ghorghiu, op. cit., p. 668.
16. Eusebiu al Cezareii, Istoria bisericeasca, 3, 5; Iosif Flaviu Razboiul Iudaic 2, 20,
1.
17. cf. Iosif Flaviu, Antichitati iudaice 13, 8, 4.
18. Iosif Flaviu, Despre Razboiul Iudaic, 5, 10, 5; 5, 11, 1 si Eusebiu, Istoria
bisericeasca, 3, 5, 7.
19. De vazut la: Fillion, op. cit., p. 199.
20. Ibidem; vezi si Iuliu Olariu, Evangheliile dupa Matei, Marcu si Luca, Caransebes
1894, p. 261.
21. Iuliu Olariu, op. cit., p. 262.
22. A se vedea: Fillion, op. cit., p. 160; Iuliu Olaru, op. cit., p. 263; V. Gheorghiu, op.
cit. p. 674.
23. Sf. Ioan Gura de Aur, Scrieri, partea a III-a. Omilia LXXVI, p. 865.
24. V. Gheorghiu op. cit. si loc. cit.
25. A se vedea Bartolomeu Anania, Noul Testament, Bucuresti, 1993, p. 46, n. 2.
26. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia LXXVII la Matei, ed. cit., p. 872.
27. Ibidem.
28. V. Gheorgiu, op. cit., p. 678.
29. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia citata, p. 873.
30. Fillion, op. cit., p. 161; Iuliu Olariu, op. cit., p. 265.