Unitatea de învăţare III.

Autonomia literaturii

Obiective:
- Prezentarea criteriului ontologic în definirea literaturii;
- Evidenţierea modernismului ca sursă a autonomizării;
- Descrierea trăsăturilor moderne ale unui poet român, exponenţial
pentru dimensiunea analizată.

Timp alocat: 4 ore.

Doctrinele literare, teoriile succedate în timp au încercat să identifice

modalităţi cât mai explicite, mai convingătoare care să justifice statutul
special, aparte al artei literare. Consecinţa cea mai vizibilă a acestor
încercări a fost aceea a restrângerii “perimetrului” literar, respectiv a
considerării sale prin recursul la disocieri uneori radicale între “poezie” şi
restul literaturii, de pildă. În funcţie de atitudinea privitoare la specificul
literaturii, perioadele estetice pot fi clasificate în rigide şi, respectiv,
tolerante. Mai ales epocile formaliste au impus codificări de tip rigid,
fiind interesate să descopere un fel de ratio ultima a literaturii, căutată
uneori în limbaj, alteori într-o substanţă exterioară, “inefabilă”, dar care
depindea şi ea în mod hotărâtor de o anumită structură, de un mod unic al
utilizării cuvintelor. Astfel de tentative urmăreau să distingă literatura de
orice altă activitate umană, de orice altă artă.
Ceea ce a contat poate în primul rând în abordările autonomizante ale
literaturii a fost năzuinţa de a decela o ontologie proprie a faptului literar,
un mod de existenţă distinct, suficient sieşi. Atunci când se referea la
“punctul de vedere strict literar”, Mallarmé avea în vedere exact această
necesitate a distingerii, care implica şi operaţii de epurare a limbajului,
respectiv de îndepărtare de utilizarea comună, cotidiană a lui (“donner un
sens plus pur aux mots de la tribu”, Mallarmé sau: “Din ceas dedus
adâncul acestei calme creste…”, Ion Barbu). În poezia modernă pot
recuperate numeroase astfel de contexte, în care autoreflexivitatea apare
ca factor dominant al creaţiei înseşi.
 Secolul al XIX-lea s-a caracterizat prin două mari tendinţe:
democratizarea difuzării literaturii, datorită perfecţionării vizibile a
mijloacelor de multiplicare, pe de o parte şi retragerea tot mai insistentă în
explorarea propriei condiţii a literaturii, în primul rând a poeziei. Acestea
sunt, de altfel, şi tendinţele care vor domina secolul următor, cu
amendamentul că fiecare dintre aceste două tendinţe va fi mult mai
puternic reprezentată şi susţinută, dezvoltând curente, şcoli teoretice sau
modele interpretative distincte.
O justificare a disocierii poezie/literatură a constat tocmai în
necesitatea contracarării excesului de literatură pe care numai poezia o
putea realiza. Astfel, esteticeni precum Benedetto Croce – continuând o
tradiţie îndelungată a disocierii poezie/literatură – considerau poezia ca o
formă total distinctă, care nu trebuia în nici un caz confundată cu
“literatura”. Este o variantă extremă de concepere a poeziei moderne – ale
cărei modalităţi “practice” pot fi regăsite la autori precum Paul Valéry,
Eugenio Montale sau Ion Barbu – , care se detaşa complet de alte
versiuni, inclusiv “poetice”, până la a avea un profund dispreţ faţă de
acestea (vezi, în literatura română, articolele lui Ion Barbu, Poetica
domnului Arghezi şi Poezia leneşă). De multe ori, o astfel de concepţie
radicală, de disociere a poeziei de orice “literatură”, activa şi anumite
elemente de religiozitate, actul poetic fiind văzut ca unul de “oficiere”, de
substituire sau (re)descoperire a unui sens mitic. Importantă rămânea, în
aceste cazuri, diferenţierea profundă, susţinută în cele mai diverse
contexte.

A. Studiu de caz: modernismul poeziei bacoviene

Dup cum au observat diverşi istorici literari, contemplativismul

bacovian se exercită relaxat pe “resturi”, pe detritusuri ontice, pe franjuri
de real, pe secvenţe de genom literar, ca şi când toate simţurile ar fi
deliberat diminuate, reduse la turaţia lor minimă sau ca şi când ar fi vorba
despre o “slăbiciune” structurală, acceptată, la rândul ei, cu acelaşi firesc.
Astfel, orice termen abstract se poate concretiza şi trebuie să se
concretizeze pentru a fi realmente captat, poetul apropiindu-se de trecut,
de pildă, ca un miop epistemologic şi încearcând să-l reconstituie cum
poate. Dacă se întâmplă să survină ceva în câmpul său vizual, auditiv,
noetic etc., atunci există o şansă a transcrierii, însă “comentariile”
(extracţiile semantice, indicarea căilor de acces) vor fi minime: “ –
Ascultă, tu, bine, iubito,/ Nu plânge şi nu-ţi fie teamă –/ Ascultă cum

2
greu, din adâncuri,/ Pământul la dânsul ne cheamă…” (Melancolie). De
fiecare dată, pentru a putea preciza senzaţia, e nevoie de un efort de
intensificare, de acurateţe, de reglare – antirimbaldiană! – a simţurilor
(“ascultă, tu, bine, iubito…”). Figurile de stil vor fi cu atât mai
spectaculare, fără a se putea decela un raport direct, cu cât această
încercare de circumscriere a unui fapt este mai dificilă, mai problematică.
“Aud materia plângând” este rezultatul unei astfel de concretizări a
abstractului, de apropiere prin îndepărtare, respectiv al unei dorinţe
suprafireşti (neobişnuite la Bacovia) de a înţelege. Mulţumit de cele mai
multe ori cu simpla scanare a realului, eul liric se opreşte din timp în
timp, devine interogativ, îşi pune probleme, lansează ipoteze, care sunt, de
fapt, metafore extrem de puternice.
Că o asumare de acest fel a poeziei, simultan radicală şi
“nonexplozivă” (spre deosebire de avangardişti: radicali şi explozivi) avea
de ce să deruteze critica din epocă şi chiar de mai târziu se poate
exemplifica prin următoarele consideraţii ale lui Mihail Dragomirescu:
“Bacovia e un talent literar indiscutabil. Nu e un poet, căci nu poate să
plasticizeze cu elemente sufleteşti un sentiment în evoluţia lui. Sunt
simple dispoziţiuni sentimentale, ba şi patologice.” Evoluând pe alte
orbite, mai apropiate de nucleul existenţei pure şi simple, Bacovia a
descoperit o planetă pe care romanticii, dar şi unii simbolişti riscau să o
piardă din vedere, deşi se afla sub nasul lor: omul concret, cu
“patologicul” lui cu tot, inclusiv cu “patologicul” pe care-l
reprezintă/reprezenta “poezia”, adică noul concept al poeziei,
incomprehensibil pentru foarte mulţi, extrem de firesc pentru cel care-l
practica. Iar faptul că a explorat atât de bine această planetă se datorează,
aproape în exclusivitate, situaţiei că, în ciuda ineditului, “exotismului”
inevitabil, nu era captat, extaziat de ea. “Cosmosul” bacovian este chiar
propriul eu, adică o habitudine. Deromanticizarea profundă de aici a
început: de la disoluţia concepţiei eului (fie el oricât de gonflat) ca parte a
unui mecanism mult mai impunător şi, implicit, incontrolabil (istoric,
fantastic, oniric, cosmic etc.) şi substituţia ei cu o alta şi anume eul ca tot,
un “tot” precar, ce-i drept, “mărunt”, inofensiv, ba chiar timorat până şi de
o banală precipitaţie, însă absolut deloc netrucat. Bacovia nu proiectează
nimic, cel mult sintetizează, culege, recuperează, identifică informaţii de
diverse tipuri (între care se detaşează redundantul “stam singur”), pe care
le expune în aleatoriul lor originar sau pe care, timid, le “hipercodifică”,
prin discrete vectorializări, reformulări, rearanjări, mizând, cu un zâmbet
subsidiar-pervers, şi pe efectul de puzzle al poemelor aglutinate în
structuri care vor putea să aibă şi ele vreo funcţionalitate anume.

3
 Bibliografie

1. Crăciun, Gheorghe - op.cit., pp. 125-142

2. Krieger, Murray - Teoria criticii, Editura Univers, pp. 116-
155
3. Marino, Adrian - Hermeneutica ideii de literatură, Editura
Dacia, 1987, pp. 243-286
4. Wellek/Warren - op. cit., pp.190-209

Evaluare:

- Justificaţi disocierea poezie/literatură din pespectivă diacronică;

- Identificaţi elemente constitutive ale specificului ontologic al literaturii;
- Descoperiţi elemente structurante de tip modern în creaţia unui autor
român.

4
 Unitatea de învăţare IV.
Heteronomia literaturii

Obiective:
- Decelarea criteriilor care pun în valoare literatura ca fenomen
deschis;
- Prezentarea unora dintre conexiunile literaturii cu alte domenii.

Timp alocat : 6 ore.

Una dintre cauzele care au condus la elaborarea unor modele

“deschise” ale studiului literaturii a fost observaţia tot mai frecventă, mai
presantă, mai acută conform căreia variantele de lucru “autocentrate” erau
insuficiente şi, prin urmare, trebuiau identificate alte instrumente de
contextualizare, conceptualizare şi problematizare estetică. Aceste
versiuni descriptive puteau fi exercitate din exterior în virtutea unui
principiu al distanţării şi al omologării literare prin comparaţie cu alte
fenomene. Se poate face chiar o clasificare a teoriilor literare în funcţie de
importanţa acordată acestui criteriu de situare. Pe de o parte, se află
teoriile imanentiste (de genul New Criticism-ului american,
structuralismului european şi altor formalisme), pe de altă parte teoriile
care considerau şi consideră fenomenele estetice în corelaţie, în
conexiune cu altele, cum ar fi: societatea, economia, ideologia.

A. Literatura şi societatea

Literatura a fost considerată în foarte multe epoci drept o formulă de

creaţie prin excelenţă socializată, care depindea nu atât de propriile
coduri, interne, intertextualizate, cât de modul în care reacţiona la anumiţi
stimuli exteriori. Consecinţa cea mai brutală a acestui fel de a vedea
lucrurile, în manieră “non-specifică”, a fost considerarea literaturii drept
“o practică discursivă printre altele”, într-un celebru raport al societăţii

5
americane de comparatistică, raportul Bernheimer. O astfel de ipostaziere
era consecinţa inclusiv a faptului că studiile culturale (Cultural studies),
care ofereau o astfel de abordare a literaturii, de pe poziţii extrinseci, au
exercitat o formidabilă presiune asupra studiului literaturii, în general.
Aceste metode considerau că practica literară nu este decât un reflex al
situaţiilor care se întâmplă în planul mai larg, social.
Toţi cei care au susţinut existenţa unei interdependenţe puternice
societate-literatură voiau să sugereze că nu există un “inefabil” literar, că
totul poate fi explicat prin presiunea diferiţilor factori sociali şi că
intenţionalitatea literară însăşi este “controlată” în acest mod. O astfel de
viziune putea să-şi găsească cu relativă uşurinţă un suport în “literatura de
masă” care a început să se impună în secolul al XIX-lea. Au apărut
diverse sintagme caracterizante pentru acest tip de literatură, cum ar fi
Trivialliteratur, “light fiction” (pentru caracterizarea romanelor lui
Alexandre Dumas sau Eugène Sue) sau, cu un termen integrator,
“paraliteratură”. Romanul dovendindu-se mai receptiv la această
asimilare, poezia – considerată mult timp un gen elitist – a trebuit să
inventeze şi ea diferite răspunsuri, cum ar fi acela al lansării, în secolul
XX, a unor succesive valuri avangardiste, “democratizarea” (în sensul
pluralizării) formulelor de discurs, adoptarea unor figuri tipice pentru
proză, cum ar fi metonimia etc.

B. Literatura şi economia
Teoriile care au vizat în mod expres conexiunea literarului şi
economicului au plecat de la observaţia simplă că şi cartea este o marfă,
însă una cu totul specială, “simbolică” şi care poate, la rândul ei, să intre
în circuite economice dintre cele mai diverse, să producă efecte strict
financiare. Elementele suplimentare care trebuie luate în calcul sunt:
difuzarea, schimburile culturale, capacitatea de cooptare a unor medii mai
mult sau mai puţin refractare, strategii de impunere. Pentru publicitatea
făcută cărţilor se pot folosi modalităţi dintre cele mai diverse, însă şi aici
apare o dependenţă de mai mulţi factori: dacă autorul este nu un nume
consacrat; dacă sistemul de aşteptări al momentuluiintră într-o rezonanţă
mai mare decât de obicei cu ceea ce se propune prin probelmatica apariţiei
respective; dacă domeniul pe care îl vizează cartea este el însuşi mai
vizibil decât de obicei.
Unul dintre factorii care au determinat în mod hotărâtor rapotul
economie-literatură a fost, prin urmare, tirajul cărţilor. Tehnologiile de

6
multiplicare au contribuit la această creştere a impactului economic al
cărţii. Concurenţa cea mai puternică, în această privinţă, a venit din partea
ziarelor, revistelor, iar literatura a încercat să găsească breşe prin
impunerea unor suplimente (cum ar fi TLS, New York Review of Books
etc.), care să preia ceva din eficienţa pblicaţiilor respective.

C. Literatura şi ideologia

Pentru foarte mulţi teoreticieni literari orice discurs are o încărcătură

ideologică, respectiv trebuie înţeles ca parte a unui ansamblu mai vast de
interrelaţii, codificări succesive şi situări în raport cu sistemele de idei ale
unei epoci date. În anumite situaţii, literatura a ajuns instrument al unor
astfel de ideologii, în speţă de factură politică, represivă. Este situaţia
literaturii române din perioada 1948-1989, perioadă în care mai toate
formele de discurs literar deveniseră simple voci ale propagandei
regimului. De asemenea, imposibilitatea controlului adecvat al circuitelor
literare conducea în mod fatal la anemieri valorice ale textelor literare,
dacă nu la dispariţia cu totul a valorii. Această variantă extremă a
ideologiei sugerează că toţi cei care se opun într-un fel au altul unei
asemenea tendinţe trebuie să-şi inventeze “contraideologii”, mecanisme
de apărare, care de multe ori au avut efecte benefice.
Un autor are nevoie, în general, de un întreg arsenal “autoexplicativ”,
iar atunci când el nu este dispus sau capabil să efectueze un supliment de
operaţie hermeneutică operaţia respectivă este preluată de critici sau
ideologi literari. Hermeneutica este, prin excelenţă, o modalitate de
“conciliere” a acestor diverse oferte ideologice.

D. Istoria mentalităţilor şi literatura

Între istoria mentalităţilor – ca practică interpretativă de mare

complexitate – şi literatură, ca sistem organizat după seturi generative şi
de funcţionare proprii, dar şi fluctuante în funcţie de diversele coduri
activate în timp, se pot stabili legături dintre cele mai incitante. Literatura
a însoţit evoluţia literată (şi chiar pe cea nonliterată, dovadă persistenţa
sintagmelor “literatură orală” sau “literatură populară”) a omenirii în
forme dintre cele mai diverse, fiind asimilabilă enormului corpus de fapte

7
semnificante pe care le utilizează Istoria mentalităţilor în definirea şi
utilizarea unor cadre de gândire multiple.
Între Istoria mentalităţilor şi literatură se pot identifica cel puţin trei
tipuri de relaţii: unul de concurenţialitate, al doilea de reciprocitate, iar al
treilea de neutralitate. Este de notat că, indiferent de obiective, practici
epistemice şi morfologii ale discursurilor vehiculate, care sunt nu de
puţine ori radical distincte, cele două mari domenii au conlucrat atunci
când a fost posibil. Fără îndoială, foarte multe au depins în acest efort de
cooperare de faptul că Istoria mentalităţilor este o disciplină extrem de
“tânără”, având numai cîteva decenii de activitate, în timp ce literatura are
o existenţă multimilenară.
Concurenţialitatea se poate evidenţia în mecanismele de “prelucrare” a
unei materii date, a unei epoci anume. Cele două modalităţi interpretative
se diferenţiază fundamental în această privinţă. Competenţa literară e mai
difuză, cea a studiului mentalităţilor mai precisă. Literatura poate oferi o
perspectivă “globală”, istoria mentalităţilor se mulţumeşte cu anumite
segmente pe care le interoghează din cât mai multe unghiuri posibil şi,
eventual, folosind metodologii multiple. Textura discursurilor poate
semăna la un moment dat, însă “descrierile dense” (Clifford Geertz) sunt
orientate diferit, dacă nu chiar strict opozitiv: literatura filtrează ficţional
evenimentul, eventual îl transpune într-un alt scenariu decât cel de pornire
(al observaţiei imediate), în timp ce Istoria mentalităţilor încearcă să îl
“vizualizeze” la rigoare până la scara 1/1, de multe ori fără nici un fel de
altă iniţiativă de preluare într-un cadru filtrant. Dacă literatura are menirea
de a “transcende” cotidianul (chiar şi atunci când îl utilizează expres),
Istoria mentalităţilor are ca obiectiv descoperirea contextului originar,
descoperire care – într-adevăr – nu este o simplă descriere, ci constituie –
în felul ei – un act interpretativ, întrucât regula de bază a funcţionării
contextelor este aceea că ele trebuie să fie continuu îmbogăţite.
Reciprocitatea Istoria mentalităţilor-literatură se poate evalua în
identificarea unor corespondenţe de procedură, de “stocare” a datelor şi de
utilizare a lor într-un beneficiu comun. De pildă, Istoria mentalităţilor se
poate folosi de modul în care societatea franceză a primei jumătăţi a
secolului al XIX-lea este prezentată în Comedia umană a lui Balzac.
Evaluarea poate să fie de două feluri: fie prin determinarea modului în
care imaginarul realist realizează diverse “contracte” cu realul, fie prin
utilizarea “brută” a scenelor, faptelor, situaţiilor prezentate în romanele
care alcătuiesc celebra serie narativă balzaciană.
Influenţele reciproce pot fi urmărite în perioade şi spaţii foarte
diferite. Iată cum rezuma Paul Zumthor unitatea creată în Evul Mediu

8
francez între literatură şi contextele care o “conţineau” sau contexte
învecinate: “Civilizaţia ţinuturilor franceze apare în plină vigoare,
asigurând armonia dintre estetică şi tehnică, dintre temele de speculaţie şi
limbaj: adecvarea perfectă a formelor şi a conţinuturilor. Într-o foarte
mare măsură, secolul al XII-lea este cel în care s-a jucat soarta şi s-a
hotărât viitorul literaturii de limbă franceză.” O astfel de atitudine se
înscrie într-o evidentă tendinţă de evaluare heteronomică a literaturii.
Neutralitatea este o ipostază epistemică deseori întâlnită în
modernitate, chiar în cazul unor discipline având drept obiect de studiu
contexte similare, aşa că nu este dificil să o remarcăm şi în cazul
raportului Istoria mentalităţilor-literatură. O astfel de situaţie implică
desfăşurarea de silogisme şi/sau moduri de articulare proprii, mai mult sau
mai puţin indiferente la presupoziţiile altor domenii. Cele două domenii
pot avea o evoluţie total independentă şi chiar au avut, însă aceasta nu ar
favoriza pe nici unul dintre ele, deoarece modul de existenţă esenţial al
fiecăruia dintre ele nu numai că permite, dar chiar solicită ideea de
colaborare.

E. Psihanaliza şi utilizările ei în explorarea postmodernităţii

O primă reuşită a cărţii lui Roland Brunner, Psihanaliză şi societate

postmodernă, (trad. rom.: Editura Amarcord, 2000) este aceea de a trasa
de la început datele esenţiale ale problemei, în cuvinte puţine şi simple,
fără note de subsol, fără exces de termeni tehnici şi chiar fără bibliografie.
Evidenta “juisare” a survolului (stilul cinic-descriptiv menţinându-se pînă
la final) îl ajută pe autor în stabilirea unui spectru tematic pertinent, de
lucru constatativ-speculativ util, care este direct conectat la – sau prompt
dedus din – autoreflexivitatea “veselă”, debordantă şi uneori iresponsabilă
a societăţii postmoderne. Ego-ul fiind “the Big Master B.”, pentru a-l cita
pe Bundy junior, al acestei societăţi, automat înseamnă că orice cură
trebuie să înceapă de jos, de la “atomul” societal, prizat – dacă se poate –
în toată “complexitatea” lui: “La ce serveşte psihanaliza dacă eficacitatea
sa terapeutică este atât de redusă? Celui care e gata să lucreze asupra lui
însuşi, celui care are curajul să se supună unei chirurgii a sufletului fără
anestezie pentru că viaţa e crudă, psihanaliza îi oferă senzaţiile tari ale
unei întâlniri cu sine însuşi. Gândesc, deci sunt, dar nu ştiu cine sunt. Din
această perspectivă, psihanaliza serveşte mai mult la a-ţi fi mai bine decât

9
la a te simţi mai bine.” (p. 12) (Vezi şi consideraţiile de la p. 120: “…
subiectului individual îi revine sarcina de a străbate pe cont propriu acest
dificil drum interior care duce la celălalt şi la concetăţenii săi. Un subiect
responsabil deoarece nu există democraţie sau psihanaliză posibilă fără
responsabilitatea subiectului, aşa cum nu există psihanaliză posibilă fără
democraţie.”). Discursul lui Brunner are toate şansele (îşi creează aceste
şanse, inclusiv prin uşurinţa servirii unor mingi dinainte câştigătoare) de a
funcţiona într-o relativă neutralitate a rulării diverselor “intrări”, destul de
ferm decupate pe criteriul dominant al capitolelor (douăzeci la număr),
problematici, obsesii, inclusiv ale subiectului scriiturii. Deşi constatările
pot escalada vertiginos cotele durităţii, fiind cumva chiar regula jocului,
stabilitatea emoţională (nonatractivitatea perversă) a “naratorului”
coincide în mare cu dorinţa evidentă de practica o psihanaliză cât mai
“obiectivă”, la vedere. Fisurile (exagerări, contradicţii, stilistică narcisiacă
etc.) ţin, până la urmă, şi ele de mecanismul contaminării, imposibil de
eludat într-o astfel de cercetare simultan scopică şi autoscopică, socială şi
individuală. Pentru că se vădeşte chiar contraproductiv să excluzi “eul”
din acest ritual examinatoriu. În zona de contact a deciziilor
conştiente/inconştiente (p. 43: “Dacă sinele are vreun proiect, acesta
constă în a distruge fragilul echilibru al castelului din cărţi de joc al
strategiei eului”; iată o aserţiune care ar putea bucura pe mulţi “strategi”
ai criticii postructuraliste!) se desenează şi ceea ce mi se pare a fi
paradoxul cărţii, care este acela de a merge destul de mult împotriva
propriilor premise – extrem de limpede articulate – şi de asuma o
diagnoză poate prea tranşant-generică, în condiţiile în care se simte
absenţa unor instrumente exporatorii (şi) mai fine. Aşa că e la fel de
firesc să constaţi că excesele abordării vin tocmai din generalizarea
pripită, dintr-un imbold “supraeic” prost camuflat, din evacuarea cazurilor
personale. Hăţişul analitic autoindus la un moment dat face mult mai
uşoară, de pildă, sarcina analizei cazului particular al autorului (care
poate fi făcută destul de eficient şi într-o simplă recenzie!) decât cea a
explorării (evaluării) trăsăturilor unei întregi societăţi. Inconştient, autorul
se expune, tocmai pentru că “fentează” sau încearcă să “fenteze” eul
propriu.
Nu e mai puţin adevărat că sunt activate şi mecanismele “sublimării”
(v. p. 72; autorul este, de altfel, un specialist al nevrozelor muncii),
temperând fanatismul negativist care, la răstimpuri, pare a-l copleşi pe
Brunner, iar în cel mai bun (şi mai de dorit!) caz “epurîndu-l” şi conferind
relatării acea stabilitate care permite tatonarea unor teme extrem de
diferite, de la iubire, sexualitate pînă la jurisdicţie şi război. Bulimia

10
tematică fiind indenegabilă, tendinţa de a se rosti critic echivalează cu o
subtilă năzuinţă a “lichidării conturilor”, a trecerii la un alt palier al
operaţiilor de diagnosticare: “Etnografii anului 5000, răzuind solul
oraşelor noastre moderne atunci în ruină, vor avea surpriza să găsească în
săpăturile lor o harababură, o îngrămădire, o proliferare canceroasă de
obiecte de toate felurile, semne ale unei civilizaţii a risipei.” (p. 67). În
treacăt fie spus, dacă circumscriem consideraţiile inconfortabile din carte
la cazul societăţii româneşti, se pot decela (şi) cu totul alte nevroze, între
care dominantă pare a fi o “nevroză a nostalgiei” după adevăratele
nevroze, însă trebuie să recunoaştem şi “potrivirea” multora, asta pentru
că de fapt Roland Brunner se referă la un spectru mai larg al nevrozelor,
care include lejer şi modernitatea. Ceea ce se poate afirma, în prelungirea
ideilor autorului şi oarecum “radicalizând” demonstraţia sa (întrucât el nu
ajunge la o astfel de apreciere-sinteză, menţinându-se la un nivel al
analizei care e tentată în primul rînd să “colonizeze” alte şi alte teme şi
preocupată mai degrabă de disiparea valorizării/nonvalorizării lumii
contemporane), este că societatea postmodernă este acea societate care,
spre deosebire de oricare alta, nu ţine morţiş să-şi oculteze (refuleze)
“simptomele” şi care, de data asta ca oricare altă societate, are nevoie de o
“cură”. Dovada cea mai clară a autoperfectibilităţii societăţii postmoderne
(ceea ce sugerează că “autoreflexivitatea” ei nu e un simplu
contemplativism) este aceea că lovitura cea mai puternică pe care a
primit-o – atacul terorist de la 11 septembrie 2001 – a fost una
“exterioară” sau, mai bine zis, din “exterioritatea” interioară, în orice caz
nu una propriu-epifenomenală. Altfel spus, societatea postmodernă are
capacitatea de a-şi gestiona singură angoasele. Că analiza poate fi
prelungită, prin identificarea “simptomelor aşteptării”, “mecanismelor de
autoreglaj”, formelor de “cooperare” conştient/inconştient etc., este deja o
altă discuţie.
Fiind un “vademecum” auster şi plin de învăţăminte al unei lumi care
nu e chiar atât de neconvulsivă pe cît pare, Psihanaliză şi societate
postmodernă alternează observaţiile cu o critică imediată a lor, într-un soi
de metadiscursivizare spontan-repliată, brusc-încruntată: “Internet, o lume
a transparenţei. Internet, o nouă agora pentru libertatea de expresie şi
perspectiva unei democraţii directe. Internet, o bibliotecă borgesiană
pentru avant, erudit sau simplu curios. Dar un astfel de optimism, o astfel
de euforie lirică nu dispensează de o privire critică asupra multiplelor
întrebuinţări care i se dau acestei unelte.” (p. 61). Evident că nu este în
cauză îndreptăţirea autorului, ci neatenţia sa la jocul “semnificanţilor
liberi”, care îi pot juca feste, nelăsându-se ademeniţi în formule-tip. De

11
alfel, autorul a simţit pericolul şi a încercat să-l atenueze printr-o retorică
“spontaneizată”, în care interogaţiile, exclamaţiile vor să capteze palpitul
formelor evocate. Trebuie spus că la acest nivel al discursului se plasează
şi speculativităţile fără acoperire. Oricum, este o carte care, deşi “critică”,
nu fabrică inutile marote “antipostmoderne” şi nu-şi face din contestaţie
un titlu de glorie. Este aplicată, comprehensivă şi fără mari fibrilaţii
ideatice. Stilul expunerii are, fără discuţie, nerv, se pliază bine şi foarte
bine pe necesităţile frugalităţii în tratarea “arhitemelor” şi este destul de
vizibil tentat de punctările aforistice, pe linia, mărturisită din vîrful
buzelor, larouchefoucaldian-chamfortian-cioraniană.
Metodologic, obedienţa freudiană e vagă, trimiterile la “totem” sînt ca
la un “tată” îndepărtat şi inofensiv, mai degrabă îşi face simţită prezenţa
“supraeul” lacanian (evident, slăbit!). Baudrillard, Foucault sunt şi ei
utilizaţi, însă indirect, prin aluzii, parafraze, intertexte intempestive.
Răspund la apel obligatoriile (cu toate că delicate) pusee marxistoide. În
principiu, lectura cărţii este “eliberatoare”, în măsura în care antrenează
acea liminară autoanaliticitate.

Bibliografie

1. Gabriela Duda - op. cit., pp. 107-119

2. Marino, Adrian – op. cit., pp. 287-349
3. Stevens, Anthony – Jung, Editura Humanitas, 1996
4. Surdulescu, Radu – Critica mitic-arhetipală, Editura Allfa, 1997
5. Wellek/Warren – op.cit., pp. 105-170

Evaluare

- Identificaţi procedeele specifice şcolilor interpretative care au utilizat

grile de lectură psihologică;
- Evaluaţi particularităţile raportului literatură/societate în diferite
perioade literare;
- Propuneţi alte tipuri de raportare literară (ex: literatură-mit, literatură-
filosofie) şi evaluaţi-le consecinţele.

12
Unitatea de învăţare V.

13
 Problematica şi implicaţiile teoriilor interpretării. Elemente de
poetică a lecturii

Obiective:
- Prezentarea criteriilor dominante ale teoriei interpretării literare;
- Evidenţierea modalităţilor de adaptare a presupoziţiilor teoretice la
specificul textului literar, la singularitarea acestuia;
- Prezentarea teoriei interpretării din perspectiva autorilor români.

Timp alocat: 6 ore

A. Scurt istoric

Apariţia scrisului a determinat, inevitabil, şi dezvoltarea unor practici

ale lecturii, care s-au rafinat din ce în ce mai mult în timp, până a se
ajunge la un fel de autonomizare a domeniului lecturii, devenit unul dotat
cu reguli şi operaţii simbolizante proprii. Foarte mulţi istorici ai literaturii
– dar nu numai – au abordat în ultimii ani problematica lecturii, a
instituţiilor (cum ar fi bibliotecile publice sau private) şi a formelor sale
succesive, deoarece analiza acestei practici poate să pună în lumină multe
aspecte “colaterale” controversate, care au fost mai mult sau mai puţin
orientate, “controlate” de către punerea în circulaţie a cărţilor, traduceri,
adnotări etc., toate având drept element comun curiozitatea stârnită de
lectură şi diseminată în categorii sociale tot mai largi.
În Antichitate cititul era apanajul aproape exclusiv al unor categorii
bine precizate, cum ar fi scribii egipteni, fiind legat, ca şi în alte epoci, de
arta scrisului: “Se poate presupune că în Regatul Nou scribul avea şi
funcţie de mediator sau interpret. În acea vreme, în Egipt se manifesta o
deschidere către civilizaţia siriană şi palestiniană care gravitase spre zona
mesopotamiană. În timpul lui Amenophis al III-lea şi Amenophis al IV-
lea (secolul al XIV-lea î. Hr.), la Tell el-Amarna existau nu doar
cunoscători ai celor mai importante limbi – babiloniana, hitita, hurita –,
dar şi scribi care ştiau să citească scrierea cuneiformă şi să înţeleagă mai
mult sau mai puţin bine limbajul diplomatic redat de aceasta.”
(Alessandro Roccati, în Omul egiptean). Numeroasele fenomene legate de
lectură, conectate cu aceasta (şi care vor genera un domeniu special de
preocupări) erau, prin urmate, lansate încă din această perioadă. La vechii

14
greci, importanţa lecturii era cu atât mai mare cu cât prestigiul social
acordat celor cu ştiinţă de carte se constituia într-un element decisiv.
Acest prestigiu depindea foarte mult de capacitatea de asumare şi
transmitere a unor reguli sau chiar coduri de lectură: “Literatura şi
tragedia presupun o activitate interpretativă care se concentrează pe o arie
restrânsă. Ambele depind de capacitatea de a opera în interiorul unui
sistem de convenţii, de a recunoaşte semne şi a le interpreta, de a le pune
în secvenţe corecte, “de a judeca prezentul călăuzindu-te după trecut”,
cum spune Iocasta despre Oedip (cu referire totodată la dibăcia lui în
dezlegarea ghicitorilor), în Oedip rege (916). În greacă, “a citi” înseamnă
“a recunoaşte”, anaghignoskein, iar pentru a indica punctul culminant al
tragediei Aristotel foloseşte şi el termenul “recunoaştere”, anagnorisis.”
(Charles Segal, în Omul grec). Cititul era văzut, prin urmare, la vechii
greci într-un mod extrem de rafinat, ca o activitate hermeneutică, de
asumare personală şi în acelaşi timp colectivă a semnificaţiilor. Această
tensiune personal/colectiv legată de actul lecturii nu a fost însă rezolvată
decât mult mai târziu.
Nu trebuie omise nici conotaţiile sacre ale lecturii, care erau strâns
conectate la conceptul de “carte sacră”. Lectura a avut inclusiv o
componentă mistică, de regăsit în Evul Mediu sau în secolele al XVI-lea
şi al XVII-lea. De asemenea, interiorizarea lecturii, lectura cu voce
scăzută erau fenomene intim legate de procesualităţile religioase. De
altfel, ceea ce s-a numit “lectura elitară” sau “lectura privată”, atât de
obişnuită astăzi, nu s-a generalizat decât după secolul al XVIII-lea.
Unul dintre cei mai importanţi istorici ai mentalităţilor care a studiat
formele succesive ale lecturii, în special în Franţa, a fost Roger Chartier,
cel care a introdus conceptul de apropriere, pentru a desemna modalităţile
autonome pe care le utilizau diverse categorii sociale în practicile lor de
lectură. Istoria mentalităţilor a fost în mod special interesată de modul în
care era întrebuinţată cartea, respectiv de felul în care era ea
citită/interpretată.
O dată cu multiplicarea masivă a exemplarelor, cu creşterea tirajelor,
începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, efectul de masificare
şi în acelaşi timp de dispersare (sectorializare) a tipologiilor lecturii a
crescut foarte mult. Un rol decisiv l-a avut, de pildă, “romanul-foileton”,
care contura diverse aşteptări şi regla până la urmă fantasmele colective.
Lectura devenea astfel un excepţional factor de compensare, imaginarul
literar începea să fie resimţit ca o valoare în sine.
Tot în perioada modernă apar şi elementele de “pragmatizare” a
lecturii, respectiv de specializare intensă, de “compartimentare” pe

15
domenii şi de triere a bibliografiilor. De alfel, bibliografia însăşi devine
un fel de instituţie, fapt confirmat de cercetările de istorie a mentalităţilor
aplicate domeniului. Înmulţirea explozivă a titlurilor trebuia să fie într-un
fel sau altul coroborată cu impunerea unor elemente de redistribuţie şi
control.
Tot de instituţia lecturii se leagă, într-un fel sau altul, şi cea a cenzurii,
care a cunoscut, la rândul ei, modalităţi de impunere dintre cele mai
diverse, de la cenzura clericală până la cea dictată de state sau instituţii.
Dreptul de a citi o anume carte a fost mult timp negociat în variante care
nu permiteau decât parţial participarea directă a cititorului prezumtiv.
Tot acest evantai de problematici legate de lectură şi de efectele ei au
transformat-o într-un fenomen extrem de complex, cu reverberaţii inclusiv
sociale, cu multiplicări ale categoriilor lectoriale şi cu o constantă creştere
a interesului propriu-zis faţă de mecanismele mai mult sau mai puţin
teoretice care reglau şi reglează actul citirii. Secolul al XX-lea a fost
exponenţial din această perspectivă, prin generarea unui număr imens de
ipoteze şi teorii asupra practicilor lecturii. Iar actul în sine a cunoscut şi el
o mare diversificare, incluzând, între altele, lectura pe suport electronic
sau lectura ca fenomen sincretic, multimedial.

B. Elemente de teorie a interpretării în postructuralism

Una dintre posibilităţile opririi proliferării arbitrare a sistemelor

interpretative este regândirea ontologiei hermeneuticii. În zona de lucru a
diferitelor discipline ale interpretării trebuie cât mai rapid regăsită o
“direcţionalitate predefinită” (Deleuze, Guattari). Interpretarea, teoriile
interpretării, actul în sine al problematizării literare vor trebui să-şi
regăsească prestigiul, dacă nu pierdut, oricum şifonat în ultimele decenii,
structuraliste şi poststructuraliste. Ceea nu înseamnă că, în acestă
perioadă, n-au existat criterii sau ancadramente teoretice. Dimpotrivă.
Însă ele au acţionat mult prea dispersat (situaţie discutată cu îngrijorare
chiar de către teoreticieni postmodernişti precum Vattimo), iar nevoia “re-
centrării” lor a devenit din ce în ce mai acută. (De remarcat faptul că
paradigmele succedente postmodernismului ar putea revalorifica termeni
şi concepte aparţinând unor paradigme anterioare, în speţă modernismului
– dar nu numai –, care n-ar mai avea însă – repet – aceleaşi semnificaţii,
exact în felul în care postmodernismul însuşi a resemantizat concepte
anterioare). Este cunoscută, de exemplu, aserţiunea lui Roland Barthes
conform căreia “orice ar face, scriitura devine teroristă.” Avertismentul de

16
aici desfide interpretarea ca act democratic prin excelenţă şi o
subordonează unei libido dominandi al cărei efect nu ar putea fi decât
resemnarea. De altfel, Toma Pavel, un excelent cunoscător al
“convertirilor” poststructuraliste şi mai ales al imposturilor acestor
“convertiri” nu-şi putea reprima un surâs când descria trecerea la “noua
etapă” a lui Barthes: “Subversiunea activă, temă comună marxiştilor
liberali şi heideggerienilor visători, apare astfel sublimată în operaţie
semiotică, iar destinul avangardei artistice este formulat în limbajul noii
avangarde intelectuale de la sfârşitul anilor ’60, cea care mai târziu va fi
desemnată drept “poststructuralistă” “ Acea “vidare a semnului”
proclamată de Barthes nu ar fi, aşadar, decât consecinţa, perfect haotizată,
“postructuralizată” a unei aventuri interpretative, bazate – într-adevăr – pe
“conversiuni epistemologice”, dar care mai degrabă a urmărit
permanentizarea unor “mode” decât orientarea spre exterior.
O perspectivă diferită, dacă nu total opusă presupune, într-un mod clar
mai avantajos, că perfectibilitatea, optimizarea operaţiilor implicate pot
să vizeze, în grade diferite, toate cele cinci criterii ale validităţii
interpretării identificate de Paul Cornea: relevanţa, pertinenţa, coerenţa,
istoricitatea, intertextualitatea. Este o evidenţă că nevoia recalibrării
(eventual unificării, acolo unde este cazul) conceptuale nu trebuie
confundată cu tendinţa “neoiluministă” a atemporalizării criteriilor:
“Hermenutica literară modernă nu se poate funda pe o metodologie
universală a interpretării, ci pe o logică circumstanţială a validităţii.”
Tocmai validitatea, cu arsenalul ei de precepte şi criterii, este cea care ar
… valida atât adaptarea la (con)text, cât şi admiterea posibilităţii înseşi a
interpretării/interpretărilor. Posibilitate pusă aproape la index din cauza
relaxării prea mari a criteriilor celor care recurg la ceea ce Umberto Eco
a numit “the business of interpretation”. Acelaşi teoretician aprecia: “I
have the impression that, in the course of the last decades, the rights of
the interpreters have been overstressed”. Răsturnarea raportului, a
echilibrului între “drepturile textului” şi “drepturile interpretului” – pentru
a utiliza sintagmele consacrate de Eco – în favoarea celor din urmă
corespunde unei mutaţii radicale, simetrice (dar nu chiar justificate) faţă
de pretenţia sistemelor interpretative structuraliste sau din proximiattea
structuralismului de a paria totul pe “drepturile textului”.
Căci a nega de-a dreptul interpretarea (aşa cum procedează aceste
teorii postmoderniste, contestatare la adresa oricărui “esenţialism
ontologic”, deşi utilizând presupoziţii ontologice) poate conduce la un
drastic impas. Un exemplu poate să nuanţeze acestă idee. Ce este altceva
“afacerea Sokal” decât o modalitate de a taxa incompetenţa interpretării,

17
acceptabilitatea fluxului ei incontinent, “erotic”, ceea ce înseamnă de fapt
anularea ei ? Autorul farsei intitulate Transgressing the Boundaries:
Toward a Transformative Hermeneutics of Quntum Gravity (Social Text,
1996) s-a folosit într-un mod foarte ingenios de acea tolerabilitate (al cărei
sinonim este aici “ignoranţă”) pentru a discredita “din interior” – reuşind,
adică, să publice în prestigioasa revistă “contrafacerea” care părea atât de
“reală” – o lipsă de normativitate epistemică dubioasă. Folosind câteva
nume ritualizate, combinând informaţiile, insistând mai ales pe noţiuni
dificile de fizică, dar deturnând cu intenţie orice posibilă conexiune
corectă, fie şi întâmplătoare, Alan Sokal a dat o lovitură de graţie
relativismului din teoriile literare (ceea ce ar putea ascunde şi un complex,
în ciuda demonstraţiei infailibile), după cum singur susţine în articolul în
care demistifică “parodia” (articol al cărui titlu nu e nici măcar el deprivat
de ironie !), A physicist experiments with cultural studies (Lingua franca,
1997): “Social Text’s acceptance of my article exemplifies the intellectual
arrogance of Theory – postmodernist literary (s. a.) theory, that is –
carried to its logical extreme.” Iată ce se întâmplă dacă acceptaţi orice
intepretare, pare să avertizeze şi chiar avertizează Sokal. O atenţionare
similară, într-o variantă mai detaşată, apare şi la Umberto Eco: “Cu toate
acestea, orice comunitate de interpreţi ai unui text dat (pentru a fi
comunitatea interpreţilor acelui text) trebuie să ajungă, într-un mod sau
altul, la un acord (chiar dacă nu definitiv şi failibil) referitor la tipul
obiectului (semiozic) de care se ocupă. Astfel, comunitatea, chiar dacă
foloseşte textul ca teren de joc pentru a concretiza semioza nelimitată, în
diferite situaţii, trebuie să admită că este necesar să întrerupă puţin “the
play of amusement”, şi o poate face numai datorită unei judecăţi în acord
cu aceasta (chiar dacă tranzitoriu). De fapt, simbolurile cresc, dar nu
rămân niciodată goale. Dacă am insistat mai ales asupra diferenţelor
dintre poziţia lui Pierce şi diferitele forme de derivă este pentru că mi s-a
întâmplat să observ, în multe dintre studiile recente, o tendinţă generală de
a echivala semioza nelimitată cu o lectură liberă în care voinţa
interpreţilor, pentru a folosi metoda lui Rorty, transformă textele până le
dă forma ce foloseşte scopurilor lor”. Multitudinea contextelor şi a
tipurilor de investigare critică a conflictului dintre “toleranţa” criticilor şi
“intoleranţa” textelor pe care le-a produs sugerează că şi pentru Umberto
Eco problema colmatării interpretărilor este una urgentă.
Obiectul literar (adică textele numite de Paul Cornea
“pseudoreferenţiale” sau “autoreferenţiale”, dar şi perioadele, segmentele
de creativitate ori, la limită, literaturi) trebuie “proiectat” într-un spaţiu
virtual, mental (n-dimensional), în aşa fel încât să poţi alege oricând

18
modalitatea de atac euristic favorabilă, dimensiunea care îţi convine cel
mai mult sau care te interesează la un moment dat (profitînd de avantajul
de a le avea pe celelalte în rezervă şi de a putea recurge oricând la ele).
Succesivitatea abordărilor ar putea, aşadar, salva rezerva imaginară,
plurală, deschisă a interpretării, ar putea depăşi handicapul
unidirecţionalităţii, fără a aboli Grund-ul ontologic. De asemenea, o
interpretare n-ar mai fi considerată caducă, depăşită, ci ar fi păstrată într-
un soi de “listă de aşteptare”, care ar garanta echipotenţialitatea, în ciuda
faptului că ar putea fi “dedusă” din altele, fără ca prin asta să presupunem
automat progresul. O asemenea “utopie” a fost configurată ( numai
ficţional ?) într-un roman de David Lodge: “Cu câţiva ani înainte îşi
stabilise, cu debordant entuziasm, un proiect critic ambiţios: o serie de
comentarii despre Jane Austen care să cuprindă întreaga ei operă, roman
după roman, spunând absolut tot ce se putea afirma despre fiecare în
parte. Ideea era să întreprindă comentarii exhaustive, examinând
romanele din toate unghiurile posibile, istoric, biografic, retoric, mitic,
freudian, jungian, existenţialist, marxist, structuralist, alegoric-creştin,
etic, exponenţial, lingvistic, fenomenologic, arhetipal şi aşa mai departe;
în aşa fel încât, după redactarea fiecărui comentariu, să nu mai rămână
absolut nimic (s. a.) de spus despre romanul în chestiune.” Dincolo de
amuzamentul pe care-l provoacă un asemenea procedeu, rămâne în
picioare ipoteza referitoare la permutabilitatea indefinită a
amplasamentelor interpretării. De altfel, comentariul la fel de încărcat de
sarcasm care urmează acelei dispoziţii multi-exegetice include şi el
posibilitatea (tot atât de “utopică” !) a epuizării: “Scopul acestui exerciţiu
– după cum se văzuse deseori obligat să explice, cu toată răbdarea de care
era capabil – nu era să dea altora posibilitatea de a înţelege mai bine şi de
a citi cu delicii sporite romanele lui Jane Austen , încă şi mai puţin de a o
proslăvi pe romancieră, ci, mai degrabă, de a face să înceteze definitiv
producţia de spanac pe această temă. Comentariile urmau să se adreseze
nu cititorului de rând, ci specialistului care, căutând numele lui Zapp la
bibliografie, avea să constate că volumul, articolul sau disertaţia pe care le
proiectase fuseseră deja anticipate şi, mai mult ca sigur, invalidate. După
Zapp, restul trebuia să fie tăcere … Această perspectivă îi producea o
satisfacţie profundă. În momentele sale faustice visa că, după ce o va
aranja pe Jane Austen, va proceda la fel cu toţi romancierii englezi
importanţi, apoi cu poeţii şi dramaturgii, poate folosind computere şi
echipe de studenţi postuniversitari cu pregătire adecvată, reducând
inexorabil sfera literaturii engleze la care se mai puteau face glosse,
vârând spaima în întreaga industrie academică, făcându-i de prisos pe zeci

19
de colegi: publicaţiile academice îşi vor trage obloanele, cele mai celebre
catedre de engleză vor fi abandonate, ca oraşele-stafii din Vestul Sălbatic
…” Acest spumos fragment este construit pe osatura unei hiperbole
acutizate, conţinând nu numai o descriere a pericolelor criticii scăpate de
sub control, dar şi un “software” mental ale cărui ultime consecinţe
constau (ca la Eugen Ionescu în Nu !) în relevarea precarităţii ontologice,
de pe versantul ei “pragmatic”, a Literaturii. Ceea ce putem lua în serios
de aici este faptul că emulaţia interpretărilor nu ar mai viza subiecţi
diferiţi, ci unul singur. (Ceea ce, evident, nu înseamnă “eliminarea”
celorlalţi, ci – eventual – cooptarea lor în aceeaşi strategie). Suportul ar fi
chiar “unitatea” subiectului, care - oricât de “plural-lacanian” ar fi – se
poate “centra” mult mai uşor. El s-ar pune însă deliberat în situaţia
celorlaţi. Multiplicarea (rotaţia) situaţiilor hermenutice la care recurge
acest interpret “model” ar confirma/stabili patterns ale
lecturii/interpretării. În momentul în care pot fi depistate izotopii
epistemice înseamnă că s-a depăşit atât handicapul proliferării aleatorii,
cât şi cel al parţialităţii punctului de vedere, uneori conţinut în mod
pervers de strategia textuală, ceea ce evidenţiază rolul “parţial” al
Cititorului Model.

C. O regândire a teoriei interpretării în cultura română: Paul Cornea

Teoria interpretării este o (sub)disciplină – dominată, la nivelul

reglajului identitar, de o puternică tendinţă de autonomizare în ultimele
două-trei decenii, dar care, de fapt, evoluează pe orbitele celor mai diverse
cooperări –, care îşi poate extrage substanţa din toate zonele activităţii
umane, întrucât mecanisme de tipul înţelegerii, comprehensiunii,
interpretării, „punerii în pagină”, verificării retroactive, prospectării
mentale etc. intervin practic peste tot, în proporţii şi cu rezultate, evident,
de o enormă diversitate. În principiu, o interpretare se activează atunci
când fluxul unei anume „reconturări” (succedente unei înţelegeri de primă
instanţă) a realului, indiferent de treapta lui ontologică, de textura sau
anvergura lui, „acceptă” să se lase dirijat de funcţiile cognitive superioare
singure sau în combinaţie cu diverse pulsiuni ale unui subiect uman,
coroborează această tendinţă cu date deja stocate (Background-ul!) şi
propune o renovare a stării de lucruri respective şi, implicit, a deja-
ştiutului, cu posibilitatea – ulterioară – pe care o are subiectul de a folosi
aceste recalibrări în interes propriu sau de a le face cunoscute şi altora.
Traseul prezentării şi interpretării acestei complexe discipline,

20
ultrarezumat în rândurile de mai sus, propus de Paul Cornea în
Interpretare şi raţionalitate (Polirom, 2006, 600 p.) este, în primul rând,
unul extrem de clar, uşor didactic, cu borne epistemice bifate elegant, cu
lungi popasuri atunci când e nevoie, cu o „umplere” impecabilă
argumentativ, critic şi situativ a fiecărei alveole a extrem de densei
ţesături discursive. Este vorba despre un vast excurs metainterpretativ,
care – pe de o parte – ne învaţă să citim şi să interogăm diverse teorii şi
microteorii şi – pe de alta – articulează o altă teorie, „unificată”, pornind
de la prezentarea, critica directă ori indirectă şi cooptarea în noul registru
a secvenţelor, versiunilor ameliorate (trecute prin filtrul confruntării cu
ipoteza centrală a cărţii) ale acestor teorii sau ale teoriilor însele, în
întregul lor. Domină, totuşi, dimensiunea validantă, deoarece, oricâte
observaţii (atât interpretarea, cât şi teoria interpretării fiind, prin natura
lor, activităţi foarte critice) ar fi făcute diverselor idei şi ipoteze citate,
acestea sunt evocate tocmai pentru a deveni componente sine qua non ale
noii (meta)teorii. Întregul demers, de factură intermetodologică şi
interdisciplinară, este orientat de evaluarea şanselor raţionalităţii de a-şi
impune regulile şi conduitele în oceanul proteiform al interpretărilor de
cele mai diverse tipuri (de la interpretarea unui clipit de ochi până la
interpretarea celor mai dificile texte filosofice) şi traversat de obligaţia
resimţită cu acuitate şi clamată în mai multe locuri a avertizării asupra
exceselor care se manifestă în perimetrul interpretării, fie ele
raţionalizante (mecanizante) ori iraţionale: absurde, fantasmagorice,
delirante, totalmente ilogice (de ex., p. 565). Dar cea mai mare mare
provocare a cărţii este aceea de „concilia” (în sensul analitic al
termenului) tendinţele raţionale cu cele iraţionale, de a specula şi, pe cât
posibil, a identifica „acea combinaţie imprevizibilă de raţional şi iraţional
ce e proprie gîndirii creatoare” (p. 214), de a depista nu o iluzorie „a treia
cale”, ci formele efective ale colaborării: „Pe de altă parte însă, a fi
raţional înseamnă, de asemenea, a admite complementaritatea şi
coabitarea mythos-ului şi logos-ului; a atribui ştiinţei norme de
acceptabilitate, nu norme de adevăr; a nu confunda „raţionalizarea”, care
este calculatoare, algoritmică, instrumentală, cu „raţionalitatea”, care este
argumentativă, comunicaţională, euristică; a recunoaşte imposibilitatea de
a da o descriere logic-raţională satisfăcătoare a realităţii; a conştientiza
faptul că lumea în care trăim nu ne permite să scoatem din joc
subiectivitatea, aleatoriul, haosul, contradicţia, ambiguitatea...” (p. 565).
În mod normal (care subînţelege o consolidare rezonabilă, dar niciodată
„definitivă” a şanselor de reuşită), prin punerea la lucru şi, în unele cazuri,
chiar „dominarea” înţelegerii, interpretarea îşi construieşte anumite

21
premise, pe care – pe parcurs – le poate confirma sau infirma, le poate
„colora” subiectiv sau prea obedient, uneori cu riscuri grave: „În toate
aceste cazuri, interpretarea se subordonează credinţelor: în locul unui
examen exigent al datelor obiective ale situaţiei, care să ducă la o soluţie
raţională, interpretarea nu face decât să justifice o poziţie preconcepută.
Verdictul e pronunţat înaintea judecăţii. La mijloc este violarea condiţiei
înseşi de funcţionare a raţiunii: libertatea de a opta, fără constrângere,
pentru argumentul cel mai bun.” (p. 337). Dar propria cunoaştere se poate
angrena şi în alte structuri comprehensive, utile, vitale, coerente, prin
recursul la diverse forme de etapizări şi dozaje, căci – mai ales în cazul
interpretărilor complexe – subiectul recurge la un lot consistent de
presupoziţii, dar – pe de altă parte – are şi tendinţa de a se „smulge” din
imperiul acestora: „În ultimă instanţă însă, talentul şi înţelepciunea
cercetătorului rămân hotărâtoare: el singur poate decide ce este relevant
din vraful de materiale rezultat din explorarea unei arhive, ce aparţine
contingenţei şi ce anume necesităţii, care este modalitatea cea mai
plauzibilă de a ordona faptele sub semnul unei ipoteze, transformând
astfel învălmăşeala confuză a datelor într-un scenariu.” (p. 536).
Validările şi invalidările, asertările subiective şi cele obiective,
confruntarea şi, la rigoare, retragerea lor, confirmările şi infirmările
ipotezelor „de parcurs”, du-te-vino-ul voios între certitudinea momentană
şi „formatarea” ei, popperienele „verificări” şi feyerabendienele
structurări ale „haosului” (p. 162) fac parte, toate, din regula jocului.
Primele opt capitole elucidează chestiuni de ordin general, privitoare la
înţelegere (disociată în înţelegere „ca sesizare” şi „ca acord” – „înţeleg”
ceva şi „mă înţeleg” cu cineva), văzută ca factor prim şi interpretarea ca
„joc secund”, propunând, în sprijinul unei vaste înţelegeri contextuale a
interpretării, o investigaţie istorică a disputelor raţional/iraţional în
practica interpretativă, una din concluziile cele mai incitante fiind aceea
că raţionalitatea, în componentele ei „avansate”, a ştiut să-şi flexibilizeze
strategiile şi chiar să interiorizeze scheme aperceptive atribuibile iniţial în
exclusivitate iraţionalului. Sunt urmărite genurile interpretării (traducerea,
explicarea, conjectura, descifrarea), dar este foarte atent desenat şi felul în
care raţionalitatea se reinventează, îşi descoperă – cu fiecare punere în
criză mai serioasă – resurse pe care, poate, nu le bănuiam şi care se
activează ca răspunsuri diferenţiatoare la agresiunile, de asemenea,
plurivoce: „Chiar şi în cazurile în care nu sunt aduse în prim-plan tendinţe
gnostice sau iraţionaliste, se semnalează actualmente multiple tentative de
a pune la îndoială resursele raţionalităţii ori de a reduce prerogativele
conştiinţei în autodeterminarea indivizilor şi a colectivităţilor.” (p. 256).

22
Nu sunt uitate nici rolurile precomprehensiunii şi al fundamentului
prereflexiv în „prestructurarea”, „preorientarea” oricărei interpretări.
În materie literară, e de precizat că teoria interpretării este o
componentă esenţială a oricărui sistem conceptual cât de cât articulat, care
îşi propune să descrie fenomenul literar sau numai o paradigmă sau o altă
versiune „locală” a acestuia. Chiar dacă nu apare „în faţă”, este puternic
implicată în mai toate articulaţiile sistemului respectiv, fie şi numai pentru
că felul specific în care este văzută literatura în astfel de constructe
teorezice presupune un anume impact interpretativ. Dar valenţele
interpretării se manifestă la toate palierele studierii literaturii, nu numai la
cel teoretic. Critica literară, de pildă (v. pp. 467-477), este o formă
(subtilă) de „negociere”, pe care subiectul enunţător, în funcţie de
competenţă şi de o cunoaştere contextuală, de preferat multiplă,
construieşte un scenariu, pornind de la datele „empirice” (textul, textele).
E, în fond, o formă „conversaţională” (cu amendamentul că „celălalt” nu
poate da o replică imediată), pentru că – pe parcursul lecturii – se vede
confirmată sau infirmată în anumite presupoziţii. (Dimensiunea
deontologică se activează atunci când apar contradicţii între confirmările
sau infirmările respective şi „înscrierea” lor în scenariu). Conflicte pot să
intervină în momentul în care scrisul este „dirijat” excesiv (el este oricum
dirijat), ajungându-se la discursuri tautologice, autiste sau total irelevante
în orice context. E de preferat ca această activitate să pună în valoare nu
un motiv de „acord” (Gadamer) cu textul, ci o reţea de motive.
Partea secundă a cărţii (ultimele cinci capitole) urmăreşte funcţionarea
propriu-zisă a unui act interpretativ, factorii de anturaj (benefici sau
inhibanţi), condiţionările, constrângerile, libertăţile şi limitele acestuia.
Este de la sine înţeles că „temporizarea” interpretării (unui fapt, unui
eveniment, unui text etc.) nu înseamnă deloc ezitare şi cu atât mai puţin
abandon (pînă la un „punct”, cel descris la pp. 447-448), ci deliberare,
expectaţie fertilă, „vizionare” a ipotezelor, derulare a intuiţiei. Nu-i mai
puţin adevărat că pot fi şi interpretări „fulgerătoare”, intuitive,
hiperabductive, care descoperă spasmodic un principiu de funcţionare al
unor elemente total disparate sau reuneşte sub aceeaşi „regulă” fenomene
de un eteroclitism (care părea) insaţiabil. Şi totuşi, cumpătarea este o
componentă esenţială a oricărei interpretări care contează (chiar şi a celor
numite de Culler „extreme” şi care – recunosc! – sunt preferate mele, v. şi
p. 438), căci nicio astfel de interpretare nu are un singur tempo, nu se
poate mulţumi cu simplul „extaz” al descoperirii, ci se vede, mai mult sau
mai puţin, obligată să o „tematizeze”, să o dezvolte, să o pună la lucru, să
o contextueze. În cele mai multe cazuri, interpretarea este o activitate „de

23
anduranţă”, de tatonare şi supraveghere a obiectului, poate chiar de
„hăituire” a lui. Fără îndoială că dificultatea unei interpretări depinde, în
bună măsură, de dificultatea „apriorică” a obiectului, dar pot interveni şi
dificultăţi de parcurs sau piedici neprezumate, care ţin de o anumită
incompetenţă „autoplafonatorie”, de abandonul în braţele
incomprehensiunii (pp. 549-554), din diverse motive, a celui care îşi
asumă interpretarea sau, pur şi simplu, de o limită intrinsecă obiectului
sau subiectului, în condiţiile în care e de presupus că o densitate
informaţională sporită poate acţiona, în genere, inhibitiv: „Problema este
de a şti, pe de o parte, dacă interpretarea, ca expresie a raţionalităţii, poate
acţiona în orice situaţie şi pe orice teren; pe de altă parte, dacă procedurile
ei satisfac din punct de vedere metodologic (altfel spus, care sunt piedicile
pe care le întâmpină şi în ce măsură îi frânează activitatea).” (p. 492). Nu
mai vorbesc de situaţiile (interpretarea textelor literare, în speţă, dar nu
numai) în care o anumită „suspendare” (v. p. 448) este inevitabilă, nu
numai strict convenabilă, dat fiind că „în principiu, orice text inepuizabil,
de aceea nicio interpretare nu face cu neputinţă ivirea alteia asupra
aceluiaşi obiect.” (p. 447). Asta înseamnă şi că nicio interpretare nu e
nonperfectibilă, fară ca, evident, ulterioritatea să garanteze
perfectibilitatea.
Interpretare şi raţionalitate este o carte fundamentală, deoarece, între
altele, încetul cu încetul, lectura se transformă ea însăşi într-un
background elastic (îmbogăţind, printr-un fel de conştientizare a
reflexelor culturale, „clasicul”, searleanul Background al oricărui cititor
potenţial), predispunând la analiticităţi fine şi la comparaţii, interne şi
externe, între ceea ştiai deja şi ceea ce ţi se oferă din „exterior” spre
ruminare epistemică şi afectivă.

Bibliografie

Buzera, Ion - Reinventarea lecturii, Ed. Aius, pp. 27-37

Cornea, Paul - Introducere în teoria lecturii, Editura Polirom, 1998, pp.
202-217
Jauss, Hans Robert - Experienţă estetică şi hermenutică literară, Editura
Univers, 1983, pp. 46-70

24
Evaluare:

a) Care sunt posibilităţile actuale de redefinire a lecturii/interpretării ?

b) Încercaţi să stabiliţi criterii cât mai pertinente ale validităţii interpretării
(pornind de la Introducere în teoria lecturii de Paul Cornea). Identificaţi
posibilităţi concrete de aplicare a lor.
c) Imaginaţi o scurtă istorie a gândirii critico-teoretice în secolul al XX-
lea, din perspectiva teoriilor interpretării.

Bibliografie generală

25
Aristotel, Poetica, studiu introductiv, traducere şi comentarii de D. M.
Pippidi, ediţia a III-a, Editura IRI, 1998.
Bahtin, Mihail, Probleme de literatură şi estetică, Editura Univers, 1982.
Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze româneşti şi
străine, Editura Minerva, 1976.
Barilli, Renato, Poetică şi retorică, Editura Univers, 1975.
G. Călinescu, Universul poeziei, Minerva, 1971.
G. Călinescu, Pagini de estetică, Editura Albatros, 1990.
Ce este literatura ? Şcoala formală rusă, Univers, 1983.
Ciorănescu, Alexandru, Barocul sau descoperirea dramei, Editura Dacia,
1978.
Compagnon, Antoine, Le démon de la théorie, Editions du Seuil, 1998
Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Minerva, 1988 (ed. a II-a,
Editura Polirom, 1998).
Curtius, Ernst Robert, Literatura europeană şi Evul mediu latin, Univers,
1970.
Duda, Gabriela, Introducere în teoria literaturii, Editura
ALL, 1998.
Hugo, Friedrich, Structura liricii moderne. De la mijlocul secolului al 19-
lea până la mijlocul secolului al 20-lea, Univers, 1979.
Genette, Gérard, Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, Univers,
1994.
Marino, Adrian, Hermeneutica ideii de literatură, Editura Dacia, 1987.
Marino, Adrian, Biografia ideii de literatură, vol. 1-6, Editura Dacia,
1991-2000
Moraru, Cristian, Poetica reflectării, Univers, 1990.
Ricoeur, Paul, Metafora vie, Univers, 1984.
Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, Univers, 1973.
Wellek, René şi Warren, Austin, Teoria literaturii, Univers, 1968.
Wellek, René, Conceptele criticii, Univers, 1970.

26
27