Medicina studiază cauzele (Etiologia), manifestările clinice și efectele asupra

organelor (Patologia clinică), recunoașterea (Diagnosticul), tratamentul (Terapia)

și prevenirea (Profilaxia) bolilor care afectează corpul omenesc.

Medicina modernă se bazează pe Științele Naturii: (Fizică, Chimie, Biologie,

Biostatistică), Anatomie, Fiziologie, Microbiologie, Farmacologie, Radiologie. Ea
posedă din secolul al XIX-lea o metodă experimentală îmbunătățită permanent din
acel moment, dar care a fost totuși utilizată cu frecvență și asiduitate extrem de
variabilă în intervalul de timp care a trecut de atunci și până acum câteva
decenii, de când s-a conturat și impus tendința E-b.M. (Evidence-based Medicine) în
jurul unui nucleu de cercetători care au inițiat o revistă omonimă publicată de
către British Medical Journal, American College of Physicians, American Society of
Internal Medicine și RanD (fr.). Medicina modernă fondată pe fapte (sau dovezi
experimentale), numită și medicină faptică, este o achiziție recentă d.p.d.v.
istoric și locală d.p.d.v. civilizațional, căci este specifică lumii occidentale și
Europei răsăritene, în restul lumii și azi aceasta fiind responsabilă de tratarea
doar a unei minorități dintre pacienți, care din varii motive (incultură sau lipsa
de exercițiu de gândire critică, lipsă de mijloace financiare, inerția tradițiilor
vechi de secole sau chiar milenii) apelează la medicina tradițională a țărilor sau
culturii de care aparțin.[1] În acest sens pentru ei "medicina alternativă" nu este
deloc alternativă, ba chiar fiind forma principală de medicină utilizată în
tratamentul celei mai mari părți a populației. Crucial pentru apariția și
împământenirea medicinei convenționale a fost, alături de cizelarea metodei
științifice în alte discipline și anumite evoluții pe tărâmul filozofiei științei,
perfecționarea metodei numerice, utilizarea stasticii în medicină și crearea unei
teorii a studiului clinic, ca și interpretarea critică a datelor ("trebuie să
luptăm contra falselor dovezi, a acelor "indicii la prima vedere", pentru a
descoperii realitatea faptelor", spuneau medicii pionieri ai metodei în sec. al
XIX-lea). E vorba despre metoda de culegere și tratament a datelor clinice și
anatomo-patologice (antecedente personale, istoria maladiei, rezultate examen fizic
și complementare, evoluție și, dacă e cazul, rezultatele examenului după deces).
Necesitatea studiului numeric s-a impus datorită faptului că nu putea fi stabilit
un tablou general fiabil al unei boli prin simpla analiză a cazurilor singulare
individuale). Doar după constituirea unui astfel de tablou general al unei maladii
putem vorbi despre un diagnostic efectuat pe baza datelor unei cazuistici competent
analizate, diagnosticul trecând astfel de sub imperiul magiei în știința propriu-
zisă: simțul clinic, intuiția, flerul și "arta ghicirii" își pierd valoarea de
instrumente principale, trecând pe plan secund. Medicina a început să fie realmente
riguros științifică atunci când medicul a avut curajul să nu trateze, lăsând ca lot
martor pentru comparație un anumit număr de pacienți competent aleși (Claude
Bernard, Introducere în studiul medicinei experimentale). Louis Villermé este
primul care folosește o astfel de metodă statistică (mai exact numerică) cu lot
martor, când în 1827 studiază 87 de pacienți bolnavi de pneumonie. Constatarea lui
este că metoda de tratament a vremii, anume sângerarea (scoaterea de sânge) nu are
nici un efect asupra bolii, nici în ce privește mortalitatea, nici în ce privește
durata simptomelor sau tipului acestora. Pe atunci sângerarea se făcea cu câte 50
de lipitori pe un pacient, tratamentul fiind fondat pe "logica" că orice boală
rezultă dintr-o inflamație și că orice terapie trebuie să fie "antiflogistică". La
acea dată "cultivatorii" francezi de lipitori nu făceau față la "cererea" imensă a
Franței, drept pentru care se importau anual peste 30 de milioane de "viermi
vampiri"... De atunci metoda practică s-a îmbunătățit considerabil prin tehnici
avansate de eșantionare și introducerea studiilor aleatorii ("randomizate") în
dublu-orb. Progresele în statistică au adus și ele contribuții valoroase în
corijarea acelor "false probe" despre care vorbeau medicii secolului al XIX-lea
[2]. Câteva instrumente ale actualei medicini bazate pe fapte sunt meta-
metodologia, ghidul de evaluare al articolelor științifice, filtrele Medline și
reviziile S.O.R. (standarde, opțiuni și recomandări, oferă evaluări pe "nivele de
dovedire"), și evident, ca în orice știință, sistemul peer-review (care e total
insuficient, de altfel, de unde necesitatea celorlalte instrumente anterior
citate)).

Grupe de specialitate
În România, la nivelul anului 2008, medicina se împarte în mai multe grupe de
specialitate[3]

Specialități clinice
Grupa specialităților medicale
Alergologie și imunologie clinică
Anestezie și terapie intensivă
Boli infecțioase
Cardiologie
Dermatovenerologie
Diabet zaharat, nutriție și boli metabolice
Endocrinologie
Expertiza medicală a capacității de muncă
Farmacologie clinică
Gastroenterologie
Genetică medicală
Geriatrie și gerontologie
Hematologie
Medicină de familie
Medicină de urgență
Medicină internă
Medicina muncii
Medicină sportivă
Nefrologie
Neonatologie
Neurologie
Neurologie pediatrică
Oncologie medicală
Pediatrie
Pneumologie
Psihiatrie
Psihiatrie pediatrică
Radioterapie
Recuperare, medicină fizică și balneologie
Reumatologie
Grupa specialităților chirurgicale
Chirurgie cardiovasculară
Chirurgie generală
Chirurgie orală și maxilo-facială
Chirurgie pediatrică
Chirurgie plastică-microchirurgie reconstructivă
Chirurgie toracică
Chirurgie vasculară
Neurochirurgie
Obstetrică-ginecologie
Oftalmologie
Ortopedie și traumatologie (specialitate care asimilează și Ortopedia pediatrică)
Otorinolaringologie (ORL)
Urologie
Specialități paraclinice
Anatomie patologică
Epidemiologie
Fizică medicală
Fiziokinetoterapie
Igienă
Medicină de laborator / Analize medicale: Biochimie medicală, Biologie medicală si
Chimie medicală
Medicină legală
Medicină nucleară
Psihologie clinică/medicală
Radiologie-imagistică medicală
Sănătate publică și management
Domeniul medicină dentară
Chirurgie dento-alveolară
Ortodonție și ortopedie dento-facială
Medicina alternativă și complementară
Termenul de Medicină alternativă este atribuit metodelor de tratament care se
bazează pe o tradiție empirică, fără baze științifice experimentale. Cuprinde mai
multe domenii, din care cele mai cunoscute sunt:

Acupunctură: metodă de tratament tradițională chineză constând în înțeparea cu ace

în anumite puncte ale corpului, considerate a fi în legătură cu organul lezat.
Homeopatie: se administrează bolnavului doze infinitezimale dintr-o substanță care
- în doze mari - provoacă aceleași simptome ca ale bolnavului de tratat, după
principiul similia similibus curantur (Christian Hahnemann).
Chiropraxie și Osteopatie: tratamente prin manipularea întregului corp atât a
aparatului locomotor cât și a organelor interne; considerată până nu de mult o
ramură a medicinei alternative. A devenit în 1990 a III-a disciplină liberă în SUA,
după medicina generală și stomatologie.
Reflexologie: tehnică de tratament asociind masajele cu presiuni exercitate asupra
anumitor puncte ale corpului.
Sofrologie: metodă ce are scop diminuarea senzațiilor dureroase sau de indispoziție
psihică prin tehnici de relaxare până în starea de hipnoză.
Învățământul Medical
Vezi și articolul Învățământul medical în România

Studiul medicinei - admis numai după absolvirea unei școli medii (liceu) - are loc
în facultățile de medicină ale universităților pe o durată în medie de 6 ani. La
sfârșitul studiului se acordă un grad de calificare profesională (medic) și dreptul
la liberă practică a medicinei, după criterii diferite de la țară la țară. În multe
universități, absolvenții facultăților de medicină prestează la încheierea
studiilor Jurământul lui Hippocrate.

Specializarea într-o anumită disciplină se obține prin pregătire postuniversitară

de specialitate (numită rezidențiat în România), care include instruire practică în
clinici și laboratoare precum și instruire teoretică prin cursuri organizate.
Obținerea specialității este condiționată de promovarea unui examen final la
sfârșitul perioadei de specializare, numit examen de intrare în specialitate.
Durata specializării este cuprinsă între 3 și 6 ani, în funcție de specialitatea
medicală. În cele mai multe țări, specializarea este organizată și controlată de
asociații profesionale (corespunzătoare Colegiului Medicilor din România) și
recunoscută de organele de stat.

Instituțiile unde se practică medicina

Medicina se exercită în cabinete de consultații, dispensare, policlinici, spitale
și sanatorii. Cercetarea științifică în domeniul medicinei are loc în clinici și
laboratoare universitare și în institute de cercetare.

Organizarea sanitară și a asistenței medicale a populației

Aceasta este o activitate de interes public și cade în sarcina organelor de stat
(de exemplu, Ministerul Sănătății din România) în colaborare cu asociațiile
profesionale (Colegiul Medicilor).

Examinarea unei fete bolnave, pictură de Jan Stein (1626-1679), Mauritshuis, Haga
Momente din istoria medicinei apusene
Vezi și articolele: Istoria medicinei, Istoria medicinei în România

Încercările de a vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât
omenirea. Bolile grave reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii
eficace însă nu existau. Îmbolnăvirile erau privite din punct de vedere magic-
demoniac sau ca o pedeapsă din partea forțelor supranaturale. Pentru vindecare se
invocau aceste forțe și se făceau sacrificii, se improvizau dansuri, se foloseau
formule oculte sau talismane.

Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxațiilor sau fixarea fracturilor,

procedee folosite deja în Epoca de piatră.

Medicina în perioada greco-romană

La vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo. Mai târziu zeul
medicilor a devenit Esculap. Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influența
școlilor filozofice materialiste ca cea a lui Empedocle (natura este formată din
patru elemente: foc, apă, pământ și aer) - medicina capătă trăsături științifice,
în special prin persoana lui Hippocrate din Cos, considerat părintele medicinei
moderne. În culegerea sa de studii (Corpus Hippocraticum) nu se mai întâlnesc
remedii supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul observațiilor
empirice.

În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul cultural devine orașul

Alexandria, unde Herophilos practică primele disecții a unor cadavre omenești.

Odată cu ascensiunea Imperiului Roman centrul de greutate se mută la Roma. Galenus

din Pergamon - grec de origine - dezvoltă teoria umorilor și descrie cele patru
manifestări cardinale ale inflamației: roșeață, căldură, umflătură și durere
(rubor, calor, tumor, dolor), valabile și în zilele noastre.