UNIVERSITATEA “ŞTЕFАN СЕL MАRЕ” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢЕ АDMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA: DREPT

SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ ÎN DREPTUL ROMAN

Realizator proiect: Doboș Ionuț-Ciprian

Profesor coordonator: lect. Dr. Nedelea Oana

CUPRINS

I. SUCCESIUNILE ÎN DREPTUL ROMAN

II. SISTEME SUCCESORALE

III. TESTAMENTUL

IV. CAPACITATEA TESTAMENTARĂ

V. CONCLUZIE

VI. BIBLIOGRAFIE
I. SUCCESIUNILE ÎN DREPTUL ROMAN
Dreptul succesoral cuprinde totalitatea normelor care reglementează transmiterea unui
patrimoniu de la defunct către urmaşii săi.

Ideea transmiterii patrimoniului nu a fost însuşită de romani în dreptul succesoral de la

bun început, căci în vechiul drept, în virtutea unei concepţii primitive privind proprietatea în
general, nu se accepta ideea că drepturile ar putea fi transmise, mai ales că proprietatea era ca o
legătura cvasifizică între om şi lucru, legătură fundamentată pe ideea de putere (proprietatea era
o emanaţie a puterii umane). În momentul decesului unei persoane, această relaţie fizică de
putere cu lucrul se întrerupea, iar patrimoniul defunctului rămânea fără titular. În consecinţă, se
considera că, odată cu moartea unei persoane, dispărea sub aspect juridic şi patrimoniul acesteia.

Romanii au cunoscut 3 mari sisteme succesorale:

1. moştenirea legală (ab intestat)

2. moştenirea testamentară
3. moştenirea deferită contra testamentului, care era o variantă a succesiunii
testamentare

II. SISTEME SUCCESORALE

1. MOŞTENIREA LEGALĂ
Se deschidea atunci când nu existau moştenitori testamentari sau când testamentul nu era
corespunzător întocmit. Sediul de reglementare al moştenirii legale îl reprezenta Legea celor
XII Table care prevedea categoriile de moştenitori legali.
Prima categorie se numea sui heredes, cea de-a doua se numea agnatus proximus, iar a
treia era gentiles.
a) Din prima categorie de moştenitori – sui heredes, făceau parte toţi cei care prinmoartea
lui pater familias deveneau sui iuris. Intrau, aşadar, în această categorie fiii, fiicele, soţia
căsătorita cu manus, ea însăşi în calitate de fiică, precum şi nepoţii din fii, dar numai dacă
tatăl lor predecedase bunicului.
b) Dacă nu existau moştenitori de această categorie, venea la succesiune următoarea
categorie de moştenitori - agnatus proximus (cel mai apropiat agnat) şi în care
intrau colateralii (fraţii, verii, nepoţii de frate sau de văr). O caracteristică a acestei categorii o
reprezintă mobilitatea, în sensul ca în lipsa unor agnaţi mai apropiaţi puteau veni la moştenire
şi agnaţii foarte îndepărtaţi. Nu funcţionează în cadrul acestei categorii sistemul reprezentării,
ceea ce însemna că în situaţia în care cel mai apropiat agnat a refuzat moştenirea, aceasta nu
revenea agnatului de grad inferior, ci moştenirea urma a fi declarată vacantă şi era culeasă de
către stat.
 c) Dacă nu existau moştenitori de această categorie se ajunge la cea de-a treia categorie-
gentiles. Acestea erau persoane cu privire la care opera prezumţia că fac parte din aceeaşi
familie, prezumţie ce funcţiona datorită cultului comun, numelui de familie,
locurilor de înmormântare. Ei veneau la moştenire toţi, în bloc. Cognaţii nu-şi găsesc loc
nicăieri, astfel încât rudele de sânge erau excluse de la moştenire şi deveneau
moştenitori doar daca deveneau şi agnaţi. Această problemă a devenit din ce în ce mai acută la
romani din cauza faptului că se accentuase din ce în ce mai mult dependenţa femeii faţă de
bărbat, ceea ce a făcut să fie din ce în ce mai sprijinită problema ocrotirii rudeniei de sânge,
căci şi fiii născuţi din femeia căsătorită cu manus nu puteau obţine dreptul la succesiune.
2. MOȘTENIREA TESTAMENTARĂ
Definiţie:
Testamentul reprezintă actul solemn prin care o persoană numită testator
instituie unul sau mai mulţi moştenitori pentru ca aceştia din urmă să execute ultima sa voinţă.
Din definiţie rezultă că elementul central al testamentului îl reprezintă instituirea de
moştenitori.
La origini puteau fi instituiţi moştenitori persoane alese dintre erezii testatorului, dar mai
târziu, pe măsura creşterii libertăţii de a testa, au putut fi instituite ca moştenitori şi persoanele
în grad mai îndepărtat şi chiar persoane străine de familia testatorului. Principala obligaţie a
celor instituiţi moştenitori era aceea de a distribui bunurile succesorale în calitate de executori
testamentari în conformitate cu dispoziţiile testatorului.
La romani testamentul îndeplinea mai multe funcţii: funcţia principală era evident aceea de
a favoriza pe unii moştenitori în detrimentul altora, dar suplimentar faţă de această funcţie
prin testament mai puteau fi grevaţi cei instituiţi cu executarea unor legate, se putea dispune
dezmoştenirea unor rude. Tot în testament putea fi instituit un tutore pentru moştenitori sau
putea fi dezrobit un sclav.
Romanii au cunoscut de-a lungul timpului mai multe forme de testament, iar aceste forme
pot fi clasificate în raport de 2 epoci: epoca veche şi epoca clasică.
3. MOŞTENIREA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI - variantă a
succesiunii testamentare

În epoca veche, în virtutea posibilităţii de a testa, pater familias avea şi deplina

libertate de a-şi institui, dar şi de a-şi dezmoşteni/exhereda descendenţii. Atunci
când însă el dezmoştenea trebuia să o facă cu respectarea formelor solemne. Astfel,
de pildă, când pater familias dorea să-şi dezmoştenească un fiu, trebuia să o facă
nominal (Titius filius meus exheres esto). Alţi descendenţi decât fiii, cum ar fi
fiicele sau alţi descendenţi (nepoţii) nu aveau acelaşi regim, ei putând fi
dezmoşteniţi în bloc, fără indicarea deci a numelui fiecăruia dintre ei, potrivit unei
formule generice: Ceteri omnes exheredes sunto („toţi ceilalţi să fie dezmoşteniţi”).
În cazul în care unul dintre descendenţi era însă omis din testament sau dacă
testamentul nu fusese întocmit cu respectarea formelor solemne, sub aspectul
dezmoştenirii, testamentul în cauză era:
 nul (ruptum) – în cazul în care cel omis/neregulat dezmoştenit era un fiu
 rectificat - daca era vorba de un alt descendent decât fiii, care să fie
omis sau dezmoştenit fără respectarea formelor solemne. Testamentul era doar
rectificat, în sensul că respectivul descendent omis putea să primească totuşi o
parte din moştenire.
În decursul timpului, puterile odinioară nelimitate ale lui pater familias de a
testa au fost restrânse şi, în mod logic, a fost restrânsă/îngrădită şi libertatea sa
de a testa şi de a-şi dezmoşteni rudele.

III. TESTAMENTUL

Testamentul ,,este un act formal prin care o persoană, numită testator instituie unul sau mai
mulţi moştenitori pentru ca aceştia să execute ultima sa voinţă. ”
Forme de testament: În dreptul roman au existat trei forme de testament, şi anume: calatis
comitiis, in procinctu şi per aes et libram.
1. Testamentul calatis comitiis avea forma unei legi votate de către Comitia Curiata, de
unde reiese faptul că romanii priveau cu o anumită reţinere testamentul, act prin care
moştenirea prevăzută de lege putea fi modificată. În epoca Legii celor XII Table
principiul libertăţii de a testa s-a impus definitiv, în dreptul roman.

2. Testamentul in procinctu. Testamentul era accesibil soldaţilor, aşadar bărbaţilor cu

vârsta cuprinsă între 17 şi 46 de ani. Acesta se redacta de către soldaţi în vreme de
război înainte de luptă. Putea fi încheiat de toţi cei care fac parte din oaste. Soldaţii ies
în faţa liniei, pe când comandatul ia auspiciile şi rostesc ultimele dorinţe.

3. Testamentul per aes et libram reprezintă una din aplicaţiunile mancipaţiunii

fiduciare. Testatorul trasmitea prin mancipatio patrimoniul său unei persoane ce purta
numele de emptor familiae. Apoi încheia cu acesta anumite pacte fiduciare, în care se
arăta numele succesorului, precum şi felul în care să fie împărţite bunurile. Spre
deosebire de cele mai sus prezentate, acest testament era accesibil oricărui cetăţean,
dar prezenta un serios inconvenient. Emptor familiae, care era un executor testamentar
sui generis, devenea proprietar al acestor bunuri succesorale, iar pactele de fiducie
prin care urma să trasmită bunurile, nu erau sancţionate în dreptul vechi. Executarea
testamentului per aes et libram depindea de emptor familiae. Din cauza acestor
inconveniente acest testament a fost adaptat, astfel încât emptor familiae să nu mai
dobândească drepturi asupra bunurilor succesorale, rolul acestuia limitându-se la a
păstra aceste bunuri şi a le trasmite la moartea testatorului, adevăratului moştenitor.

IV. CAPACITATEA TESTAMENTARĂ

Testamenti factio ,,desemnează capacitatea unei persoane de a-şi face testamentul sau de a
fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de a veni la succesiune în
calitate de moştenitor sau de legatar”. În acest caz se disting: testamenti factio activa şi
testamenti factio pasiva.
Testamenti factio activa au cetăţenii romani care sunt capabili de a-şi exprima singuri
voinţa. De acesta nu beneficiau sclavii, cu excepţia sclavilor publici, cât şi fii de familie care
nu aveau un peculium castrense. La fel, nu-şi puteau face testamentul alienaţii, impuberii şi
femeia.
 Nu beneficiau de testamenti factio pasiva incapabilii de drept şi fapt, cât şi persoanele
incerte.
V. CONCLUZIE
În concluzie, cu ajutorul informațiilor și caracteristicilor de mai sus putem analiza din punct
de vedere al clasificării și a caracteristicilor termenul de ,,succesiune testamentară” , realizând
o privire generală de ansamblu asupra acestei teme.

VI. BIBLIOGRAFIE

Emil Molcuț, Drept roman, Ed. Universul Juridic, București, 2006.

Girard P. F., Manuel élémentaire de Droit Romanin, Septième

édition, Paris, 1924

Curs 1 – Drept roman – Universitatea din București:

SUCCESIUNILE ÎN DREPTUL ROMAN