TEMA: CE ESTE COMUNICAREA?

Ce vom învăța?
1. Despre comunicare:
 Aspecte conceptuale, înțelesuri ale comunicării;
 Particularități ale comunicării;
2. Clasificări ale comunicării;
3. Obiectivele comunicării;
4. Principiile comunicării;
5. Funcțiile comunicării;
6. Elementele principale ale actului de comunicare;
7. Bariere în comunicare;
8. Nivelurile comunicării umane;
9. Spațiile de comunicare.

1. Despre comunicare:

Aspecte conceptuale:
Comunicarea se consideră primul instrument spiritual al existenței omului în societatea umană.
Comunicarea este o formă particulară a relației de schimb între două sau mai multe persoane, care are ca
scop schimbul, transmiterea și receptarea diverselor informații. Orice cultură, orice act individual care
ține de comportamentul social implică, într-un sens explicit sau implicit, comunicarea.
Este dificil de a da o definiție pentru un lucru atât de simplu despre care toți „știm” atât de multe
lucruri, comunicarea umană. Sunt foarte multe definiții date de experții în domeniu, dar nici una nu este
unanim acceptată. Comunicarea (lat. “com”, “cum”-împreuna si “munis”-lucruri) se refera la influenta pe
care o exercita un sistem sursa fata de un alt sistem destinatar prin utilizarea diverselor simboluri
transmise prin canalul care leagă doua sisteme.
În viziunea altor autori comunicarea poate fi înțeleasa ca interacțiune sociala prin intermediul
mesajelor. Comunicarea este acel proces prin care se realizează transmiterea informațiilor prin
intermediul unui mesaj. Comunicarea implica o persoana care recepționează mesajul (receptor). Calea
dintre emițător si receptor este denumita canal de comunicare. Organizarea informației este structurata
in mesaj. Mesajul verbal este completat si susținut de componentele nonverbale ale comunicării.
Comunicarea este un proces continuu, întreaga noastră existență este dictată de comunicare
sub diferite forme – scris, verbal, paraverbal sau nonverbal, având însă același efect asupra celui cu
care relaționăm: primim mesajele, le înțelegem, conștientizăm și, la rândul nostru, oferim răspunsuri.
Comunicarea umană este un proces esențial existenței ființei umane.
Iată alte câteva definiții existente:
- Comunicarea umană este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimul cu scopul de a
schimba comportamentul altor indivizi (auditoriul).
- Comunicarea umană înseamnă totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influențeze pe alta.

1
- Comunicarea este o acțiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de
comportament ale unui alt organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru
ambii participanți.
În concluzie, subliniem că, la modul general, comunicarea este un proces ireversibil, circular,
continuu, care implică o dimensiune a conținutului și o dimensiune a relaționărilor; reprezintă un cumul
de factori verbali, nonverbali, de context, fiind simetrică și complementară; transmiterea unei idei și
verificarea modului în care a fost recepționată; receptarea unei idei și înțelegerea sensului acesteia;
reacțiile voluntare și involuntare pe care le avem în cadrul schimbului de mesaje; imaginea pe care ne-o
facem noi înșine despre ceilalți.

Particularităţi ale comunicării

În practică se identifica câteva dintre particularităţile comunicării:

 comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalţi, în mediul în care evoluează;
 în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor scopuri şi
transmiterea anumitor semnificaţii;
 orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale şi
nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de
cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul
sinelui);
 orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are loc într-un anume spaţiu
psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relaţie de strânsă
interdependenţă;
 procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare, o dată
iniţiată, are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces;
 procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, o dată transmis un mesaj, el nu mai
poate fi „oprit” în „drumul” lui către destinatar.

1. Clasificări ale comunicării

Fiind un fenomen foarte complex, identificabil la nivel instinctual, la nivel psihosocial, la nivel
cultural, comportând aspecte biologice, dar şi tehnologice, comunicarea se pretează unor clasificări după
diverse criterii:
I. După criteriul mijloacelor fizice şi a analizatorului căreia se adresează stimulul mesajului putem
identifica următoarele tipuri de comunicare:
1. Comunicare acustică.
2. Comunicare tactilă.
4. Comunicare vizuală.

II. După criteriul modurilor de realizare comunicarea poate fi:

2
1. Comunicare directă, caracterizată prin absenţa oricărei medieri. Emiţătorul şi receptorul se află în acelaşi
loc, deci în proximitate fizică.
2. Comunicare indirectă, prin scriere, care utilizează medierea unor mijloace materiale (instrumente şi
suporturi) şi face posibilă transmiterea mesajului în timp şi spaţiu.
3. Comunicare multiplă, prin imprimate. Foloseşte posibilităţi tehnice prin care acelaşi mesaj poate fi
multiplicat folosind canale şi suporturi diverse şi difuzat unui mare număr de receptori, în timp şi în spaţiu.
4. Comunicare colectivă, realizată prin mijlocirea diferitelor tehnologii ce folosesc semnale sonore, vizuale,
simboluri, scrieri. Această comunicare se caracterizează prin faptul că emiţătorul şi receptorul sunt grupuri,
că mesajul este mediat de „un organ de informare” şi că el se poate multiplica.

III. După criteriul relaţiilor emiţător-receptor se disting:

1. Comunicare privată
2. Comunicare publică
La rândul ei, comunicarea publică poate fi:
 Comunicare educaţională
 Comunicare administrativă/instituţională
 Comunicare politică.
 Comunicare artistică
 Comunicare religioasă
 Comunicare ştiinţifică şi tehnică

IV. După statutul interlocutorilor:

a) Comunicarea verticală;
b) Comunicarea orizontală.
a) Comunicarea verticală– comunicarea în sus și în jos. Comunicarea ascedentală se referă la mesajele care
sunt trimise de la nivelurile ierarhice inferioare spre cele superioare. Comunicarea descedentală se referă la
mesajele care sunt trimise la niveluri ierarhice mai înalte către nivelurile ierarhice inferioare.
b) Comunicarea orizontală – comunicarea laterală și în serie. Comunicarea laterală se referă la mesajele
trimise de la egal la egal (manager – manager; muncitor – muncitor). Acest tip de comunicare facilitează
împărtășirea înțelegerii unor fenomene, metode și probleme, dezvoltă satisfacția angajaților și legătura cu
locul de lucru. Comunicarea în serie se referă la mesajele trimise de-a lungul unor șiruri de oameni.
Problemele întâmpinate de acest tip de comunicare sunt
cele ale apariției zvonurilor.

V. După codul folosit:

a) Comunicarea verbală;
b) Comunicarea paraverbală;
c) Comunicarea nonverbală;
d) Comunicarea mixtă.

3
a) Comunicarea verbală sau lingvistică se realizează prin intermediul limbilor naturale, care constituie cel
mai complex limbaj, având variate funcții: cognitivă, comunicativă, reprezentativă, expresivă, persuasive,
reglatorie, ludică și dialectică. Prin intermediul limbajului verbal o persoană atrage atenția asupra sa.
Influențează și primește influență.
b) Comunicarea paraverbală sau paralingvistică, în care mesajul nu se transmite prin intermediul vorbirii,
dar nici nu s-ar putea transmite în absența acesteia.
După unii autori, „subsistemul paraverbal” este format din următoarele elemente: intonația,
volumul vocii, intensitatea vocii, ritmul vorbirii, tonalitatea, folosirea pauzelor, dicția și accentul, timbrul
vocii etc.
c) Comunicarea nonverbală folosește ca instrumente: apariția fizică, mimica sau gestul, care nuanțează
mesajul, ajută emițătorul să se exprime; apariția fizică (îmbrăcăminte, aspect fizic) transmite mesaje
adevărate sau înșelătoare cu privire la statutul emițătorului; gestul indică natura psihologică, socială și
culturală a persoanei-emițător, fiind o cale de cunoaștere a intențiilor acestora; mimica explicitează intenția
și nuanțează mesajul verbal, atunci când nu-l înlocuiește cu altul.
d) Comunicarea mixtă presupune cuplarea eficientă a celor trei tipuri de comunicare: comunicarea verbală,
comunicarea paraverbală, comunicarea nonverbală.

VI. După finalitatea actului comunicativ:

a) Comunicarea accidentală;
b) Comunicarea subiectivă;
c) Comunicarea instrumentală.
a) Comunicarea accidentală se caracterizează prin transmiterea întâmplătoare a informațiilor.
b) Comunicarea subiectivă exprimă starea afectivă a locutorului din necesitatea descărcării și echilibrării în
urma acumulării unei tensiuni psihice pozitive sau negative.
c) Comunicarea instrumentală apare atunci când are un scop precis, obține un anumit efect, se modifică în
funcție de reacția partenerilor pentru a atinge un anumit efect.
Comunicare atitudinală valorizează ceea ce se transmite, luându-se în calcul situația în care se produce
comunicarea și poziția partenerului.
Indiferent de tipul ei, comunicarea este prezentă în tot ce facem în viață și este esențială pentru a putea
munci și trăi. Comunicarea eficientă este condiționată de înțelegerea comună a mesajului. Foarte important
este cum comunicăm și cât comunicăm, dar mai ales cât de eficient.

Concluzie: Comunicarea este un fenomen psihologic, antropologic, sociologic de o mare

complexitate; ea circumscrie o mare diversitate de forme.

2. Obiectivele comunicării

În general, prin comunicare o persoană dorește să influențeze modul de înțelegere al

partenerului de discuție si chiar a atitudinilor si comportamentului acestuia. Tot prin comunicare se
poate identifica modul în care o persoană percepe și acționează în anumite situații. Comunicarea
presupune atingerea anumitor scopuri urmărite într-un anumit context.

4
 Există 4 tipuri de comunicare în funcție de scopurile acesteia:
◊ Informarea poate consta în transmiterea de fapte, impresii sau interpretări pe baza unor fapte.
Informațiile transmise nu presupun influențarea comportamentului, ci diminuarea asimetriei
informaționale dintre membrii unei organizații.
◊ Instruirea are un scop bine precizat si urmărește modificarea comportamentelor.
◊ Motivarea are ca scop o schimbare specifică a comportamentului sau împiedicarea unei schimbări în
rău care ar putea surveni în lipsa comunicării.
◊ Obținerea de informații este opusul informării si constă în a-l determina pe interlocutor să furnizeze
informații.
Ori de câte ori comunicăm, încercăm să convingem, să influențăm, să educăm etc., urmărind
întotdeauna patru scopuri principale:
1. să fim receptați;
2. să fim înțeleși;
3. să fim acceptați;
4. să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau atitudine).
În general, pentru ca aceste scopuri să fie atinse, trebuie îndeplinite, bineînțeles, condițiile de
bază ale comunicării, dintre care amintim: existența a cât mai puține bruiaje, factori care țin de cei ce
comunică, dar si de mediu si care pot împiedica receptarea mesajului în bune condiții; folosirea aceluiași
mod de codificare a mesajului, pentru ca acesta să poată fi decodificat si înțeles.
De asemenea, este necesară si o anumită disponibilitate din partea receptorului de a accepta
mesajul, de a fi de acord cu ce transmite celălalt (interlocutorul). Reacția - schimbarea de comportament
sau atitudine - va apărea în funcție de cât de important este pentru receptor mesajul.
Dar, schimbarea nu apare dintr-odată, ci în mai multe etape. Acestea sunt:
1) negarea - prima reacție, de respingere. Ceva nou si necunoscut nu poate fi imediat acceptat;
2) apărarea - din cauza bulversării sistemului său de valori, individul încearcă să se apere (să îsi apere
credințele, modul lui de a se comporta de până atunci);
3) excluderea - individul îsi dă seama de faptul că schimbarea este unica soluție pentru rezolvarea
problemelor sale;
4) adaptarea - e acea perioadă în care individul achiziționează noile cunostințe, iar el trebuie să le
îmbine cu cele pe care le avea până în acel moment, ținând cont si de condițiile concrete de mediu în
care trăieste;
5) preluarea mesajului (internalizarea) - este etapa finală; individul s-a adaptat noului sistem si îsi dă
seama de noul său comportament si de beneficiile acestuia.

3. Principiile (axiomele) comunicării umane

Pot fi grupate astfel:
 Comunicarea este inevitabilă. Acest principiu este valabil numai atunci când două persoane
interacţionează şi când ,,activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, totul are valoare de mesaj’’
( P.Watzlawick ). Se evidenţiază astfel faptul că, comunicarea nu are loc numai dacă este planificată sau
este realizată în mod conştient. Comunicăm în mod constant, în diverse moduri chiar şi atunci când nu ne
propunem acest lucru şi nu suntem conştienţi de ceea ce comunicăm.

5
 Comunicarea este un proces care se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional.
Nivelul informaţional este determinat de conţinutul comunicării( mesajul) care este de natură
informaţională, iar nivelul relaţional conţine indici de interpretare a conţinutului comunicării. Relaţia poate
fi exprimată verbal, dar mai ales nonverbal şi paraverbal şi poate fi înţeleasă şi în funcţie de contextul în
care se efectuează comunicarea. De asemenea, nivelul relaţional realizează o comunicare asupra
comunicării propriu-zise – o metacomunicare, iar aptitudinea de a metacomunica reprezintă o condiţie
esenţială pentru o bună comunicare.
 Comunicarea este un proces continuu – subliniază caracteristica comunicării de a se desfăşura sub
forma unui flux continuu de schimburi informaţionale între cei care comunică, deşi la prima vedere,
comunicarea este percepută cel mai adesea ca un proces liniar de acţiune şi reacţiune, de stimul şi
răspuns, de cauză şi efect.
 Fiinţele umane folosesc două moduri de comunicare: digital şi analogic. Comunicarea analogică se
realizează atunci când obiectele sunt reprezentate prin ceva semănător (de exemplu, un desen), iar
comunicarea digitală se realizează când obiectele sunt desemnate printr-o denumire convenită, prin
nume. Se observă deci, că comunicarea analogică are raporturi mai directe cu ceea ce exprimă, în
comparaţie cu comunicarea digitală care stabileşte o relaţie arbitrară între obiect şi numele său. Doar în
comunicarea interumană se regăsesc ambele tipuri de comunicare, pentru că omul este singurul
organism capabil să utilizeze ambele moduri de comunicare – digital şi analogic.
 Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, după cum se întemeiază pe egalitate sau
pe diferenţă; se subliniază astfel raporturile de egalitate sau ierarhice care se evidenţiază într-o
comunicare. Atunci când relaţionarea se realizează de la egal la egal, interacţiunea şi deci comunicare
este simetrică, iar când într-o relaţionare participanţii se găsesc pe poziţii diferite (superior-inferior), dar
care se armonizează, se solicită unul pe celălalt, relaţionarea este complementară.
 Comunicarea este ireversibilă pentru că fiecare act de comunicare este ireversibil, pentru că odată
produs nu se mai poate interveni asupra lui; chiar dacă încercăm să atenuăm efectele unui mesaj prin
retragerea cuvintelor, nu reuşim decât să revenim asupra mesajului iniţial printr-un alt mesaj, nu şi să-i
anulăm efectele. De aceea este important ca în relaţiile interpersonale să acordăm o mare atenţie
construirii mesajului astfel încât să nu transmitem ceva ce o să regretăm mai târziu.
 Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare pentru că eficienţa comunicării depinde de
modul în care reuşim să transmitem un mesaj cât mai pe înţelesul interlocutorului. De aceea, uneori
este nevoie de un proces de ajustare şi acomodare cu codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile
sale lingvistice.

4. Funcțiile comunicării:
În condițiile dezvoltării termenului „comunicare” au fost identificate și funcțiile acesteia, respectiv
(funcții propuse de T. K. Gamble și M. Gamble):
1. Funcția înțelegerii și cunoașterii. Comunicarea contribuie la o cunoaștere mai bună de sine și la
cunoașterea celorlalți. Aceste două tipuri de cunoaștere sunt interdependente: atunci când îi cunoaștem
pe ceilalți în procesul de comunicare, ne cunoaștem simultan propria ființă, învățăm cum ne influențează
ceilalți în măsura în care îi influențăm, la rândul nostru. Putem spune că ne privim în ochii altora ca într-o

6
oglindă. Uneori, oglinda nu reflectă așa cum trebuie, deformează, și totuși avem nevoie de ea pentru a ști
cum arătăm.
2. Funcția dezvoltării unor relaționări consistente cu ceilalți. Nu este suficient să ne dezvoltăm propriul
„eu” în relația cu alții și să-i cunoaștem. Avem nevoie de comunicare, avem nevoie de relații prin care să
împărtășim celorlalți realitatea noastră, să construim împreună semnificațiile realității care ne înconjoară.
Prin aceasta, comunicarea îndeplinește o funcție de socializare a persoanei.
3. Funcția dimensiunii de influență și persuasiune a comunicării. Prin comunicare putem să îi influențăm
pe ceilalți să fie parte în activitatea noastră de a atinge anumite scopuri. Această funcție dezvoltă funcția
de colaborare și de efort comun, perspective pe care comunicarea le creează în interacțiunea umană.
O altă clasificare a funcțiilor comunicării este propusă de cercetătorul Roman Jakobson.
1. Funcția referențială. Această funcție acoperă referința mesajului, dar vizează și cadrul situațional în
care are loc transmiterea acestuia. Se recunoaşte după întrebuinţarea persoanei a treia (el, ei) şi a
prenumelui neutru (acela, acesta).
2. Funcția conativă sau retorică. Este funcția prin care emițătorul încearcă convingerea receptorului
(publicitate, discursuri) E îndreptată către destinatarul comunicării. Forma verbală conativă prin care
excelează este modul imperativ.
3. Funcția emotivă sau expresivă. Se centrează pe emițător și constă în exprimarea trăirilor sufletești.
4. Funcția poetică. Această funcție este specifică stilului beletristic, care se realizează prin procedee
artistice, imagini poetice, care conferă textului expresivitate poetică.
5. Funcția metalingvistică. Se realizează prin elemente nonverbale, precum: mimica, gestica, intonația și
conțin referiri la codul utilizat.
6. Funcția fatică. Are în vedere caracteristicile mijlocului de comunicare și controlul bunei funcționări a
acestuia. Nenumărate semnale fatice însoțesc comunicarea interpersonală: confirmări verbale sau prin
mișcări ale capului, dar mai ales jocul privirilor prin care se reconfirmă mereu păstrarea contactului. Mai
exact, funcția fatică asigură controlul comunicării dintre interlocutori prin întrebări, afirmații, sau confirmări
(înțelegi?, unde te gândești?, sigur că da, bineînțeles), care verifică atenția fiecăruia dintre ei.
De fapt, funcția fatică este functia de intrare în contact, de stabilire a unei relații. Plecând de la un
exemplu relativ banal: „Alo, ma auziti?”, formula utilizata pentru a verifica buna functionare a liniei sau a
postului telefonic. Prin extensie, vom vorbi despre comunicare fatica ori de cate ori subiectul vrea sa
verifice tipul de relatie, indiferent de continutul mesajului. In aceasta acceptiune a termenului, exemplele
sunt nenumarate:
 cand vorbim „de dragul vorbirii”, pentru a tine linia ocupata sau a ocupa spatiul de emisie. In
campaniile electorale, candidatii nu au neaparat o platforma-program, nici prea multe de spus, dar
important este sa apara la televiziune si in ziare si sa acapareze tot spatiul disponibil, incercand sa-i
impiedice pe contracandidati sa acceada la aceleasi plaje audiovizuale;
 viata sociala este saturata de mesaje cu valoare informativa scazuta, dar cu o mare valoare
relationala: palavragim cu vanzatorul, felicitam la botezuri si nunti sau prezentam condoleante la
inmormantari; la mesele organizate intre prieteni evitam cu orice pret blocajul, fatal pentru
narcisismul social, si avem intotdeauna in acest scop un cuvant potrivit la indemana sau cateva
subiecte de conversatie care sa nu supere pe nimeni. Pe scurt, evitam tacerea, dovada flagranta de
incapacitate conviviala.

7
 Funcţiile comunicării se exprimă cu ajutorul unor verbe la infinitiv, răspunzând întrebării ”De ce
comunicăm?”.
Tabelul 1
A angaja contactul, a saluta, a face cunoştinţă, a sparge gheaţa, a se
A forma / a menţine prezenta,
legătura a glumi …
A acţiona împreună / A coopera, a propune o acţiune, a solicita, a negocia, a dirija, a ordona, a
asupra receptorului ameninţa, a încuraja, a da instrucţiuni …
A înregistra, a raporta, a implica, a explica, a recapitula, a povesti, a descrie
A informa …
A evalua A ghici, a prezice, a proiecta, a formula ipoteze, a imagina, a inventa, a se
pune în locul cuiva, a calcula, a aprecia, a judeca, a critica…
A se exprima A formula opinii, atitudini, valori, sentimente, emoţii, a-şi dirija acţiunea, a
practica introspecţia …
A căuta A chestiona, a ancheta, a se informa, a considera, a examina, a delibera …
A stabili raporturi A compara prin analogie sau metaforă, a clasifica, a defini, a identifica, a
ordona în secvenţe, a formula ipoteze, a dovedi, a deduce, a induce, a
justifica …
A teoretiza A analiza, a generaliza …
A elucida A elucida, a traduce, a descifra, a adnota …
A se juca A manipula exprimarea în scopuri pur estetice. A face rime, jocuri de
cuvinte, a deforma în mod voluntar limbajul, a compune anagrame,
rebusuri,
şarade …

Generalizând:
Indiferent de sistemul social, comunicarea îndeplinește opt funcții: informarea, socializarea,
motivația, dialogul, educația, promovarea culturii, distracția, integrarea.
1. INFORMAREA
• asigurarea accesului la informații;
• furnizarea informațiilor necesare desfășurării unei activități care să permită realizarea obiectivelor;
• furnizarea informațiilor necesare implementării deciziilor;

2. SOCIALIZAREA
• crearea unui climat care să stimuleze interacțiunea.

3. DIALOGUL
• organizarea de dialoguri, asigurându-se feedback-ul;
• stimularea comunicării;
• impulsionarea inițiativei si creativității.

4. EDUCAȚIA
• transmiterea cunoștințelor necesare perfecționării, pregătirii profesionale, dezvoltării spirituale;
8
• dobândirea aptitudinilor si competențelor necesare exercitării profesiei;
• amplificarea capacității de a percepe si interpreta fenomenele, de a aborda si soluționa eficient
problemele.

5. CREAREA DE IMAGINE
• asigurarea informațiilor necesare creării de imagine personală;
• formarea unei conștiințe de apartenență la organizație, grup social.

6. MOTIVAREA
• furnizarea informațiilor menite să consolideze interesul si participarea la realizarea sarcinilor;
• recunoașterea realizărilor performante;
• stimularea încrederii în sine;
• creșterea răspunderii personale.

7. PROMOVAREA CULTURII
• transmiterea elementelor culturii (sloganuri, norme, sisteme de valori);
• lărgirea orizontului cultural;
• dezvoltarea imaginației si creativității;
• stimularea nevoilor etice si estetice.
În concluzie, se cere de menționat că limbajul poate fi determinat ca fiind un sistem de comunicare
prin semnale, în cadrul unei limbi sau în afara ei. În privința naturii limbajului, doctrinele cele mai rezistente
au fost cele care au văzut în limbaj un instrument de comunicare menit să informeze asupra stărilor lumii.

5. Elementele principale ale actului de comunicare

Fiecare proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de un anume tip de relaţie
dezvoltată de trinomul emițător-mesaj-receptor. Cea mai simplă schemă a structurii procesului de
comunicare a fost propusă de Karl Buhler:

Mesaj

Emițătorul Receptorul

Feed-back
Fig.1. Structura procesului de comunicare după Karl Buler.

Mai târziu, Roman Jakobson dezvoltă această structură, adăugând încă trei componente: cod, canal,
referent:
REFERENT
E MESAJ
MIȚĂTOR
CANAL
COD
Fig.2. Structura procesului de comunicare după R.Jakobson.

9
 Cercetătorul C.Cucoș menționează că schema oricărei acțiuni de comunicare cuprinde:
a) factorii (actorii/personajele/agenții) comunicării;
b) distanța dintre aceștia;
c) așezarea lor, ambele fiind importante pentru precizarea
particularităților;
d) canalul de transmitere a mesajului;
e) cadrul şi contextul instituțional al comunicării, ceea ce imprimă automat un anumit tip de cod:
oficial, mass-media, colocvial, didactic, secret etc.;
f) situația enunțiativă (interviu, dezbatere, lecție, sesiune științifică
tc.);
g) factorii de bruiaj/blocajele.
Reieșind din aceste modele, în procesul actului de comunicare deosebim următoarele elemente
principale:
 emițătorul sau locutorul (sursa de informații);
 receptorul sau interlocutorul (destinatarul sau beneficiarul);
 mesajul (informația);
 codul sau limbajul (sistem de comunicare bazat pe semne lingvistice comune emițătorului și
receptorului);
 canalul de comunicare (comunicare orală, scrisă, la
distanță);
 contextul;
 blocajele.
Emițătorul este persoana sau instituția care deține o informație „mai bine structurată decât
emițătorul, presupune o stare de spirit (motivație), presupune un scop explicit (alăturat mesajului) și
unul implicit (motivul transmiterii mesajului, uneori necunoscut receptorului). Emițătorul este cel ce
inițiază comunicarea, elaborează mesajul, alege canalul de comunicare și limbajul astfel, încât să fie
înțeles de cel căruia îi este adresat și este responsabil de finalitatea acesteia. „Rolul emițătorului este
de a transmite un mesaj produs de către o sursă, el contribuie creativ la transmitere, dacă ținem cont
și de elementele paralingvistice (timbrul vocii, ritmul, pauzele, intensitatea vorbirii, tonul etc.) care
însoțesc respectivul mesaj”. Conversația „este prototipul utilizării limbii, este tipul familiar curent de
comunicare orală, dialogată, în care doi sau mai mulți participanți își asumă în mod liber rolul de
emițător”.
Receptorul, ca element indispensabil al actului de comunicare, este o persoană sau o instituție căreia
le este adresat un mesaj sau care intră în posesia lui în mod întâmplător, conștient sau subliminal.
Receptorul este cel ce transformă mesajul primit în comunicare eficientă, menținând și dezvoltând
conversația între cei doi subiecți ai actului comunicațional, este cel „care este privit ca fiind un element
pasiv, care primește un mesaj şi acționează, verbal sau faptic, în concordanță cu ceea ce i s-a transmis”.
Astfel, comunicarea însumă comportamente, atitudini, aptitudini, dar și limbaj.
Mesajul reprezintă informația, ideea, emoția sau sentimentul trimis pe canal către emițător pentru a
fi primit de receptor. Mesajul trebuie adaptat în funcție de capacitatea de percepție a celui ce primește

10
și a stării sale emoționale. „Pentru transmiterea unui mesaj sunt necesare canale de comunicare şi
coduri comune de interpretare. Odată codificat de emițător în semnale, mesajul necesită o decodificare
din partea receptorului. Ceea ce se transmite în mod real între actorii comunicării sunt seturile de
semnale în baza unor coduri unanim acceptate, nu mesajele în sine” .
Codul reprezintă „un sistem de semnificare specific unui grup social sau unei culturi şi presupune, în
egală măsură, un sistem de semne şi un sistem de norme în baza căruia respectivele semne se combină”
Canalul este mediul care transmite semnale – tehnologice (prin telefon, computer, radio etc.); scrise
(prin scrisori, rapoarte, cărți, reviste etc.) și față-în-față (conversația, interviurile, prezentările, cursurile
etc.).
Contextul, la rândul său, include circumstanțele în care are loc comunicarea – timpul, locul emiterii
sau recepționării mesajului, identitatea, statutul social și relațiile dintre subiecții comunicării. Contextul
este parte „intrinsecă a conversației, funcționând ca un criteriu esențial de a decide dacă aceasta este
coerentă sau nu. Cele mai bizare succesiuni de enunțuri pot constitui o conversație coerentă dacă
contextul oferă argumentele necesare (dintr-o perspectivă exterioară, dacă enunțurile pot fi
contextuale)”.
Blocajele sau zgomotul de fond, tehnic vorbind, sunt tot ceea ce denaturează sau perturbează un
mesaj, tot ceea ce împiedică recepționarea mesajului.
Cercetătorul J.A. DeVito delimitează patru tipuri de blocaje:
Tabelul 2
Tipuri de blocaje
Tipuri de blocaje Definiția Exemple
Fizice - blocaje externe, care Zgomotul produs de mașinile din apropiere, zgomotul
perturbează transmiterea fizică a produs de calculator, ochelarii de soare.
Fiziologice - bariere fiziologice Tulburări ale vederii sau ale auzului, pierderi de
memorie, probleme de articulare.
Psihologice - bariere cognitive sau mentale Prejudecăți, așteptări exagerate, emotivitate exagerată;
furie, ură, dragoste, durere.
Semantice - înțelegerea diferită a Persoanele vorbesc limbi diferite, folosesc jargoane,
mesajului emis sau primit dialecte sau termeni complicați.

În concluzie, susținem că nu este suficientă abordarea conceptuală a actului de comunicare doar

din perspectiva celor doi interlocutori, ci devine necesară și studierea mesajului, canalului, dar și a altor
componente inerente care au repercusiuni asupra conținutului redat și receptat.

6. Bariere în comunicare:
Indiferent de modul de abordare (ca act, sistem, cod sau mijloc) comunicarea stă la baza organizării
și
evoluției sociale, influențând raporturile pe orizontală și pe verticală între oameni, fiind considerată drept
cea mai importantă competență socială cu implicații în manifestarea și dezvoltarea celorlalte. Formarea
competențelor comunicative constituie un obiectiv major în cunoașterea realității. Una dintre căile
principale
de antrenare a comunicării constă în identificarea blocajelor care reduc semnificativ fidelitatea sau eficiența
transferului de mesaj. Blocajele comunicării pot avea o asemenea intensitate, încât între informația
transmisă și mesajul perceput să existe diferențe vizibile.
11
 Perturbațiile pot fi de natură internă – fiziologice, perceptive, semantice, interpersonale sau
intrapersonale – și de natură externă – apărute în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică
puternică, întreruperi succesive ale procesului de comunicare etc.).
Înainte de a ne referi la modalitățile de depășire a barierelor de comunicare, vom prezenta câteva
taxonomii ce fac trimitere la personalitate în ansamblul ei.

BARIERELE COMUNICÃRII DIN PERSPECTIVA COMPLEXELOR PERSONALE

În raporturile interumane E. Limbos identifică patru tipuri de bariere personale care blochează
comunicarea:
1. Bariere cauzate de contextul sociocultural. Se referă la condițiile de trai ale individului într-un tip
de societate sau mediu nesatisfăcător pentru el.
a) Conflictul de valori și lipsa cadrelor de referință apare atunci când persoanele nu pot admite și adera la
scările de valori, la ideologiile societății în care trăiesc, deoarece nu se pot regăsi pe sine.
b) Condiționarea și manipularea prin mass-media apare dacă indivizii nu dau dovadă de spirit critic și de
luciditate fâță de informațiile propuse de mass-media.
prejudecățile sau ideile gata confecționate sunt raportate la tradițiile ce își au rădăcinile într-un
trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. Adoptarea unei atitudini nonconformiste față de norme și
prejudecăți conduce, deseori, la o comunicare neeficientă.
d) Diferențele culturale. O cultură diferită de cea în care a fost crescută persoana constituie o viziune
diferită asupra lumii, un sistem diferit de valori și ideologii, ceea ce face dificilă comunicarea.

2. Bariere cauzate de frica endemică. Se referă la teama pe care o încearcă anumiți membri ai
societății, de regulă, cei mai vulnerabili, cei care au unele sensibilități personale.
a) Înfruntarea poate provoca unor indivizi reacții de teamă, adesea imprevizibile. Aceștia au tendința de a
considera interlocutorul un judecător, un om cu atitudine critică, ceea ce conduce la timiditate. Respectiva
situație determină persoanele să fie retrase, închise și mereu gata să se apere.
b) Agresivitatea face ca o comunicare să se transforme într-o stare conflictuală.
c) Principiul competiției poate fi o barieră în comunicare dacă vizează în special dominarea, învingerea și mai
puțin progresul ca atare. În cazul când competiția este corectă, constructivă, bazată pe valori autentice, ea
este stimulativă, condiționând afirmarea și valorizarea interlocutorilor.
d) Rezistența la schimbare apare deoarece orice modificare provoacă teamă, anxietate, implicând
necunoscutul și asumarea de riscuri.
e) Lipsa încrederii în sine se manifestă datorită falsei idei despre sine și despre interlocutor.

3. Bariere cauzate de atitudinile individualiste. Sunt specifice indivizilor care pun accentul pe
propria persoană.
a) Comportamentul egocentric face ca individul să fie nereceptiv la ceea ce se petrece în jurul lui, dialogul
devenind astfel greoi, uneori chiar imposibil.
b) Necunoașterea propriei persoane favorizează o imagine deformată, chiar eronată despre sine, fapt ce
determină lipsa autocontrolului reacțiilor și comportamentelor în procesul de comunicare.

12
c) Sentimentul de incompetență sau ineficiență înseamnă tendința de a nega sistematic valoarea propriilor
capacități în raport cu cele ale altor persoane. Acest sentiment de inferioritate se manifestă prin jenă, sfială,
stângăcie, autocritică exagerată, tăcere nejustificată, dificultate în exprimare.
d) Lipsa de obiectivitate și realism apare atunci când percepția realității are loc prin prisma sentimentelor
personale și a experienței anterioare. Un astfel de blocaj generează o comunicare deformată, falsificată sau
deturnată în mod voit.
e) Pasivitatea excesivă duce la inerție, indolență și dezinteres, precum și la neimplicarea în diverse situații
de comunicare.

4. Bariere referitoare la relațiile individ-grup:

a) Marginalizarea. Comunicarea cu persoane subapreciate, neglijate de societate este foarte dificilă,
acestora fiindu-le caracteristic un comportament deviat, nerespectarea promisiunilor și a legilor.
b) Lipsa de autenticitate este incapacitatea de a se exprima în conformitate cu ceea ce simt și își doresc în
mod real. Asemenea oameni sunt niște “actori”, asumându-și roluri pe care nu le acceptă.
c) Izolarea se manifestă prin afișarea unui comportament individualist, teamă față de alții și de ridicol,
neimplicare, lipsă de inițiativă.
Izolarea poate fi atât blocaj al comunicării cât și consecință unei comunicări neeficiente.
d) Lipsa de obiectivitate și realism apare atunci când percepția realității are loc prin prisma sentimentelor
personale și a experienței anterioare. Un astfel de blocaj generează o comunicare deformată, falsificată sau
deturnată în mod voit.
e) Pasivitatea excesivă duce la inerție, indolență și dezinteres, precum și la neimplicarea în diverse situații
de comunicare.

ALTE TAXONOMII ALE BLOCAJELOR COMUNICÃRII

Unii specialiști consideră că în procesul de comunicare pot interveni:
Bariere de limbaj:
– aceleași cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;
– cel ce vorbește și cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire și experiență;
– starea emoțională a receptorului poate deforma ceea ce aude;
– ideile preconcepute și rutina influențează receptivitatea;
– dificultăți de exprimare;
– utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

Bariere de mediu:
– climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată etc.);
– folosirea de suporturi informaționale neadecvate.
Poziția emițătorului și receptorului în comunicare poate constitui o barieră datorită:
– imaginii pe care o are emițătorul sau receptorul despre sine și despre interlocutor;
– caracterizării diferite de către emițător și receptor a situației în care are loc comunicarea;
– sentimentelor și intențiilor cu care interlocutorii participă la comunicare.

13
Bariere de concepție:
– existența presupunerilor;
– exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emițător;
– concluzii pripite asupra mesajului;
– lipsa de interes a receptorului față de mesaj;
– rutina în procesul de comunicare.

Sidney Shore identifică trei tipuri de blocaje ce constituie reale probleme în realizarea procesului de
comunicare.
Blocaje de ordin emoțional:
– teama de a nu comite greșeli, de a nu părea extravagant;
– teama de a fi un “pionier”, de a fi în minoritate;
– neîncrederea față de superiori, colegi, colaboratori;
– dificultatea de a schimba modelul de gândire;
– dependența excesivă de opiniile altora;
– lipsa capacității de a depune un efort susținut în rezolvarea unei probleme: de la identificarea ei până la
soluționare.

Blocaje de ordin cultural:

– dorința de a se conforma modelelor sociale, dorința de apartenență;
– “conformism” la ideile vechi, dar și la cele noi;
– slaba capacitate de a transforma sau modifica ideile.

Blocaje de ordin perceptiv:

– incapacitatea de a se interoga asupra evidentului;
– incapacitatea de a distinge între cauză și efect;
– dificultatea de a determina o problemă sau declinarea capacității, refuzul de a sesiza, de a releva;
– incapacitatea de a defini lucrurile;
– îngustarea excesivă a punctului de vedere.
Zgomotul (semantic, mecanic și de mediu) este considerat, de asemenea, o barieră în transmiterea
mesajului.
Deși îmbracă forme diferite, constituind reale perturbații ale comunicării, barierele nu sunt de
neevitat. Pentru înlăturarea lor se vor lua în considerație mai multe aspecte:
• Se atacă problema, și nu persoana
Trebuie evitată tendința de a judeca. Convingerea unor persoane că cei din jurul lor își vor
îmbunătăți
comportamentul doar dacă sunt criticați constituie o barieră în calea unei comunicării eficiente. În loc de:
“Tu
ești vinovat pentru această situație...”, se spune: ”Să vedem cum putem rezolva problema...”.
• Se vorbește la concret, și nu la general

14
 Nu se permite folosirea etichetelor în caracterizarea unei persoane care a greșit sau a avut un
comportament neadecvat. Urmează să precizăm locul, timpul și condițiile în care a greșit. Se spune: “M-ați
întrerupt de trei ori în timpul ședinței și aceasta m-a deranjat, deoarece, pe de o parte, a afectat
continuitatea argumentării, iar, pe de alta, s-ar fi putut crea impresia că nu mă ascultați”, în loc de
“Întotdeauna încercați să atrageți atenția asupra dvs., să vă remarcați în detrimentul altora ”.
• Ascultarea sportivă înseamnă recepționarea mesajelor prin modul de ascultare și prin reacțiile de
feedback.
Felul în care ascultăm trebuie să-i sugereze interlocutorului că suntem interesați de persoana sa, că
îi atestăm contribuția la comunicare, că îi respectăm sentimentele, emoțiile, gândurile și, chiar dacă nu
împărtășim punctul său de vedere, avem convingerea că acesta este important și valid pentru el.
Există și alte modalități de a surmonta barierele de comunicare, de a evita declanșarea și
menținerea situației conflictuale:
– planificarea comunicării;
– determinarea scopului fiecărei comunicării;
– alegerea momentului potrivit pentru comunicare;
– clasificarea ideilor înaintea comunicării;
– folosirea unui limbaj adecvat.

7. Nivelurile comunicării umane:

Comunicarea umana se poate desfășura pe cinci niveluri relativ distincte:

1. Comunicarea intrapersonală este comunicarea în și către sine. Fiecare ființa umana se cunoaște și
se judecă pe sine, își pune întrebări si își răspunde, astfel ca aceasta comunicare cu propriul forum interior
devine o sursa de echilibru psihic si emoțional.
2. Comunicarea interpersonala este comunicarea între oameni. Obiectivele acestei comunicări sunt
extrem de multiple si complexe: cunoașterea celor de lângă noi, crearea și întreținerea legăturilor umane,
convingerea interlocutorului, recunoașterea valorii personale, satisfacerea nevoilor afective, de control si
dominație etc. Comunicarea interpersonală directa presupune inițierea de contacte personale nemijlocite si
interactive între oameni, pe când cea interpersonala indirecta are nevoie de mijloace si tehnici secundare
de punere în contact uman (scrierea, înregistrările magnetice sau transmisiile prin unde sau fibra optica).
3. Comunicarea de grup se derulează în colectivități umane restrânse, de maximum 11 persoane -
echipe, familii, cercuri de prieteni, colegii de redacții etc. La acest nivel se asigura schimburi de idei si
emoții, se împărtășesc experiențe si se caută soluții de rezolvare a problemelor, se iau decizii si se
aplanează conflicte.
4. Comunicarea publica își are rădăcinile în retorica antica. Discursul public nu viza doar
transmiterea de informații, ci mai ales schimbarea opiniilor si acțiunilor publicului, influențarea
sentimentelor acestora. Eficienta unei astfel de comunicări se afla deopotrivă în mâinile oratorului si ale
publicului sau.
Marcus Fabius Quintilianus a fost primul profesor public de retorica la Roma si, totodată, dascălul
fiilor si nepoților împăratului Domițian. La retragerea sa din activitate a scris un compendiu în 12 volume,
intitulat Institutio oratoria (“Formarea vorbitorului în public”), din care transpare clar idea ca oratorul, pe
15
lînga calitățile unui om al legii, ale unui filosof si ale unui poet, trebuia sa mai posede si pe acelea ale unui
bun actor. Cu alte cuvinte, în antrenamentul unui orator erau studiate nu numai invenția, compoziția si
stilul, dar si emisia discursului, prezentarea statica (postura) si dinamica (gesticulația) a vorbitorului. În zilele
noastre, “orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susținută de către o persoana direct în prezenta
unui auditoriu, mai mult sau mai puțin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o forma de discurs
public sau comunicare publica”10 (e.g. conferință, pledoaria, prelegerea, comunicarea științifică, luarea de
cuvânt, prezentarea unui raport sau a unei dări de seama, expunerea în fata unei comisii de examinare,
prezentarea unui spectacol etc.).
5. Comunicarea de masa se refera la “producerea si difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau
audiovizuale de către un sistem mediatic instituționalizat către un public variat si numeros”. Motivele care
stau la baza consumului de mesaje mediatice vizează informarea, construirea identității personale,
integrarea si interacțiunea sociala si divertisment.

8. Spațiile de comunicare:

Construirea unei bune relații interpersonale poate începe cu alegerea corectă a distanței potrivite
pentru partener. Atât o distanță prea mică, cât si una prea mare pot fi percepute ca fiind neadecvate si pot
împiedica construirea unei relații bune cu celălalt.
Distanța „adecvată” diferă de la o persoană la altă. Sunt persoane care preferă o mai mare
apropiere, iar atingerea nu este o problemă, în timp ce altele preferă o distanță mai mare. Totodată, există
diferențe de la un popor la altul, sau de la o cultură la alta.
Distanțarea diluează comunicarea, în timp ce apropierea o intensifică. Dacă veștile sunt bune,
apropierea poate fi adecvată, dacă sunt proaste, mai degrabă este indicată o distanțare. Pot fi însă si alte
situații care depind foarte mult de personalitatea celor în cauză.
Putem vorbi de patru categorii de distanțe interpersonale: intimă, personală, socială si publică.
Spațiul intim
– fiecare om trăiește într-o „bula” a spațiului personal, bulă în care accesul străinilor este strict interzis
(existând și excepții). Aceasta se întinde până la aproximativ 60 de cm și este rezervată doar persoanelor cu
adevărat importante pentru noi (familie și prieteni foarte apropiați). Devenim ușor nervoși când cineva intră
în spațiul personal fără acordul nostru, motiv pentru care este și o metodă folosită în interogarea
suspecților (devenind nervoși, acestora le este mai greu să păstreze un fir logic în cazul în care mint).
 Spațiul personal
– se întinde până la cca 1,2 metri și este destinat, în special, prietenilor. Este spațiul în care au loc foarte
multe povești spuse la un pahar de vin sau prea multe beri. Este, de asemenea, și distanța la care au loc
strângerile de mână, motiv pentru care este foarte important să nu faci un pas în față după ce strângi mâna
unei alte persoane (întrucât ai intra în spațiul său intim).
 
Spațiul social
– se întinde între 1,2 metri și 3,5 metri, și este spațiul în care au loc cele mai multe discuții formale. Este
distanța la care te afli de cealaltă parte a unui birou sau a unei mese de consiliu, majoritatea discuțiile de
business având loc în acest cadru.
16
Spațiul public
– de la 3,5 metri până la 8 metri (sau chiar mai mult), reprezintă distanța la care au loc evenimentele
publice (discursul unui politician în față mulțimii, distanța dintre actorii de pe scenă și primul rând din
public).

Spre deosebire de exprimarea celor 7 emoții universale, utilizarea spațiului este influențată de
cultura din care facem parte. Motiv pentru care este bine să ai în vedere și mediul în care te afli (sau din
care provin ceilalți) în momentul în care interacționezi cu cei din jurul tău.
O altă influența majoră asupra spațiului comunicării o reprezintă statutul social: persoana care are
un statut social superior poate pătrunde chiar și în spațiul intim al celor cu un statut social inferior fără ca
acest lucru să fie privit ca o ofensă (ex: directorul unei companii îl bate ușor pe umăr pe subordonat și îi
spune că a făcut o treabă minunată; solistul unei formații ia în brațe fanii în timp ce își fac poze etc.). În
situația inversă însă gestul ar fi complet deplasat, putând atrage chiar și diverse repercusiuni.
În ceea ce privește interacțiunea în domeniul de afaceri, o altă modalitate prin care utilizarea spațiului
spune foarte multe despre intențiile fiecăruia o reprezintă modul în care sunt ocupate locurile la masa de
ședința (dar și forma acestei mese).
  pe principiul „cine stă în capul mesei plătește”, o masă de consiliu lungă îi conferă un plus de
autoritate șefului care se poziționează la unul dintre capete; pe de altă parte, liderul care se va așeza
la o astfel de masă în mijloc, pe oricare dintre părți, va reuși să implice în discuție un număr mai
mare de participanți;
  masa rotundă oferă tuturor participanților un start egal, nivelul de implicare făcând apoi
diferențierea între cei prezenți la masă;
  poziția față în față poate genera o stare de tensiune pe când poziționarea la 90 de grade crează o
atmosferă de colaborare;
  poziția laterală, umăr lângă umăr, este cea mai bună pentru a găsi soluția optima.
O privire mai atentă asupra spațiului comunicării ne ajută să înțelegem mai bine o mare parte dintre
interacțiunile sociale. De ce în prezența unor persoane nu putem fi niciodată relaxați iar în prezența altora
totul pare atât de firesc de la primele întâlniri?

17