În comedia lui Caragiale, O scrisoare pierdută, Nae Caţavencu deţine o poziţie centrală.

El foloseşte
ca armă politică o “scrisorică de amor” trimisă de către prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu,
doamnei Zoe Trahanache, soţia “venerabilului” Zaharia Trahanache, “prezident” al multor “comitete
şi comiţii”.

Statutul social şi relaţia cu celelalte personaje sunt stabilite de către autor în lista de persoane.
Caţavencu se situează după ultimul membru al primei partide – Iordache Brânzovenescu – şi
deschide, prin titulatura sa impresionantă, contrapartida: “avocat, director – proprietar al ziarului
«Răcnetul Carpaţilor», prezident-fondator al Societăţii enciclopedice-cooperative «Aurora economică
română»”.

Prezentarea sa sugerează un caracter ambiţios, o fire violentă, trăsătură fixată şi de numele ziarului
pe care-l conduce: “Răcnetul Carpaţilor”.

Oportunist şi imoral, când se află în posesia scrisorii, Caţavencu nu se adresează direct celor vizaţi.
Alege căi colaterale, îl cheamă pe Zaharia Trahanache, încercând să-l prindă în propriul joc politic,
trece de la flatare la atac violent când tehnica sa se dovedeşte ineficientă.

Sigur pe sine atâta timp cât se ştie în posesia scrisorii, Caţavencu este intransigent, neacceptând
jumătăţi de măsură. Când arma şantajului dispare, Caţavencu devine umil, acceptând cu smerenie
propunerile coanei Joiţica, fiind la fel de combativ ca înainte în faţa celorlalţi. Lipsa de principii,
ipocrizia, inconsecvenţa devin, în acest caz, evidente.

Posesor al tehnicii disimulării, Caţavencu face risipă de gesturi, de expresii pentru a-şi impresiona
auditoriul. când Caţavencu pune în funcţiune întregul arsenal de captare a bunăvoinţei ascultătorilor,
trecând de la emoţie, glas tremurat, plâns cu hohote la ton brusc, vioi şi lătrător. Tehnica discursului
său prevede pauze menite să crească tensiunea şi să dea timp ascultătorilor să-l aplaude. Este cel mai
important moment pentru definirea personajului ca demagog care declară că se gândeşte “ca orice
român”, “ca orice fiu al ţării sale” la “ţărişoara” lui, la “fericirea ei”, la “progresul ei”.

Pentru Zoe, Caţavencu este “un mişel” căruia îi acordă iertarea când nu mai este şantajată.

Lui Tipătescu îi apare “mizerabil”, “infam”, “canalie”, “impertinent”.

Pentru Trahanache e “un mişel”, pentru Farfuridi – “nifilist”, pentru Brânzovenescu “moftolog”, iar
pentru Pristanda “mare pişicher”(cu o notă admirativă).

Caţavencu însuşi completează portretul. Se autocaracterizează inteligent, este încântat de sine, îşi
declamă superioritatea, forţa de a-i stăpâni pe ceilalţi
Numele personajului duce cu gândul la “caţă”, persoană ce se pierde într-o avalanşă de vorbe goale
din care nu lipseşte maliţiozitatea.

În concluzie, lipsa de principii, fanfaronada, violenţa lexicală şi comportamentală, încântarea de sine,

dispreţul pentru ceilalţi, dar şi capacitatea de a se umili, energia, incultura sunt trăsături care fac din
Nae Caţavencu un personaj memorabil.