Medicina în evul mediu

Paracelsus - Portret de Quentin Metsys (1466-1536), Musée du Louvre, Paris

În această epocă știința a cunoscut o fază de stagnare, interpretarea scolastică a
textelor luând locul observației. Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a
avut și un efect pozitiv. Cunoscători ai textelor grecești dar și ai celor persane,
au propagat în Europa vechile învățăminte ale culturii antice. Al-Razi (secolul al
X-lea p. Ch.)a descris variola și pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn Sina)
scrie în secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să rămână până în vremurile
moderne manualul de bază al facultăților de medicină.

Un moment important l-a reprezentat înființarea la începutul secolului al XI-lea,

de către călugării benedictini din Monte Cassino a primei instituții de învățământ
medical la Salerno în Italia (Școala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în
Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele universitare din Bologna și
Padova.

Medicina în perioada Renașterii

Se exprimă primele critici asupra concepției lui Galenus și ale școlii arabe,
considerate până atunci intangibile, și se redescoperă învățătura lui Hippocrate.
Preocupările se îndreaptă în special în direcția anatomiei și în 1543 apare opera
monumentală a lui Andreas Vesalius De Humani Corporis Fabrica (Cu privire la
construcția corpului omenesc), moment crucial în istoria medicinei.

Tot din această perioadă trebuiesc menționate lucrările lui Girolamo Fracastoro
(1478 - 1553), în Italia, cu privire la bolile contagioase (descrie sifilisul sub
forma unui poem intitulat Syphilis sive Morbus Gallicus), și ale lui Philippus
Aureolus Paracelsus (1493 - 1541), medic și alchimist în Elveția, asupra
substanțelor cu acțiune vindecătoare.

A fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin succesele sale terapeutice să
aducă chirurgia în cadrul medicinei, considerată până atunci o meserie și nu o
artă, lăsată la dispoziția bărbierilor.