Compunere (lingvistică)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

În lingvistică, termenul „compunere” denumește un procedeu intern de îmbogățire a lexicului, care

constă în formarea de cuvinte noi din două sau mai multe cuvinte existente independent, dintr-un cuvânt
și dintr-un element de cuvânt care nu există independent, sau din două asemenea elemente. Uneori
componentele își păstrează sensul, alteori și-l pierd parțial sau total în favoarea unuia nou[1][2][3][4][5]
[6].

Din punctul de vedere al situației în care a avut loc compunerea, unele cuvinte compuse au fost formate
în cadrul propoziției, fiind la origine sintagme formate din cuvinte care erau în mod frecvent alături în
propoziție, totdeauna cu aceeași funcție în aceasta, sau din cuvinte care nu formau o sintagmă, dar erau
frecvent folosite alăturat. În ambele situații au dobândit împreună un sens diferit de cel al fiecăruia în
parte, sudându-se treptat[6]. Altele au fost formate în mod conștient în afara propoziției, pe baza unor
modele deja existente în limbă sau calchiate după modele din alte limbi, procedeu care este și actual[7].

În privința productivității compunerii există diferențe mai mult sau mai puțin mari între limbi. În ordinea
descrescătoare a acestei productivități se pot aminti germana, engleza, spaniola, franceza, latina[2]. În
tok pisin, o limbă creolă, compunerea este extrem de productivă[8]. În maghiară este unul din
procedeele cele mai productive, alături de derivare[6]. În limba română nu este un procedeu preferențial
în comparație cu germana, de exemplu, nefiind specifică nici latinei, nici celorlalte limbi romanice[1].

Compunerea are loc, în general, după anumite reguli morfologice, sintactice și semantice specifice limbii
în cauză, iar în cadrul unei limbi sunt mai multe procedee de compunere, dintre care unele sunt mai
productive decât altele[1][6].