Testament

Tudor Arghezi
Poezia in perioada interbelica

Perioada interbelica se caracterizeaza printr-o varietate de curente si

tendinte care marcheaza evolutia lirismului. Influentele simboliste li se adauga
tendinte grupate in doua mari directi antagonice: traditionalismul si modernismul.
Controversa fundamentala const ain ideea de incradare stricta in spatiul
romanesc (traditionalismul), fata de tendinta de sincronizare cu estetica
europeana (modernismul). In spatiul romanesc interbelic se manifesta un
fenomem cultural care a generat polemici opuse, dar a avut ca rezultat o
diversitate de expresie artistica fara precedent.
Daca traditionalistii militeaza pentru pastrarea intersului tematic in
perimetrul strict al istorie, folclorului si al religiei, modernistii adera la teoria
mentrorului Eugen Lovinescu.
Acceptand termenul de model ca deschidere fata de noutate, aplicarea lui
ofera poeziei conotatii bogate. Poetii moderni contempla lumea si existenta in
general, o filtreaza prin propria experienta, sintetizand-usi viziunea intr-o poezie
libera. In cautarea de sine, poezia se intelectualizeaza accentuand o viziune
filosofica intr-o expresie densa „concentrata”.
Produsul artistic cel mai de pret al acestei orientari este ideea de „ars
poetica” ( arta poetica). Conceptul desemneaza viziunea artistului asupra artei in
general si asupra propriei artei, in special. Tema majora careia i subordoneaza,
este conditia artistului/poetului.
Arta poetica defineste un ansamblu de trasaturi, care compun conceptia
artistica a unui scriitor despre lume, viata, Univers, conditia omului in lume,
precum si viziunea despre menirea artistului si rolul creatiei sale, realizate intr-un
limbaj si o tehnica artistica proprii care-l particularizeaza in intreaga literatura
nationala.
 Tudor Arghezi (1880-1967), pe numele adevarat Ion N. Theodorescu, este
un varf al modernismului interbelic, prin temperamentul artistic de substanta,
prin forta de expresie si estetica izbitoare lupta a eului cu lumea, o pendulare
„intre pacat si inaltare, intre materie si spirit” ( P. Constantinescu)
Poezia „Testament”, situata in fruntea volumului de debut, „Cuvinte
potrivite” (1927), reflecta lirismul subiectiv si constituie, poate, cea mai cunoscuta
si elocventa arta poetica din lirica romaneasca. Alte poezii programatice
argheziene sunt: „Portet” „Ruga de seara” „Flori de mucigai”.
In spirit modern, imaginarul poetic transfigureaza realitatea concreta intr-o
viziune artistica specific argheziene prin atotputernicia cuvantului ca forta
creatoare a sensibilitatii lirice, prin fuctia expresiva si estetica a revalorificarii
limbajului artistic.
Modernismul poeziei „Testament” este argumentat prin strctura
compozitionala, cele sase strofe inegale se constituie in secvente lirice ideatice, in
care poetul isi exprima in mod direct conceptia despre cuvant, poezie si creatie
artistica, accentuand conditia artistului in lume, idei ce inscriu poezia in specia
arta poetica.
In sens conotativ, titlul poeziei este sugestiv pentru ideea fundamentala a
ei, aceea a relatiei spirituale dintre generatii si a responsabilitatii urmasilor fata de
mesajul primit de la strabuni. In sens denotativ, titlul ilustreaza faptul ca poezia
este un „act oficial” intocmit de poet, prin care lasa mostenire urmasilor, averea
sa, opers literara „Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte/Decat un nume adunat
pe-o carte.”
Tema este modenra si exprima conceptia despre arta a lui Arghezi, definind
programatic intreaga sa opera lirica, in care cuvantul este atotputernic, stapan
absolut al Universului, iar creatia literara este rodul harului divin si al trudei.
Incipitul atesta lirismul subiectiv, fiind reprezentat de adresarea directa prin
forma negativa a verbului la persoana a Iia singular, avand rolul de a accentua
valoarea deosebita a mostenirii, opera literara, bunul cel mai de pret al poetului,
pe care acesta o lasa prin testament viitorimii. Peima strofa continua cu ideea ca
produsul literar se fundamenteaza pe acumularea spirituala mostenita „de la
strabunii mei” si realizata cu mult eort si in md evolutiv „ Prin rapi si gropi
adanci,/Suite de batranii mei pe branci”. Preluarea traditiei stravechi si a operei
infaptuite de stramosi constituie o treapta in progresul spiritual al omenirii,
simbolizata prin vocativul „fiule”, o adresare directa, care da poeziei un ton
familiar, intim, ce aproprie afectiv predecesorii de viitorimii.
Din perspectiva moderna, inovatia stilistica se concretizeaza prin
valorificarea estetica a cuvintelor, carora le da o noua semnificatie, intrucat
cuvantul este, in viziunea argheziana atotputernic. Versurile definesc totodata si
estetica uratului prin relatiile de opozitie ale sintagmelor poetice:
„zdrente/muguri si coroane” , „venin/miere”.
Cuvantul arghezian este omnipotent, el poate sa mangaie sau sa
pedepseasca, sa aline sau sa ocroteasca. Cuvantul are filon divin, este dat de la
Dumnezeu, eul liric facand trimitere la Biblie, unde se spune ca „la-nceput a fost
cuvantul”, iar generatiile viitoare au datoria de a-l pastra si a-l inalta.
Menirea poetului este aceea de a ilustra in poezia sa, metaforizata prin
„vioara”, durerile neamului romanesc, imaginea groteasca a stapanului jucand „ca
un tap injunghiat” fiind subliniata de ideea biciului rabdat intors in cuvinte, ca
simbol al izbavirii si pedepsirii celor ce au provocat suferintele. Limba poetica in
care sunt exprimate aceste idei este surprinzatoarre prin invoatia stilistica,
Arghezi aducand in literatura romana estetica uratului, o noua maniera literara de
a exprima frumosul, dand cuvintelor o noua valoare: „Din bube, mucegaiuri si
noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi”.
Sugestia textului liric este sustinuta de estetica uratului prin elemente de
compozitie, intre care, relatiile de opozitie sunt definite de sitagme poetice
ilustrative epntru reevaluarea cuvantului: „zdrente”/”muguri si coroane”.
Metafora „carte” este, ca element de recurenta un laitmotiv care genereaza
campul lexical al sensului opera/poezie „carte „hristov” „versuri” „cuvinte
potrivite” „icoane”.
Expresivitatea poeziei este realizata la nivel morosintactic prin topica
inversata „Si dand in varf, ca un ciorchin de negi,/Rodul durerii de vecii intregi”,
prin jocul formelor verbale la persoana I, alternand singularul cu pluralul „ sa
schimbam” „am ivit” . Verbele aflate la prezentul gnomic ( care exprima actiunea
fara a raporta la un anumit timp, prezent atemporal) permanentizeaza activitatea
creatoare si responsabilitatea pe care o au generatiile care se succed ca
mostenitori in evolutia spirituala a omenirii, prin creatia, idee care argumenteaza
caracterul testamentar, programatic al poeziei.
Prozodia moderna este sustinuta de versurile cu metrica si ritm variabile,
de lexicul abrupt, culturos, in consonanta cu asprimea ideilor transmise.
In concluzie, orice creator spiritual implica si cultul poetului pentru traditie,
pentru stramosi si rotodata responsabilitatea creatorului fata de urmasi, idee
exprimata de Arghezi in mod explicit.