UNIVERSITATEA DE STAT A REPUBLICII MOLDOVA

Facultatea de Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative

Departamentul Relații Internaționale

Tema: Metoda tipologiei calitative și comprehensiunea

interpretativă in sociologica lui Max Weber.

Elaborat: Arabadji Vlada. Grupa 101.

Coordonator: Gorincioi I., dr., conf. univ.

 Una dintre cele mai interesante probleme existente în acest domeniu este relația dintre politică
și morală. La etapa actuală există trei ideii ce descrie această corelație:

 Primatul poiticii asupra moralei;

 Primatul moralei asupra politicii;
 Opoziția dintre politică si morală;

Kant afirmă că politca nu poate exista și dezvolta fără morală, care completează golurile
politici, astfel dacă politica va merge în tandem cu morala se va ajunge la un nivel înalt de
eficiența. Aristotel, Machiavelli și alți politologi morali susțin prioritatea politicii asupra
moralei, conexiunea dintre acestea este examinată din perspectiva admisibilităţii sau
inadmisibilităţii judecăţilor şi aprecierilor morale în politică, a raporturilor dintre idealurile
morale şi interesele politice. În aceasta lucrare voi vorbi despre ideile lui Max Weber, el
susținea ideea de opoziție dintre politică și morală. Max Weber susţinea că opoziţia dintre
etica responsabilităţii, specifică omului politic, şi etica convingerii nu este altceva decât
reflectarea opoziţiei dintre morală şi politică. Aceasta din cauza că morala operează cu
idealuri și convingeri iar politica apelează la scopuri, mijloace, acțiuni și indicatori de
eficiența. În opera ‘’Etica protestantă și spiritul capitalismului’’ Max Weber a susţinut că o
analiză pur economică sau tehnologică nu poate explica dezvoltarea acestuia, importante fiind
ideile religioase şi etice, îndeosebi morala riguros ascetică a calvinismului. Abordând relaţia
dintre profesia şi vocaţia politică, Max Weber descria figura „şefului tipic", un om „care ştie
ce vrea", dar lucrează „din umbră", sugerând altora ce să spună sau ce să facă; în materie de
morală politică, un asemenea personaj se adaptează moravurilor în vigoare şi „nu acţionează
altfel în domeniul moralei economice".

Chiar dacă au trecut 100 de ani de la moartea lui Max Weber, el este considerat unul dintre
marii gânditori contemporani datorită actualității analizelor sale și din permanenta
reconsiderare a contiribuțiilor sale metodologice si epistemologice. Max Weber a fost un
economist, istoric şi sociolog politic german, care a încercat să demonstreze că sociologia este
ştiinţa cunoaşterii societăţii prin interpretarea şi înţelegerea semnificaţiilor atribuite de
„ceilalţi” acţiunilor şi conduitelor umane, orientate şi raportate în acest sens în opinia lui M.
Weber a face politică înseamnă străduința de a participa la putere sau încercarea de a influența
într-un fel împarțirea acesteia în stat. Altfel spus, politica înseamnă conducerea legitimă a
oamenilor, care poate fi efectuată doar de către stat. De asemnea politologul studiază două
tipuri de etică politică. Etica responsabilității si etica convingerii. Cel care se ghidează după
etica responsabilităţii ia în considerare defectele obișnuite ale oamenilor și este răspunzător
pentru propriile fapte. Este genul de persoană care afirmă: ,, aceste urmări trebuie puse pe
seama acţiunilor mele’’. În schimb, adeptul eticii convingerilor se simte responsabil pentru
menţinerea aprinsă a flăcării protestului asupra nedreptăţii sociale. Cele două tipuri de etică
politică nu se exclud reciproc, ci se completează una pe cealaltă. Numai împreună alcătuiesc
omul adevărat care are vocaţia politică care nu se ghidează de morală ci de alte valori
existente care ajută la activitatea mai eficientă a politicii. De precizat este faptul că nicio etică
din lume nu poate spune cât și în ce măsura scopul corect, din punct de vedere moral “scuza”
mijloacele periculoase sau efectele secundare. Citez ‘’prin urmare, în politică, principalul
mijloc este puterea, în spatele căreia stă constrângerea’’ (Politica o vocație și o profesie).
Pentru Max Weber legătura dintre morală și politică nu vor fi o combinație perfectă, pentru
Weber este important legatura dintre politică și etică fiindcă etica nu contrazice” scopul scuză
mijloacele”. Pentru Max Weber democratizarea nu semnifică împarțirea puterii în favoarea
poporului și nici control asupra sferei politice de către public. Democraţia însemna, în primul
rând, un mod de selectare a liderilor prin sufragiul general care le conferea legitimitate, şi, în
al doilea rând, o transformare a organului legislativ într-un forum de 119 discuţie a politicii şi
un mecanism de eliminare a liderilor care au pierdut încrederea. Deci democraţia nu este un
scop în sine, ci un mijloc pentru a-i obliga pe toţi să respecte legile, precum şi pentru
atragerea populaţiei la treburile publice ale statului. La fel, el mai sublinia faptul că problema
principală rezidă în guvernarea democratică a societăţii, în relaţia reciprocă între lider – stat –
mase. „Etica protestantă și spiritul capitalismului” unde autorul subliniază importanța religiei
protestante și vede în aceasta principala explicație pentru diferențele de ordin cultural, dar mai
ales economic, între diferitele zone ale Europei Occidentale. Pentru Weber, protestantismul
este cel care a favorizat nașterea capitalismului, a birocrației și a statului bazat pe legi. Max
Weber era interesat mai intai de toate de examinarea problemei birocrației în societate. În
opera sa fundamentală ‘’Economie și societate’’ el prezintă problematica birocraţiei într-un
mod sistemic, subliniind, în special, faptul că birocraţia este cea mai raţională formă de
exercitare a puterii, mai ales în statul care funcţionează pe principii de drept. Interesul cu care
Max Weber a analizat natura puterii şi a autorităţii, precum şi preocuparea sa permanentă cu
tendinţele moderne ale raţionalizării, l-au determinat să se preocupe şi de operaţiile
corporaţiilor moderne în domeniul politic, administrativ şi economic. El vedea în coordonarea
birocratică a activităţilor semnul dinstinctiv al erei moderne. Birocraţiile sunt organizate
conform unor principii raţionale. Birourile au o alcătuire ierarhică, iar operaţiile lor sunt
caracterizate de reguli impersonale. Numirile în funcţii sunt făcute potrivit unor calificări
speciale şi nu după criterii aleatorii. Această coordonare birocratică a acţiunilor unui număr
mare de oameni a devenit caracteristica structurală dominantă a formelor moderne de
organizare. Numai prin acest aparat organizaţional planificarea la scară largă, atât pentru
statul modern cât şi pentru economia modernă, a devenit posibilă.

Pentru Max Weber tipul ideal de birocraţie, adică modelul reprezentativ al acesteia, presupune
câteva elemente esenţiale:

1. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. Orice organizaţie de tip birocratic

presupune o ierarhie, adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne, cel mai adesea într-o
formă piramidală, în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional.
2. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. Activitatea birocraţilor se face
întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. În acest
mod se garantează caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de
organizaţii. De asemenea se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din
actul de decizie realizat de birocraţi. În epocile premoderne cei care deserveau anumite
interese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare, adică în baza unor tradiţii sau a
unor obiceiuri locale şi mai puţin be baza unor norme scrise. Acestea, chiar când existau
aveau doar o funcţie colaterală.
3. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-
economice. Faţă de epocile premoderne, birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv
cu activitatea din interiorul organizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din
aceasta. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau
profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste activităţi. Spre exemplu
judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale, care prestează aceste
servicii sporadic, pe lângă alte activităţi, care le şi asigură veniturile. La fel, profesorii din
universităţi, în evul mediu, nu au salarii pentru munca de predare, ci trăiesc din diferite alte
surse: cadouri de la studenţi, donaţii sau rente ale unor seniori, din publicaţiile pe care le scot
etc.
4. Birocraţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii.
Acest principiu decurge direct din precedentul. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi
plătit să desfăşoare o anumită activitate, el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea
activitate. Separarea are loc atât fizic, birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru,
dar şi funcţional, în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice
alte constrângeri exterioare birocraţiei.
5. Birocraţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie, cât şi
faţă de resurse. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a îşi
desfăşura activitatea. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv
birocratul, deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi, mai mult, cum
spunea Balzac, ca simplu individ el este chiar insignifiant. Spre exemplu militarul premodern
dispune cât vrea de propriile arme, pentru că acestea sunt ale lui, armura, sabia sau calul sunt
obiecte de proprietate presonală. Militarul modern nu are arme personale, mai mult chiar,
organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că
este necesar. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar
birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în
istorie un nou tip de societate, care nu mai este condusă de militari.

Max Weber a subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de
organizare socială. Principalii factori fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţă ridicată
sunt:

 Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. Astfel se elimină subiectivitatea şi
arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice.
 Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi
şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ.
 Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia.
 Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale, cariera
birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului
birocratic.

Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis
formulate şi sunt libere de cerinţe personale, sau ale unor grupuri exterioare aparatului
birocratic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi, şi sunt uzual
determinate din exterior, de sistemul politic spre exemplu, dar odată definite scopurile,
aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ, independent de alte
constrângeri externe. Dacă abordarea marxistă face parte din cadrul teoriei generale a
dominaţiei de clasă şi a luptei de clasă, în acelaşi timp paradigma weberiană se află în strânsă
legătură cu teoria generală a dominaţiei politice. Dominaţia politică, după M. Weber, este o
îmbinare a două elemente: pe de o parte, o legitimitate care îi asigură stabilitatea şi, pe de altă
parte, o autoritate care îi conferă o formă. Weber împarte organizațiile în trei mari categorii:

 organizațiile patriarhale sau tradiționale;

 organizațiile orientate pe lider care-și justifică autoritatea prin carisma acestuia;
 organizațiile birocratice, bazată pe legi și, pentru fiecare categorie, realizează o scurtă
descriere.

Astfel, în cazul organizației patriarhale avem de-a face cu o autoritate tradițională care se

transmite din generație în generație, din tată în fiu și cuprinde relații de tipul stăpân – supus.
Nu există reguli scrise, cel mult cutume. Vă aduceți aminte de un aforism de dinainte 1990 ce
suna cam așa: „Copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri.”  Și mai spune Weber că
relațiile de rudenie sunt esențiale pentru funcționarea unei organizații de tip patriarhal,
precedând orice competențe sau atribuții dobândite în timp.

Al doilea tip de organizație identificată de Max Weber este cea orientată pe lider, pe charisma
acestuia. Termenul de „kharisma” provine din greaca veche și ne duce cu gândul la calitățile
extraordinare de care ar dispune personajul aflat în frunte, calități care-l diferențiază clar de
restul masei. Aici avem de-a face cu o relație de tip mesia – discipol, obediența fața de lider
fiind recompensată cu poziții în interiorul organizației. Liderul este cel care impune anumite
norme și reguli (deseori după bunul plac) și tot el decide dacă sunt încălcate sau nu.
Asemenea organizații apar în condiții de criză, au ca dominantă principală instabilitatea, iar
dispariția liderului coincide de cele mai multe ori cu încetarea activității organizației.

În fine, Max Weber consideră ca fiind ideale societăților moderne de secol XX, organizațiile
birocratice.

Organizațiile birocratice sunt centrate pe scop și au ca trăsături definitorii eficiența și rațiunea,

rațiunea explicată tocmai prin concordanța între scopul urmărit și măsurile întreprinse. Mai
mult, spre deosebire de organizațiile tradiționale sau cele orientate pe lider unde am văzut că
acesta dictează legile, organizațiile birocratice se bazează pe criteriul legalității. Normele sunt
stabilite în scris, în mod transparent, cu participarea membrilor și vizează pe toată lumea.
Inclusiv pe lider. Iar promovarea în interiorul organizației se face în temeiul acelorași
norme. Exercitarea autorității se face în baza unui contract asumat de ambele părți.
Max Weber reconstruieşte sensul care orientează acţiunea actorului individual în raporturile
acestuia cu altul prin elaborarea tipurilor ideale de acţiuni raţionale. Tipul ideal este un
construct mental, o utopie, el nu există ca atare în realitate. Tipul ideal este un construct
analitic care are atributul de a fi ideal numai în sensul strict logic. Scopul construirii tipurilor
ideale este acela de a facilita analiza problemelor empirice. Acestea sunt create prin analiza
empirică a problemelor concrete şi nu rezultă dintr-o combinare conceptuală pură, detaşată de
real. Ele oferă posibilitatea de creştere a preciziei analizei empirice. În altă ordine de idei,
tipul ideal este un concept al cărui caracteristici sunt reprezentate într-o formă atât de extremă
şi de pură, încât referinţele exacte pentru acel concept sunt rareori, sau nu sunt niciodată,
confirmate de realitate. Tehnica ideal-tipică propusă de Max Weber a fost deseori criticată.
Fie că i s-a reproşat caracterul idealist, fie dimpotrivă, cel tehnico-empirist. Weber a răspuns
acestor critici făcând unele precizări suplimentare, admiţând că o parte din critici se datorează
şi denumirii alese pentru tehnica interpretativ-explicativă a tipului ideal. Mai întâi, Weber
precizează că tipul ideal este un “tablou de gândire” şi nu este realitatea istorică, nici realitatea
aşa-zis autentică; de aceea tipul ideal serveşte cu atât mai puţin drept “schemă în care am
putea ordona realitatea cu titlu exemplar”. În al doilea rând, tipul ideal nu are decât
“semnificaţia unui concept limită pur ideal, cu care se măsoară realitatea pentru a clarifica
conţinutul empiric al anumitor elemente importante ale ei şi cu care vom compara această
realitate”. În al treilea rând, tipurile ideale sunt “imagini prin care construim relaţii cauzale pe
baza posibilităţilor obiective, relaţii pe care imaginaţia noastră, formată şi orientată după
realitatea empirică, le judecă ca fiind adecvate”. În sfârşit, precizează Weber, “tipul ideal este
mai ales o încercare de a sesiza individualităţile istorice sau diferitele lor elemente, în
concepte genetice”. Iar pentru a fi şi mai convingător, Weber prezintă încă un exemplu de
construcţie ideal-tipică: conceptul de sectă religioasă ar putea fi stabilit prin procedeele
clasificării logice, dar dacă vrem să sesizăm genetic o sectă, atunci trebuie s-o reprezentăm
printr-un concept capabil să exprime semnificaţia sectei pentru cultura pe care “spiritul de
sectă” o manifestă în civilizaţia modernă; ceea ce înseamnă că anumite caracteristici ale sectei
vor deveni “esenţiale”, fiindcă numai ele comportă o relaţie cauzală adecvată în raport cu
acţiunea lor semnificativă. Or, tocmai aceste caracteristici devin concepte ideal-tipice ale
“sectei religioase”, îndepărtându-se astfel şi de realitatea empirică dată a sectelor. Lui M.
Weber îi aparţine o concepţie diametral opusă concepţiei marxiste asupra fenomenului puterii
politice. El dă următoarea definiţie puterii: ,,puterea este şansa de a face să triumfe în sânul
unei relaţii sociale propria voinţă, chiar în ciuda rezistenţelor”. Această definiţie antrenează
trei consecinţe:

-Realizarea puterii necesită prezenţa a cel puţin două persoane;

-Puterea nu este de esenţă abstractă, ea este o practică socială;

-Exercitarea puterii este o sursă de comportament.

In principala sa opera,’’Etica protestantă și spiritul capitalismului’’ Max Weber își expune

principalele idei pentru care considera că religia protestantă reprezintă sursa apariției
capitalismului. Printre ideile sale principale se numară:

 În protestantism, Dumnezeul decide soarta oamenilor in Ziua Judecății, neexistând

posibilitatea spovedirii în timpul vieții, oamenii fiind astfel constant sub presiunea divină.
 Cum apreciaza Dumnezeu munca asiduă, indiferent de natura ei, protestanții au
devenit mai muncitori și mai înclinați în ași perfecționa activitatea.
 Protestantismul pune mai presus comunitatea de cât familia, oamenii acționând în grup
gândinduse la ceilalți și nu numai la ei, în interesul grupului și nu egoist.
 Dumnezeu nu face miracole, propseritatea oamenilor fiind creată de ei ci nu de
rugăciunile acestora. Astefel motivația pentru a lucra calitativ este net superioară.

Max Weber demonstrează teoria conform căreia capitalismul este rezultatul progresului
tehnic. Teoria lui Max Weber este foarte interesantă, mai ales când realizăm că, la nivel
mondial numărul statelor capitaliste este redusă.

Recunoscută ca valoare de patrimoniu a sociologiei universale, opera lui M. Weber constituie,

în egală masură, un moment de referință în evoluția gândirii sociologice germane și o
contribuție substanțială la crearea sistemului categorial al sociologiei ca știință. În acest sens,
Max Weber consideră că după crearea termenului de sociologie de către A. Comte, etapa
modernă a dezvoltării ei presupune reconstrucția întregii sale problematici în vederea
transformă

rii ei într-o "știința neutră axiologic față de aplicațiile sale practice". Problematica sociologică
"definește totalitatea activităților umane dintr-o societate, în timp ce "problema constitutivă" a
sociologiei trebuie identificată la nivelul acțiunii sociale. De aceea, reconstrucția epistemică a
sociologiei trebuie să ia ca punct de plecare acțiunea socială care generează "complexele
sociale" creatoare de cultură. În afară de acțiunea socială, fundamentele conceptuale ale
sociologiei lui Max Weber mai cuprind și un set de "determinanți" ai raționalității acțiunii
sociale din care amintim:

a) raționalitatea de finalitate - definește totalitatea condiționarilor aferente acțiunii.

"Acționează în maniera rațională de finalitate cel ce-și orientează activitatea după scopurile,
mijloacele și consecințele subsidiare ale acestora și care confruntă, în același timp, în mod
rațional, mijloacele cu scopul, scopul cu consecințele subsidiare și, în sfârșit, diversele scopuri
posibile între ele"

b) raționalitatea de valoare - caracterizează activitățile sociale motivate de credință în valoarea

lor intrinsecă independent de rezultatul lor. Exemplu: acțiunile cu caracter etic, estetic,
religios. "Raționalitatea de valoare rămâne afectată de iraționalitate, și aceasta cu atât mai
mult cu cât se dă o semnificație absolută valorii după care se orientează activitatea".
Caracteristică esențială a activității raționale de valoare o constituie elaborarea conștientă a
sensului acțiunii și orientarea rezolutivă a comportamentului in mod consecvent în funcție de
anumite secvențe metodic programate;

c)              maniera afectivă - vizează condiționarea emoțională a acțiunilor motivate

preponderent de pasiune sau de sentimente;

d)              maniera traditională - prin preponderența cutumelor și a obișnuințelor contribuie la

diminuarea raționalității globale a acțiunii, plasându-se la limita unei activități semnificativ
orientate. Când practicarea individuală a cutumei se face în mod conștient, depășind simpla
obișnuință, activitatea tradițională cumulează valente de raționalizare deosebit de importante.

Aceste multiple condiționări relevă implicarea mai multor componente în interacțiunea

semnificativ orientată care definește acțiunea socială. O astfel de componentă este relația
socială care poate fi: a) de mutualitate; b) de conflict; c) de comunalizare; d) de asociație.

Obiectul de studiu al sociologiei trebuie să-l constituie tocmai formele concrete în care se
particularizează sursele ordinii sociale, anume "tradiția, credința, legalitatea". Pe baza acestora
devine posibilă formarea si existența grupurilor in cadrul cărora Max Weber include:
instituțiile, intreprinderile, asociațiile. Se bazează pe acceptarea prescripțiilor normative ale
regulamentelor pe care le folosesc cei care dau directive. In acest caz, dominația este legală și
se exercită printr-o serie de funcții publice, în cadrul unor reguli precise care circumscriu raza
de acțiune a unei competențe. Un set, clar delimitat de sarcini de execuție, trasează cadrul
unei autorități constituite la nivelul unei ierarhii administrative care presupune o formație
profesională pentru a aplica regulile competenței cu scopul de a obține o completă
raționalizare a acțiunii sociale. În acest sens cercetătorii români apreciază ca "privită ca formă
istorică materializată a rațiunii, raționalitatea este la Max Weber o structură tehnică a muncii
eficiente la care nu se poate renunța decât cu prețul unei munci neproductive, al risipei
sociale".

Ce ințelege Max Weber prin realitate socială? Realitatea socială nu este o simplă prelungire a
naturii; ea este rezultatul cumulat al creației activităților semnificativ orientate prin care
agenții își obiectivează scopuri voite și mijloace dezirabile, susceptibile de a se insera în
cadrele normative ale legalității. În esență, realitatea socială este o creație culturală nu a
individului ci a unei comunități. De aceea, sociologia nu se poate ocupa de individ, ci de ceea
ce este frecvent, adică general, în sensul acțiunii sociale.

De aici decurge si existența unor sensuri comune, care legitimează acțiunile sociale tipice. Ca
orice știință, și socilogia ia ca punct de plecare evidența empirică, a observării
comportamentelor umane, pe baza căreia se construiește o evidență rațională prin comparație
cu evidență emoțională   bazată pe "retrăire prin empatie".

Deosebirea fundamentală față de știintele naturii constă în faptul că socilogia nu se rezumă la

măsurarea și clasificarea evidențelor, ci interpreteăză evidențele empirice, devenind o știință
"comprehensiv - explicativă".

În concluzie Atitudinea antiempiristă a lui Max Weber exclude posibilitatea observării directe
a vieţii sociale. Conceptele sale sau “tipurile ideale” sunt exagerări abstracte ale unor
fenomene care, în forma lor pură, nu pot fi găsite în realitate. Idealizările de felul acesta sunt,
pentru Weber, nu scopul principal al analizei sociologice, ci ajută la înţelegerea complexităţii
fenomenelor sociale. Extrema irealitate a tipurilor ideale reliefează detaliile empirice,
contradicţiile şi ambiguităţile temei. Tocmai din cauză că tipurile ideale pot fi construite din
puncte de vedere variate, analiza nu cunoaşte nici un punct de sprijin final.