Baletele ruse ale lui Diaghilev

„Baletele ruse” reprezinta o companie de balet, formata in 1909 de impresarul

rus Serge Diaghilev la Paris. Intre 1909 si 1929 a dat reprezenatii atat prin
Europa cat si prin America, dar niciodata in Rusia din cauza revolutiilor. Aceasta
companie de balet este considerata ca fiind cea mai influenta companie de balet
a secolului XX, datorita colaborarilor inedite intre tineri coregrafi, compozitori
renumiti, designeri de top si dansatori celebri. Diaghilev a preluat muzica de la
compozitori precum Igor Stravinski sau Claude Debussy si a colaborat pentru
crearea decorului si costumelor cu artisti precum Pablo Picasso, Henri Matisse,
Leon Bakst si faimoasa Coco Chanel.
Productiile companiei a creat senzatie, revigorand arta dansului si aducand in
atentia publicului arta vizuala si muzicala, dar si folclorul rusesc. Influenta
„Baletelor ruse” se simte si astazi pe marile scene ale lumii.

In 1909, Diaghilev isi prezinta la Paris primele „Stagiuni ruse” cu dansatorii ai

Baletului Imperial al Saint Petersburgului pe perioada verii. Repertoriul
spectacolui continea variatii ale coregrafului Michel Fokine, cum ar fi „Le
Pavillon d'Armide” pe muzica lui Tcherepnin, „Dansul Polovtsian” din „Printul
Igor” pe muzica de Borodin, baletul „Les Sylphides” pe muzica lui Chopin si
„Cleopatra” pe muzica de Arensky. In cadrul spectacolului au mai fost
prezentate variatii ale mai multor coregrafi pe muzica unor compozitori rusi.

SERGEI PAVLOVICH DIAGHILEV

Serge Diaghilev (1872-1929) a fost un critic de arta, impresar si fondatorul

„Baletelor ruse”. Iubea muzica dar a abandonat ideea de a deveni compozitor
cand profesorul sau i-a spus ca nu are talent muzical. In timpul studiilor a facut
parte dintr-un grup al unor pasionati de arta, astfel arta devenind o obsesie
pentru el. Grupul a publicat o revista culturala numita „Mir iskusstva”(„Lumea
artei”). Dupa nu mult timp, Diaghilev devine responsabil cu productiile anuale
ale Teatrelor Imperiale (1900). Ii propune lui Leon Bakst o prima colaborare in
crearea costumelor piesei frantuzesti „Inima marchizei”, in timp ce lui Benois i
se ofera oprtunitatea de a crea opera „Razbunarea Cupidului” pe muzica lui
Sergei Tanayev. In 1901, Diaghilev se ocupa cu punerea in scena a baletului
„Sylvia”.
In 1905, organizeaza o expozitie imensa de arta la Saint Petersburg cu niste
opere de arta descoperite recent. In anul urmator organizeaza si la Paris o
expozitie, acesta fiind inceputul legaturii sale cu Franta. In 1907, el prezinta
cinci concerte de muzica ruseasca la Paris, iar in 1908 monteaza o productie a
Operei din Paris. Este invitat ulterior la Paris, revenind cu balet si opera , astfel
incepand lansarea „Baletelor ruse”. Compania includea cei mai buni tineri
dansatori rusi: Anna Pavlova , Adolph Bolm , Vaslav Nijinsky , Tamara
Karsavina și Vera Karalli.

Diaghilev alaturi de Nijinski

Diaghilev a pus in scena in 1910 baletul „Sheherezade”. El a comandat muzica

pentru baletele sale de la compozitori precum Nikolai Tcherepnin, Claude
Debussy, Maurice Ravel, Erik Satie, Manuel de Falla, Richard Strauss, Sergei
Prokofiev; Ottorino Respighi; Francis Poulenc.Muzica era adesea adaptata
pentru balet de coregraful lui Diaghilev, Michel Fokine. Diaghilev a colaborat si
cu dansatorul si maestrul Leonide Massine.
Directorul artistic al „Baletelor ruse” era Leon Bakst.Impreuna cu el, Diaghilev
a dezvoltat spectacolul de balet. Cea mai notabila colaborare a lui Diaghilev a
fost cea cu marele compozitor Igor Stravinski. In 1910, a fost pus in scena
baletul „Pasarea de foc”, in 1911 „Petrushka”, in 1913 „Ritualul Primaverii”. A
lucrat alaturi de Picasso la „Les noces”(1923) si „Pulcinella” (1920).
In 1921, a pus in scena la Londra baletul „Frumoasa din padurea adormita” al lui
Ceaikovski, care desi a fost un succes, a fost in acelasi timp si un dezastru
financiar. Aurora a fost legendara Olga Spessivtseva si Lubov Egorova.
Diaghilev si-ar fi dorit sa numeasca baletul „Printesa adormita”.
Anii ce au urmat au fost considerati prea „selecti” si nu au mai avut succesul
stagiunilor anterioare, cu toate ca acum se afirma tinerii coregrafi, precum
George Balanchine.
Sfarsitul secolului XIX a adus o dezvoltare a tonalitatilor si armoniei ritmice, cu
un accent deosebit pe libertate. Pana atunci, rigiditatea armonica nu lasa loc
ritmurilor complicate. Diaghilev a fost adeptul acestor noi structuri muzicale in
baletul modern.
Membrii ai Companiei au transmis traditiile baletului in Statele Unite (Georges
Baalnchine) si Anglia (Ninette de Valois si Marie Rambert). Maestrul de balet
Serge Lifar a reimprospatat tehnica baletului Operei din Paris.
Diaghilev a murit in 1929 si a fost inmormantat la Saint Michele.

MIHAIL FOKIN

Mihail Fokin(11/23 aprilie 1880 - 22 august 1942) este un important coregraf si

dansator rus, născut în Sankt Petersburg într-o familie de comercianti prosperi
din clasa mijlocie, iar la vârsta de 9 ani a fost primit la scoala imperială de balet
din Sankt Petersburg (de la venirea comunistilor la putere această scoală poartă
numele balerinei Agrippina Vaganova). In 1898, chiar de ziua de nastere, a
debutat pe scena Teatrului Marinski, în Paquita. Din 1902 a devenit profesor al
scolii de balet, iar în 1904 a fost promovat ca solist al teatrului.

Din 1905 si-a început cariera de coregraf, cea care avea să-i aducă faima
deplină. Dintre primele balete pe care le-a compus se remarcă cel de debut, Acis
si Galateea (1905) si Moartea lebedei (1907), compus pentru Anna Pavlova.

În 1909 a devenit coregraful companiei pariziene Ballets russes, a lui Serghei

Diaghilev. După câteva spectacole de mare succes, multe avându-l în centru pe
Vaslav Nijinski, Fokin avea să părăsească însă compania în 1912, motivul fiind,
se pare, gelozia pe Serghei Diaghilev, aflat într-o relatie prea strânsă cu Nijinski.
A lucrat în Rusia până în 1918, când, din pricina regimului comunist, a trebuit să
părăsească tara si să se stabilească în Suedia (1918). În 1923, s-a stabilit în New
York, unde si-a întemeiat propria scoală de balet împreună cu sotia sa, Vera
Antonovna Fokina. A devenit cetătean american în 1932.
Până la moartea sa (la 22 august 1942, New York), a pus în scenă zeci de
spectacole noi si le-a reluat pe cele din perioada sa de glorie, perioada Ballets
russes.

Principiile coregrafice ale lui Michel Fokine

Baletul lui Mihail Fokin s-a constituit ca o reactie la conservatorismul si
formalismul baletului clasico-academic din epoca sa. Principiile care îi stau la
temelie sunt, asa cum însusi Fokin le-a formulat în 1914, în număr de cinci.

Intr-o scrisoare adresata redactiei “Times”, din 6 iubie 1916, el publicapropriile

conceptii coregrafice care se pot rezulma astfel:
1.“A nu te multumi sa prezinti combinatii de pasi savanti; dar creeaza pentru
fiecare compozitie o noua forma corespunzatoare stilului pe care il prezinti
tinand cont de expresie, timp si locul actiunii tratate.”
2.“Dansul, ca si mimica, au datoria de concura la expresivitatea actiunii
dramatice, toata abaterea de la subiect sau divertismentul strain de tema
baletului trebuind sa fie indepartat.”
3.“Mimica nu trebuie sa se limiteze la gesture conventionale de maini ci trebuie
sa cuprinda corpul in intregime.”
4.“Grupele de dansatori trebuie sa fie in acord cu solistii in ceea cepriveste
caracterul expresiei.”
5.“Baletul va trebui sa se elibereze de tutela altor arte ( muzica sipicture) si
sa se alieze cu acestea in vederea crearii unei unitati.”
6.“Baletul refuza de a fi sclavul muzicii; el trebuie sa aiba libertatecompleta
asa cum au muzicienii si decoratorii.”

Aplicarea principiilor elaborate de Mihail Fokin, conduc la desfasurarea

arteicoregrafice care devine astfel “arta actuala”. Aceste principii sperie
conducerea teatrelor imperiale care, de altfel, nu il folosesc decat ca dansator si
pedagog.

Reluand unele din punctele de vedere ale lui Noverre, Fokin militeaza pentru
expresivitatea artei sale si reactioneaza virulent impotriva virtuozitatii gratuite si
a dansului golit de substanta si intrat in rutina. El sustine ca fiecare coregrafie
trebuie sa aiba un stil propriu, un limbaj provenit direct din subiectul tratat,
contrar obiceiului de a aplica tuturor baletelor, pe orice tema, aceleasi figuri
stereotipe de virtuozitate. Fokin fusese foarte impresionat de intalnirea sa cu
Isadora Duncan, care venise la Sankt Petersburg pe cand el termina scoala de
balet. Intr-un anumit fel, viziunile lor se intalnesc, desi Fokin nu respinge catusi
de putin scoala clasica: si unul, si celalalt sustin pana la urma adecvarea
limbajului corporal la obiectul exprimarii. Fokin refuza totodata sa se supuna
tutelei compozitorului si scenografului, lasandu-le, dimpotriva, o totala libertate.

Preferand sa se inspire de fiecare data din trecut, Fokin abordeaza mai multe
genuri tematice, pe care criticul american Lincoln Kirstein le va ordona intr-un
nomenclator simplu:
- genul grec: Dafnis si Chloe, pe muzica lui Ravel
- genul oriental: Seherezada, poemul simfonic al lui Rimski-Korsakov
- genul franco- vienez: Spectrul trandafirului, pe muzica lui Weber
- genul rus: Petrushka, pe muzica lui Stravinski.

Fokin isi documenteaza coregrafiile intr-un mod aproape etnologic, chiar daca
baletele sale nu sunt catusi de putin reconstituiri istorice. Revizitand atat
traditiile folclorice respective, cat si costumele, el depaseste academismul si
integreaza in vocabularul clasic figuri noi, pline de energie si culoare.
Opera coregrafica:
Include peste 70 de titluri, între care:
Acis si Galateea (1905)
Moartea lebedei (1907, muzica: Le Cygne de Camille Saint-Saëns)
Le Pavillon d'Armide (1907, muzica Nikolai Cerepnin)
Les Sylphides (1909, muzica Frédéric Chopin)
Le Festin (1909)
Les Danses polovtsiennes (1909, muzică din Cneazul Igor de Alexandr Boronin)
Cléopâtre (1909)
Carnaval (1910, muzica Robert Schumann)
Shéhérazade (1910, muzica Nikolai Rimski-Korsakov)
L'Oiseau de feu / Pasărea de foc (1910, muzica Igor Stravinski)
Narcisse (1911, muzica Nikolai Cerepnin)
Le Spectre de la rose (1911, muzică de Carl Maria von Weber)
Petrouschka (1911, muzica Igor Stravinski)
Sadko (1911, muzica Nikolai Rimski-Korsakov)
Daphnis et Chloé (1912, muzica Maurice Ravel)
Le Dieu bleu (1912, muzica Reynaldo Hahn)
Papillon (1912, muzica Robert Schumann)
Le Coq d'or (1914, muzica Nikolai Rimski-Korsakov)
Josephslegende (1914, muzica Richard Strauss)
L'apprenti sorcier (1916, muzica Paul Dukas)
Boléro (1935, muzica Maurice Ravel)
L'Épreuve d'amour (1936)
Don Juan (1937, muzică de Christoph Willibald Gluck)
Barbe-bleue (1941, muzica Jacques Offenbach
MARIUS PETIPA

Scurta biografie
Marius Petipa (1818-1910) a fost un dansator, maestru si coregraf francez,
considerat cel mai influent maestru si coregraf din lumea baletului. A creat peste
50 de balete, printre care:
„Fiica faraonului” (1862), „Don Quichote” (1869), „Bayadere” (1877),
„Talismanul” (1889), „Frumoasa din padurea adormita” (1890), „Spargatorul de
Nuci” (1892, creat de Lev Ivanov cu sfaturile maestrului Petipa), „Desteptarea
Florei” (1894), „Raymonda” (1898), „Anotimpurile” (1900), „Harlequinade”
(1900).

Petipa a remontat numeroase opere create de alti maestri de balet. Multe din
acestea devin definitorii pentru urmatoarele productii. Cele mai faimoase sunt:
„Corsarul”, „Giselle”, „Esmeralda”, „Coppelia”, „Precautiuni inutile” (cu Lev
Ivanov), „Calutul cocosat” si „Lacul Lebedelor” in colaborare cu Lev Ivanov.

Alte coregrafii cunoscute sunt: „Grand Pas Classique”, „Pas de Trois”,

„Mazurka copiilor” din „Paquita”, pas de deux-rile din „Satanella”, „Talisman”
si „Esmeralda” precum si „Diana si Acteon”

Baletul transformat in spectacol grandios

Până la epoca Petipa, baletul era format din două acte. Coregraful a facut
trecerea la baletul din trei sau patru acte. Uneori i s-a reprosat ca nu are
argumente pentru o astfel de intindere,dar ramane meritul lui acela de a fi
inventatorul spectacolului de balet grandios, iar „Bayadere” oferă ilustrația
perfectă. Exotismul și culoarea au fost principalele atu-uri.
La premiera, pe 04 februarie 1877, Marius Petipa si-a uimit publicul,
„transportandu-l” in India maharajahilor. Dansatoare au intrat calare pe elefant,
în timp ce un tigru, de asemenea adevărat, traversează scena! Magia a functionat
perfect, mai ales ca a fost peste tot o explozie de culori care au punctat acțiunea.
Costume colorate in roșu, galben, albastru, verde, violet sau portocaliu au
simbolizat, de asemenea, rangul și psihologia personajelor.
 Notatii coregrafice pentru baletul „Bayadere” de la 1900

BRONISLAVA NIJINSKA
(1891-1972)

Nijinska a fost o balerina din Rusia de origine poloneza, de asemenea coregraf si

maestra de balet. A fost un pionier al miscarii anti-clasiciste al secolului XIX
care a deschis drumul creatiilor neoclasice. Prima „lovitura” a venit in anul
1910, cand a creat primul ei solo, „Papillon”, in „Carnavalul”.

Este sora mai mica a renumitului dansator Vaslav Nijinski. De mica a invatat
dansuri folclorice, atat rusesti cat si poloneze, unguresti si italiene, invatand si
elemente acrobatice pe care le-a introdus in coregrafiile ulterioare. A fost eleva
lui Nicolai Legat si Mihail Fokin, dar inainte bazele i-au fost puse de Enrico
Cecchetti.

In 1909 a parasit Rusia alaturi de fratele sau, pentru a se alatura companiei lui
Diaghilev. In 1919 a parasit Compania si si-a deschis la Kiev o scoala, pregatind
dansatorii pentru coregrafii cu miscari fluide, libertatea trunchiului si viteza in
pasii de legatura. In 1921 este chemata inapoi la „Baletele ruse” in calitate de
coregraf, reusind sa aduca in prim-plan baletul „Printesa adormita” printr-un
singur act. In 1923 a creat „Les Noces”, un balet care descrie obiceiurile nuntilor
populare rusesti. In 1924 creeaza alte doua balete, „Caprioarele” si „Trenul
albastru”, primul, fiind o satira sociala , bine primit de publicul parizian;
costumele pentru cel de-al doilea balet au fost semnate de Gabrielle Bonheur
Chanel si muzica de Darius Milhaud.
In 1925 pleaca din companie si isi continua cariera singura, prin diverse
companii din Europa, America de Sud si Statele Unite.

Cea mai cunoscuta capodopera a sa este „Bolero” din 1928, pe muzica lui Ravel,
creata pentru compania lui Ida Rubinstein. In 1934-1935 a montat o coregrafie
pentru ecranizarea piesei „Visul unei nopti de vara” a lui Shakespeare, pe
muzica lui Felix Mendelssohn.

Printre elevii sai se numara prim-balerinele Maria Tallchief si Marjorie

Tallchief, precum si Cyd Charisse.

VASLAV NIJINSKI
(1890-1950)

“Niciun geniu nu e ocolit de atingerea dementei” - Seneca

Numele lui Vaslav Nijinski nu rezoneaza puternic in memoria culturala a

secolului XXI. Iar aceia carora destinul acestui dansator genial le-a suscitat
interesul nu stiu inca aproape nimic despre tumultul vietii sale atinse de nebunie,
cu atat mai putin despre trairile interioare frenetice ale acestuia. Asa cum
subliniaza Richard Buckle, viata lui Nijinski consta din “10 ani in care a crescut,
10 ani in care a invatat, 10 ani in care a dansat si 30 de ani de eclipsa”.

Vaslav Nijinski este exemplul perfect al unui om cu un talent fabulos, care a

devenit un copil-minune, a fost catapultat catre faima, apoi s-a imbolnavit, ca
intr-un final sa innebuneasca. Desi nu un geniu in sensul “conventional” al
cuvantului, Nijinski si-a uimit contemporanii prin miscarile trupului sau
extraordinar: salturile, miscarile si unduirile sale dadeau viata unor personaje si
spectacole cum publicul nu mai vazuse pana atunci. A ramas in istoria artei ca
fiind cel mai bun dansator al secolului XX si mai ales, creatorul unui nou tip de
balet, fiind coregraful unor spectacole care au surprins, au scandalizat si au
deturnat evolutia dansului pe scena. Dar mai mult decat atat, asemenea lui
Schonberg in muzica, Joyce in literatura si Picasso in pictura, “Nijinski a extins
fara indoiala limitele constiintei umane”.

Nijinski s-a nascut in Kiev, pe 12 martie 1889, intr-o familie de polonezi

rusificati. In 1900 s-a alaturat Scolii Imperiale de Balet iar la 18 ani era deja
detinatorul rolurilor principale in Teatrul Mariinski. A devenit in scurt timp
cunoscut pentru virtuozitatea sa si pentru adancimea si intensitatea cu care isi
intruchipa personajele. Putea sa execute miscarea “en pointe”, ceea ce-l
evidentia intre dansatorii perioadei iar salturile sale care pareau sa sfideze
gravitatia au devenit legendare.

Evenimentul care i-a marcat semnificativ existenta a fost intalnirea cu Serghei

Diaghilev, membru al elitei sociale din Sankt Petersburg, bogat patron al
artelor si infocat “propovaduitor” al artei vizuale si muzicale rusesti peste
hotare. Marturisile lui Nijinski de mai tarziu relateaza intalnirea lor: “Printul
Lvov m-a obligat sa-i fiu necredincios cu Diaghilev, deoarece credea ca
Diaghilev m-ar putea ajuta. Am facut cunostinta cu Diaghilev prin telefon. L-am
urat de la bun inceput”, scrie Nijinski “pentru ca ii cunosteam puterea si stiam ca
abuzeaza de ea. Eu eram sarac… castigam 65 de ruble pe luna… nu era
indeajuns ca sa ne hranim, eu si mama mea… l-am urat pentru vocea lui, mult
prea sigura pe sine dar am pornit in cautarea averii. Si am gasit o avere, pentru
ca m-am indragostit intr-o clipa. Tremuram ca o frunza de plop…”

Impreuna cu Diaghilev si compania acestuia de balet, Nijinski a provocat o

adevarata furtuna in Paris. Teatrul Chatelet si-a extins zona destinata
orchestrei iar scena a fost renovata pentru a intampina decorurile luxuriante.
Aristocratii, artistii, intelectualii si snobii vremii asteptau cu sufletul la gura
marea premiera din 18 mai 1909. Nijinski si-a facut debutul in spectacolul “Le
Pavillion d`Armide”, purtand colanti albi, pantaloni dungati care-i acopereau
coapsele, o jacheta din matase brodata, un turban cu pene si un colier stralucitor
in jurul gatului. In loc sa intre in scena mergand, asa cum se obisnuia, Nijinski s-
a hotarat insa sa faca un salt. “S-a ridicat”, povesteste Tamara Karsavina “a facut
o pirueta si-a disparut. Nimeni din public nu l-a vazut cand a ajuns inapoi pe
pamant.” Din sala a izbucnit un ropot de aplauze iar orchestra s-a oprit. Intrebat
apoi cat de dificil este sa te mentii in aer in timpul unei sarituri Nijinski a
raspuns, senin: “Oh, nu nu! Nu e deloc greu. Trebuie doar sa te ridici in aer si sa
ramai acolo putin”.

La intoarcerea in Sankt Petersburg in toamna aceluiasi an, Nijinski isi reia locul
ini Teatrul Marynsky dar este sanctionat in mai multe randuri pentru intarzieri la
repetitii si pentru incapatanarea de a-si face propriul costum din piese diferite. In
martie 1910, la implinirea varstei de 21 de ani, Nijinski isi primeste primul
diagnostic psihiatric: neuroastenie cerebrospinala. Dupa o vacanta in luna
aprilie, Diaghilev semneaza un contract cu Opera din Paris pentru ceea ce avea
sa fie un sezon fabulos pentru publicul vremii. In “Seherezada” Nijinski e
descris de criticii vremii ca fiind “jumatate pisica, jumatate sarpe, agil, feminin
si inspaimantator”.

Nijinski isi danseaza moartea la sfarsitul spectacolului executand miscari de o

dificultate inumana, ceea ce-i face pe unii sa se intrebe mai tarziu daca nu
cumva presiunile asupra coloanei i-ar fi putut afecta creierul. Au urmat apoi
spectacole precum “Carnavalul”, “La spectre de la Rose” si “Narcis” –
reprezentatie care il ingrozeste pe Nijinski la gandul ca ar putea cadea inauntrul
scenei, ca ar putea fi inghitit realmente, ca in legenda cu acelasi nume.
Alexandre Benois a descris modul in care Nijinski isi crea rolurile, explicand
metamorfoza completa care avea loc inca de la repetitia finala.

Era ca si cum personajul punea, din lumea sa, stapanire pe Nijinski: “la repetitia
finala Vaslav parea sa se trezeasca dintr-un fel de letargie. Incepea sa gandeasca
si sa simta iar in clipa cand isi punea costumul, metamorfoza se realiza pe
deplin. In aceste momente devenea de obicei nervos si capricios. Incepea sa se
preschimbe intr-o alta fiinta, cea pe care o vedea in oglinda. Se reincarna si
pasea in noua sa existenta.” Prima experienta drept coregraf a facut din
spectacolul “Dupa-amiaza unui faun” subiectul fierbinte al Parisului: absorbit
complet in paganismul senzual al spectacolului, Nijinski sugereaza actul sexual
si chiar orgasmul, aplecat asupra esarfei unei “nimfe”. Scandalul pe care o astfel
de interpretare l-a provocat in 1911 este usor de imaginat; se spune insa ca,
intrebat dupa spectacol de ce-a facut acest gest, Nijinski a explicat usor
debusolat:
“-Nu eram eu,era faunul”.
In 1913, la bordul navei Avon, Nijinski e obligat sa calatoreasca singur din
cauza groazei pe care Diaghilev o resimte fata de un posibil inec. Acesta este
momentul intrarii in scena a Romolei Pulszky, o tanara care il urmarea deja de
optsprezece luni, in speranta ca-i va “rasplati” adoratia si dorinta fata de el. Tot
ce s-a stiut pana nu demult despre Nijinski si relatia celor doi vine dintr-o carte
publicata de aceasta douazeci de ani mai tarziu, in momentul unui mariaj esuat,
al unui Nijinski internat la ospiciu si al unei cariere topite in neant.

Obsesia
In luna martie a anului 1912, Ballets Russes sosisera pentru prima oara
in Budapesta, orasul Romolei Pulszky. Aceasta domnisoara cu origini nobile,
cunoscuta drept rece, ostila si stranie, care dezvolta reale obsesii pentru
personaje precum imparatul Napoleon si pe care baietii obisnuiau de cele mai
multe ori s-o ignore, afla de vizita companiei de balet si cu aceasta ocazie, si de
celebrul si neobisnuitul Nijinski.

Prima oara cand il zareste pe Nijinski se dovedeste a fi o experienta

coplesitoare: “Deodata o silueta subtire, de felina, a intrat in scena.”, isi
aminteste ea “Desi fata ii era ascunsa de o masca pictata, expresia si frumusetea
trupului sau ne-a facut sa ne simtim ca si cum am fi fost in prezenta unui geniu.
Un soc electric a trecut prin tot publicul. Intoxicati, fascinati, cu rasuflarea
taiata, toti urmaream miscarile acestei fiinte supraomenesti… puterea, usuratatea
sa, forta si supletea miscarilor…” Romola isi simte brusc viata ca fiind goala si
lipsita de sens la vederea lui si, fermecata de acest dansator care nu pare a fi om,
incepe sa simta un soi de chemare care-I contureaza scopul existentei: a-l avea
pe Nijinski. Intorcandu-se catre insotitoarea ei, Romola ii spune pe un ton
profetic: “Acest om va fi sotul meu”.

Tanara rupe logodna care fusese planificata pentru ea si ia urma trupei de balet,
hranindu-se cu aparitiile lui Nijinski. Calatoreste dupa el in Londra, Paris,
Monte Carlo, Berlin, Viena si inapoi in Budapesta. Descopera insa, curand,
ca Diaghilev ordonase ca nimeni sa nu se poata apropia de Nijinski, ceea ce-o
face sa-l doreasca si mai mult. Folosindu-se de cunostintele sale, Romola
reuseste sa convinga pe cineva sa-i faca cunostinta cu Nijinski insa acesta,
cunoscut pentru faptul ca evita strainii, o ignora cu desavarsire. Frustrata dar nu
descurajata, Romola incepe sa ia lectii de balet de la maestrul Enrico Cecchetti,
crezand ca astfel ii va atrage atentia balerinului. 

Homosexualitatea de care aflase intre timp si izolarea stranie a lui Nijinski o

atrag mai presus de orice alta piedica. Clipa de clipa, pe masura ce Nijinski ii
apare ca fiind inaccesibil si insensibil la farmecele sale, Romola incepe sa-si
priveasca sarcina de a-l cuceri ca pe o misiune: “Unde altele au esuat, de ce nu
as reusi eu?” scrie ea in jurnalul sau, manata de dorinta incontrolabila de a-i fi
alaturi. Mai mult, fiecare pas al acestei seductii planificate e executat cu un zel
aproape religios. In scrierile sale Romola isi aminteste cum se ruga in fiecare
seara, in fata micii sale icoane: “Te rog Doamne, fa-l pe Nijinski fericit si
salveaza-l de la viata pe care o duce alaturi de Diaghilev”. 

Dorinta ca “Zeul Dansului” sa fie al ei si numai al ei aproape ca o anuleaza;

disperarea de a-i purta copilul lui Nijinski devine un al doilea scop, la fel de
important. “Daca geniul lui va fi vreodata perpetuat, eu vreau sa fiu mediul
acestei perpetuari”, scrie Romola. La bordul navei Avon, lipsa lui Diaghilev ii
ofera Romolei sansa mult-asteptata. In orice moment al zilei ori al noptii,
oriunde era Nijinski putea fi zarita si ea. Desi timid la inceput si usor intimidat
de prezenta ei, Nijinski incepe sa raspunda atentiilor Romolei. Curand, fie iluzia
cum ca Romola era bogata si puternica, fie implicarea baronului de
Gunsbourg (care dorea destramarea trupei de balet), fie impulsivitatea cronica
a lui Nijinski il determina pe acesta ca pana la sfarsitul voiajului sa o ceara pe
Romola in casatorie.

Inceputul sfarsitului
Vestea ii socheaza atat pe cunoscutii Romolei cat si pe colegii lui Nijinski. Toti
insa prevad unul si acelasi lucru: dezastrul. Nijinski era cunoscut ca fiind lipsit
de inima in relatiile cu alti oameni iar Romola fusese avertizata in repetate
randuri. Nunta a avut loc pe 10 septembrie, in Buenos Aires, mirii si cunoscutii
lor alergand inauntru si afara din biserica.Marturii ale familiei lui Nijinski
vorbesc despre “modul sau de a se indragosti fulgerator, proiectand asupra
celorlati o bogatie de calitati inchipuite ca apoi magia sa se destrame la fel de
repede”.
Socul lui Diaghilev la aflarea vestii a fost mai mare decat si-au inchipuit ceilalti:
acesta s-a simtit pacalit, tradat si umilit. Sarcina neprezvazuta a Romolei a
inrautatit situatia iar de aici pana la izgnorea lui Nijinski n-a mai fost decat un
pas. Pentru Vaslav, care incepuse intre timp sa considere casatoria o greseala,
acest lucru a produs prima criza.

Absenta lui Diaghilev din viata sa ii provoaca o cadere nervoasa iar turnura pe

care o capata lucrurile il paralizeaza psihic. Sotia lui nu poate decat sa constate
in tacere declinul lent al lui Nijinski si primele semne ale bolii, care il va devora
din interior mai tarziu. Acesta incepe sa refuze orice contact exterior, sa faca
“orice altceva in afara de arta.” Romola incepe sa fie invinuita de familia lui
Nijinski pentru starea lui. Nijinski nu inceteaza sa danseze, fiindu-i in continuare
oferite contracte. Fondeaza in graba o companie de balet alaturi de sora sa si
pune in scena, pe 2 martie 1914, spectacolul “Les Sylphides”, unde,
surprinzator, in public isi face aparitia Diaghilev. Dansul lui Nijinski e perceput
de toti ca fiind in continuare impecabil, insa, asa cum remarcaCyril
Beaumont “Vaslav nu mai dansa ca un zeu. Acea aura mistica din jurul sau
disparuse. Magia il parasise”. Urmatoarea noapte a avut consecinte mult mai
grave: dupa primul act, Nijinski se retrasese in culise pentru a-si imbraca
urmatorul costum. Pentru ca hainele erau de cele mai multe ori foarte stramte si
schimbarea dura prea mult in timp ce publicul isi pierdea rabdarea, dirijorul a
inceput, contrar ordinelor lui Nijinski, sa conduca un vals. Deodata insa, s-a
auzit un racnet din culise. Ajungand in cabina sa, sora lui l-a gasit sfasiindu-si
costumul si tavalindu-se pe podea intr-un acces de furie. Saptamanile urmatoare
au insemnat pentru Nijinski un declin al comportamentului, starilor si judecatilor
lui, culminand cu ceea ce cei mai multi au numit apoi schizofrenie, intrata tragic
in scena, la varsta de 25 de ani.
Iubirea dintre el si Diaghilev si ruptura fata de viata pe care o dusese alaturi de
acesta, mai presus de condamnabil si de orice blam la adresa iubirea
homosexuala, l-au aruncat pe Nijinski intr-o depresie care a ramas zeci de ani
nediagnosticata complet. Recastigandu-si incet, incet faima si lasandu-se
alimentat de dans pentru a parasi starea de boala, Nijinski incepe sa intalneasca
vedete ale vremii.

Declaratiile si replicile lui din perioada respectiva combina misticismul si

grandoarea care-l vor caracteriza pe Nijinski in saltul catre adevarata nebunie
pe care-l va face la 30 de ani. Ca personaj in propria sa viata, Nijinski a pastrat
inocenta unui copil de 13 ani, preferand sa se ghemuiasca in pat ori de cate ori
avea probleme si nevrand sa stie de sarcina sotiei sale, dupa ce o implorase nu
cu mult timp in urma sa nu faca avort. Rasare in el samanta unui comportament
de crestin naiv si incepe sa-si manifeste apoi iubirea pentru oamenii din jurul
sau. Se lasa vizitat de doctori, mananca cu pofta si vorbeste despre dans ca fiind
cel mai de pret lucru pe care il are. Notitele Romolei de mai tarziu povestesc
despre insa despre un Nijinski indragostit si devotat sotiei sale, suprapunand
peste adevaratele confesiuni ale lui Vaslav mici semne care sa o dezvinovateasca
si care sa dea de inteles ca iubirea ei era, in fapt, ceea ce-l ajuta sa traiasca, ceea
ce a ingreunat considerabil sarcina dezlegarii enigmei: ce s-a intamplat de fapt
cu Nijinski?

Urmatorii ani au reprezentat pentru el o cursa nebuna intre stari de delir,

melancolie si liniste, toate reflectate in dansurile sale care incepusera sa capete o
inclestare nervoasa, un tragism mai presus de cel intrinsec baletului in care
evolua. Marturii ale vremii descriu miscarile sale impresionante: “Parea sa
umple camera cu suferinta si oroare. Gesturile sale erau monumentale iar atunci
cand a intrat, ne-a facut sa il vedem ca si cum ar fi calcat pe cadavre. Publicul nu
mai respira… il privea ingrozit si fascinat in acelasi timp. Vaslav era asemenea
acelor creaturi pline de putere, asemenea unui tigru care ne-ar fi putut distruge
pe toti”. Ganduri stranii incepusera sa-i populeze noptile: “L-am simtit pe
Dumnezeu in aceasta seara. Ma iubea. Il iubeam. Eram casatoriti.”

Multe dintre informatiile care i-ar fi putut ajuta pe cei de mai tarziu sa
stabileasca un diagnostic au trecut insa sub tacere. Jurnalul lui Nijisnki, un
document de o valoare incontestabila in special pentru studiul afectiunilor sale
de natura psihica, a parvenit insa posteritatii o lunga perioada intr-o varianta
rescrisa, prescurtata si editata de Romola. Aceasta a rearanjat scrierile lui Vaslav,
le-a corectat si a cenzurat numeroase pasaje in care rolul ei era diminuat sau care
“ar fi facut-o de ras”. Jurnalul include insa desene bizare facut de Nijinski si
randuri in care acesta ajunge sa se identifice cu Dumnezeu, strigand dupa pace si
iubire. Editia necenzurata si completa a jurnalului scoate insa la iveala o
propozitie ciudata: “Sotia mea e o stea fara pic de stralucire”.

Diagnosticat cu schizofrenie, Nijinsky a fost dus in Elvetia dupa caderea

nervoasa din 1919, pentru ca apoi sa-si petreaca restul vietii in azile si sanatorii.
Devorata de remuscari sau din acelasi devotament maniacal cu care se insinuase
in existenta lui, Romola a devenit in aceasta perioada, purtatoarea sa de grija. Pe
8 aprilie 1950, intr-o clinica din Londra, Nijinski si-a dat sufletul. A fost
inmormantat in Londra apoi trupul i-a fost mutat in Montmartre, intr-un
mormant pe care e sculptat poate cel mai celebru personaj pe care l-a interpretat
vreodata, Petroushka.

Vaslav Nijinski e poate cel mai stralucit exemplu al unui om care a atins
maretia, apoi a suferit amarnic. Tendinta sa de auto-sacrificare, creativitatea si
firea lui adeseori distructiva au inspirat o intreaga generatie de dansatori, pictori,
designeri, sculptori, poeti si psihiatri a caror viata o schimbase. Miscarile
trupului erau “meseria” sa iar unul dintre cele mai spectaculoase si ample salturi
pe care le-a facut a fost cel spre nebunia desavarsita. Unii spun despre el ca ar fi
fost un sfant, altii, un martir, un geniu absolut sau un nebun. “Pe Nijinski inca il
mai poti vedea, arcuindu-se, sarind, contorsionandu-se, ramanand suspendat in
aer, plangand, razand, strambandu-se sau urland. Ramane un mit, o aparitie, o
emblema, o creatura a fanteziei, o imagine a lui Dumnezeu.” Nijinski, zeul
nebun al dansului.

LEONIDE MASSINE
(9 August 1896- 15 Martie 1979)

Massine s-a nascut si a studiat baletul in Moscova la Bolshoi. absolvind in 1912

si alaturandu-se Teatrului Bolshoi.  Cand Diaghilev l-a concediat pe Nijinsky, a
ramas un vid in companie. Vizitand Moscova, Diaghilev l-a remarcat pe Massine
dansand in „Don Quichote” si „Lacul lebedelor” la Bolshoi.
In 1913,Baletele Ruse raman fara coregraf, intrucat Fokine, jignit pentru ca
fusese indepartat, se intoarce in Rusia. Diaghilev il preaia atunci pe Leonide
Massine,”argintul-viu” remarcat la Bolshoi. Diaghilev l-a convins sa paraseasca
Teatrul si sa se alature companiei sale. Massine se alatura Baletelor Ruse in
1914, si pana in 1915 face prima sa coregrafie pentru comapie. In 1920 el a
avut-o pe Martha Graham ca interpreta pentru una din lucrarile lui
Cunningham,”Sarbatoarea primaverii”.
Massine a fost un dansator extrem de expresiv. Inainte sa se alature lui
Diaghilev, Massine se gandise sa renunte la dans si sa devina actor.  Massine a
continuat sa monteze coregrafii pentru mari companii din toata lumea.
Dupa cativa ani Massine se intoarce,urmat de un nou talent,ultimul transfug de
la fostul balet imperial rebotezat Kirov: George Balanchine se impune cu „La
Chatte”. In 1945 si 1946 si-a format propria companie, unde creeaza peste 50 de
balete, cum ar fi: „Domnisoarele cu umor”, „Magazinul fantastic”, „Tricornul”,
„Les Presages”, „Jeux d'enfants”, si „Gaîte Parisienne”.
Massine a fost considerat timp de douazeci de ani cel mai mare coregraf din
lumea vestica, dar mai tarziu a fost eclipsat de Balanchine.

GEORGE BALANCHINE

George Balanchine este fiul unui compozitor georgian,care a intrat la şcoala

imperială de dans din Sankt-Petersburg în 1914 (la 10 ani).
Absolvind în 1921, este integrat la Gatob (vechiul teatru Marinski, redenumit
între anii 1919 şi 1991 Teatrul Academic de Stat de Operă şi Balet). În paralel,
Balanchine urmează studii de pian şi compoziţie la Conservatorul din Petrograd,
sperând să devină compozitor.
Din 1920 crează primele sale coregrafii (Noaptea) pentru galele sau seratele
„baletului tânăr”. În 1924 pleacă în turneu în străinătate cu gândul de a părăsi
Uniunea Sovietică, alături de Tamara Geva, Alexandra Danilova şi Nikolai
Efimov.
Din 1925 este angajat în calitate de dansator şi coregraf în compania Baletele
Ruse condusă de Serghei Diaghilev, unde va rămâne până la dezmembrarea ei,
în 1929. Un accident la genunchi, suferit în anul 1927, îl obligă să renunţe la
cariera de dansator şi să se consacre celei de coregraf.

Coregrafii pentru Baletele Ruse:

1925 – Le Chant du Rossignol, prima colaborare cu Igor Stravinski
– Barabau (Rieti)
1926 – Romeo şi Julieta antract (Lambert)
– La Pastorale (Georges Auric)
– Jack in the Box (Erik Satie)
– Le Triomphe de Neptune (Berners)
1927 – La Chatte (Sauguet), după o nuvelă de Colette

1928 – Apollon musagete (Igor Stravinsky)

Apollon musagete,este creat pentru Diaghilev,unde isi manifeste gustul pentru
rigoare,pentru exigenta si luciditate,prevestind sensul evolutiei operei sale.
,,Acest balet a marcat o cotitura decisiva in viata mea...Mi se parea ca, pentru
prima data, puteam sa nu-mi folosesc toate ideile; ca puteam sa elimin cateva.
Am inceput sa vad in ce fel le puteam clarifica, limitand si reducand ceea ce
parea a fi o infinitate de posibilitati, pentru a ajunge la una singura, cea absolut
necesara.
Pentru coregrafia Apollon a imaginat grupuri,miscari si linii de o mare demnitate
si eleganta plastica,provenite direct din frumusetea formelor clasice.
George Balanchine si Igor Stravinski formeaza un cuplu a carui importanta
istorica este la fel de mare ,dar a carui functie se bazeaza in primul rand pe
traditie: Balanchine este convins ca structura dansului trebuie sa fie strict supusa
celei a muzicii.

La randul sau, Stravinski se entuziasmeaza:

,,Ca maestru de balet,George Balanchine a compus dansuri care mi-au convenit
perfect”

1929 – le Bal (Rieti)

– Le Fils prodigue (Serghei Prokofiev)

În 1929 este invitat să creeze coregrafia pentru Creaturile lui Prometeu pentru
Baletul Operei din Paris. Se îmbolnăveşte şi trebuie să cedeze această lucrare lui
Serge Lifar.
Însănătoşit, lucrează la Paris, la Londra pentru music-hall, la Baletul Regal din
Copenhaga şi, între 1931-1932, pentru Baletele Ruse de la Monte Carlo pentru
care va crea ulterior şi alte coregrafii.

1931 – Legenda lui Iosif (Strauss) – Ballet Royal Danemarca

Coregrafii pentru Baletele Ruse de la Monte Carlo:

1932 – Burghezul gentilom (R. Strauss)
– Concurenţa (G. Auric)
– le Cotillon (Chabrier)
1941 – Balustrade (Stravinsky)
1944 – Danses Concertantes (Stravinsky)
1945 – Pas de deux (Ceaikovski, extras din Frumoasa din pădurea adormită)
1946 – Shadow Night sau La Somnambule (Bellini/Rieti)
 Raymonda (Raymonda)

Baletele 1933, prima companie a lui George Balanchine

1933 – Songes (Darius Milhaud)
– Mozartiana (Ceaikovski)
– les Sept pêchés capitaux (Weill)
– Errante (Schubert)
– Fastes (Sauguet)
– les Valses de Beethoven

După eşecul companiei sale, Baletele 1933, îl întâlneşte, datorită Romolei

Nijinsky, pe Linkoln Kirstein. Acest american bogat, colecţionar de artă şi
pasionat de balet, visa să importe dansul clasic în America. Balanchine acceptă
să plece în America unde Kirstein devine mecena lui.
În 1934 deschide o şcoală la New York, School of American Ballet (SAB).
Compania American Ballet este angajată în 1935 de prestigiosul teatru
Metropolitan Opera, în calitate de companie în rezidenţa. Scoala este instalata in
cladirea luxoasa Julliard School de la New York,ea numara astazi peste 300 de
elevi,din randul carora Balanchine isi facea o datorie de onoare sa recruteze
membrii trupei.

Atitudinea lui faţă de tradiţie poate fi descoperită chiar şi în atitudinea lui faţă de
şcoala pe care a înfiinţat-o, pentru că disciplinele studiate aici erau identice cu
cele pe care, ca elev al şcolii imperiale,le studiase el însuşi. Astfel, accelerarea
tempo-ului şi mişcările de virtuozitate, erau consonante cu sistemul de
antrenament pe care Didelot îl adusese în Rusia din Franţa cu 100 de ani înainte.
Balanchine formeaza un nou tip de dansatoare,al caror stil era mai degraba
glamour decat romantic.
Unii dintre profesorii care lucrau în şcoală – Felia Doubrovska, Pierre
Vladimirov, Anatol Obukov şi Alexandra Danilova – erau ei înşişi o legătură vie
cu trecutul.
Balanchine conducea studiile zilnice ale companiei şi, uneori, studiile claselor
avansate.

Direcţia teatrului nu este însă interesată de balet, deşi compania organizase

Festivalul Igor Stravinsky în 1937. Stilul lui Balanchine şochează publicul
conservator şi în 1938 compania este concediată.
In 1939, lucrează câţiva ani pe Broadway şi la Hollywood.

În 1941, Kirstein şi Balanchine fondează o nouă companie, American Ballet

Caravan, sponsorizată de Nelson Rockfeller. Aici, Balanchine va crea Concerto
Barocco şi Ballet impérial. Apoi, între 1945-1946, ia direcţia artistică a
companiei Baletele Ruse de la Monte Carlo.
În 1946 creează Ballet Society care devine în 1948 New York City Ballet.
Din 1949, Balanchine îl angajează pe Jerome Robbins ca director adjunct şi
coregraf.
Începând din 1947, Balanchine este invitat regulat să monteze lucrările sale la
Opera din Paris şi în cele mai mari companii din lume.
Între 1976 şi 1982, Balanchine coregrafiază mai mult de douăsprezece lucrări
pentru NYCB şi conduce două festivaluri de primă importanţă, Festivalul
Ceaikovski în 1981 şi Celebrarea Centenarului lui Stravinsky în 1982. Moare în
1983. Visul său s-a realizat în cadrul Festivalului Teatrului Marinski unde
lucrarea Jewels, omagiu adus celor trei mari şcoli de dans (franceză, americană
şi rusă) a fost interpretată de Baletul Operei din Paris (Smaraldele), NYCB
(Rubinele) şi Kirov (Diamantele).

Alte coregrafii:
1935 – Serenada (Ceaikovski)
SERENADA, este prima sa coregrafie newyorkeza,pe muzica lui
Ceaikovski,conceputa cu mijloacele de care dispune,cateva dansatoare pe care
nu avusese inca timp sa le formeze,folosite in grup,in lipsa unei soliste
experimentate:trebuie sa se adapteze si sa adapteze.
Serenade afirma deja vointa sa de a scoate baletul de sub tutela libretului,in
favoarea unei abstractizari debarasate de orice nevoie de naratiune.

1936 – Orfeu şi Euridice (Gluck)

1937 – Le Baiser de la Fée (Stravinsky)
– Jeux de Cartes (Stravinsky)
1941 – Concerto barocco (Bach)
– Ballet impérial (Ceaikovski – reluat fără decor şi costume sub titlul
Concerto n˚2)
1946 – Four Temperaments (Hindemith)
1947 – Thème et variations (Ceaikovski) – dansat de Alicia Alonso şi Igor
Youskevitch
– Renard (Stravinski)
– Symphonie Concertante (Mozart)
1948 – Orpheus (Stravinsky)
– Symphonie in C (Bizet)
1949 – L’Oiseau de feu (Stravinsky)
1950 – Sylvia pas de deux (Delibes)
1951 – La Valse (Ravel)
– Lacul lebedelor (Ceaikovski, actul 2)
1952 – Symphonie écossaise (Mendelssohn)
– Métamorphoses (Hindemith)
1953 – Valse Fantaisie (Glinka)
1954 – Casse-Noisette (Ceaikovski)
– Ivesiana (Ives)
1955 – Pas de dix (Glazunov, extrase din Raymonda)
1957 – Square Dance (Vivaldi şi Corelli)
– Agon (Stravinsky)

AGON, este prototipul artei balanchiniene,cu unghiurile frante ale cou de pied si
turatiile cu genunchi indoiti,cu modul sau de a impinge soldul in afara si de a
proiecta bazinul inainte. Viteza,intreruperile,dezechilibrele sunt de o factura
moderna ce respinge mimica,draga secolului ala XIX-lea,precum si o gestica
expresionista,in favoarea unui dans epurat,ale carui linii sunt totusi
savante,asemenea celor din dansurile baroce.

1959 – Stars and Stripes (Sousa)

– Episodes (Webern)
1960 – Ceaikovski pas de deux (Ceaikovski)
– Monumentum pro Gesualdo (Stravinsky)
– Donizetti (Donizetti)
1962 – Visul unei nopţi de vară (Mendelssohn)
1963 – Mouvements pour piano et orchestre (Stravinsky)
1964 – Tarentelle (Gottschalk)
1967 – Jewels (Smaraldele – Fauré; Rubinele – Stravinsky; Diamantele –
Ceaikovski)
1968 – Requiem Canticles (Stravinsky – în memoria lui Martin Luther King)
1970 – Who Cares (Gershwin)
1970 – l’Oiseau de feu (Stravinsky, în colaborare cu Jerome Robbins – versiune
nouă)
1972 – Simfonie în trei mişcări (Stravinsky)
– Violin Concerto (Stravinsky)
1974 – Variation pour une porte et un soupir (Henry)
– Coppelia (Delibes)
1975 – Le Tombeau de Couperin (Ravel)
– Pavane (Ravel)
– Tzigane (Ravel)
– Gaspard de la nuit (Ravel)
– Rapsodie espagnole (Ravel)
1978 – Ballo della Regina (Verdi)
A – Kammermusik n˚2 (Hindemith)

Balanchine credea că a fost destinat să ducă mai departe tradiţia marilor

coregrafi ai secolelor trecute: Noverre, Didelot, Petipa.
Balanchine este astazi o adevarata institutie a baletulu,lucrarile lui fiind
interpretate de numeroase companii din intreaga lume.
Pragmatic,placandu-i sa spuna ca se coniderea mestesugar, pastreaza fata de
interpretii sai o rezerva pudica, ce ii apropie de Cunningham.
Nu foarte vorbaret,isi invaluie dansatorii cu o privire atenta:
,,Sa nu ma intrebatie de ce asta se face asa, sa nu va ganditi prea mult, faceti-o
pur si simplu...-spune el.
Am nevoie de corpuri vii in fata mea.Le privesc:unul se intinde, altul sare, al
treilea se invarte, si-ncep sa-mi vina ideile”
Pragmatic si mistic totodata, creand roluri pe masura interpretilor si impreuna cu
ei,trateaza o exigenta impecabila:
,,Nu ma intereseaza dansatoarele care vor sa-si arate sufletul; sufletul e greu de
vazut. Scanteia se aprinde in privire. Dansatorii sunt ca ingerii, pot comunica
emotii fara sa le traiasca.”

Alimentat de propria sa scoala, New York City Ballet traieste in autarhie si se

crede ca stilul balanchinian,cultivat ca o planta in sera,ar fi greu de exportat.Sunt
rari dansatorii care vor sa se integreze in trupa.
Mediatizatul Mihail Barisnikov s-a aventurat cu propria sa versiune a baletului
Don Quijote in 1978,desi a triumfat in Fiul ratacitor sau in lucrari din repertoriul
academic revzaute de Balanchine,precum Spargatorul de nuci (1954) sau
Coppelia (1974),s-a poticnit la baletele de dans pur,care necesitau o interpretare
mai instrumentala.
In 1980 Barisnikov abandoneaza manastirea balanchiniana pentru a prelua
conducerea companiei American Ballet Theatre.
Din ce in ce mai obosit, Balanchine se stinge din viata la New York, la 30 aprilie
1983.Jerome Robbins, cel mai apropiat colaborator al sau, va prelua conducerea
comapaniei impreuna cu dansatorul Peter Martins, responsabilitate la care
renunta in 1990.

Compozitorii Companiei “Baletele Ruse”

Diaghilev i-a angajat pe cei mai mari compozitori ai secolului XX, incluzandu-i
pe: Debussy, Milhaud, Poulenc, Prokofiev, Ravel, Satie, Respighi, Stravinsky, si
Richard Strauss.
Claude Debussy (n. 22 august 1862, Saint-Germain-en-Laye - d. 25 martie
1918, Paris) a fost un compozitor francez.
Este considerat unul dintre cei mai influenți compozitori, creatorul unui stil
inovativ, cu o finisare tehnică și cu un aer de natură poetică. Opera sa a
constituit o evadare din conceptele tradiționaliste. De asemenea, este considerat
a fi cel mai important compozitor de pian, de după Frederic Chopin.

Serghei Serghievici Prokofiev  (1891 – 1953) a fost un compozitor, pianist și

dirijor rus care a stăpânit numeroase genuri muzicale și este adesea considerat
unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului XX. A compus lucrări
într-o varietate de genuri, inclusiv opere, balete, simfonii, concerte, muzică de
cameră și muzică de film.
Un absolvent al Conservatorului din Sankt Petersburg, Prokofiev și-a făcut un
renume de compozitor-pianist avangardist, devenind cunoscut pentru o serie de
lucrări disonante și virtuoze pentru instrumentul său și prin primele sale două
concerte pentru pian. Primul succes al lui Prokofiev în afara arealului pianistic a
fost lucrarea orchestrală Suita scită, o suită ce cuprindea muzică ce Prokofiev a
compus-o inițial pentru un balet comandat de Serghei Diaghilev. Diaghilev a
comandat încă trei balete din partea lui Prokofiev: Bufonul, Pasul de oțel și Fiul
risipitor - care la vremea producțiilor originale aveau un succes răsunător.
Totuși, cel mai mare interes al lui Prokofiev a fost opera și a compus câteva
asemenea lucrări, inclusiv Jucătorul și Îngerul de foc. Un succes al lui Prokofiev
în acest gen a fost Dragostea celor trei portocale, compusă pentru opera din
Chicago dar montată ulterior și în Europa și Rusia.

Maurice Ravel (n. 7 martie 1875, Ciboure - d. 28 decembrie 1937, Paris) a fost

un compozitor francez impresionist, celebru mai ales datorită muzicii de balet
pentru orchestră în Do major Boléro, compusă în 1928, una din ultimele piese
compuse înainte ca boala să-l condamne la tăcere. La începutulsecolului al
XX personalitatea puternică a dirijorului și compozitorului M.Ravel s-a impus în
lumea muzicală prin interpretări artistice și prin noutatea lucrărilor sale muzicale
cu rafinate sonărități impresioniste și un pronunțat colorit folcloric. Pianist
remarcabil dedică primele sale lucrări acestui instrument: menuet antic,
habanera, pavană pentru o infantă moartă: dovedind o înclinație deosebită pentru
dans; de la dansul din epoca barocului pană la cel modern: vals, fox strot dar și
pentru blues. Ravel reinvie spiritul clasic francez în sonatină pentru pian și în
suita preclasică Mormântul lui Couperin. A scris 2 importante cicluri pentru
pian: Oglinzi și Suita Gaspard al noptii. În muzica dramatică a scris o operă
bufă într-un act "Ora spaniolă". După modelul lui Schubert a compus 8 valsuri
nobile și sentimentale, transformate mai târziu în baletul ADELAIDA sau
Limbajul Florilor. Mai compune suita pentru voce și orchestră
SHEHEREZADA, rapsodia spaniolă. Cea mai populară creație a sa simfonică
este BOLEROUL - conceput pe un ritm ostinat care persistă pană la sfârșitul
lucrării.

Igor Fiodorovici Stravinski (n. 17 iunie 1882, Lomonosov, d. 6

aprilie 1971, New York) a fost un compozitor modern de muzică clasică tonală,
originar din Rusia, unul din cei mai importanți muzicieni din prima jumătate a
secolului al XX-lea. S-a făcut cunoscut și ca pianist virtuoz și dirijor, a readus în
actualitate și a revoluționat muzica de balet.
Igor Stravinski s-a născut la Oranienbaum (astăzi Lomonosov), în apropiere
de St. Petersburg. Face studii de Drept, dar ia și lecții de pian, apoi devine elevul
compozitorului Nikolai Rimski-Korsakov, reputat maestru în arta orchestrației.
Primele lucrări ale tânărului Igor, Focuri de artificii și Scherzo fantastic,
entuziasmează pe Serghei Diaghilev, conducătorul vestitelor "Ballets
Russes" din Paris, care îi comandă compoziții pentru ansamblul său. Rezultatul
este muzica de balet Pasărea de Foc, a cărei reprezentație în 1910 stupefiază, dar
și entuziasmează publicul parizian, conștient că se află în pragul unui nou stil în
muzică. Urmează Petrușka (1911), splendida poveste muzical-coreografică pe
motive ale folclorului rus. Cu următoarea operă,Sacre du
Printemps ("Încoronarea primăverii"), izbucnește însă scandalul, provocat nu
atât de spectacol, cât de originalitatea muzicii. Publicul se împarte în două: pe de
o parte adeversarii, care nu se pot împăca cu mijloacele noi de expresie
muzicala, pe de altă parte entuziaștii susținători ai noului gen. Evoluția
ulterioară a muzicii lui Stravinski face din el reprezentantul necontestat al unui
curent, ce va fi numit muzică modernă clasică tonală serială.
Igor Stravinski trece de la stilul neoclasic din Pucinella (1919-1920), pe teme
de Pergolesi, sau Apollo Musagete (1928), la
experimentele dodecafonicedin Canticum Sacrum ad honorem Sancti
Marci (1955). În ceea ce privește muzica operistică, Stravinsky adoptă un stil
eclectic și eterogen, rezultând în capodopere ca Le
Rosignol (Privighetoarea", 1914), Oedipus Rex (1927), Cariera unui
libertin (1951). Contactul cu muzica de jazz îi influențează compoziția
celebrului Ebony Concerto, pentru clarinet și orchestră.

CARACTERISTICI/REFORME:

 Dansatorul masculin revine.

 In ceea ce priveste expresivitatea, munca nu a fost doar despre
tehnica sau divertisment ca in baletul clasic.
 Vocabularul miscarii a fost eliberat.
 Oamenii au fost importanti, mai degraba decat corpul.
  Teme unice: Piesele erau adesea un act, si intotdeauna a cautat sa exprime
o singura tema de-a lungul piesei.
 Colaborare: Coregrafii si dansatorii au colaborat cu designeri
si muzicieni stabiliti in ordine pentru a crea piese.
 Reflectia gustului si temelor ruse.

Principalele productii

Scenografie si
Anul Titlul Compozitor Coregraf
costume
1909 Le Pavillon d'Armide Nikolai Tcherepnin Michel Fokine Alexandre Benois
1909 Prince Igor Alexander Borodin Michel Fokine Nicholas Roerich
Michel Fokine
Nikolai Rimsky- Konstantin
("Lezginka",
1909 Le Festin Korsakov (march from Le Coq Korovin (sets and
"Hopak", "Trepak" &
d'Or,used for processional entry) costumes)
"Finale")
Marius
Mikhail Petipa ("Lezginka",
Glinka ("Lezginka", from Ruslan "L'Oiseau d'Or" & Léon Bakst (costumes)
and Ludmilla) "Grand Pas Classique
Hongrois")
Pyotr Ilyich Alexander Alexandre Benois
Tchaikovsky ("L'Oiseau Gorsky ("Czardas") (costumes)
 d'Or", the Blue Bird pas de deux
from The Sleeping Beauty)
Alexander
Nicolai Goltz Ivan
Glazunov ("Czardas", from Ray
("Mazurka") Bilibin (costumes)
monda)
Modest Mussorgsky ("Hopak"
Felix Kchessinsky
(aka "Gopak"), fromThe Fair at
("Mazurka")
Sorochyntsi)
Mikhail Glinka
("Mazurka", from A Life for the
Tsar)
Pyotr Ilyich Tchaikovsky
("Trepak", from The Nutcracker)
Alexander Glazunov ("Grand
Pas Classique
Hongrois", from Raymonda)
Pyotr Ilyich Tchaikovsky
("Finale", from last mvt. of
the Second Symphony)
1909 Les Sylphides Frédéric Chopin Michel Fokine Alexandre Benois
(orch. A. Glazunov, Igor
Stravinsky, Alexander Taneyev)
1909 Cléopâtre Anton Arensky Michel Fokine Léon Bakst
(additional music by A.
Glazunov, M. Glinka, M.
Mussorgsky, N. Rimsky-
Korsakov, Sergei Taneyev, N.
Tcherepnin)
1910 Carnaval Robert Schumann Michel Fokine Léon Bakst
(orch. A. Arensky, A.
Glazunov, Anatol Liadov, N.
Rimsky-Korsakov, N.
Tcherepnin)
1910 Schéhérazade Nikolai Rimsky-Korsakov Michel Fokine Léon Bakst
1910 Giselle Adolphe Adam Jean Coralli Alexandre Benois
Jules Perrot
Marius Petipa
(revival)
Michel Fokine
(revisions)
Christian Sinding (Rondoletto Vaslav
giocoso, op.32/5,orch. Igor Nijinsky ("Danse Konstantin Korovin
1910 Les Orientales
Stravinsky, for "Danse Siamoise"and "Variati (sets & costumes)
Siamoise") on")
Edvard Grieg (Småtroll, op.71/3,
from Lyric Pieces, Book X, orch. Michel Fokine Léon Bakst (costumes)
Igor Stravinsky, for "Variation")
Alexander
1910 The Firebird Igor Stravinsky Michel Fokine Golovine (sets and
costumes)
Léon Bakst (costumes)
1911 Le Spectre de la Rose Carl Maria von Weber Michel Fokine Léon Bakst
1911 Narcisse Nikolai Tcherepnin Michel Fokine Léon Bakst
1911 Petrushka Igor Stravinsky Michel Fokine Alexandre Benois
 Konstantin Korovin
1911 Swan Lake Pyotr Ilyich Tchaikovsky Marius Petipa
(sets)
Alexander Golovin
Lev Ivanov
(sets & costumes)
Michel Fokine
(revisions)
1912 L'après-midi d'un faune Claude Debussy Vaslav Nijinsky Léon Bakst
1912 Daphnis et Chloé Maurice Ravel Michel Fokine Léon Bakst
1912 Le Dieu Bleu Reynaldo Hahn Michel Fokine Léon Bakst
1912 Thamar Mily Balakirev Michel Fokine Léon Bakst
1913 Jeux Claude Debussy Vaslav Nijinsky Léon Bakst
1913 Le sacre du printemps Igor Stravinsky Vaslav Nijinsky Nicholas Roerich
1913 Tragédie de Salomé Florent Schmitt Boris Romanov Sergey Sudeykin
1914 La légende de Joseph Richard Strauss Michel Fokine Léon Bakst
1914 Le Coq d'Or Nikolai Rimsky-Korsakov Michel Fokine Natalia Goncharova
Josep Maria
Sert (sets), Léon Bakst
Josephslegende Richard Strauss Vaslav Nijinsky
and Alexandre Benois
(costumes)
1915 Soleil de Nuit Nikolai Rimsky-Korsakov Léonide Massine Mikhail Larionov
Louis Aubert, Gabriel Fauré
(Pavane), Maurice Ravel
Josep Maria
1916 Las Meninas (Alborada del gracioso), Léonide Massine
Sert (costumes)
Emmanuel Chabrier (Menuet
pompeux)
1917 Parade Erik Satie Léonide Massine Pablo Picasso
Gioachino Rossini arr Ottorino
1919 La Boutique fantasque Léonide Massine André Derain
Respighi
Le Tricorne (El Sombrero de
Manuel de Falla Léonide Massine Pablo Picasso
Tres Picos)
The gardens of Aranjuez (new Gabriel Fauré, Maurice Ravel, Josep Maria Sert
Léonide Massine
version of Las Meninas) Emmanuel Chabrier, Aubert (vestuari)
1920 Le chant du rossignol Igor Stravinsky Léonide Massine Henri Matisse
1920 Pulcinella Igor Stravinsky Léonide Massine Pablo Picasso
Ballet de l'astuce
1920 Domenico Cimarosa Léonide Massine Josep Maria Sert
féminine orCimarosiana
1921 Chout Sergei Prokofiev Léonide Massine Mikhail Larionov
1921 Sleeping Princess Pyotr Tchaikovsky Marius Petipa Léon Bakst
1922 Renard Igor Stravinsky Bronislava Nijinska Mikhail Larionov
1923 Les Noces Igor Stravinsky Bronislava Nijinska Natalia Goncharova
1924 Les Biches Francis Poulenc Bronislava Nijinska Marie Laurencin
1924 Les Fâcheux Georges Auric Bronislava Nijinska Georges Braque
1924 Le Train Bleu Darius Milhaud Bronislava Nijinska Henri Laurens (sets),
Gabrielle
Chanel (costumes),
Pablo Picasso (fondali)
1925 Les matelots Georges Auric Léonide Massine Pere Pruna
1925 Zephyr et Flore Vernon Duke Léonide Massine Georges Braque
Erik Satie
1926 Jack in the Box George Balanchine André Derain
(orch. Milhaud)
1926 Pastorale Georges Auric George Balanchine Pere Pruna
 Max Ernst (curtain)
1926 Romeo and Julieta Constant Lambert and Joan Miró (sets
and costumes)
1927 La chatte Henri Sauguet George Balanchine Naum Gabo
1927 Mercure Erik Satie Léonide Massine Pablo Picasso
1927 Pas d'acier Sergei Prokofiev Léonide Massine George Jaculov
Andre Bauschant
1928 Apollon musagète(Apollo) Igor Stravinsky George Balanchine
(scene)
Coco Chanel (costumi)
Le fils prodigue/ Prodigal
1929 Sergei Prokofiev George Balanchine Georges Rouault
Son