TEMATICĂ LICENŢĂ

I. Sisteme de coordonate utilizate în cartografie şi topografie

Coordonate geografice:
Poziția unui punct pe suprafața terestră, se poate determina prin coordonatele sale geografice,
latitudine și longitudine.
Latitudinea unui punct reprezintă unghiul format între planul ecuatorului și normala punctului.
Se măsoară de la ecuator la cei doi poli, de la 0 la 90 de grade, latitudine nordică și sudică.
Longitudinea unui punct reprezintă unghiul format între planul meridianului 0(Greenwich) și
meridianul punctului. Se măsoară de la meridianul 0 spre est și vest, de la 0 la 180 de grade,
longitudine estică și vestică.

Coordonate în plan:
Un punct din teren, poate fi determinat în plan față de un sistem de axe(XOY), în funcție de
depărtarea acestuia față de axe. În cazul proiecțiilor din țara noastră(Gauss-Kruger și
stereografică 70), axa OX corespunde direcției Nord, iar OY corespunde direcției Est.
Orice punct poate fi definit prin coordonatele rectangulare X și Y sau prin coordonatele polare D
și α. Dx și Dy reprezintă distanța de la punct la axa OX, respectiv OY; D este distanța de la punct
la originea sistemului de axe; α este unghiul orizontal cu valori între 0g și 100g(cercul topografic).
Semnul coordonatelor rectangulare relative depinde de cadranul în care se găsesc.
Coordonate în spațiu:

Un punct poate fi determinată în spațiu sau tridimensional (XOYZ), față de normala la elipsoid a
acestuia(zenitul geodezic) si planul orizontal (XOY). Orice punct poate fi definit prin
coordonatele rectangulare Dx, Dy, Dz sau prin coordonatele polare D, d, θ, i, z. Dx și Dy
reprezintă distanța de la punct pană la axa OX, respectiv OY; Dz este distanța pe verticală de la
planul orizontal XOY la punct; D este distanța înclinată de la originea sistemului la punct; d
reprezintă distanța de la originea sistemului la punct; θ este unghiul orizontal(orientarea) între
axa OX(nord) și direcția din teren; i este unghiul de înclinare dintre direcția din teren și planul
orizontal XOY; z este unghiul zenital dintre normala la elipsoid a punctului și direcția din teren.
Pentru a determina altitudinea unui punct este necesar să se stabilească o suprafață de referință și
un punct fundamental. Din anul 1952, România a adoptat ca suprafață de referinnță a altitudinilor
nivelul mediu al Mării Baltice, pentru hărțile topografice. Din 1970 s-a folosit nivelul mediu al
Mării Negre pentru acestea.

II. Elementele matematice ale hărţilor şi planurilor topografice

Elementele matematice reprezintă baza geometrică a hărţii. Sunt incluse:
I. Cadrul;
II. Scara;
III. Baza geodezo-topografică;
IV. Nomenclatura;
V. Elemente de orientare;
VI. Graficul înclinării versanţilor;
VII. Canevasul.

Scara reprezintă raportul dintre dimensiunile măsurate în teren şi dimensiunile de pe hartă. Ca

element matematic poate fi definită în 3 moduri:
⮚ Numeric: este o fracţie ordinară în care numărătorul indică lungimea grafică de obicei în
centimetri, iar numitorul lungimea corespunzătoare din teren, tot în centimetri;
⮚ Grafic: reprezintă raportul dintre distanţa de pe hartă şi distanţa din teren exprimată
grafic, poate fi simplă sau compusă; se împarte în două categorii: după modul de
construcţie şi în funcţie de precizia măsurătorilor;
Scara grafică cu transversale este folosită în special pe planuri întocmite pe scări foarte
mari.
⮚ Direct: se exprimă prin indicarea directă a lungimii de pe hartă şi a corespondentei din
teren.
În funcţie de scară, hărţile se grupează în 3 categorii:
I. 1:25.000 – 1:200.000, scară mare;
II. 1:200.000 – 1:1.000.000, scară medie;
III. 1:1000000+, scară mică.
Toate reprezentările la scară mai mare de 1:25000 sunt planuri, acestea sunt de 4 tipuri:
 I. 1:10.000 – 1:5.000, planuri topografice;
II. 1:2.500 – 1:2.000, planuri de situaţie;
III. 1:1.000 – 1:500, planuri urbane;
IV. 1:100 – 1:50, planuri de detaliu.

Cadrul hărţii reprezintă liniile care mărginesc suprafaţa desenată a hărţii, 3 linii care
delimitează suprafaţa acesteia.
Linia care intră în contact direct cu spaţiul desenat poartă numele de cadru intern, paralel cu
aceasta la mică distanţă se află cadrul extern. Între cele două se află cadrul gradat care aparţine
de elementul matematic propriu-zis al cadrului şi este delimitat în segmente colorate alternative
alb-negru, care indică împărţirea unghiulară pe paralele şi meridiane. Dacă cadrul coincide cu
paralele şi meridiane, atunci acesta poartă numele de cadru geografic. Atunci când nu coincid, se
numeşte cadru geometric.
Ca formă poate avea forme geometrice foarte diferite, dictate de sistemul de proiecţie
cartografic. În situaţia în care acesta are formă de pătrat, dreptunghi sau trapez, în colţurile
acestuia sunt trecute cu mare precizie coordonatele geografice.

Canevasul hărţii reprezintă sistemul sau ansamblul liniilor ale coordonatelor geografice sau
coordonatelor rectangulare plane. Coordonatele geografice sunt reprezentate de reţeaua de
paralele şi meridiane care constituie aşa numitul canevas geografic, iar coordonatele rectangulare
reprezentate prin linii drepte orizontale şi verticale care reprezintă abscise şi ordonate poartă
numele de canevas rectangular.
Canevasul geografic se obţine prin transpunerea reţelei de paralele şi meridiane de pe glob, pe
plan printr-o proiecie cartografică.
Canevasul rectangular întâlnit în special pe hărţile topografice şi pe planuri, pleacă de la
canevasul geografic şi se întocmeşte pornind de la intersecţia unui meridian şi a unei paralele.
Laturile pătratelor care alcătuiesc reţeaua au valori diferite, în funcţie de scara hărţii:
⮚ 1:25.000 – latura grafică, 4 cm = 1 km în teren;
⮚ 1:50.000 – latura grafică, 2 cm = 1 km în teren;
⮚ 1:100.000 – latura grafică, 2 cm = 2 km în teren;
⮚ 1:200.000 – latura grafică, 2cm = 4 km în teren.
De cele mai multe ori valorile reţelei sunt înscrise pe hartă între cadrul intern şi cel geografic, în
apropierea colţurilor hărţii.

Nomenclatura hărţilor reprezintă sistemul de notare alcătuit din cifre şi litere sau numai cifre,
cu ajutorul căruia se defineşte poziţia unei foi de hartă în cuprinsul unui teritoriu sau a întregii
suprafeţe terestre.
Acest sistem a fost propus şi adoptat de Congresul de Geodezie şi Geofizică(1924), fiind valabil
pentru harta lumii la scara 1:1.000.000. Sistemul se bazează pe împărţirea globului terestru în
mod unitar, în secţiuni de dimensiuni egale între care nu există goluri sau suprapuneri.
Pe latitudine: globul este împărţit în zone sferice din 4 în 4 grade, începând de la Ecuator până la
paralelele de 88 de grade(N şi S), rezultă 44 de zone, din care 22 în emisfera nordică, iar 22 în
cea sudică. Notarea se face cu litere mari de la A la V, în emisfera sudică înaintea literei se pune
un S(SA la SV).
Pe longitudine: globul este împărţit în fuse sferice trasate din 6 în 6 grade, începând de la
meridianul de 180 de grade Est. Rezultă 60 de fuse, ele se notează cu cifre de la 1 la 60; de la 1
la 30 sunt din emisfera Vestică, iar de la 31 la 60 sunt din emisfera Estică.
Astfel fiecare secţiune a reţelei este formată dintr-un trapez curbiliniu de 6 grade longitudine si 4
grade latitudine.

Baza geodezo-topografică este constiuită din puncte de coordonate cunoscute cu maximum de

precizie, puncte care stau la baza întocmirii hărţii, motiv pentru care se mai numesc şi puncte de
sprijin ale hărţii.
Ele sunt de 3 tipuri:
⮚ Astronomice, notate cu o stea într-un pătrat; coordonatele au fost determinate prin
metode astronomice, fiind independente de forma şi dimensiunea Pământului.
⮚ Geodezice, notate cu un triunghi intr-un pătrat; coordonate determinate prin metode
geodezice, acestea ţin cont de forma şi dimensiunea globului, cele mai importante fiind
verificate şi prin metode astronomice.
⮚ Topografice, notate cu un punct într-un cerc sau pătrat; se determină de la punctele
geodezice prin metode topografice, alcătuiesc canevasul topografic al hărţii.
Elementele de orientare sunt reprezentate pe hărţile topografice, de obicei în stânga scării
grafice. Ele cuprind cele 3 direcţii nord şi valorile unghiurilor dintre ele la momentul editării
hărţii.

Graficul înclinării versanţilor se prezintă sub forma unei curbe care este folosită la
determinarea valorilor înclinării versanţilor fără calcule, de cele mai multe ori pe hărţi există
două grafice de pantă, care sunt construite ţinând cont de distanţa reală din teren dinte două
curbe de nivel.

III. Elementele de conţinut ale hărţilor generale

Relief:
Reprezentarea cartografică de calitate trebuie să îndeplinească 2 cerinţe:
I. Comensurabilitatea reprezintă redarea corectă din punct de vedere geografic, pentru a se
efectua anumite calcule pentru determinarea elementelor terenului.
II. Plasticitatea: reprezentarea terenului trebuie făcută în aşa fel încât să sugereze cât mai
fidel realitatea din teren, cu toate simplificările impuse de generalizarea cartografică.
Metode de reprezentare:
⮚ Metoda punctelor cotate: dacă pe o suprafaţă de teren se determină altimetric un număr
suficient de puncte, există posibilitatea reprezentării reliefului prin această metodă.
Constă în marcarea planimetrică pe hartă a punctelor determinate langă care este trecută
cota. Deşi are dezavantaje mutiple şi nu îndeplineşte cele 2 cerinţe, se foloseşte împreună
cu metoda curbelor de nivel, pentru reprezentarea altitudinii unor puncte importante.
⮚ Metoda liniilor structurale: se bazează pe faptul că relieful se poate descompune într-un
anumit număr de faţete, care se reunesc în lungul unor linii structurale ale ansamblului
reliefului. Se utilizează în general la: reprezentarea liniilor de creste, a reţelelor
hidrografice şi a schimbărilor de pantă; acestea se pot combina cu semne convenţionale
pentru a reda vârfuri şi pasuri.
Dezavantaje: necesită un număr mare de faţete.
⮚ Metoda haşurilor: se foloseşte pentru reprezentarea pantelor.
⮚ Metoda umbririi: constă în aplicarea unei culori care variază de la lumină spre întuneric,
oferă impresia 3D a reliefului.
 Avantaje: permite observarea clara a determinărilor planimetrice din zone cu altitudini
mici, fiind cea mai importantă pentru activitatea umană.
Dezavantaje: reprezentarea nu este expresivă.
⮚ Metoda curbelor de nivel: reprezintă linii curbe închise care unesc puncte de aceeaşi
altitudine. Izohipsele sunt curbele de nivel, această denumire se foloseşte în special la
hărţile la scară mică; izobatele se folosesc pentru reprezentarea bazinelor acvatice, ele
unesc puncte de aceeaşi adâncime. Curbele de nivel sunt: principale(din 5 în 5 curbe)
notate îngroşat, normale notate cu linie subţire, ajutătoare cu linie întreruptă şi
accidentale cu linie punctată.
Avantaje: respectă conmesurabilitatea şi nu încarcă harta
Dezavantaje: plasticitate slabă. Se utilizează împreună cu metoda punctelor cotate.
⮚ Metoda tentelor hipsometrice: constă în colorarea spaţiilor dintre izohipse, în funcţie de
altitudine, cu nuanţe de culori cât mai apropiate de realitate. Se recomandă ca numărul
tentelor să nu depăşească 20. Este nevoie şi de reprezentarea prin semne convenţionale a
vegetaţiei.
⮚ Metoda pictografică.
Niciuna dintre metode nu îndeplineşte singură toate condiţiile necesare unei reprezentări
clare. Din acest motiv se folosesc in combinaţie: curbe de nivel şi umbre, curbe de nivel
şi tente, curbe de nivel şi haşuri, tente hispometrice şi haşuri, umbre şi haşuri.
O hartă de calitate presupune reprezentarea reliefului prin metoda tentelor hipsometrice
în combinaţie cu metoda umbririi şi cu metoda punctelor cotate.

Hidrografia este cel mai important element al hărții, primul reprezentat cu exactitate. Apare pe
aproape toate hărțile, este elementul planimetric cel mai des folosti pentru orientare în teren.
Categorii de elemente hidrografice:
⮚ Țărmurile lacurilor, mărilor și oceanelor: în general, se reprezintă prin linii simple
continui, lacurile intermintente cu linii intrerupte, în zonele de maree se notează linia de
flux și cea de reflux.
⮚ Cursurile de apă: râurile permanente se notează prin linii continue, cele temporare prin
linii întrerupte; linia se îngroașă de la izvor la vărsare, trebuie să aibă lungimea minimă
de un centimetru pe hartă pentru a fi reprezentat.
 ⮚ Izvoarele;
⮚ Fântânile;
⮚ Mlaștinile: cu linie continuă cele greu de trecut sau inaccesibile, cu linie punctată cele
accesibile.
⮚ Terenuri inundabile;
⮚ Elemente antropice care țin de hidrografie.

Reprezentarea vegetației și a solului

Elementul principal este pădurea, reprezentată prin semne convenționale, oferind informați
despre tipul dominant și dimensiunile medii ale arborilor. Tot prin semne convenționale sunt
reprezentate și pășunile, vegetația tipică zonelor umede, pădurea tăiată, jnepenișurile și diferite
plantații. Dintre soluri cele mai dese sunt nisipurile și sărăturile.

Elemente antropice reprezentate: localități, căi de comunicație, detalii economice și culturale,

limite administrative. În funcție de scară: la cele la scară mare în localități apare structura
stradală a localității, cvartale și construcții reprezentate planimetric, la scară mijlocie și mică
localitățile sunt dimensionate în funcție de populație și de importanța politică.
Sunt reprezentate de asemenea, căile ferate, rutiere, navale(căi de comunicație). Cele rutiere sunt
reprezentate pe categorii, se folosesc semne convenționale pentru arborii din apropierea acestora.
Detalii economice și culturale: industria, agricultura și obiectivele socio-culturale. Poziția lor pe
hartă corespunde cu cea din teren, dacă dimensiunea permite reprezentarea se face la scară, dacă
nu prin semne.

IV. Proiecții cartografice utilizate în România

Gauss-Kruger:
Elipsoid: Krasovski 1940
Punctul central:
Caracteristici:
Proiecţia se caracterizează prin faptul că o anumită porţiune din suprafaţa terestră se reprezintă
pe suprafaţa unui cinlindru tangent şi transversal pe elipsoid. Unul din principalele avantaje
constă în faptul că proiecţia se poate folosi fără limite de la un pol la celălalt pe fuse sferice de 6o
sau 3o, împărţirea cea mai frecventă fiind cea de 6o începând de la Greenwich.
Deformări:
Proiecţia Gauss este o proiecţie conformă, deci unghiurile nu suferă deformaţii, dar în general se
deformează lungimile şi ariile. În lungul unei paralele oarecare de latitudine, deformaţiile liniare
cresc aproximativ proporţional cu distanţa faţă de meridianul axial, astfel încât pe meridianele
marginale se ating deformaţiile maxime (de exemplu pentru latitudinea medie a României, φ
=46°, deformaţia liniară relativă este D=+66.4 cm/km). De asemenea, pe orice meridian,
deformaţia maximă a lungimilor se produce la intersecţia cu ecuatorul. Deformaţiile areolare
sunt nule pe meridianul axial, fiind pozitive în toate celelalte puncte şi cresc în valoare pe măsură
ce creşte depărtarea faţă de acest meridian.
Axele coordonatelor rectangulare:
Fiind 60 de fuse se generează 60 de sisteme de coordonate. Originea acestora se găseşte la
intersecţia meridianului axial, care reprezintă axa OX cu ecuatorul care reprezintă axa OY. În
emisfera nordică valorile coordonatelor este pozitivă, iar pentru a evita valorile negative ale
coordonatei Y, în fiecare fus originea se translatează spre Vest cu 500.000 metri.
Pentru a evita posibilitatea de a fi mai multe puncte din fuse diferite cu aceleaşi coordonate Y, s-
a convenit ca în faţa ordonatei Z să se scrie numărul fusului, începând de la Greenwich.
Utilizare internaţională.

Stereo 70:
Elipsoid: Krasovski 1940
Punct central: Dealul Piscului; latitudine 45o Nord, longitudine 25o Est
Caracteristici: Proiecţie azimutală, perspectivă stereografică conformă, pe plan secant unic 1970.
Adoptarea acesteia a urmărit o serie de principii care satisfac cerințele de precizie și unele
aspecte specifice teritoriului României după cum urmează:
⮚ Forma rotundă a țării poate fi încadrată într-un cerc cu raza de 400 km;
⮚ 90% din graniță poate fi încadrată într-un cerc de 280 km, cu centrul în polul proiecției;
⮚ Deformările negative și pozitive sunt relativ egale ca valoare ceea ce permite o
compensare a lor;
 ⮚ planul secant este coborât pe verticala punctului 3502 metri, ceea ce generează un cerc de
secanță cu deformări nule având raza de 201,718 km.
Deformări: ating în centrul proiecției aloarea de -0,25 m/km, iar la extremități +0,215 m/km.
Axele coordonatelor rectangulare: Axa OX este orientată pe direcţia N-S şi reprezintă imaginea
plană a meridianului de 25o. Axa OZ este orientată V-E şi reprezintă imaginea plană a paralelei
de 46o. Pentru a evita coordonate negative se foloseşte un sistem convenţional de axe rezultat
prin mutarea originii sistemului, cu 500.000 de metri spe Vest şi spre Sud, astfel punctul central
al proiecţiei va avea x şi y=500.000.
Utilizare: este proiecţia cartografică naţională, toate hărţile naţionale se întocmesc în aceasta,
deoarece este recomandată în reprezentarea ţărilor cu o suprafaţă medie şi care au forma
aproximativ rotundă.

UTM
Elipsoid: Principalul avantaj al acestei proiecţii este că se poate asocia la cel puţin 5 elipsoizi de
referinţă, în prezent elipsoidul de rotaţie folosit este cel asociat sistemului de referinţă
internaţional WGS-84.
Punct central:
Caracteristici: elaborată în 1950, având valabilitate pe întreg globul, propusă de NATO. Se
întinde între paralele de 80o Sud şi 84o Nord. Fusele de 6o la această proiecţie se numesc zone.
Deformări: se reduc datorită faptului că se introduce un factor de scară de-a lungul meridianului
axial al fusului. Acest factor se datorează diferenţei faţă de Gauss-Kruger, meridianul axial fiind
secant.
Axele coordonatelor rectangulare: Sunt invers faţă de Gauss-Kruger. Axa OX este orientată spre
Est, fiind dată de proiecţia ecuatorului. Axa OY este orientată spre Nord, coincide cu proiecţia
meridianului axial.
Utilizare internaţională.

V. Metode de reprezentare pe hărţile tematice

Baza geografică a hărţilor tematice
Hidrografia este elementul esenţial oricărei baze geografice. Aceasta constituie un sprijin evident
pentru înţelegerea răspândirii detaliilor sau fenomenelor specifice, fiind un element mai stabil
decât limitele politice sau administrative şi mai cunoscut; aceasta este utilă şi pentru a putea
observa caracteristicile principale ale reliefului.
Aşezările omeneşti, limitele politico-administrative şi principalele căi de comunicaţie sunt
elemente importante ale bazei geografice.
Baza geografică are rolul de a uşura localizarea elementelor hărţii tematice, atât în întocmirea,
cât şi în citirea hărţii. Aceasta are rolul de a facilita înţelegerea legăturilor dintre elementele
specifice ale hărţii cu peisajul natural sau socio-economic.
Se recomandă ca baza geografică să nu cuprindă prea multe detalii, deoarece acestea pot
dezorienta cititorul. Densitatea elementelor bazei să fie egală pe toată harta. Baza se realizează
după o hartă generală(topografică), fiindcă astfel se asigură cea mai mare precizie geometrică.
De obicei, detaliile se reprezintă cu ajutorul semnelor convenţionale folosite şi pe hărţile
generale.

Metoda cartogramei
Este una dintre cele mai simple metode cartografice de reprezentare, atât din punct de vedere al
modului de aplicare, cât şi din acela al înţelegerii hărţii.
Metoda constă în reprezentarea variaţiei cantităţii  sau valorii indicelui  unui fenomen în cadrul
unor unităţi teritoriale. De cele mai multe ori se reprezintă indici relativi:
⮚ densitatea reţelei hidrografice (lungimea reţelei hidrografice raportată la suprafaţa
bazinului hidrografic peste care se suprapune);
⮚ densitatea populaţiei (raportul dintre numărul locuitorilor şi suprafaţa pe care olocuiesc);
⮚ ponderea unei culturi agricole (raportul dintre suprafaţa culturii respective şi totalul
suprafeţei cultivate).
Unităţile teritoriale pot fi naturale (bazine hidrografice, regiuni geografice), administrative (ţări,
judeţe, comune) sau pot fi create artificial, sub forma unor reţele de linii care împart respectivul
teritoriu într-o serie de pătrate, dreptunghiuri, romburi, hexagoane.
Pentru realizarea unei cartograme este necesară clasificarea valorilor indicelui reprezentat într-o
serie de grupe, care se vor ordona crescător sau descrescător, în legenda hărţii. După aceasta
fiecare grupă primeşte o anumită culoare sau haşură. Alegerea acestora se face prin respectarea
principiului aşa-numitei scale intensificatoare: pentru grupa cu valorile cele mai mici se alege o
culoare mai deschisă sau o haşură mai rară cu linii subţiri, iar pe măsura creşterii valorilor,
culorile trebuie să fie mai intense, iar haşurile mai groase şi mai dese. În cazul culorilor se
recomandă diferite nuanţe din aceeaşi culoare, iar la haşuri aceeaşi înclinare, grosimea să
crească, acestea să fie din ce în ce mai apropiate.

Metoda cartodiagramei
Este asemănătoare cu cea a cartodiagramei, din punct de vedere al împărţirii teritoriului pe care
se va face reprezentarea, însă acesta va fi reprezentat cu ajutorul unor diagrame care vor fi
plasate în interiorul unităţilor teritoriale.
Cu această metodă se pot evidenţia aspecte privind mărimea absolută, structura sau dinamica
indicelui ales.
În funcţie de diagramele folosite, acestea pot fi: structurate, dinamice(cronologice) sau
complexe(să reprezinte atât dinamica, cât şi structura fenomenului).
Pentru a avea mai multe informaţii, această metodă se poate regăsi şi combinat cu cea a
cartogramei.

Metoda fondului calitativ

Oferă posibilitatea reprezentării calitative a fenomenelor cu răspândire continuă, în cadrul unor
limite. Metoda evidenţiază suprafeţele pe care fenomenul prezintă diferite caracteristici şi
calităţi. Reprezentarea oferă o imagine clară a variaţiei spaţiale a caracteristicilor unu fenomen,
este utilizată des la hărţile tipologice.
Metoda se aplică prin delimitarea unor zone în care se găsesc elemente din aceeaşi categorie,
fiind obligatorie clasificarea acestora în funcţie de anumite criterii. Se recomandă folosirea a
diferite nuanţe a unei singure culori deschise, pentru a se putea combina cu alte metode
cartografice.

VI. Unităţi teritorial cadastrale

Parcela este unitatea teritorială de bază a cadastrului, sintetizând informaţii privind posesia,
categoria de folosinţă, suprafaţa, venitul net cadastral etc.
Este suprafaţa de teren cu o singură categorie de folosinţă aparţinând unui proprietar sau mai
multor proprietari în indiviziune.
 Sectorul cadastral (tarla în extravilan, cvartal în intravilan)
Ca diviziune tehnică a teritoriului administrativ este delimitat de detalii liniare caracterizate de o
mare stabilitate spaţio-temporală(căi de comunicaţie, ape, diguri, drumuri etc.).
Poate avea mai multe categorii de folosinţă, unul sau mai mulţi posesori; reuneşte mai multe
corpuri de proprietate sau parcele.

Corpul de proprietate este definit, în special, de statutul său juridic şi cuprinde una sau mai
multe parcele alipite, care aparţin aceluiaşi proprietar.

Partida cadastrală este definită de statutul juridic, reprezintă suma corpurilor de proprietate
care aparţin aceluiaşi proprietar în cuprinsul unei unităţi administrativ-teritoriale.

VII. Numerotarea cadastrală

Numerotarea detaliilor liniare ape curgătoare, canale, diguri, căi ferate, drumuri clasate
Se consideră parcele şi se numerotează separat în cadrul fiecărui intravilan, respectiv extravilan.
Ele primesc un singur număr cadastral pe toată lungimea lor(cu excepţia subtraversărilor), în
cadrul fiecărui intravilan şi un sinnumăr cadastral în extravilan, dar şi pentru tronsoanele create
prin intersecţia cu alte detalii liniare(separat în intravilan şi extravilan). Acestea respectă
următoarea ierarhie:
i. Căile ferate întretăiate de ape;
ii. Drumuri naţionale întretăiate de căi ferate şi ape;
iii. Drumuri judeţene întretăiate de ape, căi ferate şi drumuri naţionale;
iv. Drumuri comunale întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naţionale şi drumuri judeţene;
v. Drumuri de exploatare întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naţionale şi drumuri judeţene
sau comunale.

Numerotarea parcelelor se numerotează cu cifre arabe de la 1 la n, urmate de simbolul

categoriei de folosinţă, în extravilan, iar în intravilan se începe cu categoria de folosinţă curţi şi
construcţii.
 Numerotarea sectoarelor cadastrale se numerotează cu cifre arabe de la 1 la n, începând cu
sectorul numărul 1 situat în partea de Nord-Vest a teritoriului şi continuând într-o. Gnsuccesiune
firească spre zona de Sud-Est.

VIII. Dezmembrămintele dreptului de proprietate

Dreptul de uz şi abitaţie
Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale şi
industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
Abitaţia este dreptul unei persoane de a locui în locuinţa nudului proprietar împreună cu soţul şi
copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia,
precum şi cu părinţii, ori alte persoane aflate în întreţinere.
Ele nu sunt cesibile, este interzisă cesiunea emolumentului(beneficiile titularului rezultate din
exercitarea dreptului).
Titularul dezmembrământului nu îşi poate exercita dreptul decât pentru nevoile lui şi ale familiei
sale.
Diferenţa dintre cele două este obiectul lor, astfel încât dreptul de abitaţie se constituie asupra
unei locuinţe, iar dreptul de uz asupra unor bunuri mobile sau imobile, cu excepţia locuinţei.
Cele două se supun din punct de vedere al constituirii, al exercitării şi al stingerii lor, regulilor
din materia uzufructului.

Dreptul de servitute este sarcina care grevează un imobil pentru uzul sau utilitatea imobilului
unui alt proprietar. Aceasta presunpune două imobile aparţinând unor proprietari diferiţi, dintre
care unul dintre acestea este fondul dominant, iar cel care suportă servitutea este fondul aservit.
Se poate constitui numai pe temeiul unui act juridic, ori prin uzucapiune.
Clasificare:
⮚ Servituţi aparente şi servituţi neaparente, ele sunt determinate printr-un semn vizibil(o
uşă, o fereastră), sau nu(servitutea de a nu construi peste o anumită înălţime);
⮚ Servituţi continue şi servituţi necontinue, în funcţie de modul de exercitare, care poate fi
continuu, fără fapta omului(servitutea de vedere) sau necontinuu, unde este necesar faptul
actual al omului(servitutea de trecere).
IX. Componentele sistemului GPS
Principii de funcţionare
Pentru a putea determina coordonatele unui punct de pe suprafaţa Pământului (sau din apropierea
acesteia) este nevoie de semnale provenind de la cel puţin patru sateliţi. Stabilirea poziţiei
spaţiale a unui punct se poate face prin determinarea pseudo-distanţei sau prin determinarea
fazei.
Determinarea pseudo-distanţei
Determinarea distanţei faţă de satelit se face pe baza diferenţei de timp necesare semnalului emis
de satelit să ajungă la receptor. Cunoscând intervalul de timp şi viteza propagării semnalului
(viteza luminii), se poate determina distanţa. Pentru a determina foarte precis intervalul de timp
necesar semnalului emis de satelit să ajungă la receptor, acesta din urma emite un semnal identic,
care va fi decalat faţă de cel provenit de la satelit. Acest decalaj se poate măsura foarte precis.
Fiecare satelit poate fi identificat pe baza unui număr atribuit (PRN - Pseudo Random Number),
număr care este inclus în semnalul radio emis (Botton et al., 1997). În prezent este metoda
utilizabilă în mediu forestier.
Determinarea fazei
În acest caz, distanţa satelit-receptor este împărţită într-un număr întreg de lungimi de undă şi o
fracţiune de lungime de undă. Această metodă necesită utilizarea unui receptor capabil să
determine această valoare. Este mult mai precisă (10-20 mm), dar necesită o staţionare de cel
puţin 10 minute într-un punct, timp în care receptorul trebuie să fie absolut imobil şi să nu fie
perioade fără semnal GPS. Aceste condiţii fac imposibilă utilizarea acestui tip de măsurători în
pădure, datorită pierderilor frecvente de semnal.

Segmentul spaţial
Constelația de sateliți componentă de baza definitorie a sistemului GPS a avut inițial 24 de
sateliți dispuși câte 4 în 6 plane orbitale înclinate cu 55˚ de grade față de planul ecuatorial.
Plasați pe orbită, la o înălțime de 20.200km, aceștia au o perioada de revoluție de aproape 12 ore
siderale respectiv 11 ore 56 minute locale.
Generațiile moderne Block II F și Block III în curs de instalare dispun de 30 respectiv 32 de
sateliți cu o durata de viață de 15 ani.
Modul de dispunere a sateliților în cadrul constelației permite că în orice moment și în orice loc
de pe Glob la o elevație de peste 15 grade peste orizontală locului, indiferent de condițiile meteo
să poată fi captate direct semnale de la 4-8 sateliți.
Funcția principala a sateliților este de a emite în permanentă și de a furniza utilizatorilor
informații folosind semnale radio în frecvența nominală fundamentală de 10,23 MHz, din care
sunt generate cele 2 unde purtătoare L1 și L2.

X. Clasificarea sateliţilor de teledetecţie

Definirea sateliţilor
Satelitul este un corp artificial, spaţial, care evoluează pe un traseu în jurul Pământului(orbită),
numai sub acţiunea forţei de atracţie terestră, pentru aceasta forţa de atracţie trebuie să fie egală
cu forţa centrifugă.

Criterii de clasificare
i. După poziţia orbitei:
a) Sateliţi polari(de defilare, heliosincroni): au orbită joasă şi medie(300-1500 km
altitudine); exemple: LANDSAT, SPOT, NOAA;
b) Sateliţi geostaţionari(geosincroni): au orbită înaltă (aprox. 36000 km altitudine);
exemple: sateliţii meteorologici: METEOSAT, GOES.
ii. După altitudinea orbitei:
⮚ Sateliţi pe orbite joase(300-700 km);
⮚ Sateliţi pe orbite medii(700-1500 km – în general 850-900 km);
⮚ Sateliţi pe orbite înalte(1500-36000 km);
⮚ Sateliţi pe orbită pubelă(38000 km).
iii. În funcţie de obiective:
⮚ Sateliţi de teledetecţie;
⮚ Sateliţi geodezici;
⮚ Sateliţi meteorologici;
⮚ Sateliţi de oceanografie;
⮚ Sateliţi de mediu;
⮚ Sateliţi de comunicaţii.
XI. Procedee de fotointerpretare
Definiţie
Fotointerpretarea reprezintă procesul de examinare a imaginilor fotografice, în scopul
identificării obiectelor şi evaluării semnificaţiei lor.

Procedee de fotointerpretare
i. Procedeul căutării globale constă în examinarea atentă a întregii fotograme sau a
modelului stereografic, în mod sistematic, fără a omite nicio porţiune. Aplicarea acestuia
necesită mult timp şi oboseală.
ii. Procedeul căutării selective presupune examinarea atentă doar a acelor părţi din
fotogramă în care este cel mai probabil să se găsească obiectele sau procesele căutate.
Aplicarea acestuia necesită o lungă pregătire de specialitate.

XII. Măsurarea unghiurilor orizontale şi verticale

Măsurarea unghiurilor orizontale
Este unghiul format din planele verticale a două direcții oarecare. Se determină cu ajutorul
cercurilor orizontale ale aparatelor topografice, prin citirea valorii acestora în luneta pentru
unghiuri sau citirea pe ecran.
Metode:
⮚ Metoda simplă constă în măsurarea unui unghi izolat, se face prin diferența citirilor sau
cu zero în coincidență pe prima viză. Citirile se fac în ambele poziții ale aparatului,
pentru a reduce erorile.
⮚ Metoda repetiției constă în măsurarea unui unghi de mai multe ori, luând de fiecare dată
ca origine de citire valoarea unghiului obținută în măsurătoarea precedentă. Numărul
repetițiilor se stabilește în funcție de precizia cu care se dorește aflarea valorii unghiului.
Se măsoara în ambele poziții pentru reducerea erorilor.
⮚ Metoda turului de orizont presupune măsurarea unghiurilor orizontale dintre mai multe
direcții din jurul unui punct de stație. Unghiurile se măsoară și cu luneta în poziția a doua,
în sens invers primului tur. Numărul maxim de vize admis într-un tur este de 12-15, dacă
sunt mai multe vize, atunci ele se împart în grupe, în așa fel încât 3-4 să fie comune. Pe
viza de origine se introduce, de obicei, valoarea zero.
 ⮚ Metoda reiterațiilor(seriilor) constă în măsurarea în tur de orizont a unui unghi sau a mai
multor unghiuri, de mai multe ori, de fiecare dată schimbându-se originea de măsurare pe
cercul orizontal. Fiecare parcurgere în tur de orizont alcătuiește o reiterație. Originea este
stabilită de numărul reiterațiilor, metoda se utilizează atunci când se cere o precizie
ridicată.
⮚ Metoda orientărilor cuprinde două aspecte:
● metoda orientărilor directe constă în determinarea directă a orientărilor din teren,
unghiurile dintre direcția nord și direcțiile din teren. În acest caz este necesară
cunoașterea unei orientări.
● orientarea automată a vizelor presupune într-un tur de orizont, atât direcții
cunoscute, cât și necunoscute. După ce se calculează orientrările spre punctele
cunoscute, se vizează spre punctele noi, cât și spre cele vechi. Aparatul nu se
orientează pe niciuna din direcțiile cunoscute, gradația 0 este dirijată de o direcție
întâmplătoare.

Măsurarea unghiurilor verticale

Se măsoară cu ajutorul cercului vertical al aparatelor topografice. Sunt necesare la reducerea
distanței la orizont și la calculul altitudinii punctelor pe cale trigonometrică.
Pentru determinarea acestora se vizează cu firul reticular orizontal la înălțimea aparatului, când
se folosește mira sau la înalțimea semnalului, în cazul distanțelor mari.
Înălțimea aparatului reprezintă distanța pe verticală din punctul de stație până la centrul cercului
vertical.
Se poate calcula unghiul de pantă sau unghiul zenital, în funcție de planul pe care sunt situate
gradațiile. Pentru precizie se măsoară cu luneta în ambele poziții.

XIII. Principiul intersecțiilor unghiulare

Intersecția directă
Constă în determinare coordonatelor unui punct necunoscut, funcție de cel puțin două puncte
cunoscute. Punctul nou se va afla la intersecția vizelor ce trec prin punctele cunoscute. Specifică
situației în care punctul nou este nestaționabil. Coordonatele punctului de intersecție a celor două
vize pot fi determinate dacă pozițiile dreptelor sunt cunoscute și exprimate sub formă de ecuații.
 Determinarea coordonatelor punctului nou se poate face pe baza procedeului analitic sau a celui
trigonometric.
Condiții necesare pentru determinarea punctelor necunoscute: punctele staționate să fie de jur
împrejurul punctului nou, intersecția vizelor să se facă sub unghiuri cuprinse între 40g – 160g.

Intersecția înapoi
Vizele se trimit din punctul necunoscut către punctele cunoscute.
Procedee:
i. Procedeul Delambre: din punctul necunoscut se vizează cel puțin 4 puncte cunoscute;
unghiurile se măsoară în tur de orizont, cu luneta în ambele poziții.
ii. Procedeul Kastner: din punctul necunoscut se vizează 3 puncte cunoscute; se vor calcula
coordonatele relative ale punctului nou, faţă de toate cele 3 puncte vechi, rezultând 3
rânduri de coordonate, valoare finală fiind media aritmetică a acestora.
iii. Procedeul Collins: din punctul nou se vizează spre 4 puncte vechi, pentru determinarea
punctului, Collins transformă probelma în două intersecţii înainte. Două din vize sunt
coliniare, astfel încât coordonatele punctului necunoscut se determină prin intersecţie
înainte, combinând 2 câte 2 direcţii din cele trei vize.
iv. Procedeul Hansen: se foloseşte atunci când din punctul nou nu există vizibilitate spre 3
puncte cunoscute, ci numai spre 2, dar se vede un punct auxiliar necunoscut, din care se
văd aceleaşi 2 direcţii cunoscute.

Intersecţia combinată
Pentru determinarea coordonatelor unui punct nou, se face staţie atât în punctele cunoscute, cât şi
în cel necunoscut. Avantajul acesetia constă în faptul că pot fi folosite la determinarea
coordonatelor şi puncte nestaţionabile, dar de coordonate cunoscute. Cu cât numărul punctelor
vechi este mai mare, cu atât precizia determinărilor creşte.

XIV. Metode planimetrice care necesită măsurarea distanţelor şi unghiurilor

Triangulaţia este metoda planimetrică folosită pentru realizarea şi îndesirea reţelei de sprijin.
Are acest nume deoarece punctele de sprijin sunt alese în aşa fel încât, prin unirea lor să rezulte o
serie de triunghiuri.
Triangulaţia topografică locală
Aceste reţele au mai multe etape privind realizarea lor:
● Proiectarea triangulaţiei;
● Recunoaşterea terenului şi plantarea semnalelor(marcare şi semnalizare);
● Efectuarea măsurătorilor: măsurarea unghiurilor, măsurarea bazei, orientarea
triangulaţiei;
● Prelucrarea mărimilor obţinute din măsurători: compensarea triangulaţiei, calculul
lungimii laturilor, calculul orientărilor laturilor, determinarea coordonatelor punctelor de
triangulaţie.
Triangulaţia topografică locală poate fi măsurată:
● Triangulaţia topografică în formă de poligon cu punct central;
● Triangulaţia topografică în formă de patrulater.

Drumuirea este metoda prin care se determină poziţia unor puncte necunoscute, vârfuri ale unui
traseu sau contur poligonal, prin măsurarea de unghiuri şi distanţe. Mai este numită şi
poligonaţie, are rol de îndesire a reţelei de sprijin. Aceasta serveşte la realizarea reţelelor de
sprijin independente, în cazul suprafeţelor mici, precum şi la ridicarea detaliilor de liniară.
Drumuirile sunt de mai multe tipuri, după modul de desfăşurare se disting:
⮚ Drumuiri închise, punctul final corespunde cu cel iniţial(n laturi, n vârfuri);
⮚ Drumuiri deschise, punctul final este diferit de cel iniţial(n laturi, n+1 vârfuri);
⮚ Drumuiri nodale, atunci când 2 sau mai multe drumuiri desfăşurate între punctele de
triangulaţie sau de intersecţie, se întâlnesc într-un punct comun.
I. Drumuirea sprijinită pe puncte de coordonate cunoscute
Măsurarea unghiurilor orizontale:
i. Metoda unghiurilor: unghiurile orizontale se măsoară cu scopul de a determina orientările
laturilor drumuirii.
ii. Metoda orientrărilor directe: constă în măsurarea orientărilor din aproape în aproape,
funcţie de orientarea laturii de referinţă din punctul de plecare.
Măsurarea unghiurilor verticale: se măsoară dus-întors cu luneta în ambele poziţii, vizând la
înălţimea aparatului, acestea fiind necesare pentru reducerea la orizont.
II. Drumuire în circuit închis: punctul final corespunde cu cel iniţial.
Radierea este metoda cel mai des folosită la ridicarea punctelor de detaliu, dispuse în jurul unui
punct de coordonate cunoscute, pe o rază de 150-200 m. În principiu, pentru realizarea unei
radieri, se staţionează într-un punct cunoscut din care se determină:
⮚ Distanţele de la punctul de staţie la punctele radiate;
⮚ Unghiurile orizontale, care se pot determina cumulat într-un tur de orizont şi separat
pentru câte două direcţii sau direct orientările;
⮚ Unghiurile verticale dintre punctul de staţie şi punctele radiate, necesare pentru reducerea
distanţelor la orizont în cazul radierii planimetrice

Drumuiri combinate cu radieri

Este metoda cel mai frecvent folosită în practică pentru ridicarea punctelor de detaliu. Punctele
de drumuire se constituie ca suport, ca reţea de sprijin pentru ridicarea detaliilor, iar prin radieri
se determină efectiv poziţia punctelor caracteristice ale terenului.
Proiectarea lucrărilor presupune alegerea traseelor şi a punctelor de drumuire, acestea trebuie să
treacă prin apropierea detaliilor. Staţiile de drumuire se aleg în aşa fel încât să poată radia cât mai
multe puncte. Întâi se calculează drumuirea şi apoi radierile.

XV. Altimetria. Reţele de nivelement. Principii ale nivelmentului geometric

şi trigonometric
Altimetria este partea topografiei ce se ocupă cu studiul aparatelor, instrumentelor şi metodelor
de determinare a altitudinii punctelor(cotelor). Această determnare se poate face cu nivelmetre,
teodolite, tahimetre şi staţii totale.
Altitudinile punctelor topografice sunt măsurate faţă de o suprafaţă de referinţă, aceasta
reprezintă suprafaţă liniştită de nivel mediu a mărilor şi oceanelor, cunoscută şi ca suprafaţă de
nivel 0. În România aceasta este dată de nivelul mediu al Mării Negre, punctul de referinţă se
află în portul Constanţa.

Reţele de nivelment:
Ca şi în planimetrie şi în cazul nivelmentului este constituită o reţea de puncte altimetrice de
diferite ordine:
 I. Nivelment de ordin I: se execută prin drumuiri de nivelment geometric în circuit închis,
începând de la reperul de cotă 0 şi se dezvoltă în lungul principalelor căi de comunicaţie,
legându-se de reţelele de nivelment ale tărilor vecine.
II. Nivelment de ordinul II: îndeseşte reţeaua de ordinul I şi se execută prin drumuiri
sprijinite cu lungimea de 500-600 km.
III. Nivelment de ordinul III: are rolul de a îndesi reţelele de ordin I şi II, se execută prin
drumuiri sprijinite.
IV. Nivelment de ordinul IV: îndeseşte primele 3 ordine şi se execută prin drumuri cu circuit
închis sau sprijinite.
V. Nivelment de ordinul V: îndeseşte toate celelalte reţele, se realizează prin drumuiri
spirjinite pe punctele de ordin superior.
Primele 4 ordine alcătuiesc reţeaua nivelmentului geometric de stat, iar cel de-al 5-lea alcătuieşte
reţeaua nivelmentului tehnic.

Principii ale nivelmentului geometric

Cota punctelor prin nivelment geometric se determină direct cu ajutorul unor aparate topografice
specifice nivelmentului geometric şi a mirelor de nivelment sau a mirelor obişnuite.
Este cel mai precis mod de determinare a altitudinii punctelor, respectiv a diferenţelor de nivel.
Diferenţele de nivel se pot determina în 2 moduri:
i. Nivelment geometric de la capăt: se staţionează în unul din cele două puncte.
ii. Nivelment geometric de mijloc: se staţionează aproximativ la jumătatea distanţei dintre
puncte.
Determinarea diferenţelor de nivel prin nivelment geometric asigură o precizie ridicată. Metodele
prin care se determină altitudinea punctelor sunt: radierea, drumuirea, drumuiri combinate cu
radieri.
Ridicările nivelitice trebuie să se bazeze pe reţeaua nivelmentului de stat sau pe cel tehnic.

Principii ale nivelmentului trigonometric

Diferenţele de nivel se determină indirect, cunoscând inclinarea şi lungimea unei direcţii dintre
două puncte, pe baza relaţiilor trigonometrice într-un triunghi dreptunghic.
În topografie, nivelmentul trigonometric se aplică pe distanţe mici(până la 400 m) şi în special pe
terenuri accidentate. Cel pe distanţe mari este specific geodeziei.
În cazul distanţelor mici se instalează aparatul în punctul cu cotă cunoscută, se măsoară înălţimea
aparatului, se vizează mira din punctul necunoscut cu firul reticul orizontal la înălţimea
aparatului şi se citeşte unghiul vertical sau cel de înclinare.
Metode de nivelment trigonometric: radierea, drumuirea, drumuiri combinate cu radieri, utilizate
atât pentru nivelmentul la distanţe mici, cât şi pentru cel la distanţe mari.