Unitatea de învăţare II.

Statutul teoretic al istoriei literare

Obiective:
- Clarificarea raporturilor critică-istorie-teorie literară;
- Evidenţierea statutului teoretic actual al istoriei literare;
- Dimensiunile teoretice ale unor istorii ale literaturii române.

Timp alocat: 6 ore

Cea mai mare dificultate actuală a unei istorii literare este să se plieze (termen-
cheie la Valéry, dar şi la Foucault, Deleuze etc.) pe opere literare a căror
variabilitate multiplă e imposibil de controlat – căci toate, dacă sunt cu adevărat
„istoricizabile”, adică pretabile la captarea într-o istorie oarecare, conţin suficiente
componente impredictibile, la care s-au referit şi pe marginea cărora au glosat cei
mai lucizi critici moderni şi postmoderni –, ceea ce nu poate conduce decât la
punerea în dubiu, dacă nu direct la răsturnarea oricărui sistem de prejudecăţi.
Indiferent cum va proceda, un istoric literar le va reduce la un numitor comun
oarecare, deci le va mutila. Cu cât simplifică mai mult, cu atât va greşi mai mult.
Istoricul literar întruchipează un mic laborator mental, în care „prestează”, cinic
sau naiv sau inconştient, după caz. Dacă nu are conştiinţa operaţiei la care va
recurge, va transforma totul într-un măcel grotesc şi inutil. Dacă îşi va asuma din
start infirmitatea, dacă va şti că nu va putea niciodată „vindeca” pe deplin
pacientul, dar măcar nu îl va ucide pe masa de operaţie, va putea fi un bun chirurg:
unul căruia nu îi lipsesc decât un ochi, o mână şi un picior. Va face treabă bună,
cea mai bună posibilă, în condiţiile amintite.
Oricum, nu poţi medita convenabil pe tema istoriei literare dacă nu încerci
măcar să scrii una, să o „practici”, să o aproprii, în măsura disponibilităţilor,
indiferent de format, epocă vizată sau topic urmărit. Probabil că prima şi cea mai
importantă zonă a regândirii statutului istoriei literare este cea referitoare la
ancadramentul metodologic. Reinvenţia de sine în această zonă e vitală.
Posibilitatea unei renovatio methodologica în istoria literară este, de altfel, atestată
chiar de multitudinea de versiuni existente pe piaţă şi care se manifestă destul de
haotic. Orice paradigmă interpretativă ar trebui să fie o sită, căci, dacă nu reuşeşti
(pe parcurs ori la final) să gândeşti cu totul altfel literatura – sau măcar în termenii
unei alterităţi metodologice sistemice –, nu are rost să scrii istorie literară.
Practic, într-o istorie literară contemporană, primordială tinde să devină calitatea
interpretărilor, forţa lor de argumentaţie (şi, într-un plan ceva mai îndepărtat; de
seducţie), extensia şi densitatea lor. Răceala calmă (şi uneori empatică) a detaşării,
depăşirea (când e cazul) a penibilelor scorii interpersonale, erudiţia recuperării şi
creării contextelor, dar niciodată în aşa fel încât contextul să prevaleze asupra
textului, mobilitatea aprehendării textului literar în sine, nonexclusivismul
metodologic, astea ar cam trebui să fie criteriile de lucru şi de aprecire.
Întrucât, în modelul pe care îl construiesc, referinţa primă este Istoria... lui G.
Călinescu, toate celelalte nefiind decât sateliţi, aflaţi pe orbite mai apropiate sau
mai depărtate, mă voi referi, în continuare, la problemele teoretice pe care această
istorie le-a iniţializat. Cursul intitulat Tehnica criticii şi a istoriei literare (1938)
este un concentrat ideatic şi de sugestii procedurale, valabil – în funcţie de
acceptarea activării memoriei generice a disciplinei – şi astăzi.
În primul rând, Călinescu pune foarte clar problema raportului critică
literară/istorie literară: „Aşadar, putem încă de la început afirma, sub rezerva
demonstraţiei ulterioare, că istoria literară este forma cea mai largă de critică,
critica estetică propriu-zisă fiind numai o preparaţiune a explicării în perspectiva
cronologică.” A mai discuta pe seama acestei evidenţe e pură pierdere de vreme.
Iată o altă aserţiune foarte clară, care va traversa, în forme similare, şi noua critică,
pe autori de felul lui Barthes, Starobinski şi chiar pe anumiţi postructuralişti:
„Încheierea este: rostul istoriei literare nu e de a cerceta obiectiv problemele
impuse din afara spiritului nostru, ci de a crea puncte de vedere din care să iasă
structuri acceptabile.” (s. a., n. m., IB). Ar fi o prostie să spunem că G. Călinescu
în anunţă, îi premerge etc. pe toţi aceşti autori. Pur şi simplu, e vorba de analogii
de gândire, care conduc, fără îndoială, sub pana unor autori autentic-puternici, la
rezultate foarte diferite. Orice mare critic (şi istoric literar) îşi construieşte un set
de instrumente şi metainstrumente, care nu poate fi radical diferit de al celorlaţi
care contează. E vorba de instinctul combinatoric şi de ingenium-ul creator în acest
domeniu. Faorte multe puncte de vedere expuse cu atâta rigoare şi densitate
argumentativă de Jean Starobinski în Vălul Poppeei şi Literatura – textul şi
interpretul sunt ... călinesciene, fără ca autorul genevez să fie în vreun fel
călinescian. (Şi nici invers: e vorba de două personalităţi excepţional decupate,
care au gândit, de multe ori, în acelaşi plan) Barthes e interpretabil astăzi din
enorm de multe puncte de vedere, pentru că opera lui a co-respuns foarte multor
aşteptări. Culmea e că G. Călinescu răspunde avant la lettre până şi promotorilor
studiilor culturale, fiind mult mai apropiat de poziţia pe care o va avea Virgil
Nemoianu, de exemplu, care, în siajul lui Wellek, insistă asupra nonnegocierii via
ideologic a esteticului, orice altă negociere fiind, evident, posibilă: „Se crede
anume că există un spirit al vremii care înrâureşte pe artist şi că studiind acest spirit
în operele mediocre vom ajunge să înţelegem operele de creaţie. Se confundă deci
istoria spiritului public cu istoria operelor de artă ca rezultate ale efortului artistic.
Dar, în fond, există oare un romantism al vieţii publice şi al literaturii mărunte din
care s-ar fi inspirat marii romantici? Fără prejudecăţi ne vom încredinţa că nu
există. Romantismul este o atitudine exclusiv a marilor romantici, care apoi fireşte
s-a generalizat prin imitaţie. Putem să studiem oricât poezia mediocră şi spiritul
public din România până la 1871. Nu vom găsi nici urmă de eminescianism.
Eminescianismul este un produs al lui Eminescu.” După cum se vede, Călinescu
rămâne, totuşi, într-un plan „ideal”, diferit, fără îndoială, de cel crocean, dar
oarecum dezinteresat de textura epocilor. Din fericire, rezultatul concret (adică
Istoria... din 1941) e mai reuşit decât „simpla” proiecţie teoretică. Marii critici
literari intuiesc ce urmează după ei, dar nu au cum să cunoască în amănunţime.
Iată, de exemplu, intuiţia, oricât de vagă, a esteticii receptării: „Când o operă mare
apare, probleme numeroase şi neprevăzute se iscă în jurul ei, aşa cum se nasc în
jurul oricărui fenomen.” Călinescu are darul de a limpezi lucrurile, recurgând la un
număr limitat de referinţe, toate de cea mai bună calitate. El a gândit istoria literară
într-o paradigmă forte, prima dintre cele trei mari posibile: clasică, modernă şi
postmodernă. A gândit foarte clar şi riguros tot ce avea de făcut. Noi nu avem o
mare istorie a literaturii române de factură modernă (cel mult o încercare a trioului
Vianu-Streinu-Cioculescu), deşi au fost publicate cărţi de istorie literară foarte
bune (scrise de Paul Cornea, Florin Manolescu, Ioana Em. Petrescu, Sorin
Alexandrescu şi Mihai Zamfir, în primul plan). De asemenea, nu avem o mare
istorie literară şi, cu atât mai puţin, o istorie a literaturii de factură postmodernă,
deşi au fost publicate cărţi serioase şi în această serie, în primul rând de Ion
Bogdan Lefter, Ştefan Borbély şi Adrian Oţoiu. Din punctul de vedere strict al
reprezentării la vârf, paradigma clasică domină net istoriografia noastră literară.
O altă punere la punct impecabilă este următoarea: „Dar dacă un istoric literar
trebuie să fie mai întâi un critic, ce este un critic? Poate învăţa cineva să fie critic?
Răspunsul este nu. Critica este o vocaţiune aşa cum sunt poezia, romanul şi
celelalte arte. Nu poţi fi critic numai cu voinţă şi deci istoria literară în
fundamentul ei nu este o ştiinţă. Croce însuşi acceptă acest punct de vedere.” E clar
că teoreticianul român depăşeşte cu mult nivelul Croce, pe care îl integrează într-
un alt sistem de reflecţie. Călinescu vorbea explicit despre indisociablitatea critică/
istorie literară. De fapt, sunt mai mulţi factori care se intercondiţionează, în afara
cărora este imposibilă exercitarea „vocaţiunii” critice: „Literatura aduce fenomene
complexe, în structura cărora intră idei filozofice, ştiinţifice, artistice, în sfârşit tot
ce aparţine culturii. Cum ar fi cu putinţă să studiezi pe Maiorescu fără pregătire
filozofică? Ce preţuire poate da cineva asupra lui Odobescu dacă nu are suficiente
îndrumări în arheologie, în istoria artelor şi mai ales dacă n-are o educaţiune
artistică asemănătoare? Lipsa de cultură face pe criticul şi istoricul literar să
alunece pe deasupra problemelor esenţiale pe care le pune o operă, ori să le
privească cu ostilitate.” Deşi se pot scrie şi istorii ale lor, cititorii obişnuiţi (şi nici
măcar cei medii) nu au ce căuta într-o istorie literară, care are, esenţialmente, rolul
de a cartografia, în funcţie de anumite premise metodologice asumate, un teritoriu
literar anume. Acesta a fost, fără îndoială, influenţat şi va fi în continuare de felul
în care a fost receptat, dar nicio receptare din lume nu îl va putea, de exemplu,
desfiinţa şi, cu atât mai puţin, înfiinţa. Receptarea literară se află în exterioritatea
relativă a textului. Şi asta nu numai pentru că, statistic vorbind, contribuţia
cititorilor „istorici” la interpretarea literaturii e neglijabilă, ci pentru că, în acest
mod, se introduc bruiaje inoportune. Prin urmare, rolul lor, din punctul de vedere al
unei cronologii literare interne, ca să zicem aşa, tinde să devină foarte limitat E
nevoie de o plajă vastă a raportabilităţii fenomenelor literare, de un teren de joc
amplu, confortabil, sistematizabil, la care, dacă nu sunt profesionişti, nu pot
accede: „În afară de cultură filozofică îi mai trebuie criticului şi istoricului literar o
vastă şi foarte sistematică cunoaştere a literaturilor universale. Specializarea într-o
singură literatură este greşită, fiindcă substanţial nu există mai multe literaturi, ci
numai aspecte naţionale ale aceluiaşi spirit cosmic. Istoricul nu trebuie să
pornească dinăuntru în afară, ci dinafară înăuntru. În orice caz, conştiinţa literară
bogată dă criticului repede noţiunea exactă a momentului pe care îl studiază şi-l
fereşte să facă descoperiri false.” O consecinţă imediată este aceea că orice critic
literar român care se respectă are obligaţia profesională să regândească istoria
acestei literaturi. Astfel, întrucât e complet inutil să utilizezi date, informaţii,
interpretări deja „jucate”, deja cunoscute, marele pariu (şi, evident, marele risc) va
fi acela de a resintetiza materia după un set de instrumente (documentare,
interpretative, configurative) aduse la zi.
Iar istoricul literar român, ca să venim la el, nu mai are nevoie, în principiu şi
dacă vrea, de niciun scenariu teleologic de care să se lase fascinat. El poate privi
relaxat materia adunată în urmă şi poate profita (de-a dreptul epistemologic) de
experienţa câtorva minţi strălucite care au conferit, până acum, demnitate
disciplinei: E. Lovinescu, G. Călinescu, Ion Negoiţescu, Paul Cornea, Mihai
Zamfir. (Şi a altora). De asemenea, dacă poate, acelaşi istoric literar are toate
condiţiile create pentru a nu mai fi idiosincratic.
Din Agendele lui Lovinescu şi din presa literară a vremii (printre altele,
neconcesivul, dar numai parţial întemeiatul articol al lui Şerban Cioculescu din
Revista română, amendat foarte bine, în punctele lui vulnerabile, chiar de
Călinescu în corespondenţa cu Al. Rosetti) este cunoscut faptul că Istoria
literaturii române moderne (1944) a trio-ului Cioculescu-Vianu-Streinu a fost, în
primă şi, practic, ultimă intenţie, o replică dată Istoriei... călinesciene.
În Introducere, Tudor Vianu insista pe ideea unei „noi lecturi atente”, întrucât
„istoria unei literaturi este o funcţiune continuă”, idee excelentă, care a irigat tacit
multe dintre metodele critice moderne şi postmoderne. Cei trei autori introduceau
un punct de vedere mai relaxat, mai centrat pe dimensiunea estetică decât cel
călinescian. Avem de-a face cu trei profesionişti ai istoriei literare şi, prin urmare,
cu un bun manual al domeniului. Meritul cel mai important al acestei istorii este
cel al focalizării pe un concept modern al literaturii, din perspectiva căruia sunt
citite operele literare, iar separarea hotărâtă a literarităţii de rest este o certitudine.
Anumite confuzii (romantism/modernism, o schemă mult prea remanent-
baudelairiană) nu pot fi, totuşi, evitate, iar Vladimir Streinu aproape că le va
recunoaşte ca pe un fel de fatalitate.
Capitolul despre romantism (intitulat neconcludent Începuturile literaturii
artistice) e redactat de Şerban Cioculescu. Acesta practică un stil istoriografic
elegant şi precis, bine documentat, fără strălucire. G. Călinescu nu e deloc citat.
Angoasa influenţei e atât de puternică, încât predecesorul trebuie relegat în zona
inomabilului. Totul e corect, transparent, dar lipsesc ipotezele critice de anvergură,
ideile apte să smulgă materia descrisă din simpla operaţie a unei parcurgeri oneste,
ruminative, fără orizont. Cioculescu are instinct critic, vede foarte bine lucrurile în
desfăşurarea lor şi vizualizează fără tremur contururile operei fiecărui autor
parcurs, dar parcă se teme de ceea ce crede că ar putea degenera în exageraţiune: se
pliază inteligent pe tematica dominantă, dar nu poate scoate efecte interpretative
majore. Un anumit flegmatism galic este surclasat în paginile despre Bălcescu şi
Alecsandri, cărora nu ai ce să le reproşezi. Autorii „clari” îl atrag cel mai mult şi
aproape că se simte un început de voluptate hermeneutică, de încredere sporită în
posibilităţile pe care le are. Cei mai dificili, dintr-o perspectivă sau alta, îi stârnesc
cel puţin un început de iritare. Siguranţa tonului, pe care mizează intens, ca o
replică – şi aceasta ! – dată siguranţei verdictelor călinesciene, îi joacă şi feste, ca
atunci când afirmă: „Roman de urziri tenebroase şi infernale maşinaţiuni, Ciocoii
vechi şi noi nu are nicio valoare estetică, dar documentarul social îl reabilitează...”,
confundând evidenta naivitate a naratorului cu impasul literar generic. Ciocoii
vechi şi noi sunt, dimpotrivă, interesanţi ca pistă multiplă de încercare a literarităţii,
narativităţii, ciocnirilor de poetică şi de interese epice. Lui Odobescu i se acordă
prea puţin spaţiu, pe considerentul, prababil, al acelui puritanism estetic ale cărui
limite se văd foarte bine în astfel de situaţii. Concepţia despre literatură, în general,
a lui Cioculescu e prea „mimetică”, în sens aristotelic: „În schimb, piesa [Răzvan
şi Vidra, n. m., IB] e solid construită, iar personajele sunt caracterizate în acţiune;
autorul manifestă libertate deplină faţă de adevărul istoric, compunând obscurului
voievod o personalitate nouă, inventând figuri şi evenimente, după modul
romantic, al contrastelor şi antitezelor. Prin aceste procedee, drama nu se inserează
în realitate, neajutată de concursul eventual al istoricului...”. E una dintre limitele
decisive ale primului autor.
 Un stil istorico-literar mult mai dens, mai germanic, este cel al lui Tudor Vianu,
autorul capitolului Junimea. Stilul are şi ceva simpatic: „În 1863 se întâlnesc în
Iaşi cinci tineri înapoiaţi de curând de la studii”. Această combinaţie de rigoare şi
privire detaşat empatică face nota dominantă a contribuţiei lui Vianu la Istorie....
Capitolul e de un profesionalism impecabil: ideologia Junimii, cu preponderenţa
tiparului filosofic, implicarea energică a spirtului critic, polemic şi oratoric,
desfăşurarea în timp şi spaţiu, atragerea de noi membri, prezentările separate ale lui
Maiorescu, P. P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi şi chiar ale
minorilor, descrierea traseelor prin care a avut loc impunerea marilor autori
(Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici) sunt, toate, rezultatul unui efort susţinut
şi extrem de bine orientat. Meticulozitatea se observă, bunăoară, în relatarea
cercetărilor întreprinse pentru a identifica teza de doctorat (De philosophia
Herbarti) pe care Maiorescu o susţinuse la Giessen. Evident că Vianu nu merge
până la a considera Junimea un „grup de presiune”, iar izbânda ei o „manipulare
teoretică perfectă” (Sorin Alexandrescu), dar ipotezele din studiul din 1983
(„Junimea” – discurs politic şi discurs cultural) ale acestui din urmă eseist erau
cel puţin implicite la Vianu. (Un început de analiză în acest sens apare şi în
contribuţia lui Vladimir Streinu.) G. Călinescu e citat, cu evidenţierea corectă a
meritelor, atunci când îl interpretează pe Eminescu: de această dată, e vorba de
două spirite afine, situate pe poziţii de egalitate. Analiza operei literare a lui
Eminescu este însă, inevitabil, sub nivelul călinescian. Vianu era extrem de bine
pregătit pe versantul ideologic, filosofic, dar o situare realmente critică în raport cu
materia studiată nu a avut şi, probabil, nici nu l-a interesat. Tehnica istoriei literare
practicate de el se remarcă prin sobrietate, excelenţă şi o subtilă depreciere a (sau
un subtil dezinteres faţă de) configuraţiilor/configuraţiile literare propriu-zise.
În sfârşit, capitolul Estetismul îi aparţine lui Vladimir Streinu. Calofil el însuşi,
neologic, oarecum barthesian în scriitură, deloc fragil ca background teoretic,
urmărind cu dezinvoltură teme dominante şi transgresiuni ale lor, dar şi cu incizii
situative ferme, acest istoric literar şi-a conturat interesul pe analiza Literatorului şi
a lui Macedonski. „Schisma literară” a acestuia este corect contextuată, la nivelul
la care Vianu analizase Junimea: „În contra direcţiei socotită germanizantă,
Literatorul va susţine modalitatea literară a latinităţii noastre; în contra aşa-zisului
cosmopolitism şi universalism estetic, va recomanda scriitorilor identitatea
naţională; până şi în contra ateismului grupării din Iaşi, va înscrie pe stindardul său
postulatul Religiei.” Streinu are o mare uşurinţă a conceptualizării şi fixării datelor
esenţiale ale unei perioade, în speţă cea simbolistă, emergent modernă. Referinţele
lui au în vedere şi literatura engleză. Excelente consideraţii comparatiste sunt
făcute în legătură cu versul liber, îl recunoaştem aici pe viitorul autor al
Versificaţiei moderne (1966). Streinu contextuează cel mai bine (e drept că şi
segmentul arondat îl ajută!) între cei trei ideea critică a modernismului: „Termenul
de „esthetism”, cu care Petică numeşte direcţia de la Literatorul, va fi reluat de
Macedonski însuşi când îşi va aminti mai târziu de mişcarea creată de revista lui.
De aici provine titlul general, Estetismul, sub care credem că e drept să se
înfăţişeze noua orientare macedonskiană de la sfârşitul secolului trecut. Ea
depăşeşte în realitate pragul noului secol, fiind rădăcina românească a
modernismului nostru viitor.” Macedonski este interpretat pe coordonatele
determinante (compensativul, histrionicul, utopizantul; descrierea „inspiraţiei
divergente” e pusă în realaţii comparatiste în felul lui Călinescu) ale vieţii şi
creaţiei sale, cu un rezumat tranşant în fraza: „Macedonski a avut un destin de om
şi de poet cum literatura noastră nu cunoaşte altul mai fără pace şi mai împrăştiat.”.
Pe scurt, Vladimir Streinu era bine pregătit pentru a înţelege modernismul poetic în
multimorfismul lui fenomenologic (luând riguros în calcul şi ceea ce numeşte
„reviste comilitone”, „efemeride” şi pe poeţii „nevrotici”), dar şi ca poetică
generală, emergentă în simbolism şi recuperabilă prin câteva trăsături forte,
autonome, atât în marile literaturi europene, dar şi, din ce în ce mai bine decupate,
în literatura română.
Ideea de delimitare şi incontestabilele aptitudini reunite (dificila lor
miscibilitate e, de fapt, una dintre cele mai incitante provocări ale acestui prim şi
unic volum al Istoriei literaturii române moderne, dar conduce direct şi către cea
mai preocupantă temă metacritică a lucrării) ale celor trei au condus, până la urmă,
la impunerea unei formule istorico-literare alternative, compozite, extrem de utile,
care, din punctul de vedere strict metodologic, reprezintă un pas înainte. Perioadele
se pliază bine pe temperamentul fiecărui istoric literar şi invers. Punctual, pot fi şi
sunt mai bine plasaţi decât G. Călinescu. Din perspectiva realizării propriu-zise, de
ansamblu, orice comparaţie cu lucrarea acestuia e însă strivitoare.
În 1991 apărea primul (şi singurul) volum al Istoriei literaturii române
(1800-1945), anunţate în 1968. Nu-i vorbă, Negoiţescu a parcurs, în bună măsură,
şi celelalte segmente ale acestei literaturi, atât în ceea ce publicase anterior, cât şi
în ceea ce ar fi trebuit să fie materia primă a promisului volum doi: Scriitori
contemporani (1994). De la Ion Cantacuzino la Eugen Ionescu, un secol şi
jumătate, literatura română e parcursă alert, cu unele secvenţe palpitante, cu un
sistem „naratologic” bine pus la punct (prolepse, analepse, abrevieri, sincope,
condensări etc.), cu ignorări suverane şi parti-pris-uri aproape de rigoare, cu un
amplasament relaxat arahnidian al autorului în centrul pânzăriei, cu flash-uri
intuitiv-hermeneutice de mare clasă, în fine, o istorie extraordinară în detaliile
analitice, dar rarefiată ca textură istorico-literară propriu-zisă, într-un spectacol al
interpretării care nu ţine aprope deloc seamă de istoricitate, ci numai de
adaptabilitatea textului comentat, ceea ce nu ar fi deloc rău, dacă ar fi sistematic,
totul fiind livrat într-o scriitură „de o încruntată splendoare” (Virgil Nemoianu),
dar şi suficient de modulată, riguros potenţată de un instinct suprem al captării
literarităţii. În schimb, capriciile de metodă ale lui Negoiţescu ajung aproape regulă
a jocului: cu ceva mai multă insistenţă şi abilitate ar fi putut fi transferate în reguli
ale disciplinei înseşi: reproşul pe care i-l face lui Călinescu referitor la
„metodologie” e prea autocentrat-ironic, pentru a avea vreo altă relevanţă. Autorul
pare, aşadar, să nu se simtă prea bine în halatul de casă al istoricului literar, el fiind
– funciarmente – un prozator de factură mateină (sau radupetresciană) al ideilor şi
senzaţiilor critice, un degustător rafinat (prezentarea criticii lovinesciene ca „operă
a unui artist” e, până la un punct, o autoprezentare), prin urmare adept al
instantaneului şi care, cu oarecare dificultate, îşi poate învinge plictiseala pentru a
crea şi un scenariu subiacent strălucitelor spoturi pe care le aruncă asupra operelor.
Unii comentatori ai acestei Istorii... au crezut că redactarea stilistic fastuoasă nu
e decât o perdea de fum pentru precaritatea ideatică: de fapt, este vorba despre o
formulă de istorie a literaturii foarte personalizată, dar şi extrem de elaborată,
riguroasă în premise şi execuţie, meticuloasă în „săparea” după filonul aurifer,
centrată, până la urmă, pe această căutare, care este şi una aşa-zicând „internă”,
poietică (vezi strălucita analiză a personajelor din prozele lui Slavici), lucidă în
„cernerea” oricât de obositoare, un incredibil amestec de otium şi veghe
neîntreruptă. Într-un fel oarecum similar celui al lui Barthes, Negoiţescu nu putea
„lucra” pe un text decât atunci când era absolut convins de valoarea acestuia, iar
dovada cea mai palpabilă sunt, în Istorie..., numeroasele interpretări reuşite.
E de la sine înţeles că Ion Negoiţescu se plasează, mai cu voie, mai fără voie, în
descendenţa Istoriei... călinesciene, deşi ne anunţa în Prefaţă că „modelul moral”
este Istoria... din 1937 a lui Lovinescu. Într-un fel, aşa şi este, dar „întoarcerea
refulatului” călinescian nu poate fi pusă nici ea, măcar o clipă, în dubiu. Dacă
Lovinescu a însemnat, după cum am văzut, o asumare conştientă, „tehnică”,
raţională, Călinescu a fost o prezenţă reprimată, „inconştientă”, adânc-hrănitoare.
(Excelente observaţii asupra călinescianismului lui Negoiţescu a făcut Marian
Papahagi în Fragmente despre critică.) Deşi face destule eforturi să nu-l înţeleagă,
admite, totuşi, că în Istorie... Călinescu a aruncat „germenii înşişi ai vieţii” asupra
unei întregi literaturi, ceea ce înseamnă, practic, că a înfiinţat-o. Pentru Negoiţescu,
ca descendent ambiguu ale celor doi, literatura (română) este o luare în posesie, o
reţea de analogii posibile, de descoperi cvasi-extatice şi corespondenţe mai mult
sau mai puţin magice.
Tehnica lecturii este cea a raportării la un prezent valorizant (în legătură cu
stilul lui Mihail Kogălniceanu se emit consideraţii despre „perfecta rezonanţă
actuală”, iar când îl comentează pe Coşbuc se introduce expectaţia „sensibilităţii
noastre moderne”), comprehensiv, simpatic-sever şi nonostentativ-erudit,
configurat de istoricul literar însuşi, cu ajutorul solidului filtru modernist
lovinescian. Negoiţescu coboară, cu vădită insatisfacţie de cele mai multe ori, în
„beciurile” literaturii române (adică ce s-a scris până la Eminescu), dar este
capabil, în compensaţie, şi de exultanţe. Validările depline vor fi cu atât mai
preţioase: Radu Ionescu (Don Juanii din Bucureşti), scrisorile lui Mihail
Kogălniceanu sau opera lui Nicolae Bălcescu, autor considerat, în mod exagerat,
„alături de Eminescu, cea mai impresionantă apariţie în cultura română din secolul
al 19-lea”. Pornind de la aceste „materii prime” existente la Conachi, Anton Pann,
Asachi, evocând cu un fel de cinism dificultăţile enorme pe care le-au avut de
surmontat şi care au lăsat urme (lingvistice, de dozaj al imaginarului, stilistice etc.)
adânci în operele lor, analiza poeticităţii pre-eminesciene va fi puternic influenţată
de obsesiile „plutonice” ale exegetului eminescian. Cînd îl comentează pe Asachi
aminteşte că „peste încercări şi imitaţii laborioase, trece uneori prin versurile lui un
curent melodic viu, o răsuflare ce poate chiar aprinde străvezimi de foc”. Dar
„referenţialul” Eminescu va funcţiona şi în continuare, ceea ce înseamnă că
sistemul de lectură al lui Negoiţescu nu era numai retroactiv, ci şi prospectiv. Spre
deosebire de G. Călinescu, nu plusează axiologic aproape deloc (iar dimensiunea
„etnocentrică” este completamente şi pe bună dreptate evacuată), preferă să se
refugieze în interpretări de o frumuseţe spectrală, autosuficientă. În această
privinţă, elaborarea la distanţă, faptul că este Istoria... e „o operă de exil”, chiar şi
documentarea lacunară sunt, toate, elemente care au avut efecte paradoxal
benefice.
Două exemple majore. Dacă Maiorescu este prezentat pe scurt, corect şi fără
efort, cam expediat, când ajunge la Eminescu se dezlănţuie energiile interpretative
maxime, care fuseseră parcă reprimate până atunci (în absenţa unei materii care să-
i justifice exerciţiile interpretative), într-un efect de empatie pură, prin intermediul
căruia criticul din secolul 20 se identifică cu „romanticul absolut” pe care îl pune,
ca E. Papu, în ecuaţii exegetice ultime: „Eminescu este unul dintre cei mai fabuloşi
iluminaţi din literatura universală, dacă acordăm vocabulei iluminării aura
religioasă care aici i se cuvine”, dar fără nuanţele de primat, superioritate sau alte
prostii similare: este o descriere in situ, efectuată cu o rară voluptate a re-
parcurgerii unei opere (să nu uităm de „vampirismul” despre care vorbeşte atunci
când îl analizează pe Vianu), în aşa fel încât energia poetică se vede transfigurată
în echivalentul ei hermeneutic. Este activată, practic, o comprehensiune care are
puterea de a descinde la izvoarele gândirii poetice (şi de a se întoarce victorioasă
de acolo) şi care este expusă sub forma unei densităţi hermeneutice rarissime în
istoria noastră literară.
Narator oarecum candid, căci prea încrezător în sistemul lui de lectură, Ion
Negoiţescu ne propunea măcar în Istoria... lui o desfăşurare extrem de cursivă,
atractivă, călinesciană în bizarerii (unele: superbe) şi lovinesciană printr-o anumită
rigoare parţial realizată, parţial utopizată. A interpretat cu precădere senzorial
literatura. Era aproape inapt de teoretizări, ancadramente ideologice, panoramări
consistente ale epocilor. Când încearcă astfel de lucruri, se observă cu uşurinţă
ezitarea şi, curând, dispreţul. Unghiul său de observaţie predilect era acela al unui
estetism favorizat de anumite alegeri puternice (şi expurgat de tot atât de puternice
idiosincrazii) din literaturile germană, franceză şi italiană, intensificat şi de
instinctul artistic de a merge direct la ţintă, dar numai atunci când este interesat
realmente. În fond, Istoria... lui Negoiţescu, fie şi parţială, este cea mai acurată,
„pură”, cristalină istorie a literaturii de care dispunem. Multe dintre interpretările
propuse sunt nedepăşite până astăzi: deşi scenariul lui istorico-literar e ca o sită,
ceea ce rămâne e imbatabil. Invers, excesele derivă din stilul reactiv, „aristocratic”,
scârbit pe care îl promoveză. Formulele critice excesiv de elaborate riscă, uneori,
să sufoce literatura pe care o comentează. Într-un fel chiar „se caută” în acea
literatură: prozei lui Eliade i se reproşează, de pildă, că „e refractară virtuţilor
stilistice, magiei cuvântului”. (Să remarcăm, totuşi, numărul foarte mic al
suprainterpretărilor). Autorul recurge şi la un arhaism provocator, ironic al
procedurilor analitice, al exprimării şi, uneori, chiar al structurii frastice. Pamfletul
politic nu lipseşte, dar e paradoxal de fin, „tragic de inteligent”, pentru a folosi
sintagma cu care Negoiţescu îl cadoriseşte pe Eugen Ionescu. Dimensiunea critică
este omniprezentă, chiar dacă nu de puţine ori nedreaptă, iar cea comparatistă e
„secretată” firesc, prin inserţii lapidare şi temeinice. Sunt la el şi suficiente
elemente de critică a criticii, introduse spontan şi eficient, fără vreun programatism
inutil.
Dacă nu ar fi fost atât de indiferent la posibilităţile intertextuării formulelor
istorico-literare, de care era mai mult decât capabil, Negoiţescu ar fi avut toate
datele să realizeze o splendidă sinteză Lovinescu-Călinescu, care conţinea inclusiv
opţiunea depăşirii ambelor modele.

Bibliografie:

Ion Buzera, Proximităţi critice. III, Editura Scrisul Românesc, 2010.

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă, 1941
Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, 1991.

Evaluare
- Evidenţiaţi dimensiunea teoretică a uneia dintre istoriile literaturii române
cunoscute;
- Descrieţi impactul absenţei/prezenţei acestei dimensiuni într-o istorie literară.