Delincvența-forma a devianței sociale

1.Noţiunea de delincvență din perspectivă juridică și socială

În definirea delincvenței consider că este util să pornim de la conceptul de maturizare socială.
Maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea individului de a menține un echilibru
dinamic între interesele sale și interesele societății, între nevoile și aspirațiile sale și nevoile
proiectate ale societății.
Devianţa juridică este cea care cuprinde toate faptele prevăzute de legea penală, săvârşite
chiar dacă împrejurările în care au fost comise sau anumite caracteristici de vârstă ori privind
starea mentală a autorilor sau a eventualilor participanţi, constituie cauze legale de înlăturare a
caracterului penal al faptei sau a responsabilităţii penale a infractorilor.
Din punct de vedere biologic – constituţional consideră factorii biologici şi genetici ca având
o contribuţie hotărâtoare în geneza delincvenței; Orientarea neuro–psihică (complementară cu
cea psihiatrică) consideră actele criminale, ca săvârşite preponderent de personalităţi patologice,
ale căror tulburări sunt transmise ereditar.
Delincvența este un fenomen social şi, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul
demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele,
fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ţine o evidenţă strictă a delincvenței, pe
perioade de timp, pe localităţi, pe ţară, încît în felul acesta delincvența devine un fenomen
cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate şi vizibil în manifestările şi în consecinţele sociale şi
individuale pe care le produce.
Factorii care indică o posibilitate de a cuprinde perspectiva de delincvent sunt: eşecul
socializării; stabilirea controlului social; absenţa identificării cu modelele morale autentice,
datorită dezorganizării familiei; declinul funcţiilor educative tradiţionale ale familiei; existenţe
unor raporturi tensionate cu părinţii şi educatorii; insecuritatea afectivă; multiplicarea în mediul
social a ocaziilor infracţionale; constituirea unor subculturi sau contraculturi care inversează
sensul funcţionalităţii normale întâlnite la adulţi; tulburări de comportament.
Din perspectiva psihosocială, înţelegerea mai profundă a delincvenţei, se bazează pe o
viziune sistemică, dinamică şi evolutivă, facilitând reinserţia socială a delincvenţilor precum şi o
acţiune multi şi interdisciplinară, în direcţia prevenirii recidivelor şi a profilaxiei devianţei
sociale. A introduce punctul de vedere psihologic alături de cel sociologic, pedagogic, juridic şi
medico-psihiatric în cercetarea delincvenţei, reprezintă modul de a privi în toată complexitatea sa
acest tip de comportament deviant, plecând de la faptul că omul „suportă” ceea ce acţionează
asupra sa atât din mediul ambient fizic şi social, cât şi faptul că se percepe şi se evaluează pe sine
în raport cu alţii şi cu mediul său.
 Orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate, răsfrânte la nivel
comportamental, ca fiind generatoare de frustrări şi agresivitate;
 Orientarea psiho–socială (complementară cu o perspectivă culturalistă) apreciază că
individul nu se naşte criminal, ci este socializat negativ (deficit de socializare) structurându-se
dizarmonic în funcţie de modelele culturale.
2. Teorii și concepții cu privire la cauzele psihosociale ale fenomenului delincvenței.
1.1 Teoria dezorganizării sociale
Punctul de pornire al acestei teorii se găseşte în studierea tradiţiei „dezorganizării sociale” de
către sociologi aparţinând renumitei Şcoli de la Chicago, având ca reprezentant de seamă pe
C.R. Shaw şi H.D. McKay[3].
Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor sociale dintre diferite grupuri având
drept consecinţă tulburarea ordini sociale tradiţionale prin varietatea normelor, eterogenitatea
populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului social. Locuitorii metropolei tind să
devină „desocializaţi” îndepărtându-se de aprobarea celorlalţi.
Indivizii grupaţi la nivelul diferitelor subculturi au o altă scară de valori, recurg frecvent la căi
ilicite în atingerea scopurilor, devenind surse potenţiale de devianţă. „Subculturile” apar ca o
reacţie de protest faţă de normele şi valorile grupului dominant, din dorinţa de îndepărtare a
barierelor şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor.
 Modelul teoretic al „dezorganizării sociale” prezintă ca fiind generalizată această
influenţă a procesului de urbanizare asupra delincvenţei, neţinând seama de intervenţia altor
variabile sociale cum este de exemplu contextul socio–cultural în care trăieşte individul şi în care
numai o parte din ei (nu toţi) reacţionează prin modalităţi comportamentale dezorganizate.
Meritul acestor cercetări teoretice nu trebuie însă neglijat, ele evidenţiind legăturile
existente între creşterea la un moment dat a delictelor şi diminuarea controlului social.
1.2. Teoria anomiei sociale
În forma clasică aceată teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim care porneşte de la
conceperea devianţei ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare societate.
Durkheim defineşte ca anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o
dereglare a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruşte. Ea apare ca urmare a „ruperii”
solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala, comunitatea etc.), a
neputinţei de a asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au
norme clare. Nu este vorba de o absenţă totală a normelor, ci de suspendarea temporară a
funcţionalităţii normelor de bază cu consecinţe la nivelul multiplicării comportamentelor
deviante.
În situaţia de dereglare socială indivizii sunt aruncaţi într-o situaţie inferioară celei anterioare
şi, în consecinţă, unii dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societate din exterior, iar la
rândul ei, ca urmare a acestor bruşte modificări, nici societatea nu mai este capabilă să-şi impună
normele.
Definind structura culturală ca set de norme şi valori ce guvernează comportamentul
membrilor unei societăţi, Merton consideră anomia ca o „spargere” a structurii culturale.
Neputând atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite. Tendinţa spre
conformism sau delincvenţă este dependentă de statusul fiecărui individ, iar rata delincvenţei
apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile oferite de societate şi mijloacele de care
dispune individul.

Individul dispune de cinci modalităţi adaptative în societate:

 conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor oferite de
societate, chiar dacă idealul, proiecţia aspiraţională nu este atinsă niciodată;
 inovaţia care rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor culturale
propuse social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;
 ritualismul constă dintr-o restrângere a aspiraţiilor individului pe fundalul păstrării
conformităţii cu normele legitime;
 evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat prin abandonarea simultană a
scopurilor şi normelor precum şi refugierea în zone marginale ale societăţii;
 rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor din dorinţa
individului de a înlocui normele sociale cu altele.
1.3. Teoria oportunităţii diferenţiale
Deviată din teoria anomiei sociale teoria oportunităţilor diferenţiale a fost dezvoltată şi de alţi
autori care au arătat că scopurile culturale specifice modului de viaţă american şi mijloacele de
realizare se regăsesc la nivel de similaritate şi la alte naţiuni, ceea ce face din delincvenţă un
fenomen cu trăsături universale.
2.1. Teoria asociaţiilor diferenţiale
Teoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A. Sutherland şi reprezintă o
particularizare a teoriei învăţării sociale în studiul delincvenţei. Este o explicaţie „istorică sau
genetică” a comporta-mentului social, prin luarea în considerare a întregii experienţe de viaţă a
individului[8].
Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane E.A. Sutherland consideră
comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale
individului, ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul „absoarbe” cultura şi se
conformează regulilor şi normelor sociale şi legale.
Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a comportamen-tului criminal trebuiesc luate în
considerare următoarele explicaţii:
 Situaţională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în momentul
comiterii delictului;
 Istorică sau genetică – vizând elemente care au influenţat anterior situaţia şi viaţa
delincventului.
În consecinţă, comportamentul deviant este un comportament rezultat din „învăţarea socială”
şi nu dobândit sau imitat.
Teoria „asociaţiilor diferenţiale” îşi aduce contribuţia pe linia evidenţierii ideii că raporturile
sociale între indivizi sunt determinate fundamental de forma de organizare socială ce facilitează
sau obstrucţionează forme specifice de comportament infracţional.
2.2. Teoria conflictelor codurilor culturale
Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea problematicii delincvente de T. Sellin.
Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea următoarelor fapte:
- conflicte între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri;
- conflicte între „normele de comportament şi conduită” ale diferitelor grupuri.La modul
general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt „produse naturale ale diferenţei sociale” [10].
Această diferenţiere determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu modul
său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere greşită a
normelor aparţinând altor grupuri.
Existând reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a individului, acestea
generează conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme şi
valori duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin această
dualitate.
Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării delincvenţei numai în
condiţiile conştientizării conflictelor culturale, este faptul că Sellin nu explicitează mecanismul
psihosocial prin care contradicţiile dintre „codurile culturale” sau dintre „normele de conduită”
pot genera comportamente infracţionale.
2.3. Teoria subculturilor delincvente
Teoria aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o cultură, identifică
grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme şi valori în contradicţie cu cele ale restului
societăţii pe care autorul le numeşte „subculturi delincvente”[11].
Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor subculturi delincvente, evidenţiază
producerea lor datorită următoarelor situaţii:
 dezvoltare economică mai redusă;
 existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;
 prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;
 existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare şi insatisfacţie
individuală şi socială.
Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia de respingere şi contestare a
normelor şi valorilor societăţii globale şi constituirea propriilor norme de comportament. Cohen,
prin analiza subculturilor delincvente, trasează profiluri specifice ale membrilor grupurilor,
descifrând următoarele trăsături:
o maliţiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu de satisfacerea unei necesităţi
materiale, ci ca o formă de „răutate”, o „sfidare” la adresa celorlalţi. De pe aceste poziţii membrii
subculturii comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai pentru a fi maliţioşi;
o negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului, cu conţinut
contradictoriu normelor sociale, ci şi de o „polarizare negativă” în raport cu acestea;
 o versalitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică specifică de abordare nu numai a
unei singure manifestări de activităţi ilicite ci şi a practicării unei multitudini de acţiuni
delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o formă de manifestare;
o autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii grupului, faţă de presiunile
exercitate de alte subculturi.
3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la delincvenţă
Conform acestor teorii delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă actului sau acţiunii unui
individ, ci mai curând o însuşire conferită prin „etichetarea” unui grup sau individ de către
indivizii ce deţin puterea sau de unele instituţii sociale.
Natura şi intensitatea reacţiei depinde de factori cum sunt: puterea, statusul, bogăţia, prestigiul
unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri, care deţin puterea şi dominaţia,
au o imagine bine stabilită referitor la scara de valori, interese protejate, comportamente
dezirabile pe care le impun celorlalţi. De multe ori, deţinătorii puterii sau ai bogăţiei, fiind
membrii grupurilor privilegiate, au tendinţa de-a „eticheta” ca deviante acţiunile indivizilor din
clasele de jos sau mijlocii ale societăţii.
Conform paradigmei interacţioniste, principala consecinţă a acestei viziuni este conceperea
delincvenţei ca proces dinamic de interacţiune cu alte procese complexe de acţiune şi reacţiune,
în care intervin mai multe nivele:
o elaborarea legii;
o reacţiile interpersonale;
o procesul instituţional al reacţiei sociale.
Mediul social, o componentă de bază a mediului existenţial al omului, are atât un caracter
diversificat cât şi contradictoriu, poziţionându-l pe individ în faţa necesităţii de opţiune, de
decizie.
Sub raportul sănătăţii psihice, echilibrul personalităţii este permanent ameninţat de vicierea
relaţiilor interpersonale prin :agresivitate, neîncredere, grosolănie, înşelătorie, intoleranţă, şi nu
în ultimul caz societatea este impregnată cu tot felul de norme şi mecanisme cu caracter restrictiv
şi discriminatoriu, bazate pe unele criterii conjucturale, altele subiective, altele arbitrare de
factură socială, economică, politică, cu implicaţii din cele mai negative asupra formării
personalităţii şi asupra posibilităţilor ei de autoafirmare şi autorealizare.
Modelul relaţional dinamic dintre mediu social şi configuraţiile interne poate fi interpretat
ca un complex de relaţii interpersonale de angajare de statusuri şi roluri reflectate la nivelul
personalităţii prin dezvoltarea şi organizarea internă a disponibilităţilor şi capacităţilor
psihofizice ale individului în raport cu statutul şi rolurile asumate.
Individul va înregistra satisfacţii sau insatisfacţii consolidându-şi sau fragilizându-şi echilibrul
psihic al personalităţii, în funcţie de modul cum îşi joacă rolul şi îşi asumă statutul ce îl deţine.
Conceptele de delincvență:
 delincvența de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, socialistă,
contemporană), respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la care se referă;
 delincvența de gen (criminalitatea de violenţă, criminalitatea referitoare la viaţa sexuală,
criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul infracţiunilor la care se referă;
 delincvența de grup (delincvența juvenilă, delincvența femeilor, etc.), în raport cu
categoria de persoane la care se referă;
 delincvența de spaţiu geografic (delincvența în Republica Moldova, delincvența din
lumea arabă, delincvența din ţările africane etc.), în raport de zona geografică la care se referă.
Teoria criminalului înnăscut (Cesare Lombroso)
Deşi de-a lungul timpului Cesare Lombroso a adus completări teoriilor sale, teoria cu privire
la criminalul înnăscut nu a suportat revizuiri semnificative.
Lombroso (1876) în celebra sa carte „Omul delicvent” susţine teoria conform căreia criminalii
prezintă particularităţi primitive transmise ereditar de la descendenţii îndepărtaţi, mai puţin
evoluaţi pe scara filogenetică decât noncriminalii.
 Lombroso a efectuat ample cercetări antropologice şi măsurători antropometrice pe subiecţi
deţinuţi, punând bazele teoriei atavismului. Criminalul atavist prezintă tare degenerative care
apar sub diferite caracteristici de ordin fiziologic: anomalii corporale, diformităţi, malformaţii şi
stigmate anatomo-fiziologice, cât şi instincte primitive care apar la animalele inferioare. Prezenţa
acestor anomalii reprezintă predispoziţie pentru comiterea crimei, care este privită ca o tendinţă
ce se transmite ereditar. Actul criminal este privit ca o faptă predestinată, moştenită de la
strămoşii săi, cărora le-a păstrat însuşirile fizice şi anacronismul.
Cu privire la acest tip criminal, Lombroso spunea că aceştia ar fi arătat normal dacă s-ar fi
născut într-o perioadă anterioară ca evoluţie.
În opinia lui Lombroso (1918), criminalul înnăscut prezintă în proporţie de 33% numeroase
caracteristici atavistice:
• Craniul: volumul prea mic al craniului, scleroză cerebrală, numeroase oase wormiene, orbite
oblice;
• Faţa: maxilare supradimensionate, pomeţi proeminenţi, asimetrie facială, urechi de
dimensiuni mari, dentiţie anormală, figură masculinizată la femei, mare acurateţe vizuală;
• Creier: anomalii ale fisurilor, greutate mică a creierului, hipertrofii ale cerebelului,
modificări histologice ale cortexului;
• Corp: talpa piciorului prehensibilă, hernie, liniile palmei simple;
• Pielea: riduri anormale, barbă rară, pigment gălbui al pielii, păr aspru;
• Anomalii motorii: stângaci sau ambidextrii, anormalităţi ale reflexelor, agilitate ieşită din
comun;
• Anomalii senzoriale: obtuzitate a simţului tactil, insensibilitate faţă de durere, acuitate
vizuală ridicată, obtuzitate auditivă, gustativă şi olfactivă;
• Anomalii psihice: inteligenţă limitată, lipsa sensibilităţii morale, absenţa remuşcărilor,
canibalism, ferocitate, lipsa autocontrolului, pederastie, onanism şi obscenitate, credinţe
religioase exagerate, vagabondaj, precocitate sexuală, impulsivitate, laşitate, lene,
imprevizibilitate, pasiune pentru jocuri de noroc şi alcool.
3. Principalele categorii de delicvență
Prin natura și gradul de pericol public, toate delicvența este împărțită în contravenții și
infracțiuni.
Infracțiunile diferă de încălcări într-un grad mai mare de vătămare socială (socială).. Toate
celelalte lucruri fiind egale, infracțiunile cauzează invariabil mai mult rău, vinovăția este mai
periculoasă, motivația este mai mică, metodele de acțiune sunt mai îndrăznețe.
O infracțiune este o faptă periculoasă din punct de vedere social prevăzută de legea penală
care încalcă sistemul social sau de stat, fundamentele economice, proprietatea, drepturile și
libertățile personale, politice și de altă natură ale cetățenilor și alte valori sociale. Principalul
lucru în definirea unei infracțiuni este pericolul social al faptelor pentru care poate urma o
pedeapsă penală. Criminalitatea cunoaște, de asemenea, forme precum încercarea, chiar
pregătirea, complicitatea. Toate acestea se datorează naturii deosebit de periculoase a
infracțiunii. Pentru a asigura cetățenii împotriva acuzațiilor nefondate de infracțiuni, societățile
democratice au dezvoltat așa-numita prezumție de nevinovăție. El aparține celor mai importante
garanții constituționale ale drepturilor unui cetățean.
De asemenea, trebuie remarcat faptul că infracțiunea și pedeapsa sunt, în general, subiectul
principal al științei dreptului penal.
Al doilea grup de infracțiuni, mai numeroase, sunt contravenții. Conduita necorespunzătoare
este, de asemenea, un tip de infracțiune. Delict - o acțiune (inacțiune) dăunătoare din punct de
vedere social, dar care nu este recunoscută de lege ca fiind periculoasă din punct de vedere
social. Prin natura lor, ele sunt eterogene și, în funcție de sfera relațiilor sociale pe care le
invadează, sunt împărțite în următoarele tipuri.
Infracțiunea administrativă este o faptă ilegală, vinovată (inacțiune) a unei persoane fizice
sau juridice pentru care a fost stabilită responsabilitatea administrativă. Responsabilitatea pentru
comiterea acesteia este prevăzută de Unul dintre tipurile de infracțiuni administrative este
încălcarea reglementărilor vamale (evaziunea plăților vamale, tranzacții ilegale cu valori valutare
etc.).
Abateri disciplinare - infracțiuni care aduc atingere ordinii interne a activităților
întreprinderilor, instituțiilor, organizațiilor. Prin slăbirea disciplinei muncii (de serviciu,
educaționale, militare), acestea dezorganizează munca și îi reduc eficacitatea. Responsabilitatea
pentru acestea este prevăzută de legislația muncii, reglementările disciplinare etc. Acestea pot fi
munca târzie, absenteismul, îndeplinirea neloială a sarcinilor de serviciu etc. Infracțiunile civile
(delict) sunt fapte ilegale comise de persoane fizice și juridice în domeniul proprietății și relații
personale conexe non-proprietate (drepturi de autor, onoare, demnitate) ). Acestea includ, de
exemplu, încălcarea de către o parte a obligațiilor contractuale; nerespectarea sau nerespectarea
cerințelor dreptului civil etc.
Abaterea materială este o infracțiune care implică un angajat care dăunează unei întreprinderi
în proces sau în legătură cu îndeplinirea sarcinilor de muncă (deteriorarea pieselor prelucrate,
instrumentelor, mecanismelor ca urmare a unei funcționări necorespunzătoare etc.).
Abateri financiare - fapte ilegale, vinovate comise în sectorul financiar (evaziune fiscală
etc.), abateri familiale - fapte vinovate, ilegale în domeniul relațiilor familiale și matrimoniale
(abuz de drepturi părintești; evaziune a plății pensiei alimentare; încălcare a obligația de a
sprijini copiii adulți care au nevoie de ajutor părintesc și de a avea grijă de ei etc.).
Abateri procedurale - acțiuni ilegale, vinovate ale participanților la proces (de exemplu,
neprezentarea fără motive întemeiate a unui martor atunci când este chemat de un oficial
autorizat).
Infracțiunile internaționale sunt fapte vinovate de subiecți ai dreptului internațional care
contravin normelor dreptului internațional sau propriilor obligații, cauzând prejudicii unui alt
subiect (grup de subiecți). De exemplu, eșecul de a lua măsuri, dar suprimarea acțiunilor ilegale
împotriva diplomaților, încălcarea obligațiilor comerciale etc.
O infracțiune trebuie distinsă de o infracțiune imorală. Se știe că orice infracțiune este
imorală, adică contrazice ideea societății despre bine și rău, moral și imoral, act social util și
comportament dăunător, comportament etc. În consecință, ofensa este un tip de comportament
imoral. În același timp, acestea nu sunt fenomene sociale identice.
În primul rând, acestea diferă prin sursa lor: infracțiunile sunt consacrate în normele de drept,
dar normele morale nu sunt publicate, nu sunt consacrate în asemenea. Diferența dintre ele
constă și în gradul de pericol public - o infracțiune imorală condamnată de societate este mult
mai puțin periculoasă decât o încălcare.
Măsurile de responsabilitate pentru acestea diferă, de asemenea. O infracțiune implică
aplicarea măsurilor de influență a statului specificate în norme, iar o infracțiune imorală poate
atrage numai condamnări morale din partea membrilor colectivului muncii, vecini, membri ai
familiei și poate provoca un sentiment de rușine în persoana care a comis un act imoral.
infracțiune.
Dezvoltarea conștientizării juridice, creșterea culturii juridice, îmbunătățirea și coerența
educației juridice pentru a forma atitudinile cetățenilor față de comportamentul legal contribuie
la o scădere a numărului de infracțiuni.
4. Cauze și condiții ale delincvenței
Cauza infracțiunilor este dorința unei persoane de a-și satisface (sau arăta) într-un mod
ilegal (ilegal) interesele, aspirațiile, emoțiile. Acest motiv este etern, pentru că însoțește toate
timpurile, popoarele, statele, sistemele juridice. Ilegalitatea faptelor și evaluarea lor de către
legislație s-au schimbat, însă încălcările comise pot fi explicate doar prin motivul de mai sus. De
asemenea, determină soarta finală a infracțiunilor.
Discuțiile despre posibilitatea eliminării complete a infracțiunilor și, în general, a
infracțiunilor sunt neîntemeiate și utopice. Este posibil și necesar să luptăm împotriva
infracțiunilor și infracțiunilor, să le prevenim, reducând astfel nivelul acestora (poate chiar la
minimum), dar, din păcate, este imposibil să eradicăm complet aceste fenomene negative.
 Condițiile care formează cauza, sporesc sau slăbesc efectul acesteia sunt foarte diverse.
Eliminarea lor este principala modalitate de prevenire și combatere a infracțiunilor. Printre
principalele condiții pentru infracțiuni în societatea modernă se numără următoarele.
I. Nivelul material scăzut de trai al populației. Tranziția dureroasă și contradictorie către
relațiile de piață, instabilitatea și declinul economiei, hiperinflația cu salarii mici au redus brusc
nivelul de trai al majorității covârșitoare a populației ruse. Prețurile fabuloase pentru produse
alimentare și produse manufacturate au dus la o creștere fără precedent a infracțiunilor, cum ar fi
furtul, alte furturi de bunuri, jaf. Cunoscând starea de fapt din economia noastră, putem prezice
cu încredere creșterea în continuare a infracțiunilor mercenare. Acestea vor scădea doar odată cu
stabilizarea și apoi cu o creștere a nivelului de trai al populației. Cu toate acestea, infracțiunile
mercenare comise de antreprenori, oameni de afaceri, lucrători bancari și alții, nu cauzate de
sărăcie, ci de strângere de bani și dorința de a-și crește averea, vor rămâne și vor continua să
crească. Dar condițiile acestor infracțiuni sunt deja diferite.
II. Nivelul scăzut al culturii juridice a cetățenilor. Cultura juridică a unui cetățean presupune
nu numai cunoașterea normelor juridice, ci și dorința de a le respecta, care a devenit o
convingere interioară. Din păcate, o parte semnificativă a populației nu are un obicei stabil de a
respecta legea și de a respecta normele legale. În astfel de condiții, dorința unei persoane de a-și
satisface interesele într-un mod ilegal ca cauză a infracțiunilor nu este limitată de nimic, ci,
dimpotrivă, se manifestă pe deplin. Cele de mai sus se aplică tuturor infracțiunilor fără excepție
și nu unei anumite categorii a acestora, așa cum a fost cazul cu condiția anterioară. Munca
sistematică și intenționată privind educația juridică a cetățenilor, la care nimeni nu a ajuns încă la
mâna lor, este cea mai importantă direcție în prevenirea tuturor infracțiunilor.
III. Criza morală. O nouă morală vine să înlocuiască moralitatea în mare măsură sfântă a
societății sovietice care a predominat timp de decenii. Dar este încă mai departe de principiile și
valorile universale decât precedentul. Prestigiu scăzut al structurilor de stat și al funcționarilor,
discreditând fundamental principiul democrației, al afacerilor și al comerțului fără scrupule, care
în sfera comerțului sunt considerate de o parte semnificativă a populației drept speculații
nestăvilită și rampantă, justificarea oricărei metode, chiar ilegale, de dobândirea de bani și valori
materiale - aceștia sunt doar câțiva indicatori ai unei crize morale în societatea noastră modernă.
Egoismul, indiferența față de alte persoane, apatia socială, cinismul, cruzimea au devenit norma
pentru mulți dintre concetățenii noștri. Aceste circumstanțe sunt un teren fertil pentru formarea
„sindromului ilegal” la mulți oameni, în special la tineri. Îmbunătățirea moralității și, odată cu
aceasta, reducerea infracțiunilor, este asociată cu stabilizarea vieții economice, politice, de stat și
spirituale a societății. Din păcate, acest lucru nu se va întâmpla în curând.
IV. Alcoolismul și dependența de droguri. Aceste fenomene, extrem de periculoase pentru
individ și societate, progresează rapid și sunt răspândite în țara noastră. Alcoolicii cronici
contează pentru milioane și dependenții de droguri pentru sute de mii. Provocând daune
ireparabile sănătății oamenilor, distrugând fondul genetic al oamenilor, aceste fenomene
alimentează, de asemenea, criminalitatea. Multe infracțiuni, în special așa-numita „stradă”,
„domestică”, sunt comise cel mai adesea într-o stare de intoxicație alcoolică sau de droguri,
atunci când controlul unei persoane asupra comportamentului său este slăbit și acesta nu
evaluează în mod adecvat situația și consecințele asociat cu acesta. Achiziționarea de droguri și
băuturi alcoolice necesită în mod constant sume mari de bani, ceea ce provoacă persoanele care
le folosesc pentru a comite infracțiuni precum furt, jaf etc. Este firesc ca prevenirea infracțiunilor
și lupta împotriva acestora să necesite măsuri eficiente pentru a limita beția și dependența de
droguri. Avem nevoie de programe specifice pentru a rezolva aceste probleme și de investiții
considerabile ale statului.
V. Imperfecțiunea legislației. Una dintre cele mai importante sarcini ale oricărui sistem
juridic este suprimarea actelor care dăunează unui individ sau societății în ansamblu. Legislația
ar trebui să definească și să înregistreze în timp util aceste acte drept infracțiuni și să stabilească
responsabilitatea pentru acestea. Doar absența acestora poate explica pierderile colosale cauzate
statului ca rezultat al băncilor care emit împrumuturi care nu sunt garantate prin garanție.. Până
în prezent, acestea nu sunt considerate infracțiuni, deși cauzează un prejudiciu semnificativ
economiei și intereselor cetățenilor, cum ar fi pseudo-afaceri, pseudo-faliment, contrafacere a
valorilor mobiliare etc.
Nici aceste norme juridice nu sunt perfecte, ale căror sancțiuni nu corespund pericolului social
al acestei sau acelei infracțiuni - fie prea dure, fie prea îngăduitoare. Ambele sunt rele. Este deja
evident că pedeapsa cu moartea, ca măsură excepțională a pedepsei, ar trebui limitată
semnificativ. În același timp, este necesară o responsabilitate mai severă pentru membrii
comunității criminale organizate.
VI. Munca insuficient de eficientă a agențiilor de aplicare a legii. Activitate de protecție,
adică suprimarea infracțiunilor și lupta împotriva acestora sunt implicate în multe organisme de
stat și oficiali. Acesta este șeful unei întreprinderi sau instituții, suprimând abaterile disciplinare
și pedepsind lucrătorii și angajații pentru încălcarea regulilor programului intern de muncă.
Aceștia sunt sovieticii de toate nivelurile, începând cu Supremul, care formează comitete și
comisii pentru legalitate, lege și ordine și lupta împotriva criminalității etc. Cu toate acestea,
există agenții speciale de aplicare a legii pentru care protecția legii și ordinii, lupta împotriva
infracțiunilor, protecția drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor este funcția principală.
Aceste organe includ instanța, organele de afaceri interne (și mai ales poliția), organele
Ministerului Securității, arbitraj, notarii, organele departamentale de control și altele. Rolul
principal în suprimarea infracțiunilor și lupta împotriva acestora este jucat de organele de afaceri
interne, agențiile de securitate, instanțele judecătorești și parchetul. În ultimii ani, activitățile
acestor organisme au fost reglementate de o nouă legislație și au fost bine restructurate. S-au
eliberat de funcții neobișnuite pentru ei, au dobândit o structură optimă și o competență mai
clară.
Agențiile de securitate s-au alăturat organismelor care luptă în mod tradițional împotriva
infracțiunilor (instanțe, procurori, poliție.)
Nivelul ridicat al infracțiunilor din țară și creșterea constantă a acestora indică faptul că
agențiile de aplicare a legii încă lucrează ineficient, nu arată activitatea și ofensarea
corespunzătoare în lupta împotriva criminalității, nu răspund rapid la apariția unor noi forme și
tipuri de infracțiuni , sunt inferioare infractorilor în tehnologie, comunicații și protecție. Toate
acestea dau naștere la încrederea impunității în rândul persoanelor care comit acte ilegale și
stimulează alte infracțiuni. Îmbunătățirea activităților agențiilor de aplicare a legii este o sarcină
fezabilă și rezolvabilă.
5.Dinamica fenomenului delicvenței în Republica Moldova
Neajunsurile inerente crizei socio- economice, care completează dificultăţile de dezvoltare a
personalităţii, de adaptare şi integrare socială, sporesc evident vulnerabilitatea generaţiei tinere şi
amplifică riscul depravării. Incapacitatea unora dintre minori de a atinge standardele impuse de
societate se manifestă sub forma delincvenţei juvenile. Problemele delincvenţei juvenile au o
identitate proprie. Cu repercusiuni dezastruoase pentru societate în ansamblu, acest fenomen este
de o actualitate stringentă, având dimensiuni şi implicaţii profunde, deosebit de sensibile la
procesele schimbărilor sociale. Gradul înalt al „activismului” infracţional al minorilor din
Republica Moldova îl denotă diverse date statistice oficiale naţionale şi internaţionale
Conform datelor ONU, la nivel mondial circa 30% din toţi tinerii, inclusiv minori, par ticipă
la diferite acţiuni ilicite, iar 5% comit crime periculoase. Până în anii ‘90 Republica Moldova s-a
aflat printre lideri în ce privește creşterea incidenţei delictelor în societate, totodată plasându-se
pe locul de frunte între ţările ex-sovietice, după delincvenţa minorilor şi tinerilor.
Sinteza datelor oficiale actuale ale statisticii internaţionale privind unii indicatori ai
infracţionalităţii în ţările Europei atestă că Republica Moldova îşi menţine poziţia în categoria
statelor cu rata înaltă a infracţiunilor grave: cazurile de viol (6,2 cazuri la 100 mii persoane în
2006), depăşind valoarea medie pentru ţările lumii (5,2 cazuri), iar incidenţa cazurilor de omor la
100 mii persoane plasează Moldova pe a doua poziţie, după Rusia, în ierarhia ţărilor din
vecinătate
Nivelul infracţionalităţii în Republica Moldova în anul 20191
 Biroul Naţional de Statistică prezintă informaţia privind situaţia infracţionalităţii în anul
2019. Numărul infracţiunilor înregistrate este în scădere. Conform informaţiei Ministerului
Afacerilor Interne, în anul 2019 pe teritoriul Republicii Moldova au fost înregistrate 31,7 mii
infracţiuni, fiind în scădere cu 20,4% comparativ cu anul 2015. Rata infracţionalităţii constituie
118 infracţiuni la 10 mii locuitori, comparativ cu 141 infracţiuni în anul 2015.

Numărul infracţiunilor săvârşite de minori este în descreştere

În anul 2019, de către minori sau cu participarea acestora au fost comise 664 infracțiuni, ceea
ce reprezintă 2,1% din total infracţiuni înregistrate. Comparativ cu anul precedent, se remarcă o
reducere cu 3,5% a infracţiunilor săvârşite de minori, în special a infracţiunilor contra
patrimoniului. La 100 mii copii în vârstă de până la 18 ani revin circa 113 infracţiuni comise de
minori, comparativ cu 165 infracțiuni în anul 2015, când a fost înregistrat cel mai mare nivel al
ratei infracţionalităţii juvenile din ultimii 5 ani. Minorii cel mai frecvent sunt implicaţi în
săvârşirea furturilor - 63%, după care urmează jafurile –6,1% şi huliganismul –4,3%.
Tabelul 1. Infracţionalitatea juvenilă, 2015-2019
  2015 2016 2017 2018 2019
Infracţiuni săvârşite de
minori 998 941 798 688 664
inclusiv:          
de către fete 78 78 103 86 102
de către băieţi 920 863 695 602 562
Rata infracţionalităţii
juvenile, cazuri la 100 mii
copii cu vârsta 0-17 ani 165 156 134 117 113

Fiecare al treilea respondent consideră că în ultimii cinci ani criminalitatea în localitatea sa a

sporit, 32% – că a rămas la acelaşi nivel, 27% – s–a redus şi 10% – nu s–au putut dat nici un
răspuns. În funcţie de mediul rezidenţial, ponderea respondenților care consideră că nivelul
criminalităţii a sporit este mai mare în oraşele mari, şi mai mică – în mediul rural. Astfel, practic
fiecare al doilea respondent din Chişinău şi Bălţi a menţionat că în ultimii cinci ani criminalitatea
a sporit în localitatea lor. În acelaşi timp, doar 23% din respondenții din mediul rural consideră
că criminalitatea a sporit în localitatea lor. Fiecare al treilea respondent consideră că în ultimii
cinci ani criminalitatea în localitatea sa a sporit, 32% – că a rămas la acelaşi nivel, 27% – s–a
redus şi 10% – nu s–au putut dat nici un răspuns. În funcţie de mediul rezidenţial, ponderea
respondenților care consideră că nivelul criminalităţii a sporit este mai mare în oraşele mari, şi
mai mică – în mediul rural. Astfel, practic fiecare al doilea respondent din Chişinău şi Bălţi a
menţionat că în ultimii cinci ani criminalitatea a sporit în localitatea lor. În acelaşi timp, doar
23% din respondenții din mediul rural consideră că criminalitatea a sporit în localitatea lor.
Populaţia consideră că nivelul criminalităţii a sporit atît din cauza unor factori de ordin
general, cum ar fi nivelul înalt al sărăciei, instabilitatea politică, cît şi din cauza unor factori
specifici ce țin de nivelul redus de calificare al poliţiei, echiparea proastă a forţelor de ordine,
pedepsele blînde ale infractorilor, resursele financiare reduse pentru activitatea eficientă a
poliţiei. Fiind rugaţi să numească factorii care, în viziunea lor, au condiţionat cel mai mult
sporirea criminalităţii în localitate, mai bine de 2/3 din respondenţi au numit – sărăcia, iar fiecare
al treilea – nivelul redus de calificare al poliţiei şi instabilitatea politică.
6. Metode şi tehnici de prevenire a delincvenţei juvenile
Atitudinile adolescentului deviant (faţă de sine şi faţă de oameni, faţă de muncă şi faţă de
valorile sociale) reflectă o imaturitate caracterologică ilustrată prin: autocontrol
insuficient;impulsivitate şi agresivitate în plan verbal şi faptic, simţindu-se neglijat şi persecutat;
subestimarea greşelilor şi actelor antisociale comise; indolenţă, indiferenţă şi dispreţ faţă de
muncă, trăind pe seama altora ca parazit social; nonconformism acut; respingerea societăţii în
ansamblu, percepţie falsă asupra rolului său social actual şi viitor, deci dificultăţi de integrare
socială; indiferenţă /repulsie faţă de şcoală; înclinat spre lăudăroşenie şi minciună; carenţe în a se
disciplina; o ţinută neglijentă, neîngrijită; dezorientat din cauza răsturnării valorilor (sociale);
confuzia valorilor morale;atitudini uimitoare, decepţionante, îngrijorătoare (care adesea dispar
după criză); solidaritatea între membrii grupului; setea de aventură şi afirmare pentru a-şi cuceri
faima cu orice preţ; lipsa de cultură; succesiune de autoaprecieri contradictorii (supraestimarea
alternează cu subestimarea);nevoia de autoanaliză pentru a-şi defini conţinutul şi opinia despre
sine; insistenta căutare de modele; permanenta comparare şi raportare la alţii pentru a-şi
determina măsura propriei valori; lipsă de idealuri, frustraţie educaţională; atitudinea de opoziţie
faţă de universul adulţilor.
Metode şi tehnici de prevenire a delincvenţei juvenile
Prevenirea delincvenţei reprezintă ansamblul de politici, măsuri şi tehnici care, în afara
cadrului justiţiei penale, vizează reducerea comportamentelor care antrenează prejudicii
considerate ca fiind ilicite.
Prevenirea se poate realiza la 3 niveluri:
1. Prevenirea primară - vizează publicul larg sau o populaţie care nu a fost identificată pe baza
unui criteriu legat de risc. Deoarece sunt programe proactive, pozitive şi oferite independent de
existenţa unui risc, potenţialul programelor universale de a stigmatiza individul este minimizat şi
mesajele vor fi mai uşor acceptate şi adoptate. Un program de prevenire primară se poate adresa
unui grup foarte larg, de exemplu populaţia şcolară la nivelul unei ţări sau unui grup de copii de
o anumită vârstă sau identificaţi după criterii care nu au legătură cu factorii de risc. Când vorbim
de prevenire primară a delincvenţei juvenile ne referim la modificarea condiţiilor delictogene din
mediul fizic şi social global.
2. Prevenirea secundară (selectivă)– vizează indivizi sau subgrupuri formate pe baza unor
factori de risc, al căror potenţial de a dezvolta anumite probleme este peste medie, prezintă un
risc ridicat de delincvenţă (ex. se pot organiza programe pentru copii din cartiere sărace).
3. Prevenirea terţiară (intervenţia) – vizează prevenirea recidivei şi cuprinde toate acţiunile de
reintegrare pentru copii şi adolescenţi care deja sunt identificaţi ca fiind delincvenţi.

MODELUL UNUI PROGRAM DE PREVENIRE A DELINCVENŢEI JUVENILE

 Acest model reprezintă modelul unui program complet, eficient de prevenire a delincvenţei
juvenile care, pentru a reduce efectiv riscul şi pentru a schimba atitudini şi comportamente,
trebuie să conţină patru componente:
1. Informaţiile (CE?) – informaţii cât mai complete şi cât mai exacte referitoare la
problematica delincvenţei juvenile (cauze, forme ale delincvenţei, profilul minorului
delincvent şi / sau profilul copilului în risc, legislaţia în vigoare, modalităţi de prevenire şi
combatere etc.)

2. Motivaţia (DE CE?) – motivaţia schimbării pentru a obţine rezultatele aşteptate

(schimbarea atitudinilor şi comportamentelor), argumentare judicioasă a necesităţii
schimbării, o justificare puternică care să se bazeze pe motive de ordin emoţional şi
cognitiv Exerciţiile de conştientizare a amplorii fenomenului delincvenţei juvenile şi a
gravităţii consecinţelor sunt un excelent mijloc de creare a motivaţiei schimbării.

3. Deprinderi şi abilităţi practice necesare pentru comportamentul dorit (CUM?) – o

componentă practică, de aplicare şi exersare a noilor atitudini şi comportamente
(exersarea unor atitudini şi comportamente prosociale: toleranţă, sprijin etc.) Un astfel de
program trebuie să se bazeze pe jocuri, exerciţii, aplicaţii care să demonstreze concret cu
poate fi manifestat un comportament sau o atitudine şi care să ofere posibilitatea
practicării lui în scopul însuşirii.

4. Resurse (CE şi UNDE CĂUTĂM?) - ce şi unde căutăm când ne confruntăm cu o

problemă legată de tematica programului (serviciile care există în comunitate, resursele la
care pot apela dacă, de exemplu, intră în contact cu un copil în risc sau delincvent sau
dacă eu sunt în risc de a deveni victimă)

Acest model al unui program de prevenire a delincvenţei juvenile se bazează pe cea mai
importantă formă de învăţare care valorifică experienţa şi activitatea – învăţare experienţială –
SPUNE-MI ...UIT, ARATĂ-MI ... ÎMI AMINTESC, IMPLICĂ-MĂ ... ÎNŢELEG!
OAMENII REŢIN 10% din ceea ce citesc
20% din ceea ce aud
30% din ceea ce văd
50% din ceea ce văd şi aud
70% din ceea ce spun
90% din ceea ce spun în timp ce fac
PROGRAM DE PREVENIRE A DELINCVENŢEI JUVENILE
https://www.academia.edu/7212825/Metode_%C5%9Fi_tehnici_de_prevenire_a_delincven
%C5%A3ei_juvenile
https://www.soros.md/files/publications/documents/Studiu_Nivelul%20de%20victimizare.pdf
https://statistica.gov.md/category.php?l=ro&idc=189-
http://irp.md/uploads/files/2014-03/1394401249_cercetarea-fenomenul-delincventei-juvenile-
final_2012.pdf
7.Problemele psihosociаle de reintegrare a persoanelor delicvente
Anual în Republica Moldova circa 2000 de persoane sunt liberate din instituţiile penitenciare.
Datorită izolării de lungă durată şi restricţiilor impuse de regimurile de detenţie, majoritatea
dintre deţinuţi, pomenindu-se faţă în faţă cu realitatea de după gratii, se simt frustraţi, consternaţi
şi anxioşi*. Problemele care apar odată cu liberarea din mediul penitenciar vin să se amplifice pe
fundalul unor relaţii proaste cu familia, comunitatea, lipsei actelor de identitate şi a unui loc de
muncă care să le permită un trai decent etc. Respingerea societăţii, reticenţa unor funcţionari,
etichetarea şi marginalizarea de către comunitate/societate forţează persoanele liberate din
locurile de detenţie să revină în cercul vicios al criminalităţii. Statisticile atestă că circa 50%
dintre persoanele private de libertate din Moldova comit infracţiuni repetat. O rată atât de înaltă a
recidivei infracţionale ne demonstrează elocvent faptul că pedeapsa penală de privaţiune de
libertate nu a dat un rezultat pozitiv – condamnatul nu a învăţat nimic, nu şi-a schimbat
comportamentul şi, astfel, perioada petrecută după gratii nu a fost suficientă pentru a înţelege şi a
aprecia eficient valorile vieţii, ci o simplă petrecere a timpului pe contul statului. Acest lucru
confirmă că utilizarea frecventă a metodelor represive (supravegherea şi izolarea) în detrimentul
celor de resocializare este cauza ajungerii repetate a persoanelor în penitenciare.
Un argument în plus la cele afirmate este şi rata înaltă a încarcerărilor (în anul 2008 indicele
de deţinuţi la 100 mii de locuitori din Republica Moldova a constituit 203,8 de persoane). Este
unul dintre cei mai mari indici în Europa. De exemplu, în Norvegia, care are o populaţie de 4,5
mln. de locuitori, indicele persoanelor deţinute la 100 mii de locuitori este de 65 de persoane. În
atare situaţie, când unele şi aceleaşi persoane repetat săvârşesc infracţiuni şi cu regularitate se
află în locurile de detenţie, societatea/statul suportă mai multe consecinţe negative:
• repetat sunt cheltuiţi banii publici pentru întreţinerea condamnaţilor (hrană, deţinere,
asistenţă medicală, salarizarea personalului ş.a.) pe toată durata executării pedepselor; astfel,
cheltuielile din bugetul de stat pentru întreţinerea unui condamnat cresc substanţial cu fiecare
următoare condamnare;
• societatea suferă repetat de pe urma infracţiunilor (atât victimele, cât şi rudele
condamnatului);
• condamnaţii nu au posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat în urma infracţiunii (adică
executarea efectivă a titlurilor executorii);
• condamnaţii, după liberarea din penitenciare, nu sunt capabili să se integreze pe piaţa
muncii, să contribuie la dezvoltarea economică a ţării şi acest lucru prejudiciază statul sub forma
impozitelor neplătite de aceste persoane. În schimb, statul repetat cheltuieşte banii bugetari
pentru întreţinerea condamnaţilor în instituţiile penitenciare.
Inexistenţa unui mecanism bine definit de asistenţă şi reintegrare la nivel de stat
Absenţa unei concepţii de specialitate nu permite abordarea unică de către autorităţile care ar
trebui să fie implicate direct în procesul de reintegrare socială a deţinuţilor, astfel încât să fie
foarte clar divizate rolurile organelor de stat şi ale ONG-urilor în acest proces (aşa cum, de
exemplu, există în Letonia, Estonia, Polonia şi alte ţări din Europa). Indiscutabil, crearea
Serviciului de probaţiune reprezintă un pas important în stabilirea unui astfel de mecanism. Prin
crearea acestei structuri statul nu trebuie să se absolve de alte responsabilităţi existente pe acest
segment, ci trebuie să creeze premise şi condiţii pentru dezvoltarea unui atare mecanism, în care
autorităţile publice, cât şi ONG-urile au roluri clare şi bine definite. O problemă majoră care nu
permite dezvoltarea acestui mecanism este insuficienţa resurselor financiare pentru dezvoltarea
sistemului de reintegrare, care niciodată nu a reprezentat o prioritate pentru bugetul de stat al
Republicii Moldova.
http://irp.md/uploads/files/2014-06/1402576373_1242890807_ro.pdf