1.

DUMINICA DINAINTEA BOTEZULUI

2. BOTEZUL DOMNULUI
3. BOGATUL CARUIA I-A RODIT TARINA
4. SAMARINEANUL MILOSTIV
5. IAIR
6. EPISODUL CU BOGATUL ŞI CU LAZĂR,
7. DEMONIZATUL DIN GADARA
8.SEMANATORUL
9.INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN
10. IUBIREA VRAJMASILOR
11. ORBUL DIN IERIHON
12. CEI 10 LEPROSI
13. DUMINICA A 7-A DUPA PASTI
14. DUMINICA A 6 A DUPA PASTI A ORBULUI
15. SAMARINEANCA
16. INFRICOSATOAREA JUDECATA
17.FIUL RISIPITOR
18. CANAANEANCA
19. DOI ORBI SI UN MUT
20. SCHIMBAREA LA FATA
21. DUMINICA A 9-A DUPA RUSALII
22. GRIJA DE MULTE
23. TATAL SI COPILUL DEMONIZAT
24. IZGONIREA LUI ADAM DIN RAI
25. DUMINICA ORTODOXIEI
26. DUMINICA A II-A DIN POST
27. DUMINICA A IV-A DUPĂ PAŞTI (A PARALITICULUI)
28. MIRONOSITELE
29. DUMINICA TOMII
30. INVIEREA DOMNULUI
31. FLORIILE
32. DUMINICA A 5 A DIN POSTUL MARE
33. VAMESUL SI FARISEUL
34. DUMINICA A 3 A DIN POST A CRUCII
35. DUMINICA A 4-A DIN POST
36. PESCUIREA MINUNATA
IUBITOARE. AMIN.
37. DUMINICA DUPA INALTAREA SFINTEI CRUCI
38. ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI
39. TANARUL BOGAT
40. DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI
41. DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII
42. NASTEREA DOMNULUI
43. Rusalii

1.DUMINICA DINAINTEA BOTEZULUI

Cu multe secole înainte de venirea lui Isus, profetul Isaia a prezis că Mesia va fi precedat de un
mesager: “Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta” (Marcu 1,2-3). Cine
a fost acest mesager? Sfântul Luca scrie: “În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe
când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al
ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost
cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Luca 3,1-2). Mesagerul care trebuia să
pregătească calea pentru Isus a fost nimeni altul decât Ioan, fiul lui Zaharia. Acest verset ne dă o dată
exactă a momentului în care Ioan şi-a început predicarea. De fapt este singura dată fixă şi precisă
dată în Noul Testament. Ştim din alte surse că “al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu” a
fost anul 28 sau 29 îC. Având această dată putem să calculăm altele din viaţa Domnului nostru Isus
Cristos. Bogăţia de informaţii istorice furnizate în aceste versete despre începutul slujirii lui Ioan arată
marea importanţă pe care primii creştini o acordau acestui moment, care marchează, aşa cum citim în
Fapte 1,22, începutul mântuirii lumii, chiar începutul slujirii publice a lui Isus. Bogăţia de informaţii
istorice mai arată faptul că întruparea lui Cristos nu este un mit ci un eveniment care a avut loc la un
moment dat în istoria umanităţii.

Dumnezeu nu îşi vizitează poporul fără să îşi proclame venirea. De-a lungul secolelor El a trimis profeţi
Israelului pentru a anunţa vizita divină ce va urma. Venirea sa nu a fost neaşteptată. Au existat
profeţii clare că se va naşte în Betleem, dintr-o mamă fecioară, că va trăi în Nazaret şi că îşi va da
viaţa pentru păcatele oamenilor, că se va naşte în casa lui David şi că un mesager îl va precede,
pregătindu-i calea.

Mesagerul şi Mirele.
“În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu” mesagerul şi-a început slujirea. Numele lui era
Ioan Botezătorul. Mai mult decât un profet oarecare, el era mesagerul şi înaintemergătorul a cărui
sarcină era de a pregăti calea pentru venirea Regelui.

În Ioan 3,29, Ioan Botezătorul se referă la Isus ca la “mirele” şi pe sine ca “prietenul mirelui”. Una
dintre cele mai importante imagini ale Vechiului Testament este cea a Israelului ca mireasă a lui
Dumnezeu, şi a lui Dumnezeu ca mire al Israelului. Relaţia dintre Dumnezeu şi Israel era atât de
apropiată încât nu putea fi imaginată decât ca o căsătorie. Prietenul mirelui juca un rol important la
nunţile iudeilor. El aranja căsătoria şi acţiona ca o legătură între mire şi mireasă. El îi aduce pe mire şi
pe mireasă la un loc. Exact aceasta a fost sarcina lui Ioan: să îi aducă la un loc pe Israel şi pe Isus, să
aranjeze căsătoria dintre Cristos, mirele, şi Israel, mireasa. În acest sens, Ioan a fost ca operatorii de
telefonie care ne spun: “Răbdare, încerc să vă fac acum legătura”. Când legătura este în sfârşit făcută,
operatorul telefonic dispare, lăsându-ne singuri cu persoana cu care dorim să vorbim. Singurul scop al
lui Ioan a fost să ne pună în legătură cu Isus, faţă de care simţea că nu merită nici onoarea de a-i
dezlega cureaua încălţămintei.

Glasul.
Timp de trei sute de ani, nici o voce de profet nu se mai auzise în Israel. “Nu mai este profet”, se
plânge psalmistul (73,10). Tăcea oare Dumnezeu? Se hotărâse să nu mai vorbească poporului Său?
După trei sute de ani Dumnezeu sparge în sfârşit tăcerea. Trimite un alt profet: pe Ioan Botezătorul.
Prin El Dumnezeu a vorbit din nou, cu “glasul celui ce strigă în pustie”. În Ioan oamenii recunoşteau
încă o dată glasul şi autoritatea unui profet. Aşa că au venit la el. “Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi
toţi cei din Ierusalim”. El venise ca ultimul şi cel mai mare dintre profeţii Vechiului Testament. Venise
să arate spre El, spre cel pe care Israelul îl aştepta: Mesia, Mântuitorul, Lumina lumii. Dintre toţi
profeţii care l-au vestit pe Mesia, Ioan a fost singurul care a avut privilegiul de a-l arăta şi a spune:
“Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. De aceea icoana Sfântului Ioan Botezătorul are
poziţia de onoare lângă Cristos pe iconostasele bisericilor răsăritene. În el întregul Vechi Testament dă
mărturie despre Cristos ca Mântuitorul promis. Grunewald l-a pictat pe Ioan Botezătorul cu degetul cu
care indică spre Cristos, nenatural de lung. Acelaşi deget nenatural de lung este folosit şi în unele
icoane bizantine ale Sfântului Ioan Botezătorul, pentru a exprima principalul scop al slujirii sale: să
indice spre Cristos, Mântuitorul aşteptat.

Iată Mielul lui Dumnezeu.

În capitolul deschizător al Evangheliei lui Ioan citim: “Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era
Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu
era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină” (Ioan 1,6-8). Era un om al cărui singur scop în
viaţă a fost să dea mărturie, să vorbească despre altcineva, să introducă, să anunţe, să prezinte. A
fost cea mai importantă prezentare pe care a făcut-o cineva în istoria lumii, pentru că pe însuşi Isus ni
l-a introdus:

“Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine
vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca
să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă. Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut
Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel
ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând
peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul
lui Dumnezeu” (Ioan 1,29-34).

La început Ioan nu ştia cine era Mesia; tot ce ştia era că Mesia trăia undeva printre oameni: “dar în
mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, cel care vine după mine, Care înainte de mine a
fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei” (Ioan 1,26-27). A ştiut cine este
Mesia doar când Isus a venit să fie botezat, iar din ceruri s-a auzit vocea Dumnezeului Tată spunând
“Acesta este Fiul lui Dumnezeu” şi cerurile s-au descris, iar Spiritul a coborât sub chip de porumbel –
abia atunci recunoscând în Isus pe Mesia, Ioan a spus: “Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este
Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,34).

Pregătiţi calea Domnului.

Ioan şi-a asumat sarcina de a pregăti calea pentru Cristos şi pentru Împărăţia Sa. Citând din Isaia, el
a spus: “În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru.
Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele
colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul” (Isaia 40,3-5). Pe vremuri, când
regele vroia să viziteze un anumit ţinut, îşi trimitea înainte mesagerii, pentru a vedea dacă drumurile
pe care urma să meargă sunt reparate şi bune. Dealurile erau netezite; văile umplute; drumurile
întortocheate erau îndreptate. Şi Dumnezeu, ne spune Ioan, ne trimite pe noi să îi pregătim calea.
Obstacolele morale trebuie eliminate. Cristos nu va veni într-o viaţă în care sunt munţi de mândrie şi
de prejudecăţi, văi de viaţă degradantă, drumuri întortocheată de neciste şi minciună, terenuri
abrupte din lipsă de amabilitate. Totul trebuie îndreptat prin pocăinţă.

Pocăiţi-vă!
Laitmotivul predicării lui Ioan a fost pocăinţa. El a venit să propovăduiască “botezul pocăinţei întru
iertarea păcatelor”. I-a chemat pe oameni să se întoarcă de la păcat spre Dumnezeu. Îl auzim
spunând: “Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea” (Luca
3,11). Iar vameşilor le spune: “Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit” (v. 13). Soldaţilor:
“Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră” (v. 14).
Ioan nu le-a spus oamenilor să trăiască în deşert, să mănânce lăcuste şi miere, sau să se îmbrace în
haine din piele de cămilă. El a dorit să le ceară doar ceea ce de fapt Dumnezeu cere oamenilor: să se
pocăiască şi să ducă o viaţă dreaptă. Fariseilor care credeau că au un paşaport spre ceruri deoarece se
trăgeau din Avraam, el le spune: “Să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam,
căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată securea stă la
rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3,9-10). Ce
contează cu adevărat nu sunt rădăcinile, ci roadele. Omul trebuie să îşi conştientizeze păcatul înainte
de a-l putea accepta pe Mântuitorul. Dacă credem că mesajul lui Ioan era prea aspru sau că judeca
prea dur lumea, să ne amintim doar că în trei ani Israelul avea să îşi crucifice Regele.

Botezul lui Ioan.

Când un străin trecea la iudaism ca prozelit, era botezat. Trebuia să fie curăţat şi spălat de răul vieţii
de până acum de străin. Nimeni nu considera însă că vreun evreu, dat fiind că era din poporul ales,
trebuie să se boteze. Nimeni, până la Ioan. El i-a invitat pe toţi, evrei şi neevrei, pentru că erau
păcătoşi, să vină şi să fie curăţaţi de Dumnezeu. Când a fost întrebat de ce botează dacă nu este
Cristos, Ioan a răspuns: “Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Marcu
1,8). Ioan boteza în râul Iordan ca semn de pocăinţă. Ştia că botezul său nu regenera, nici nu învia
sufletele moarte. Botezul lui Isus avea să facă aceasta. De aceea a subliniat diferenţa majoră dintre
botezul său şi botezul pe care Isus avea să îl dea mai târziu.

Măreţia lui Ioan.

Măreţia lui Ioan stă în mărturia sa fidelă dată despre Cristos ca Mesia. A avut privilegiul de a alerga în
faţa caleştii regelui strigând: “Cristos a venit”. A fost o persoană umilă care nu a căutat onoare sau
glorie pentru sine. Considerându-se nedemn să dezlege încălţămintea lui Mesia, el a spus: “Acela
trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30). El a stat ferm în faţa regelui Irod, care trăia cu
soţia fratelui său: “Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (Marcu 6,18), i-a spus el. La final,
acest profet cel mai mare între profeţi a fost decapitat de Irod la cererea Salomeii. În toată viaţa sa,
Ioan a dat mărturie despre Isus. Când a aflat de moartea sa, Isus a dat la rândul său mărturie despre
Ioan. El a spus: “Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan” (Luca 7,28).

Rugăciune.
Doamne, îţi mulţumim pentru Ioan Botezătorul, mesagerul trimis de tine pentru a vesti venirea Mesiei.
Ajută-ne să îi pregătim calea, acum când El vrea să intre în vieţile noastre. Să îndepărtăm munţii de
mândrie şi prejudecată, să facem drepte prin pocăinţă căile întortocheată de neciste şi minciună.
Pentru că Cel ce vine să îşi facă sălaş în noi este Mielul lui Dumnezeu. El vine să ne ia păcatele şi să ne
facă tabernacole ale prezenţei Sale în lume. Amin.

2. Botezul Domnului

Epifania, sau mai exact Teofania, este manifestarea, arătarea lui Dumnezeu în plinătatea Sa! Botezul
lui Cristos în Iordan este o manifestare a lui Dumnezeu către lume din două motive. În primul rând
este începutul slujirii publice a Domnului nostru Isus Cristos. Isus s-a coborât în apa Iordanului
cunoscut de majoritatea oamenilor ca fiind fiul Mariei; dar din apa Iordanului a ieşit cunoscut ca ceea
ce era din eternitate: Fiul lui Dumnezeu. În al doilea rând, Epifania este manifestarea lui Dumnezeu
deoarece la botezul lui Isus pentru prima oară cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au apărut
împreună. Vocea Tatălui l-a mărturisit din înălţimi pe Fiul său, Isus. Fiul a acceptat mărturia Tatălui
său, iar Duhul Sfânt a fost văzut coborând de la Tatăl sub forma unui porumbel şi aşezându-se pe Fiul.
“Iar botezându-se Isus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a
văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul
Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3,16-17). Întreita descoperire a lui Dumnezeu o
mărturiseşte şi troparul sărbătorii: “În Iordan botezându-te tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat:
că glasul Părintelui a mărturisit ţie, Fiu iubit pe tine numindu-te, şi Spiritul în chip de porumb a
adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce te-ai arătat Cristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire
ţie.”

Treimea în cultul pe care îl aducem zi de zi.

Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – joacă un rol important în viaţa şi cultul creştinilor. Facem
semnul crucii cu primele trei degete reprezentându-i pe Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Unim aceste trei
degete pentru a arăta că nu credem în trei Dumnezeu ci în Unul. Apoi suntem botezaţi în nume
Treimii; suntem iertaţi în numele Sfintei Treimi; ne căsătorim în numele Sfintei Treimi; fiecare
Liturghie începe cu invocarea Treimii; binecuvântăm treimic: “Mărire Tatălui şi Fiului şi Spiritului
Sfânt”; suntem binecuvântaţi în numele Sfintei Treimi: “Harul Domnului nostru Isus Cristos şi
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Spiritului Sfânt să fie cu voi cu toţi”; în fiecare duminică
ne mărturisim credinţa în Sfânta Treime în Crezul Niceean: “Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl
atotţinătorul [...] şi într-unul Domn, Isus Cristos [...] şi în Spiritul Sfânt”.

Credem noi în trei Dumnezei?

Înseamnă oare că noi credem în trei Dumnezei? O fetiţă evreică spunea la o discuţie despre scoaterea
din şcolile publice a practicilor religioase: “Când se vorbeşte despre Dumnezeu în şcoală nu este
despre Dumnezeul meu. Aceşti oameni nu cred într-un Dumnezeu, ci într-o Treime – un Tată, un Fiu şi
un Spirit Sfânt”. Musulmanii subliniază faptul că cred într-un unic Dumnezeu. În crezul lor, ei spun:
“Nu există vreun Dumnezeu decât Dumnezeu, iar Mahomed este apostolul lui Dumnezeu.” Ei
subliniază cu insistenţă că “Dumnezeu este Unul” şi că “Dumnezeu nu are parteneri”. Îi acuză pe
creştini că aduc cult la trei Dumnezei – Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Există chiar o glumă ce spune că
creştinii au trei Dumnezei şi o soţie, pe când musulmanii au trei soţii şi un Dumnezeu!

 
Merită bătaia de cap?
Dorothy Sayers spunea: “Dintre toate dogmele creştine, doctrina despre Treime are cea mai mare
reputaţie de obscură şi străină de capacitatea de înţelegere.” Dacă tot este un lucru atât de neînţeles,
obscur şi străin, de ce să ne mai batem capul? Când există atâtea probleme urgente şi imediate, cu
care ne confruntăm zi de zi, de ce să ne pierdem vremea vorbind despre Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt?
Îmi amintesc de o păţanie a Cardinalului Cushing, care a mers odată să dea sacramentele de pe urmă
unei victime a unui accident final. Aplecându-se asupra victimei a întrebat-o: “Crezi în Dumnezeu
Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt?” Omul a deschis ochii şi uitându-se la oamenii prezenţi la locul accidentului
a spus: “Eu mor aici, iar el îmi zice ghicitori?!” Doctrina Sfintei Treimi pare obscură şi străină; şi totuşi
este una dintre învăţăturile de bază ale Bisericii. Este fundamentală pentru că ne spune atât de multe
despre Dumnezeu, despre cum creştinii au trăit prezenţa Sa în trecut şi despre cum putem să trăim
plinătatea prezenţei Sale astăzi.

Un Dumnezeu.
Toată această discuţie despre unul în trei şi trei în unul nu este de dragul discuţiei. Dacă Biserica crede
în acest adevăr şi învaţă doctrina despre Sfânta Treime, are motive foarte întemeiate. Noi credem că
întreaga Evanghelie este însumată în această doctrină a celor trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Spiritul
Sfânt, în Unul Dumnezeu. Să începem cu învăţătura creştină fundamentală ce ne spune că Dumnezeu
este Unul. Nici nu ne putem imagina ce veste bună a fost aceasta pentru lumea păgână care credea
nu într-Unul Dumnezeu ci în mai mulţi zei. Putem citi în cărţile unor misionari din vremurile noastre ce
uşurare mare simt păgânii când învaţă de la misionarii creştini că în locul unei cete de zei şi spirite ce
trebuie mulţumite, există doar un singur Dumnezeu care domneşte peste tot şi toate. Este groaznic să
crezi în mai mulţi zei. Dacă unul crede în soarta oarbă, în astrologie, în numele norocoase, în farmece
şi amulete, precum şi în “Banul Atotputernic”, atunci inima lui este sfâşiată. Sunt prea mulţi zei de
satisfăcut. “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”, spune Isus. Orice mai mult decât un Dumnezeu este
prea mult. Pentru că nu există decât un singur Dumnezeu. Acesta a fost unul dintre cele mai preţioase
adevăruri pe care Dumnezeu l-a revelat evreilor Vechiului Testament: “Ascultă, Israele, Domnul
Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deuteronom 6,4).

Nu era acest adevăr suficient de măreţ? De ce creştinii au trecut de la Un Dumnezeu la Trei-în-Unul?

Unii spun că această trecere ar fi rezultatul minţii grecilor. Filozofia – spun aceştia – s-a amestecat cu
Biblia cândva prin al doilea, al treilea şi al patrulea secol şi l-a ruinat pe Dumnezeul simplu al Vechiului
Testament. Cu adevărat, primii Părinţi ai Bisericii au folosit anumite cuvinte şi idee, precum “co-
substanţial”, care erau folosite în acele secole, dar le-au folosit pentru a exprima ceea ce ei trăit în
urma întrupării lui Cristos. Ceva li s-a întâmplat primilor creştini, ceva ce le-a dat o imagine mai
completă despre Dumnezeu. Să vedem despre ce este vorba.

Experienţele primilor creştini.

Doctrina Sfintei Treimi se bazează în principal pe experienţele primilor creştini. Când l-au întâlnit pe
Cristos, l-au întâlnit pe Dumnezeu. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, a spus Toma. “Tu eşti Cristos,
Fiul Dumnezeului celui viu”, a spus Petru. “Cel care mă vedem pe Mine, îl vede pe Tatăl”, a spus Isus.
“Eu şi cu Tatăl una suntem.” “Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine însuşi”, a spus Pavel.
Apoi la Rusalii au trăit sentimentul copleşitor al prezenţei divine în vieţile lor şi şi-au amintit că acesta
este Spiritul lui Dumnezeu promis de profetul Ioil în Vechiul Testament.

Doctrina despre Trinitate nu a căzut din ceruri de la Dumnezeu. De fapt cuvântul “Treime” nu îl găsim
niciodată menţionat în scripturi. El vine din experienţa primilor creştini. A fost trăire înainte de a
deveni doctrină. Doctrina a fost exprimarea intelectuală a ceea ce primii creştini experimentaseră în
propriile lor vieţi. Petru, de exemplu, l-a cunoscut pe Dumnezeu în trei moduri. L-a cunoscut pe
Dumnezeu ca Tată. L-a cunoscut pe Dumnezeu ca Fiu în persoana lui Isus Cristos. Iar la Rusalii l-a
cunoscut pe Dumnezeu ca Spiritul Sfânt, ca o Prezenţă şi o Putere în inima sa şi în Biserică. Cât de
clar vedem planul de mântuire al Sfintei Treimi: “Căci Dumnezeu (Tatăl) aşa a iubit lumea, încât pe
Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan
3,16). Apoi Isus l-a trimis pe Spiritul Sfânt să sălăşluiască cu noi pentru totdeauna.

Spiritul Sfânt este necesar pentru mântuire, ca şi Isus. Spiritul Sfânt este cel care ni l-a adus mai întâi
pe Isus. “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este
de la Duhul Sfânt” (Matei 1,20). Spiritul Sfânt este Cel care continuă să ni-l aducă pe Isus şi astăzi. La
fiecare Liturghie, îngenunchem când preotul spune rugăciunea Epiclezei, pentru ca Spiritul Sfânt să
coboare asupra pâinii şi vinului pentru a le transforma în preţiosul Trup şi Sânge al lui Isus.

Sfântul Pavel vorbeşte despre “harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi
împărtăşirea Spiritului Sfânt” (2 Corinteni 13,13). Acestea erau binecuvântările Sfintei Treimi pe care
el le-a trăit personal. David H. C. Read spunea: “Că există un singur Dumnezeu şi că îl ştim ca Tatăl,
Fiul şi Spiritul Sfânt, este mărturia Noului Testament, credinţa continuă a Bisericii şi mărturia fiecăruia
dintre noi care credem.” Elizabeth Barrett îi scria cu iubire lui Robert Browning: “Cum te iubesc? Să
număr felurile.” Aşa au răspuns şi primii creştini despre Dumnezeu: “Cum te iubesc? Să număr
felurile. Te iubesc, Doamne, ca Creator; te iubesc ca Mântuitor; te iubesc ca Spirit Sfânt, Mângâietor,
puterea prezenţei lui Dumnezeu în inima şi sufletul meu.” Doctrina Sfintei Treimi este deci o expresie a
trei aspecte ale experimentării lui Dumnezeu. Ne gândim la El ca Dumnezeu Creatorul sau Tatăl. Ne
gândim la El ca cel intrat în istoria umanităţii în persoana lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Îl experimentăm
sub chipul prezenţei continue şi pătrunzătoare din vieţile noastre – pe Dumnezeu ca Spiritul Sfânt.

Prea complicat?
Sunt oameni care vor spune: “Treimea… concept prea complicat pentru mine. Vreau un Dumnezeu
simplu, un Dumnezeu pe care să îl pot înţelege.” Ei bine, nu vom reuşi niciodată să îl înţelegem
complet pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care nu putem înţelege Treimea. Ceea ce nu
înseamnă că nu putem vorbi despre Trinitate în moduri simple şi de înţeles. Treimea înseamnă că cred
în Dumnezeu Tatăl care m-a făcut, în Dumnezeu Fiul care m-a salvat, şi în Dumnezeu Spiritul Sfânt
care trăieşte în mine.

Treimea în Scriptură.
Doctrina Treimii, care se bazează pe modul în care omul l-a experimentat pe Dumnezeu în Noul
Testament, este ancorată în Scriptură. Domnul Isus a spus: “Mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt” (Matei 28,19). Cele trei Persoane sunt
menţionate specific, iar unitatea lor este afirmată prin folosirea cuvântului “numele” şi nu “numelor”.
Nimeni nu poate să fie creştin fără să fie botezat, spune Isus. Şi nimeni nu poate să fie botezat decât
în numele (este vorba de un nume, unul) Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt, adică nu poţi fi creştin
fără să crezi în Treime. Aceasta este marea poartă, marea intrare spre creştinism.

Am văzut mai înainte că Treimea a fost prezentă la botezul lui Isus în râul Iordan. Isus a stat acolo în
timp ce Spiritul Sfânt a coborât asupra Sa sub chip de porumbel, iar vocea Tatălui s-a auzit spunând:
“Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3,17). Sfântul Pavel încheie o scrisoare
spunând: “Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh
să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13,13). Sfântul Petru aminteşte de Treime în prima sa epistolă:
“Petru, apostol al lui Isus Cristos, [...] ales după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin
sfinţirea de către Spiritul Sfânt” (1 Petru 1,1-2). Semne ale Treimii putem găsi şi în Vechiul
Testament. Citim în primul capitol al Genezei: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”
(Geneză 1,26). În următorul verset citim: “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”. Folosirea
pluralului, “Noastră”, sugerează că sunt mai multe persoane. Iar singularul “Său”, pe de altă parte,
sugerează că acele mai multe persoane sunt cumva una singură. Cuvântul ebraic pentru Dumnezeu, în
Vechiul Testament, “Elohim”, este la plural dar se conjugă la singular, iar adjectivele folosite cu el sunt
tot la singular. Trei Persoane – un Dumnezeu!
 

Un mister.
Credinţa noastră în Treime, puternic ancorată fiind în Scriptură, rămâne totuşi un mister. Ea ne
revelează plinătatea lui Dumnezeu dar în acelaşi timp ne-o ascunde cumva. Pentru că nimeni nu poate
să înţeleagă cum Dumnezeu poate să fie trei Persoane distincte şi totuşi un Dumnezeu. Când spunem
despre Treime că este un mister, trebuie să definim exact ce înţelegem prin mister. O excelentă
definiţie a misterului o găsim în cartea “Ce este credinţa?”, a lui Eugene Joly: “Un mister nu este un
perete de care să te dai cu capul, ci un ocean în care să te arunci. Un mister nu este noaptea, ci este
soarele, atât de strălucitor încât nu putem privi la el, atât de strălucitor încât totul este luminat de el.”
Aşa este şi cu misterul Treimii: este pentru noi ca “soarele, atât de strălucitor încât nu putem privi la
el, atât de strălucitor încât totul este luminat de el.”

Sunt unii care refuză să creadă într-un Dumnezeu pe care nu îl pot înţelege. Ei par să uite că un
Dumnezeu pe deplin explicat nu ar mai fi Dumnezeu. A-l defini pe Dumnezeu înseamnă a-l ucide.
Dumnezeu este atât de mare încât rămâne dincolo de înţelegerea noastră. Sfântul Pavel cântă: “O,
adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi
cât sunt de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului? [...] Pentru că de la El şi prin
El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci” (Romani 11,33-36). Dorothy Sayers scria: “De ce
te plângi că afirmaţia că Dumnezeu este Trei-în-Unul ar fi obscură şi mistică, dar accepţi tot felul de
formule matematice şi fizice, lucrezi cu Pi deşi ştii că este o constantă incalculabilă?” Suntem dispuşi
să acceptăm astfel de formule, chiar dacă nu avem cum să le înţelegem în profunzime. Şi atunci de ce
nu putem să îl acceptăm şi pe Dumnezeu, exprimat ca Treime?

Nu putem explica cum sămânţa îşi ia din pământ exact mineralele de care are nevoie. Nu putem
explica cum porumbeii pot să se întoarcă acasă chiar şi peste tărâmuri peste care nu au mai zburat
până atunci. Şi cum atunci ne aşteptăm să îl înţelegem total pe Dumnezeu? Dacă suntem uimiţi şi
debusolaţi de atâtea mistere de pe pământ, cum de ne aşteptăm să înţelegem complet natura lui
Dumnezeu? Sfântul Augustin se plimba într-o zi pe malul mării. Se gândea intens la doctrina despre
Sfânta Treime. Cum putea să fie Dumnezeu Trei şi totuşi Unul? La un moment dat a trecut pe lângă o
fetiţă ce umplea cu apa mării o groapă săpată în nisip. El a întrebat-o ce face. Răspunsul a fost:
“Vreau să golesc marea în această mică groapă ce am săpat-o.” Înţeleptul teolog a zâmbit şi şi-a
spus: “Şi eu încerc să fac ce face această fetiţă. Încerc să îl înghesui pe Dumnezeu infinit în mintea
mea finită.”

Nu este vorba că nu am putea să îl înţelegem deloc pe Dumnezeu. Scopul Treimii este de a ni-l revela
pe Dumnezeu. Apa din gaura din nisip este parte a oceanului, dar nu întreg oceanul. Dincolo este mult
mai multă apă, infinit mai multă. La fel este şi ştiinţa noastră despre Dumnezeu. Deşi nu putem
niciodată să îl înţelegem complet, este de ajuns să ştim că este un Tată care mă iubeşte, un Fiu care
mă salvează şi un Spirit Sfânt care trăieşte în mine.

Analogii.
De-a lungul istorie, au fost folosite numeroase analogii care să ne ajute să înţelegem cum Dumnezeu
poate să fie trei Persoane, dar un singur Dumnezeu. Nici una din analogii nu este perfectă, dar ne
ajută aruncând o oarecare lumină asupra misterului. De exemplu sufletul are trei capacităţi: voinţa,
înţelegerea şi memoria; dar este totuşi un singur suflet. Apa are trei forme: solidă (gheaţă), lichidă
(apa) şi vapori (aburul), dar compoziţia chimică nu se schimbă, ci rămâne aceeaşi. Soarele este
compus din căldură, gaze şi o masă gigantică de materie; dar este unul. Autorul lucrării “Isus – un
dialog cu Mântuitorul” scria: “Tatăl are un gând, şi gândul Său este exprimat şi pronunţat de Cuvânt
(Isus). Şi ce este Spiritul? Spiritul este respiraţia care poartă cuvintele. Este vocea pe care o dă
Cuvântului. Este limba de foc.” Opera de salvare începe cu Tatăl care “atât de mult a iubit lumea”;
este realizată apoi de Fiul şi este completată de Spiritul Sfânt. Dumnezeu Tatăl este Ideea, este
puterea creativă originală; Dumnezeu Fiul este Exprimarea ideii în trup omenesc; Dumnezeu Spiritul
Sfânt este comunicarea ideii.

Toate aceste analogii sunt slabe eforturi omeneşti în încercarea de a-l înţelege pe Dumnezeu infinit.
Immanuel Kant spunea odată că există limite ale minţilor noastre finite şi că cu aceste limite
putem contempla dar nu cuprinde lucruri care sunt infinite. Când ne punem în prezenţa lui Dumnezeu,
nu înţelegem; suntem înlemniţi şi ne acoperim ochii, pentru că strălucirea sa este atât de mare că ne-
ar putea orbi.
 

Adevărata semnificaţie a misterului.

Este bine că Dumnezeu este atât de mare, atât de dincolo de capacitatea noastră de înţelegere.
Acesta este Dumnezeul de care avem nevoie, un Dumnezeu care nu poate să fie capturat în cuvinte,
un Dumnezeu care ne forţează gândirea până acolo încât folosim simboluri şi sacramente care să îl
exprime. Dar misterul nu este suficient. Nu putem să trăim doar din mistere. De fapt misterul creştin
nu este un mister în sens clasic. Semnificaţia lui este de secret divin pe care Dumnezeu a dorit să ni-l
reveleze; un secret atât de misterios încât nu am fi putut niciodată să îl descoperim noi singuri, printr-
o căutare omenească, dacă Dumnezeu nu ar fi avut iniţiativa să ne dea indicii. El a făcut aceasta în
Isus Cristos şi prin Spiritul Sfânt. Ajungem astfel la întrebarea despre sensul Sfintei Treimi. Ce ne
spune Treimea nouă?

Când de accesibil este Dumnezeu.

Ne spune mai întâi nu doar cât de misterios este Dumnezeu ci şi cât de accesibil. Dumnezeu devine
unul din noi în Cristos. El devine Fratele nostru, împărtăşind cu noi durerile, slăbiciunile, ispitele,
suferinţele şi moartea noastră. Vechii zei stăteau sus, pe muntele Olimp. Isus a venit jos, să stea cu
noi, ca Emanuel: Dumnezeu este cu noi. Este aproape, îl putem atinge, în fiecare zi, oricine, omul de
rând – acesta este Dumnezeu care a devenit om în Isus; Dumnezeu care la Rusalii a venit ca Spiritul
Sfânt pentru a sălăşlui în fiecare dintre noi, umplându-ne de Prezenţa şi Puterea lui Dumnezeu.
Dumnezeu deasupra noastră. Dumnezeu alături de noi. Dumnezeu în noi. Aceasta ne-o spune doctrina
despre Sfânta Treime. Fără Trinitate, Dumnezeu ar fi de necunoscut şi inaccesibil totodată.
Când Părinţii Bisericii vorbeau despre cele trei Persoane ale dumnezeirii nu o făceau aşa cum noi am
vorbi astăzi despre o mulţime de oameni. Pur şi simplu se vorbeşte astfel despre Dumnezeu pentru că
lipseşte limbajul pentru a exprima ce este Dumnezeu. Augustin scria: “Sunt cu siguranţă trei, dar dacă
ne întrebăm ‘trei ce?’ vorbirea umană este copleşită de sărăcie. Spunem apoi ‘trei Persoane’, dar nu
pentru a exprima realitatea, ci pentru a ne salva pe noi de la tăcere” (De Trinitatae VII, 8). Cuvântul
“persoană” nu este folosit pentru a-l aduce pe Dumnezeu la nivelul nostru, ci pentru că “persoana”
este conceptul cel mai înalt cunoscut, iar Dumnezeu nu poate fi mai jos de atât. Trebuie că este mult,
mult mai mult! Isus a exprimat aceasta adesea cu cuvintele “cu cât mai mult”. “Dacă voi, răi fiind, ştiţi
să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care
cer de la El?” (Matei 7,11).
Cuvântul “persoană” a fost ales pentru a ne ajuta să înţelegem că fiecare Persoană din Sfânta Treime
este Cineva cu Care putem vorbi, Căreia putem să îi cerem, pe Care o putem iubi şi cu Care putem
avea o relaţie personală. Trinitatea deci, este ca soarele strălucitor, imposibil de privit, dar luminând
cunoaşterea noastră despre Dumnezeu Unul, accesibil în Cristos şi prin Spiritul Sfânt.

Dumnezeu în plinătatea Sa.

Doctrina Treimii păstrează plinătatea lui Dumnezeu. Pentru creştini, cuvântul “Dumnezeu” în sine este
prea vag. Treimea amplifică şi îl descrie mai deplin pe Dumnezeu. Pentru noi, “Dumnezeu” înseamnă
Tatăl care ne iubeşte, Fiul care ne salvează, şi Spiritul Sfânt ce sălăşluieşte în noi. Dumnezeu
Creatorul. Dumnezeu Răscumpărătorul. Dumnezeu Mângâietorul. Orice mai puţin nu ar fi Dumnezeul
Noului Testament. În cuvintele Sfântului Pavel, plinătatea lui Dumnezeu constă în “harul Domnului
nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Spiritului Sfânt”. Nu putem să
vorbim cum se cuvine despre Dumnezeu fără să vorbim despre Cristos şi despre Spiritul Sfânt în
acelaşi moment. Doctrina Treimii conservă deci plinătatea lui Dumnezeu.”

Avem nevoie de Sfânta Treime. Cine nu are nevoie de harul Domnului nostru Isus Cristos? “Cunoaşteţi
harul Domnului nostru Isus Cristos”, scrie Pavel, “că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu
sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8,9). Cine nu are nevoie de iubirea lui Dumnezeu? “Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Cine nu are nevoie de împărtăşirea Spiritului Sfânt? “Veţi
lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi” (Faptele Apostolilor 1,8). Al vostru poate să fie harul lui
Cristos, a voastră dragostea lui Dumnezeu, a voastră comuniunea Spiritului Sfânt. Acesta este sensul
Treimii care însumează întreaga Evanghelie, prezentându-ne plinătatea prezenţei, puterii şi iubirii lui
Dumnezeu. Dumnezeu deasupra mea. Dumnezeu lângă mine. Dumnezeu în mine. Autorul francez
Francois Mauriac spunea că nimeni creat de Tatăl, răscumpărat de Fiul şi renăscut de Spiritul Sfânt nu
poate să se considere pe sine neimportant. De aceea Biserica nu încetează să cânte cu recunoştinţă:
“Mărire Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.”

Rugăciune.

Speranţa mea este Tatăl;

Scăparea mea este Fiul;

Acoperământul meu este Spiritul Sfânt;

Treime Sfântă, mărire Ţie.

3. BOGATUL CARUIA I-A RODIT TARINA

Era o înmormântare. Prietenii se adunaseră în cimitir lângă mormântul în care un vechi prieten – Sam
– era îngropat. Sam a fost un individ foarte competitiv. Deţinea un lanţ de restaurante. Nu i-a plăcut
niciodată să piardă. A fost un tip dur. Niciodată nu ar fi lăsat un competitor să fie mai bun decât el. Ar
fi pierdut mai degrabă bani într-o afacere decât să lase un competitor să îl învingă. Sam s-a jucat la
fel şi cu moartea. Cu fiecare diagnostic care continua să îi dezvăluie boala fatală, Sam continua să
strige: “Aduceţi-mi alt specialist”. Unul dintre competitorii săi a spus: “Atunci când Domnul îl cheamă
pe bătrânul Sam, el pur şi simplu nu vrea să meargă”.

În final a mers. Dar a încercat să îi învingă pe viermi. A pus să fie închis în vid într-un sicriu de 8.000
de dolari. Şi pentru ca nimeni să nu îl uite, Sam a lăsat instrucţiuni să fie înălţat un monument de 8
metri deasupra mormântului său. Era cel mai înalt din cimitir. În timp ce prietenii părăseau cimitirul,
au fost auziţi spunând: “Cu siguranţă Sam a fost un tip greu de învins”.

Isus a spus odată o parabolă despre un om asemenea lui Sam. Este numită parabola bogatului nebun.
Bogatul din această parabolă a fost un prosper proprietar de pământuri. Isus nu sugerează că ar fi fost
în vreun fel necinstit. Şi-a făcut averea prin efort cinstit şi muncă grea. După standardele lumii, era un
om de succes. Recolta lui a fost atât de mare încât a trebuit să se extindă. Marea sa ambiţie în viaţă a
fost aceea de a putea trăi uşor: să mănânce, să bea şi să se veselească. Însă Dumnezeu l-a numit
nebun. Şi omul a murit înainte să se poată bucura de averea sa. “Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună
comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.”

“Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina”

Să privim mai îndeaproape această parabolă. Isus începe prin a spune: “Unui om bogat i-a rodit din
belşug ţarina”. Uneori se întâmplă accidente fatale în silozurile de grâu. Câte un muncitor ajunge să fie
îngropat sub un munte de grâu. Ceva asemănător i s-a întâmplat acestui bogat fermier. Viaţa sa reală
a fost îngropată sub avalanşa uriaşă a recoltei.

“Şi el cugeta în sine”

Bogatul “cugeta în sine”, ne spune Isus. Ceea ce ne spunem nouă înşine este important. Dezvăluie
omul interior. Arată cine suntem cu adevărat. Nu ceea ce un om îi spune soţiei sau preotului arată
adevărata persoană, ci ceea ce îşi spune sieşi. Ce a cugetat bogatul în sinea lui? Cuprinzându-şi cu
privirea recolta abundentă, ar fi putut să se gândească la pământul fertil pe care i l-a dat Dumnezeu,
cu ploaie şi cu soare. Ar fi putut să se gândească la sănătatea lui excelentă şi la numeroşii lucrători
fideli care au ajutat la cultivarea solului pentru a produce o recoltă atât de bogată. Ar fi putut să se
gândească la Dumnezeu şi să îi mulţumească pentru toate aceste binecuvântări. Ar fi putut să spună:
“Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că mi-ai dăruit mult mai mult decât voi avea vreodată nevoie pentru
mine însumi. Pentru a-ţi arăta cât de recunoscător sunt, voi folosi o parte din această recoltă pentru
a-i hrăni pe cei săraci.”

“Ce voi face?”

Din păcate însă, nu acestea sunt cuvintele pe care le-a spus. Ascultând conversaţia lui cu sine însuşi,
vedem că nu conştientizează ce îi datorează lui Dumnezeu şi confraţilor săi. Singurul lui gând este
despre sine, cum poate să depoziteze mai bine totul. “Ce voi face, că n-am unde să adun roadele
mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot
grâul şi bunătăţile mele”.

 
A uitat de aproapele lui
În scurta sa conversaţie cu sine însuşi, observaţi de câte ori se referă la sine, şi foloseşte pronumele
“eu… mele… meu…”. Nici o dată nu se gândeşte la altcineva care ar avea de a face cu succesul său.
Neil R. Lightfoot scrie: “În timp ce el îşi spune în sine: ‘Ce voi face, că n-am unde să adun roadele
mele?’, poate un vecin de peste câmp îşi spune: ‘Ce să mă fac, pentru că nu am nici măcar pâine
pentru copiii mei?’ Dacă bogatul nu avea destule hambare, existau alte locuri în care să îşi poată pune
grânele. Aşa cum a spus Ambrozie: ‘Tu ai hambare – pieptul celui nevoiaş, casele văduvelor, gurile
orfanilor şi ale copiilor’” (Neil R. Lightfoot, “Lessons – From the Parables,” p. 79. Baker Book House,
Grand Rapids, Michigan). Însă bogatul fermier nu s-a putut gândi decât la sine. A fost asemenea unei
doamne egoiste despre care se spunea: “Edith a trăit într-o lume mică, care se mărginea la nord, la
sud, la est şi la vest cu Edith.”

“Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani”

Bogatul îşi continuă conversaţia: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani.” Aceste multe
bunătăţi ale sale îi dau un fals sentiment de siguranţă. El nu are nevoie de Dumnezeu; nu are nevoie
de rugăciune; pentru că are atâtea altele. El simte că bogăţiile sunt zidul lui de apărare împotriva
tuturor relelor. Nu s-a gândit deloc la moarte. De fapt, multele lui bunătăţi fac să fie dificil pentru el să
contemple moartea. El ilustrează ceea ce a spus odată Dr. Johnson. După ce a fost dus să viziteze o
proprietate luxoasă, a remarcat: “Acestea sunt lucrurile care fac să fie greu să mori”.

Să comparăm falsa lui siguranţă cu siguranţa reală a unuia dintre primii creştini. “Te voi exila”, i-a
spus magistratul roman. “Nu puteţi”, i-a răspuns creştinul. “Lumea întreagă este casa Tatălui meu”.
“Te voi omorî.” “Moartea mă va duce în prezenţa lui Dumnezeu.” “Îţi voi lua comorile.” “Nu puteţi,
deoarece comoara mea este în ceruri.” “Te voi duce departe de oameni şi nu vei mai avea nici un
prieten.” “Nu puteţi, deoarece am un Prieten de care nu mă puteţi despărţi.” Siguranţa lui nu era
bazată pe hambare mai mari sau pe multe bunătăţi, ci pe Dumnezeu.

“Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani.” El a uitat de tot de timp. Credea că va trăi
veşnic. Şi-a făcut planuri pentru “mulţi ani”, deşi mai avea doar o zi. El nu ar fi urmat să lucreze până
la moarte. Ştia când să se oprească. “Odihneşte-te”. Urma să încetinească ritmul şi să trăiască. Nu ar
fi făcut un atac de cord. Urma să se retragă. Şi-a făcut planuri atente şi detaliate pentru a se bucura
de averea sa.

“Mănâncă, bea, veseleşte-te”

Iată un om care nu ar fi aşteptat vreo imaginară bucată de plăcintă din cer. Urma să se bucure acum.
Urma să găsească acum fericire în a mânca, a bea, a-şi face poftele. “Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune!”
În culmea succesului său, Dumnezeu îi apare fermierului bogat şi îl numeşte nebun. Am putea să nu
fim de acord cu Dumnezeu că acest om a fost nebun. A fost un om de succes, dar a fost oare nebun?
În fond, nu aceasta este şi filozofia noastră despre succes, să ne extindem afacerile, economiile,
proprietăţile şi să privim spre ziua în care vom putea să spunem sufletelor noastre: “Odihneşte-te,
mănâncă, bea, veseleşte-te.” Însă Dumnezeu insistă că acest om a fost nebun. A fost nebun pentru că
s-a preocupat de lucruri mărunte. Lucruri mărunte? A-ţi câştiga existenţa este un lucru mărunt? Da, în
comparaţie cu a-ţi trăi existenţa. A găsi plăcere este un lucru mărunt? Da, în comparaţie cu a găsi un
scop. A te gândi la construirea unor hambare mai mari şi la sporirea afacerii tale este un lucru
mărunt? Da, în comparaţie cu a te gândi la îmbunătăţirea stării sufletului tău şi a lumii din jurul tău.

În ciuda succesului său material, acest om a fost nebun. A trăit doar pentru sine. A uitat de aproapele
său. A uitat de Dumnezeu. A uitat adevăratul lui scop în viaţă. A uitat că omul nu este ceea ce are. În
toate eforturile sale de a se îmbogăţi, a devenit extrem de sărac din punct de vedere spiritual. Când
ne gândim la acest bogat fermier, majoritatea dintre noi îl asociem cu oamenii cu mulţi bani care
controlează bursa şi au imense proprietăţi imobiliare. În mod foarte convenabil încercăm să uităm că
aceeaşi nebunie poate exista în noi toţi. Cât de mulţi oameni obişnuiţi nu trăiesc astăzi cu filozofia
acestui bogat: hambare mai mari şi mai bune, bunuri multe strânse pentru mulţi ani, odihnă,
mâncare, băutură şi distracţie? Nu toate acestea sunt rele în sine, dar le urmărim într-o asemenea
măsură încât ajungem să ne pierdem sufletele.
“Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune!” Ce înţelegem prin succes? Succes după care standarde? Lecţia
evanghelică de astăzi ne spune că Dumnezeu este Judecătorul în faţa căruia vom sta într-o zi. El este
Cel care va declara “succesul” sau “insuccesul” nostru. Şi El ne spune că cei care au adevărat succes
nu sunt aceia care deţin doar o colecţie de lucruri de arătat din călătoria lor prin viaţă, ci aceia care
sunt bogaţi în credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu şi om.

“În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”

Aceasta este mai mult decât o anunţare a morţii. Pentru că acest om era mort chiar înainte de a muri.
Aceasta este o chemare la a da socoteală. Aceasta este judecata înaintea lui Dumnezeu. Aici
Dumnezeu îi spune bogatului că toată viaţa sa a fost în zadar, că toate faptele sale nu valorează nimic.

David A. Redding a spus despre felul în care a murit fermierul bogat: “… Dumnezeu a spus: ‘În
această noapte’, şi el a murit. Poate în graba frenetică de a-şi construi hambare şi-a pierdut
sănătatea. Când era gata să se retragă şi să trăiască din grăsimea acumulată, timpul lui a expirat.
Moartea sa nu este un mister de rezolvat; pur şi simplu s-a ars pregătindu-se pentru zilele ploioase…
De ani de zile, prin nebunia sa, îl chema pe antreprenorul de pompe funebre… Omul a murit pentru că
a fost nebun. În mod deliberat şi-a suflat lumânarea cu viforul lăcomiei sale” (David A. Redding, The
Parables He Told. Fleming H. Revell Company. Old Tappan, New Jersey 1962). Dumnezeu ţine la noi
într-atât încât ne dă mai mult decât această parabolă ca avertisment. Ţine la noi într-atât încât ne dă
un Mântuitor care să ne împiedice să acţionăm ca nişte nebuni. A venit ca să avem viaţă, nu o viaţă
prinsă în capcana banilor, ci o viaţă liberă, din belşug, în comuniune cu Creatorul nostru.

“Ale cui vor fi?”

“Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” A fost atât de absorbit de sine încât nu a avut nici un prieten
căruia să îi poată lăsa bunurile sale. Cât de mult a lăsat în urmă? Toate bunurile pentru care a lucrat
în viaţa sa! Nimănui!

Bogat în Dumnezeu
“Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.” Bogăţia care
contează în ochii lui Dumnezeu este adunată de un suflet care a învăţat să se roage, de o conştiinţă
clară, de o viaţă dedicată Celui care deţine pământul de pe ambele maluri ale râului, de un suflet care
a căutat şi a primit iertarea lui Dumnezeu, de un om care crede că toate hambarele pe care le are sunt
cu adevărat ale lui Dumnezeu, încredinţate lui pentru a fi folosite nu doar pentru sine ci şi pentru alţii.
Aşa după cum i-a scris Sf. Pavel lui Timotei, “Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se
semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă
cu belşug toate, spre îndulcirea noastră, să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie
darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-şi lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu
adevărat, viaţa veşnică” (1Timotei 6,17-19).

Într-o zi un bogat proprietar de pământuri i-a arătat unui tânăr preot imensa sa fermă. “Totul în acea
direcţie, cât de departe poţi vedea, este al meu”, a spus el. Apoi întorcându-se spre est, sud şi vest, a
spus acelaşi lucru. Tânărul preot i-a răspuns: “M-ai întors spre toate cele patru direcţii ale pământului,
şi mi-ai arătat tot ce ai. Un lucru însă nu mi-ai spus”. Şi-a ridicat mâna şi a arătat în sus. “Cât de mult
ai în acea direcţie?”

“Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.”

4. SAMARINEANUL MILOSTIV

Parabola Bunului Samaritean începe cu o întrebare teologică, “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de
veci?” şi se termină cu o descriere a unei persoane acordând prim ajutor cuiva aflat pe marginea
şoselei. Începe cu cea mai importantă poruncă creştină, “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din
toată inima ta”, şi se încheie cu achitarea notei de plată la hotel. Să privim mai îndeaproape această
parabolă numită de unii cea mai mare, de alţii a doua cea mai mare parabolă spusă vreodată de Isus.
Un avocat îl întreabă pe Isus: “Cine este aproapele meu?”, iar ca răspuns primeşte o povestioară. Un
bărbat (nu se spune numele sau naţionalitatea) mergea de la Ierusalim la Ierihon. A căzut pe mâna
unor bandiţi care l-au jefuit, l-au bătut, lăsându-l pe jumătate mort. Norocul lui că pe drum vine un
preot, un evreu, om de nădejde al templului, om al lui Dumnezeu, a cărui chemară sacră era să fie
semen fiecărei persoane. Şi totuşi, “văzându-l, a trecut pe alături”. Al doilea care a venit a fost un
levit. Şi el era om de la templu: cânta în cor. Dar totuşi, s-a uitat şi a trecut mai departe. A treia
persoană care a trecut pe acolo era un samaritean. Un nimeni în ochii evreilor, care nu vroiau să aibă
de-a face cu samaritenii. Pentru evrei, “samaritean” era cel mai nedemn cuvânt ce putea fi folosit.
Însemna “câine” sau “diavol”. Vă amintiţi că atunci când Isus i-a cerut femeii samaritene să îi dea apă
din fântâna lui Iacob, ea a fost atât de surprinsă încât a spus: “Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de
la mine, care sunt femeie samariteană?” (Ioan 4,9). Pentru că evreii nu doreau să aibă legături cu
samaritenii. Isus a luat însă cuvântul “samaritean”, care atunci era unui jignitor, şi l-a ridicat atât de
sus, încât oricui i se spune astăzi că este samaritean o ia ca pe un frumos compliment. Şi aceasta din
cauza parabolei lui Isus. Ceea ce cei doi stâlpi ai templului nu au făcut, a făcut samariteanul. Când l-a
văzut pe rănit pe marginea drumului, a avut compasiune faţă de el. S-a aplecat asupra lui, i-a alinat
rănile, l-a pus pe măgarul său şi l-a dus la un hotel. A făcut mult peste ceea ce ar fi trebuit să facă din
obligaţie. A rămas cu el toată noaptea. Dimineaţa următoare, înainte să plece, i-a dat casierului bani
în plus şi i-a spus: “Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.” Practic
samariteanul i-a dat un cec contabilului.

Ce spune cu adevărat Isus

Prin această parabolă, Isus spunea evreilor din acele vremuri: dacă un dispreţuit de samaritean, al
cărui nume este blestemat de voi, pe care nici măcar nu îl consideraţi semen de-al vostru, şi care are
o credinţă inferioară celei a voastre, dacă el nu a ezitat să meargă şi să salveze un evreu aflat într-o
situaţie dificilă, atunci cu atât mai mult şi voi trebuie să faceţi aşa, voi, poporul ales de Dumnezeu; voi
care aţi experimentat iubirea lui Dumnezeu; voi care aveţi adevărata religie; cu atât mai mult voi
trebuie să fiţi dispuşi să traduceţi credinţa voastră în fapte de iubire.

Suntem ca preotul şi levitul

Şi totuşi Isus prin această parabolă nu a vorbit doar evreilor, ci şi nouă, celor de astăzi. Ce ne spune?
Prima idee pe care Isus doreşte să o înţelegem este că majoritatea dintre noi nu suntem asemenea
samariteanului; majoritatea suntem ca preotul şi levitul. Suntem prea ocupaţi de noi înşine pentru a
mai avea timp de nevoile altora. Găsim mii de scuze pentru a nu ne implica. Trecem pe lângă ceilalţi,
ignorându-i. Dorim ca ceilalţi să fie pentru noi bunii samariteni, dar nu noi lor. Suntem ca tânărul care
a fost întrebat ce a înţeles din această parabolă. El a răspuns: “Am învăţat că atunci când sunt într-un
necaz, cineva trebuie să mă ajute să ies din el.”

Păcatul omisiunii
Păcatul preotului şi levitului a fost păcatul omisiunii. Ei nu au făcut nimic atunci când puteau face ceva.
Nefăcând nimic, ei au lăsat bărbatul să moară. Nu este acest cel mai subtil mod de a ucide? Nu despre
acest păcat vorbea Domnul când spunea: “Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat;
bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat”. Nu este oare cel mai groaznic păcat al nostru faţă de
semenii noştri: nu îi urâm, dar suntem indiferenţi, îi ignorăm!

Nu am tăiat gâtul nimănui

Nu am râvnit la aurul vecinului

Nu am jefuit nicicând vreo casă

Dar Doamne, ai milă de sufletul meu

Căci bântuit îmi este el mereu

De tot ce n-am făcut.

 

Religia pe stradă
A doua idee pe care ne-o transmite Isus prin această parabolă este că religia nu se practică doar în
Biserică, ci şi pe stradă. Preotul şi levitul au redus religia la îndatoririle lor din templu. Isus ne
aminteşte că suprema mărturie a practicării religiei se vede tocmai pe stradă, locul unde ei au eşuat.
Un ateu a întrebat odată o tânăr băiat: “Dacă Dumnezeu este iubire, de ce nu îi spune cuiva să îţi dea
haine şi încălţări?” Băiatul s-a gândit puţin apoi a spus: “Eu cred că Dumnezeu i-a spus cuiva, doar că
acel cineva a uitat.” Preotul şi levitul au uitat.

Răniţii sunt încă cu noi

A treia lecţie a parabolei este aceea că răniţii sunt încă cu noi. Nu sunt doar cei răniţi fizic, ci şi cei
răniţi de mizerie, de şomaj, de rasism, de exploatare. O persoană s-a uitat la un moment dat la
oamenii ce aşteptau la un semafor lumina verde. În pestriţa mulţime a văzut un băiat neastâmpărat, o
văduvă, o femeie ce vrea să divorţeze, un bărbat bolnav incurabil, o fetiţă cu dureri de cap, un cuplu
căutând de unde să se împrumute… Aici sunt semenii tăi. Nu întotdeauna sunt întinşi pe jos la
marginea străzii. Semenul tău poate să umble, să conducă o maşină, să alerge chiar, dar să fie rănit.
Şi are nevoie de cineva care să fie aproapele său.

Cine este aproapele meu?

Cine oare? Adesea ne întrebăm. Şi punem limite. “Acesta este aproapele meu”, ne spunem, “pe când
acesta nu este”. Pentru evrei, samaritenii nu erau aproapele. Dar Isus ne răspunde clar: oricine este
aproapele meu. Oricine în nevoie. Oricine cu care ne întâlnim întâmplător. Oricine, orice culoare ar
avea pielea lui, orice credinţă ar avea. Pentru vechii greci, orice străin era un “barbar”; pentru evrei,
orice străin era un “câine”; pentru mahomedani, orice străin era un “infidel”; dar pentru Isus, fiecare
om, străin sau nu, prieten sau nu, era un frate. Aşa că în loc să se întrebe “Cine este aproapele
meu?”, creştinul se întreabă: “Cui pot eu să îi fiu aproape?” Singurul criteriu de luat în seamă este:
“Are el nevoie de un semen?” Dacă are, atunci suntem delegaţi de Cristos să fim aproapele lui. Nu
avem opţiune – dacă dorim să rămânem poporul lui Dumnezeu.

Gordon Allport, psiholog de la Harvard, scria odată: “În Statele Unite la Americii – probabil cea mai
eterogenă şi mai complexă societate de pe pământ – există numeroase condiţii pentru a se ajunge la
conflicte de grup şi la prejudecăţi.” Dar oare nu cumva Dumnezeu ne-a adus aici din toate părţile lumii
pentru a ne oferi un context ideal să învăţăm cine ne este aproapele?

“Cine este aproapele?”, a întrebat avocatul. El spera să rămână dificil să te decizi exact cine îţi este
aproapele. Spera ca termenul de “aproapele” să rămână obscur. Dar spunându-i parabola
samariteanului milostiv, Isus l-a întrebat: “Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut
între tâlhari?” Iar el a zis: “Cel care a făcut milă cu el.” Iată deci semenul tău: ORICE OM. ORIUNDE.
ÎN NEVOIE.

Vindecarea de rău
Dumnezeu nu a creat o lume rea sau o lume imperfectă. El a creat o lume care iniţial era bună. Este
omul cel care prin păcat, prin folosirea greşită a liberului său arbitru, a ruinat lumea lui Dumnezeu.
Omul a creat războiul. Omul este cel care provoacă valurile de milioane de refugiaţi în fiecare an.
Omul este cel care poluează. Omul este cel care creează foame în lume prin distribuirea inegală a
bunurilor lumii. Omul este cel care l-a jefuit pe alt om pe drumul spre Ierihon, l-a bătut şi l-a lăsat
aproape mort. Parcă îl vedem pe Isus arătând spre trupul mutilat de pe marginea drumului şi
spunând: “Iată drumul vieţii. Astfel de situaţii veţi găsi mereu pe drumul vieţii. Aceştia sunt semenii
voştri. Pe aceştia vă porunceşte Dumnezeu să îi iubiţi.”

În această lume noi întâlnim suferinţă, durere şi rău. Nu că răul ar fi din dorinţa lui Dumnezeu. Nu că
El l-ar fi creat. Vrea să scape de rău la fel de mult ca şi noi. De fapt, bunul samaritean din Evanghelia
de astăzi este Dumnezeu însuşi. El a venit în lume să distrugă răul, să anuleze păcatul care este sursa
majoră a suferinţelor noastre: “Duhul Domnului este peste Mine”, spune El la Luca 4,18, “pentru care
M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc
robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi”. Isus nu a trecut niciodată pe
lângă cei de pe marginea drumului, ignorându-i. El a mers acolo unde ştia că este suferinţă şi este
nevoie de El. Când Iair a venit la El şi i-a spus că fiica sa este pe moarte, Isus s-a ridicat şi a mers.
Răspunsul la întrebarea: “De ce Dumnezeu s-a făcut om?” poate fi dat cu cuvintele parabolei: a văzut,
a avut compasiune şi a venit. Trupul neputincios, mutilat, de la marginea drumului, este chiar al
omenirii, pierdută în păcat şi ameninţată de moarte. Gestul bunului samaritean este gestul lui
Dumnezeu, care prin Cristos se apleacă asupra noastră pentru a ne însănătoşi şi pentru a ne elibera.

Isus este încă bunul nostru samaritean. Când suntem răniţi, El ne vindecă. Când suntem căzuţi la
pământ, El ne ridică. Când suntem rătăciţi, El ne aduce înapoi acasă. Asemenea samariteanului, El
vine la noi atunci când toţi ceilalţi au trecut pe lângă noi, ignorându-ne. Ne ia cu El, ne îngrijeşte rănile
cu iubirea sa tămăduitoare.

“Mergi şi fă şi tu asemenea”, îi spune Isus avocatului după ce a ascultat povestea. La fel ne spune şi
nouă, astăzi. V-am fost aproapele. V-am arătat ce este aceea iubire. V-am ridicat din condiţia voastră
mizeră şi am făcut din voi oameni noi: v-am dat parabola Bunului Samaritean pentru a vă arăta că
este de neiertat ca un creştin să “treacă pe partea cealaltă”, ignorând răniţii, înfometaţii şi nevoiaşii
acestei lumi. Bunul samaritean este încă cheia atunci când dorim rezolvarea problemelor lumii.

Samaritenii moderni
Nu putem spune că astăzi nu ar mai fi samariteni. Există! Iar numărul lor nu încetează să crească.
Iată câţiva.

Un preot romano-catolic, închis într-un lagăr de concentrare nazist, s-a oferit să moară în locul altui
condamnat, pedepsit pentru că unul a evadat. Preotul a spus comandantului că nu are familie, şi că
vrea să ia locul bărbatului. Ceilalţi prizonieri i-au spus: “Într-un loc ca Auschwitz, unde câteva sute de
oameni mor zilnic, nu s-a mai văzut ca cineva să îşi dea viaţa pentru altul. Aceasta ne face să avem
din nou încredere în rasa umană.”

Kagawa, unul dintre cei mai mari lideri religioşi din Japonia, a spus că Dumnezeu l-a vizitat odată pe
când era într-o colibă la marginea mării. Japonezul era pe atunci tânăr, puternic lovit de tuberculoză,
părăsit de semenii săi. Dar într-o zi un misionar creştin a intrat în coliba lui cu medicamente şi hrană.
Kagawa povestea că după ce misionarul a plecat, el s-a întrebat: “De ce un străin, nici măcar un
japonez ca mine, s-a deranjat pentru mine?” Şi singurul răspuns pe care l-a putut găsi a fost că
Dumnezeu a venit la el, prin acest necunoscut samaritean.

“Mergi şi fă şi tu asemenea.”

5. IAIR

Există un limbaj pe care ar trebui cu toţii să învăţăm să îl vorbim. Este un limbaj care comunică cu
adevărat ceva; un limbaj care exprimă efectiv căldura iubirii; un limbaj care poate să spargă
formidabile bariere ale comunicării. Este limbajul atingerilor. Oamenii redescoperă acum acest limbaj
uitat. Dar este în fapt un limbaj străvechi. Isus l-a folosit. Când copiii veneau la El, îi lua în braţe şi în
binecuvânta. Când dorea să vindece un lepros sau un orb, îi atingea. Când dorea să demonstreze
profunzimea iubirii sale, El se folosea din nou de atingere, spălând picioarele discipolilor săi.

Un judecător povestea odată că nu a văzut niciodată la tribunal un tată care se judeca cu fiul său să
se atingă reciproc, ca semn de afecţiune. Dacă tatăl ar pune mâna pe umărul fiului său, spunea
judecătorul, i-ar transmite ceva. Dar nu o face. Eu, când vizitez un preot în vârstă, îi iau mâna în
mâinile mele în timpul rugăciunii. Atingerile umane făcute din iubire au ceva anume. Sunt atingerile lui
Cristos însuşi.

Dr. Smiley Blanton, un medic psihiatru, obişnuia să întrebe cuplurile căsătorite care aveau probleme:
“Spuneţi-mi, de când nu v-aţi mai plimbat cu soţia ţinând-o de după umeri? Din când în când vă
aşezaţi pe covor pentru a vă juca cu copiii? Când spuneţi rugăciunea la masă, vă ţineţi de mână?”
Acelaşi psihiatru se plângea de faptul că în maternităţi, bebeluşii sunt izolaţi de mamele lor imediat
după naştere. “Aş prefera să îi văd pe aceşti copiii în braţele mamelor, sau în leagăne lângă patul lor,
chiar şi ţinuţi stângaci de către taţi. Bebeluşii care au acest privilegiu de a nu fi despărţiţi după naştere
de mamă tind să fie ulterior mai stabili emoţional.” Chiar şi bebeluşii înţeleg limbajul magic al
atingerii.

“Cine m-a atins?”

Evanghelia de astăzi ne prezintă una dintre cele mai remarcabile istorii din Noul Testament. Este
povestea unei femei care a fost vindecată atingându-l pe Isus. Ea era bolnavă de doisprezece ani. A
încercat tot felul de tratamente şi a consultat nenumăraţi medici, dar nimic nu pare să o fi ajutat.
Suferea de hemoragie, care pe vremea aceea era o boală incurabilă. Astăzi s-ar apela la
histerectomie, dar această procedură chirurgicală nu era cunoscută pe vremea lui Isus. Astfel, femeia
pur şi simplu suferea.

Nu era doar disconfortul fizic şi durerea motive de mâhnire pentru ea; mai era şi faptul că, după legea
evreiască, femeia cu hemoragie era considerată necurată. Orice şi pe oricine atingea ea, era infectat
cu murdărie, credeau evreii. De aceea, o astfel de persoană trăia într-o izolare totală, neputând nici
participa la cult, nici să facă parte din comunitate alături de ceilalţi. Ea nici nu ar fi trebuit să se afle
atunci în mulţimea care îl înconjura pe Isus. Dacă oamenii ar fi recunoscut-o, ar fi strigat la ea să
dispară de acolo, pentru a nu-i murdări. Ea se temea să nu fie descoperită, aşa că s-a strecurat în
spatele lui Isus şi l-a atins pe nepusă masă. Căuta disperată să se atingă de ceva, de orice ar putea-o
scăpa de viaţa singuratică şi umilitoare ce o avea.

Înainte de a ajunge la Isus, Sf. Marcu ne spune că femeia ar fi gândit în sinea ei: “De mă voi atinge
măcar de haina Lui, mă voi vindeca!”. Dacă l-aş putea atinge, trebuie că a gândit ea, nu pe cap, căci
nu se cade; nu pe mână, căci ar fi prea familiar. Dacă aş putea să îi ating măcar un ciucure al hainei,
şi ştiu că aş fi vindecată. Învăţătorii evrei din timpul lui Isus purtau robe cu ciucuri, pentru a-şi aminti
de fiecare dată când le îmbrăcau că sunt oameni ai lui Dumnezeu, angajaţi să respecte legile lui
Dumnezeu. Astăzi ciucurii se mai găsesc în ornatele ortodocşilor din Ierusalim, dar se poartă în
interior. În vechime ciucurii se purtau însă în exteriorul robei, şi astfel a putut femeia să atingă. Când
l-a găsit pe Isus, acesta era înconjurat de mulţime mare, şi era dificil să îl atingă. Dar a insistat şi în
final a reuşit. Şi cum l-a atins, a simţit o putere vindecătoare ce îi inundă trupul, ca un şoc electric: “şi
îndată s-a oprit curgerea sângelui ei”. Ea a ştiut că a fost vindecată.

Când Isus a întrebat: “Cine este cel ce s-a atins de Mine?”, Petru s-a gândit că e o întrebare
copilărească, din moment ce sute de oameni erau în jurul lui Isus tot timpul, majoritatea înghiontindu-
l. El s-a apucat să îi explice lui Isus că a fost atins de o mare de oameni. Dar Isus nu este mulţumit de
răspuns. El ştie că cineva din mulţime l-a atins în mod special, cu credinţă şi din disperare. Cineva l-a
atins cu adevărat şi vital. Cineva a primit puterea vindecătoare. “S-a atins de mine cineva”, spune El,
referindu-se nu la mulţime ci la acel cineva cu credinţă. Apostolii credeau că este absurd ca dintr-o
mulţime de oameni care te ating să poţi să distingi una anume. Dar El a distins atingerea! Aceasta
este iubirea lui Dumnezeu! Aceasta este sensibilitatea Lui la nevoile umane şi la atingerea credinţei!

“S-a atins de mine cineva.” Sunt cuvinte minunate, pentru noi şi pentru femeia care a atins haina lui
Isus.

Ele ne spun că atunci când ne întindem cu credinţă către Domnul, pentru a primi ajutorul său, Domnul
ştie. Aşa după cum Isus a simţit uşoara atingere a ciucurelui de pe haina sa, în mijlocul unei mulţimi,
aşa şi Dumnezeu ştie de rugăciunea fiecăruia dintre noi. Uneori oamenii întreabă: “Cu miliarde de
oameni în această lume, cum poate să ştie Dumnezeu de mine şi să vegheze asupra mea?” Isus ne
arată în această pericopă că ştie şi are grijă chiar şi de cei mai mici dintre noi. Mulţimile ar putea să ne
ignore, dar Isus nu. Nici mulţimea, nici chiar universul cât este de mare, nu îl poate bloca de la a simţi
o atingere de credinţă.

Trebuie să nu uităm de faptul că atunci când femeia l-a atins pe Isus, El era într-o misiune urgentă.
Singura fiică a unei persoane importante şi respectate, Iair, mai-marele sinagogii, era pe moarte. Isus
era în drum spre casa lui Iair. Dar chiar dacă era în drum spre o situaţie de viaţă şi de moarte, Isus s-
a oprit. Nu era atât de ocupat încât să treacă cu vederea o persoană ce avea nevoie de El. Uitând de
mulţime, El a văzut-o şi a tratat-o pe femeie de parcă ar fi fost singura persoană din lume. Pentru Isus
nimeni nu este pierdut în mulţime. El i-a acordat atenţie femeii. “Cine m-a atins?”, a întrebat El. Când
femeia a recunoscut în public că l-a atins şi că a fost vindecată imediat, El i-a spus: “Îndrăzneşte,
fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.” Oare nu aşa face Isus cu fiecare dintre noi atunci când
mergem la El cu credinţă şi cu umilinţă, ca femeia din Evanghelia de astăzi?

Putem să îl atingem şi astăzi

Pericopa de astăzi nu ne prezintă doar ceva ce s-a întâmplat în Palestina acum mult timp. Cristos care
era îmbrâncit atunci de mulţimi este în mijlocul nostru şi astăzi. Încă îl putem atinge întinzându-i
inimile noastre atunci când ard şi când sunt în dificultăţi. Dar cum îl putem atinge astăzi pe Isus? Îl
putem atinge prin rugăciune. Ce este rugăciunea dacă nu atingerea lui Isus, conversaţia cu El,
invitaţia pe care i-o adresăm să intre în vieţile noastre? Femeia bolnavă l-a atins prin simplu gest al
întinderii mâinii. Nici astăzi nu este mult mia dificil să îl atingem pe Isus. Ajunge să ne întindem către
El prin rugăciune!

În al doilea rând, pentru ca rugăciunea să îl atingă cu adevărat pe Isus şi pentru a stabili un contact
cu El, ea nu trebuie să fie un ritual, o repetare în van a unor cuvinte goale, ci o rugăciune ce vine din
inimă şi care este înrădăcinată în credinţă. În mulţimea de oameni care îl înconjoară pe Isus, mulţi îl
ating dar doar unul trăieşte puterea Sa vindecătoare – acela care l-a atins cu credinţă. La fel şi astăzi
mulţimi largi de oameni i se roagă lui Isus; mulţimi de credincioşi merg la biserică, dar cei care îl ating
pe Isus sunt cei care se roagă cu credinţă. Evanghelia spune cât se poate de clar – credinţa este cea
care a provocat contactul cu Isus: “Fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.”

În al treilea rând, îl atingem pe Isus în Biblie şi în Sfânta Împărtăşanie. Când citim cuvintele Sale în
Biblie, îl ascultăm pe Cristos nu ca şi cum ar vorbi cuiva care a trăit acum două mii de ani, ci ca şi cum
ne-ar vorbi nouă. Isus sălăşluieşte în Evanghelii. Când ascultăm cuvintele Sale, îi atingem hainele.
Când primim Sfânta Împărtăşanie îl atingem pe Isus, dar nu doar o parte a Lui, ci pe El întreg. El vine
să îşi facă în noi casă. “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru
el.”

În fine, Cristos ne atinge astăzi prin oameni. Atingerea sa o regăsim prin măiestria chirurgului, prin
competenţa asistentelor medicale, prin sfatul înţelept al unui prieten, prin rugăciunile persoanelor
pioase. Dumnezeu a ales să lucreze prin oameni. “Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem”,
scrie Sf. Pavel. Primii creştini l-au atins pe Isus şi apoi au atins lumea cu puterea pe care au primit-o
de la El. Au atins murdăria şi au transformat-o în puritate. Au atins sclavia, schimbând-o în libertate.
Au atins slăbiciunea, devenită astfel tărie.

Există atâtea feluri în care îi putem atinge astăzi pe oameni. Putem să îi atingem cu inimile noastre.
Putem să îi atingem cu cuvintele noastre. Putem să îi atingem cu privirea. Putem să îi atingem cu un
zâmbet. Putem să îi atingem cu credinţa noastră, cu rugăciunea noastră, cu compasiunea noastră, cu
iubirea noastră, cu speranţa noastră, cu umilinţa noastră, cu disponibilitatea noastră de a sluji.

Scopul creştinismului este să îi facă pe oameni să îl atingă pe Dumnezeu în Cristos. “Dacă aş putea să
îl ating – chiar şi doar ciucurii hainei – ştiu că mă voi face bine”, spunea femeia bolnavă. Şi noi astăzi
putem să îl atingem aşa cum au făcut-o şi o mai fac nenumăraţi oameni. Alcoolici, dependenţi de
droguri, hoţi, adulteri, bolnavi, orbi, surzi, leproşi – cu toţii l-au atins şi au primit o viaţă nouă şi puteri
noi. Ieşiţi din mulţime, zi de zi, pentru a-l atinge pe Cristos. Atingeţi-l cu credinţă. Atingeţi-l pentru a
primi iertare, pentru a primi tărie împotriva tentaţiilor, împotriva temerilor, împotriva neliniştilor.
Atingeţi-l. Nu va întreba “Cine m-a atins?” El va şti aceasta.

6. Episodul cu bogatul şi cu Lazăr, ascultat în Evanghelia de astăzi, a marcat radical viaţa lui Albert
Schweitzer. Schweitzer a mers în Africa în 1913. În 1921 el explica cum această parabolă spusă de
Isus l-a făcut să părăsească funcţia de profesor la Universitatea din Strasbourg, să renunţe la
activitatea sa literară şi la cântatul la orgă, pentru a merge în Africa Ecuatorială ca medic. Pentru
Schweitzer, bogatul din această parabolă era omul alb, binecuvântat de roadele culturii şi ştiinţei, iar
Lazăr era negrul exploatat şi oprimat, lipsit de asistenţă medicală în boala şi durerea sa. Pe scurt,
Africa era cerşetorul aflat la porţile Europei.

Ce minunat să vezi cum această teribilă şi tristă poveste pe care a spus-o Isus i-a inspirat unui mare
om o viaţă de slujire. Schweitzer a fondat un spital în Africa unde a servit ca medic timp de cincizeci
de ani. Gândindu-se la această parabolă, el l-a găsit pe Lazăr de la porţile sale. Să examinăm această
minunată parabolă ca pe o dramă în trei acte.
 

Actul întâi
“Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar
un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau
de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.” Primul act se deschide cu o imagine a
modului în care bogatul şi Lazăr trăiau pe pământ. Bogatul trăia o viaţă luxoasă. “Se îmbrăca în porfiră
şi vison.” Adică era îmbrăcat în haine de mii de lei, când majoritatea oamenilor câştigau câţiva lei pe
zi. El se veselea “în toate zilele în chip strălucit”. Domnul dă de înţeles că bogatul ducea o viaţă de
gurmand, cu mâncăruri scumpe.

Domnul nu l-a criticat deloc pe bărbat pentru că a fost bogat. Nu l-a numit vreodată înşelător al
săracilor sau chiar lacom. A fost un om foarte de succes, o persoană respectabilă, căreia îi plăceau
lucrurile bune ale vieţii. Domnul nu l-a condamnat pentru aceasta.

Afară, la poarta palatului celui bogat, stătea un biet cerşetor. Numele lui era Lazăr, care înseamnă
“Dumnezeu este ajutorul meu”. Şi de fapt nimeni, în afară de Dumnezeu, nu îi acorda atenţie. Era
flămând. Era bolnav. Trupul său era acoperit de bube. Era atât de slăbit şi de neajutorat încât nu se
putea apăra de câinii ce veneau să îi lingă rănile. Câinii de atunci nu erau animale de casă, ci bestii
murdare. Lazăr trăia din resturile de pâine aruncate de bogat. În acea vreme nu existau şerveţele la
masă. Oaspeţii îşi foloseau degetele pentru a rupe bucăţi din pâine, iar resturile le aruncau în stradă
pe fereastră. Aceasta era pâinea “ce cădea de la masa bogatului”. Iată deci imaginea din actul întâi:
un bogat învelit în porfiră şi vison; Lazăr acoperit de bube urâte. Unul petrecea în fiecare zi; altul
încerca să supravieţuiască cu resturi. Unul avea tot felul de servitori să-i împlinească poftele; altul
avea doar câini să îi lingă rănile.

Actul al doilea
Al doilea act povesteşte despre moartea a doi oameni: “Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri
în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.” Slăbit, bolnav şi înfometat, era de
aşteptat că Lazăr nu va mai trăi mult. Nu se spune nimic despre înmormântare. Era prea sărac pentru
a-şi permite aşa ceva. Şi de fapt nu avea nici un prieten. Totuşi, el care nu a putut avea parte nici
măcar de o înmormântare decentă, el care nu a avut ca prieteni decât câinii, tocmai el este ridicat în
ceruri de îngeri. “Şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avram.” Situaţia pentru bogat este diferită. El
“a murit şi a fost înmormântat”. Aici parabola ne precizează existenţa înmormântării. Trupul a fost
întotdeauna important pentru acest bogat, deci putem fi siguri că a avut parte de o înmormântare la
fel de fastuoasă ca viaţa trăită. El a trăit mai mult decât Lazăr, pentru că Dumnezeu, în mila sa, i-a
permis o viaţă mai lungă pentru ca să aibă timp să se pocăiască.

Actul al treilea
Al treilea act ne prezintă soarta celor doi după moarte. “Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el
(bogatul adică) a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.” Amândoi se trezesc conştienţi
pe lumea cealaltă. Deşi nu se cade să construim o teologie a vieţii de apoi pe baza acestei parabole,
există totuşi unele fapte importante ce reies de aici. În primul rând vedem că moartea nu distruge
conştiinţa. Bogatul şi Lazăr nu dorm şi nici nu sunt incapabili să ştie ce se întâmplă cu ei. Sunt
conştienţi. În al doilea rând, moartea nu distruge identitatea. Lazăr este tot Lazăr, iar bogatul este tot
bogatul. Moartea nu poate schimba personalitatea. Eul personal supravieţuieşte morţii. În al treilea
rând, moartea nu distruge memoria. Bogatul îşi aminteşte de viaţa sa pe pământ. Îşi aminteşte şi de
Lazăr, precum şi de fraţii săi. În fine, moartea nu poate distruge destinul nostru. Pe pământ, bogatul
şi Lazăr au mers pe căi diferite. Au făcut alegeri diferite. Au trăit în lumi diferite. Aceleaşi lumi diferite
se regăsesc şi în eternitate. Ei sunt în cele două lumi ale raiului şi iadului.

Parabola ne spune că bogatul s-a trezit în iad, iar Lazăr, săracul, în rai. Întrebarea este: de ce? De ce
s-a trezit bogatul în iad? Ce a făcut de a meritat o asemenea soartă? Răspunsul este: nu a făcut nimic.
Nu a făcut nimic pentru Lazăr. Nu l-a persecutat niciodată. Nu l-a lovit niciodată trecând pe lângă el.
Nu l-a alungat niciodată de la poarta sa. Doar l-a ignorat. L-a acceptat pe Lazăr ca parte a peisajului
inevitabil al vieţii. Lazăr era chiar acolo, la poarta bogatului, dar acesta nici nu îl mai sesiza. Când
Maria Antoaneta s-a căsătorit, a dat poruncă să fie îndepărtaţi toţi cerşetorii de pe străzile de-a lungul
cărora urma să treacă procesiunea ei de nuntă. Ea nu a dorit ca vreo privelişte urâtă sau tristă să îi
strice fericirea. Era cel puţin conştientă de existenţa cerşetorilor. Nu se poate spune acelaşi lucru şi
despre bogatul din parabolă. El era conştient de existenţa unei singure persoane: el însuşi. Acesta a
fost păcatul lui.

Parabola nu va nici un efect în viaţa noastră dacă nu ne vedem pe noi înşine în ea exact aşa cum a
făcut-o Albert Schweitzer. Să nu îndrăznim să ne aşezăm altundeva decât lângă omul bogat. “Dar”,
veţi spune, “eu nu sunt bogat!” Sunteţi însă, în comparaţie cu cineva care are mult mai puţin decât
aveţi Dvs. Există întotdeauna cineva mult mai sărac decât Dvs. În timp ce luaţi masa, 417 oameni mor
de foame în întreaga lume. Aceasta înseamnă 7 morţi în fiecare minut. 417 în fiecare oră. 10.000
morţi în fiecare zi. Majoritatea dintre ei copii. Ce pot însă să fac? Sunt multe lucruri pe care le puteţi
face. Puteţi face o donaţie la una dintre multele agenţii care asigură hrană celor flămânzi, sau să
iniţiaţi o campanie în propria Dvs. parohie, pentru a se colecta hrană pentru cei flămânzi. Putem fi
suficient de conştienţi pentru a fi preocupaţi.

Însă bogăţiile nu se limitează la posesiunile materiale. Suntem bogaţi în iubire, în înţelegere, în

simpatie, în compasiune, în iertare. Peste tot în jurul nostru – şi chiar pe pragul nostru – zace o lume
înfometată tocmai de aceste lucruri: iubire, înţelegere, iertare.

De multe ori suntem şocaţi de o sinucidere sau de o cădere nervoasă din cartierul nostru sau din
parohia noastră. Deodată realizăm faptul că aici a fost o persoană care a cedat din cauza lipsei de
iubire a noastre a tuturor; aici a fost o persoană care a trăit în tenebre. Şi noi înşine am ocolit-o. Am
simţit o oarecare teamă şi stinghereală în prezenţa sărăciei şi a amărăciunii sale. Aşa că pur şi simplu
am împins-o într-o mai adâncă singurătate. Şi nu a fost nimeni care să o iubească pentru a o scoate
din izolarea şi din rătăcirea sa.

Fiecare dintre noi are un Lazăr la uşa sa. Cel defavorizat, cel flămând, cel nedorit, şomerul, cel bolnav,
cel întristat, cel închis în sine, cel nesigur, cel singur, cel neiubit – toţi zac la uşa noastră având nevoie
de iubirea lui Dumnezeu şi a noastră. Au nevoie de mai mult decât fărâmiturile de la masa noastră.

Nu este un păcat să fii bogat. Părintele Avraam, în al cărui sân a ajuns Lazăr, a fost unul dintre cei mai
bogaţi oameni ai timpului său. Era bogat însă nu doar în posesiuni materiale, ci şi în credinţă şi iubire.
Nu este un păcat să fii bogat, însă este un păcat să fii bogat şi să nu îţi pese, să nu iubeşti, să nu fi
preocupat, să nu fi conştient, să nu observi, să nu ajuţi.

“Trimite pe Lazăr”
Fiind în chinuri, bogatul experimentează pentru prima oară ceva asemănător cu iubirea. Se gândeşte
la cei cinci fraţi ai săi şi îi cere lui Avraam să îl trimită pe Lazăr înapoi pe pământ pentru a-i avertiza cu
privire la soarta care îi aşteaptă dacă nu îşi îndreaptă căile. El îi spune lui Avraam: “Rogu-te, dar,
părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei
în acest loc de chin”

Nu este o iubire adevărată aceea care îl face pe bogat să se gândească la fraţii săi. Insinuează că el
însuşi nu a fost avertizat în mod corespunzător. Încearcă să se justifice pe sine acuzându-l pe
Dumnezeu că este nedrept. “Dacă aş fi fost suficient avertizat, dacă aş fi ştiut că acest loc va fi
sfârşitul vieţii mele pământeşti, nu aş fi venit aici. Dar fă acum ca cel puţin fraţii mei să fie avertizaţi”.

“Nu”, i-a spus Avraam, “au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.”

“Nu”, a spus bogatul, “ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.”

Însă Avraam a spus: “Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva
dintre morţi”

Minunea mare este că după Moise şi profeţi, Dumnezeu a trimis într-adevăr pe cineva dintre morţi să
ne avertizeze. L-a trimis pe Cristos. Asemenea lui Lazăr, Cristos a fost “dispreţuit şi cel din urmă
dintre oameni”. Asemenea lui Lazăr, a stat la poarta lumii atunci când s-a născut în peştera din
Betleem. Asemenea lui Lazăr, trupul său a fost acoperit de răni. A fost “străpuns pentru păcatele
noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre”. A venit ca unul dintre noi – un frate – pentru a ne
avertiza şi a ne salva pe noi, cei cinci fraţi ai săi. Să nu ne aşteptăm ca Dumnezeu să dea un semn
mai mare decât acesta; nu există nici unul mai mare. “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul
Său Cel Unul-Născut l-a dat ca orice crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Ascultaţi aşadar cu atenţie atunci când Cristos vă spune cuvântul lui Dumnezeu. Priviţi la viaţa voastră
pentru a vedea unde zace Lazărul Dvs. Dumnezeu l-a aşezat acolo pe pragul Dvs. pentru a vă ajuta să
ajungeţi în rai!

7. Demonizatul din Gadara

Într-o închisoare, un prizonier, datorită unei serii de evenimente nefericite, şi-a pierdut dinţii din gură,
apendicele i-a fost scos, braţul drept amputat… Directorul închisorii, vizitându-l la infirmerie, îl priveşte
acuzator şi îi spune: “Pe mine nu mă prosteşti! Ştiu ce vrei să faci! Încercă să evadezi bucăţică cu
bucăţică.”

Există perioade de timp, sunt sigur, în care simţim că în loc să fim o singură persoană, unificată,
suntem sumă de bucăţi ale eului nostru, părţi contradictorii, opuse una faţă de alta. Familia ne trage
într-o parte. Munca ne trage în altă parte. Iar ambiţia în alta. Ş.a.m.d. Ne întrebăm cum să ne
strângem la un loc toate bucăţile în care suntem divizaţi. O femeie a văzut la un moment dat o pictură
cu martiriul unui creştin. Acesta fusese legat de mâini de un cal şi de picioare de un alt cal, iar apoi
caii au fost mânaţi să meargă în direcţii opuse, sfâşiindu-l pe creştin, iar în final omorându-l. Ea i-a
spus psihiatrului: “Aşa mă simt şi eu. Sfâşiată, dezmembrată în bucăţi.”

Evanghelia de astăzi ne descrie un om care era efectiv dezmembrat în bucăţi. Când Isus l-a întrebat
“Care-ţi este numele?” el a răspuns: “Legiune”. În Evanghelia după Marcu, capitolul 5, versetul 9,
răspunsul este: “Legiune este numele meu, căci suntem mulţi”. Legiune este termenul latin pentru o
unitate de armată formată din şase mii de soldaţi. Personalitatea acestui om era atât de divizată de
interese în conflict, încât nu mai era o persoană ci o mulţime de persoane, fiecare trăgând în altă
direcţie. Evanghelia ne şi spune cine sunt aceste multe persoane înghesuite într-un singur om: “Căci
demoni mulţi intraseră în el”.

Astăzi noi nu negăm existenţa demonilor. Ba chiar le-am redescoperit existenţa. Până şi psihiatrii
admit că există demoni: demoni ai urii, ai răzbunării, ai resentimentelor; demoni ai lăcomiei, ai
vinovăţiei, ai fricii; demonul extrem de apăsător al competiţiei, al stresului, al conflictelor moderne.
Există astăzi oameni care sunt locuiţi de mulţi astfel de demoni. Numele lor este “Legiune”.

Poate vă amintiţi că Shakespeare a pus în gura unuia dintre personajele sale următoarele cuvinte: “Tu
ţie însuţi să îţi fi fidel, cum noaptea zilei îi urmează, şi nu vei fi fals faţă de nimeni.” Până aici totul
este bine. Dar rămâne întrebarea: la care eu să rămân fidel? Eului civic? Eului parental? Eului
financiar? Eului religios? Eului social? Pentru că numele meu este Legiune! Există eul despre care cred
că sunt eu. Există eul pe care alţii îl văd în mine. Există eul pe care îl prezint lumii. Există adevăratul
eu pe care îl ascund de toţi. Sufletele noastre sunt ca nişte case bântuite de sfinţi şi de diavoli. Sau
după cum spunea Edward Sanford Martin:

În templul meu pământesc e-nghesuială,

E unul care este umil, unul care e mândru;

E unul cu sufletul distrus de atâtea păcate;

E unul care nu se căieşte şi rânjeşte;

E unul care îşi iubeşte semenii ca pe el;

E unul la care nu-i pasă decât de faimă şi de el;

De-atâtea griji care mă rod eu aş fi liber

Dac-aş putea să ştiu care sunt eu.

Aceasta este problema mea. Aceasta este problema fiecărui om. Nu sunt unul, ci mulţi. “Sunt larg”, se
plângea Walt Whitman, “conţin multitudinea.” Aici este copilul, aici părintele, aici adultul, toţi în mine.
Nu sunt atât o personalitate cât un câmp de luptă, în război cu mine însumi, tras în toate direcţiile.
“Legiune este numele meu.” Cuvântul “scindat” este un cuvânt cheie astăzi. Avem personalităţi
scindate, familii scindate, naţiuni scindate, atomi scindaţi, o lume scindată. Şi ne mai mirăm că avem
dureri de cap. Avem o nevoie disperată de unitate, de ceva care să ne ţină la un loc, să nu spargem în
bucăţi.

Recent am dat peste această afirmaţie: “Încercăm să trăim mai multe vieţi într-una, fără ca eurile
noastre să fie organizate de o singură viaţă care să conducă din noi.” Este doar un alt mod prin care
gânditorul modern exprima ideea: “Mai multe euri! Nici unul nu conduce viaţa!” Isus a spus-o
altcumva: “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16,13). Cu alte cuvinte, nu am fost
făcuţi să servim la mai mulţi stăpâni. Nu am fost făcuţi să îi slujim lui Dumnezeu şi mamonei, lui
Dumnezeu şi mulţimii, lui Dumnezeu şi satanei… nu putem sluji la mai mulţi decât sfărâmându-ne în
bucăţi. Încercăm să punem la un loc lucruri care pur şi simplu nu merg împreună. Nitroglicerina este
un explozibil deoarece constituenţii (acidul nitric, acidul sulfuric şi glicerina) în mod natural nu pot sta
unul lângă altul: o uşoară lovitură şi fiecare constituent se va ciocni violent de celălalt, provocând
suflul exploziei. La fel se întâmplă şi cu noi, când încercăm să îl slujim pe Cristos şi Biserica sa, dar şi
să slujim lumescul, mulţimea. “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”, spunea Isus.
Dumnezeu este Unul. Singurul de care avem nevoie în viaţă. Orice alte scopuri nu fac decât să ne
împrăştie existenţa în bucăţi.

Psihologia spune că pentru a ne dezvolta o personalitate matură, trebuie să ne structurăm viaţa în

jurul unui singur scop. Isus spunea în acest sens: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…” Mulţi
dintre cei cu personalitate scindată (“multiple” personalităţi) ajung aici datorită loialităţilor scindate: în
parte lui Cristos, în parte eului propriu; parţial dăruit lui Cristos, parţial păstrat pentru mine; parţial
pentru Împărăţia lui Dumnezeu, parţial pentru altceva decât Împărăţia lui Dumnezeu. Nu putem să
găsim fericirea într-un astfel de stil de viaţă. Fericirea o găsim doar urmărind cel mai mare scop din
Univers, Dumnezeu în persoana lui Cristos. În El toate lucrurile se unesc, în El toate sunt complete;
doar El poate să ţină unită viaţa, să nu se spargă în bucăţi.

În primul război mondial, aliaţii au încercat o nouă metodă, punând mai mulţi generali la comanda
armatelor. Nu a mers. Apoi l-au făcut pe Foch comandat suprem al tuturor forţelor. Doar aşa au
reuşit. În al doilea război mondial s-a decis că invadarea Europei s-ar putea face cu succes dacă şi
numai dacă o singură persoană ar fi pusă în frunte. Această poziţie, o ştim cu toţii, a fost dată
generalului Eisenhower. Ce s-ar fi întâmplat cu cauza aliaţilor dacă am fi fost supuşi divergenţelor,
oscilaţiilor şi ezitărilor care apar invariabil în cazul controlului multiplu sau divizat? Confuzia ar fi dus la
o situaţie fără speranţă.

Principiul rămâne valabil şi pe câmpul de luptă personal al vieţii voastre şi a mele. Trebuie să avem un
comandant suprem, un motiv deasupra celorlalte, o iubire, un Dumnezeu, un Scop ultim: Domnul Isus
Cristos. El devine principiul care controlează, asemenea unui poliţist de la circulaţie care stă la datorie
la intersecţie şi controlează fluxul traficului. Atunci când poliţistul îşi abandonează postul din sufletul
nostru, se produce un haos total, deoarece tendinţe şi nevoi interioare sunt scăpate de sub control şi
se ciocnesc unele de altele, cauzând confuzie şi conflicte.

Atunci când descriem o persoană imorală ca fiind o persoană “dezlânată”, nici nu ne dăm seama cât
de corectă este această descriere. Un astfel de om nu este integrat sau unit eficient în interiorul său.
Face anumite acţiuni nu pentru că le doreşte, ci pentru că mulţimea le face; sau asemenea Sf. Paul,
simte în el o forţă demonică, ce îl împinge să facă lucruri pe care nu vrea să le facă. Nu este unul, ci
mai mulţi. Numele lui este Legiune. Are nevoie de Cineva care să îl lege, să îl adune, să îi organizeze
şi unifice personalitatea. Are nevoie să îşi predea viaţa nu parţial ci total lui Cristos, să îl lase pe
Cristos să stea pe tronul inimii lui, să îl lase pe Cristos să fie Organizatorul, Preşedintele executiv,
Directorul vieţii lui. Cu ajutorul lui Cristos putem să depăşim şi să răstignim numeroasele euri care se
dezlănţuie în interiorul nostru: eul ambiţios, eul mânios, eul gelos, eul păcătos.

Fie că este vorba despre omul care locuieşte în morminte, ca în lecţia evanghelică, sau de bărbatul ori
femeia care stau astăzi în biserică, problema este aceeaşi – o inimă împărţită, o loialitate împărţită, un
eu divizat. Nu există altă ieşire din această stare divizată decât abandonarea în Cristos Domnul. “Şi au
ieşit să vadă ce s-a întâmplat”, continuă Evanghelia, “şi au venit la Isus şi au găsit pe omul din care
ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Isus şi s-au înfricoşat…” A sta
la picioarele lui Isus, a învăţa de la El, a-l lăsa pe El să ne organizeze viaţa, înseamnă a pune capăt
conflictului interior sufletesc, înseamnă a ne recupera sfinţenia, a câştiga conducerea unificată asupra
imperiului personalităţii noastre pentru ca să putem spune cu Sf. Pavel: “Dar una fac: uitând cele ce
sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui
Dumnezeu, întru Cristos Isus” (Filipeni 3,14).

8.SEMANATORUL

Un tânăr era nerăbdător. Dorea să schimbe totul în viaţă, deodată. Nu putea aştepta. Într-o noapte a
avut un vis: se făcea că era într-un magazin, iar în spatele tejghelei era un înger. Nervos, tânărul l-a
întrebat ce vinde. “Tot ce îţi doreşte inima”, a spus îngerul. “Dacă aşa este, atunci vreau pace pe
pământ, să nu mai fie tristeţe, foame şi boli…” Îngerul îl întrerupe zâmbind: “Stai puţin… Nu cred că
m-ai înţeles. Aici nu vindem fructe – doar seminţe.”

Nu doar stejarii uriaşi cresc din mici seminţe; majoritatea ideilor şi gândurilor cresc din seminţe care
au fost plantate în minţile şi inimile noastre. Cât de importante sunt gândurile semănate în minte! O
vorbă spune: Seamănă un gând, culege un gest. Seamănă un gest, culege un obicei. Seamănă un
obicei, culege un caracter. Seamănă un caracter, culege un destin. În natură, seminţele sunt atât de
puternice încât pot să împingă şi să iasă prin asfalt. Ce să spunem atunci despre seminţele de iubire,
ură, compasiune, lăcomie, invidie, din inima omului? Să nu ne îndoim niciodată de puterea lor de a ne
împinge o anume parte a existenţei.

În Evanghelia de astăzi, Isus compară adevărul, care este în Cuvântul său, cu o sămânţă. Sămânţa
este aruncată peste tot: pe cărări bătute, printre pietre şi spini, precum şi pe pământ bun. Cade
oriunde este posibilitatea şi promisiunea unei vieţi, care să crească. Fiecare cuvânt din Evanghelie este
o sămânţă, începutul unui proces nesfârşit de transformare. Unii oameni spun: “Dacă aş putea să îl
aud în Persoană pe Dumnezeu vorbindu-mi, mi s-ar înroşi picioarele cât de rapid aş fugi să-l
întâlnesc.” Dar Dumnezeu ne vorbeşte în Persoană în fiecare duminică, atunci când cuvintele Sale sunt
citite în Evanghelie şi predicate apoi de preot. Dumnezeu ne-a dat cuvântul său în Biserică şi acasă, în
Sfânta Scriptură. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu, tot atât de real ca şi cum Dumnezeu ne-ar fi în
faţă şi ne-ar vorbi.

Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa: parabolele sale, vindecările sale, miracolele sale; dar chiar şi
Cuvântul (Logos) însuşi, care a fost aruncat ca o sămânţă în pământ şi îngropat pentru a se ridica la o
viaţă nouă. Isus şi-a semănat seminţele sale, iar la final s-a semănat pe Sine. Până într-acolo a mers
iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

Pământurile
Accentul în parabolă nu cade pe sămânţă sau pe semănător, ci pe pământ, care este la final factorul
determinant în ceea ce priveşte rodnicia sau nu a seminţei. Sămânţa cade pe patru tipuri de pământ,
spune Isus. Trei din patru o resping. Presupun că aceasta înseamnă că există patru tipuri de oameni
care merg la biserică. Trei din patru nu rămân cu nimic din acest mers la biserică. Trei din patru nu
vor înţelege ce vreau să spun prin această predică, sau vor fi ofensaţi de ea, sau poate nici nu o vor
auzi deoarece mintea lor este în altă parte, sau poate pentru că vor dormi ori visa cu ochii deschişi.
Dacă creştinismul a avut probleme la secerarea recoltelor de-a lungul secolelor este pentru că
adevărul lui Dumnezeu a fost predicat, dar nu a fost acceptat. Vina nu stă în adevăr, în sămânţă, ci în
sol, în inimile ascultătorilor, unde adevărului nu i se permite să prindă rădăcini.

Să trecem pe scurt în revistă cele patru tipuri de pământ, după cum le-a descris Isus.

Una a căzut lângă drum

Sămânţa “de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu
cumva, crezând, să se mântuiască”. Am auzit despre blocajele arteriale, dar mai mortale sunt
blocajele inimii către Dumnezeu. Primele opresc sângele să curgă, şi provoacă moartea fizică; celălalt
blocaj ne împiedică să primim Pâinea vieţii, provocând moartea sufletului. Nimic nu poate opri
cuvântul lui Dumnezeu, doar o inimă închisă: atunci ea se opreşte de tot; nimic nu mai intră în ea. Nu
există nici o deschidere în sol, să primească sămânţa dătătoare de viaţă, doar pământ tare. Despre
aceste inimi Isus spunea: “nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”.
“Dar”, vor obiecta unii, “acesta este un caz extrem. Cu siguranţă nu este cazul meu. În nici un caz
inima mea nu este sol tare.” Mai gândiţi-vă odată! De câte ori aţi auzit o predică şi nu v-aţi dat seama
că era pentru Dvs? Vă gândeaţi la păcatele altora, sperând că predicatorul va fi auzit de aceia. Dacă
credeţi că păcătoşii cu inima tare sunt răi, atunci să ştiţi că “sfinţii” cu inima tare sunt şi mai şi.

Cum se întăresc inimile

Cum se fac inimile impenetrabile la cuvântul lui Dumnezeu? În cazul unora, din mândrie. Cred că au
răspuns la toate întrebările. Nu vor să fie deranjaţi de idei noi sau de o creştere nouă. Ei se cred
maturi şi înţelepţi. Poate de aceea Isus ne-a îndemnat să fim asemenea copiilor, care sunt mereu
deschişi la idei noi. Ca pământul bătătorit de mulţi paşi, unele inimi sunt autostrăzi – beton şi iarăşi
beton. Atât de multe trec peste ele, un trafic uriaş, o greutate constantă, ce îi dă mici şanse cuvântului
lui Dumnezeu să răzbată. Şi familiaritatea întăreşte inima. Auzind unele adevăruri ale credinţei
creştine de mici, am ajuns să le luăm de-a gata: acum nu ne mai impresionează deloc. În fine, o inimă
poate să devină pământ solid atunci când lipseşte cultivarea. Aşa cum pământul fără apă devine tare,
la fel şi sufletul fără rugăciune, fără biserică, fără sacramente, se întăreşte. Îşi pierde capacitatea de a
răspunde lui Dumnezeu; devine impenetrabil. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate trece prin el.

Dacă o dată – măcar o dată – ar putea să răzbată solul tare, ce transformare s-ar întâmpla! Dacă am
lăsa măcar odată deşertul din noi să primească sămânţa dătătoare de viaţă, ce credinţă ar produce…
ce iubire… ce speranţă… ce pace… ce putere! Dar rămânem tari. Ca păsările care plonjează din înălţimi
şi fură seminţele, aşa şi forţele demonice vin şi iau de la noi cuvântul lui Dumnezeu, ca nu cumva să
credem şi să fim mântuiţi. Aşa după cum diavolul vine la noi când ne rugăm să ne fure rugăciunile,
distrăgându-ne atenţia cu alte gânduri, tot aşa el ne fură cuvântul lui Dumnezeu din inimi întărind
suprafaţa inimii pentru a o face impenetrabilă.

Alta a căzut pe piatră

“Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.” Explicând aceasta,
Isus spune: “Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu
au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.” Aceştia sunt oamenii care
admiră cuvântul lui Dumnezeu. “Ce predică superbă!” şi cu asta gata. Au primit-o “cu bucurie”, dar
nimic mai mult. “Aceştia nu au rădăcină.” Există multe moduri subtile de a respinge cuvântul lui
Dumnezeu. Oricât de ciudat ar părea, unul din moduri este admirarea cuvântului! Să mă explic.

Teologul danez Kierkegaard spunea odată o parabolă despre un cârd de gâşte, ce trăiau într-o curte
înconjurată de mare gard de lemn. Într-o zi, o gânsac predicator a aterizat în curtea cu pricina. El s-a
urcat pe o ladă şi a început să predice. Le-a certat pe gâşte pentru că erau mulţumite cu viaţa în
limitele curţii, când Dumnezeu le-a dat aripi ca să zboare pe cerul infinit. Le-a vorbit despre bunătatea
lui Dumnezeu, dovedită de aripile pe care le-a dat gâştelor. Le-a îndemnat să îşi folosească aceste
aripi pentru a zbura. Şi gâştelor le-a plăcut. Dădeau din cap în semn de aprobare şi vorbeau între ele
despre ce mare predicator au în faţă. Erau uimite de ce spunea gâscanul şi îl aplaudau îndelung. Toate
acestea le-au făcut. Dar un lucru nu l-au făcut niciodată: nu şi-au folosit aripile pentru a părăsi curtea.
S-au întors la obiceiul lor de a umbla de colo până colo între gardurile de lemn.

Aplicaţi aceasta la noi şi vedeţi cât adevăr conţine! Când auzim o predică bună ne grăbim să o lăudăm.
Când citim câte un verset frumos din Biblie ne declarăm impresionaţi până la lacrimi. Dar apoi?
Majoritatea dintre noi revenim la vechile metehne. Auzim adevărul – ba chiar îl şi admirăm – dar nu îl
acceptăm. Continuăm astfel să trăim în aceleaşi sentimente de ură, cu aceleaşi prejudecăţi, tot cu
mândria, invidia şi războaiele noastre personale.

Alta a căzut între spini

“Alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.” Isus explică: “Cea căzută între spini
sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu
rodesc.” Aceasta este probabil cea mai tristă parte din parabolă. Pământul care ar putea produce ceva
măreţ, dă o junglă. Un sol care produce buruieni trebuie să fie un sol bun: altcumva nu ar creşte ceva
pe el. Dar, spune Isus, spinii cresc repede, şi înăbuşesc în curând sămânţa bună. Mulţi oameni se pot
recunoaşte aici. Au primit cuvântul lui Dumnezeu şi vor cu adevărat să îi slujească lui Dumnezeu. Dar
devin implicaţi în atâtea lucruri, încât Dumnezeu este încetul cu încetul înăbuşit. Nu este vorba că
lucrurile pe care le fac ar fi rele; dimpotrivă, pot să fie lucruri bune, dar care ne secătuiesc energiile şi
ne abat inimile de la Cristos. Cineva spunea pe bună dreptate: “Mulţi oameni pun pe primul loc lucruri
secundare.” Un om de afaceri îmi spunea odată: “Rugăciunile mele nici nu ajung la tavan, că mintea
îmi şi este invadată de presiunea afacerilor pe care le am.” Într-o zi o biserică a anunţat primirea de
noi membri într-o anume duminică. Unul a sunat de la birou şi a spus că ziua cu pricina nu îi convine
căci are de lucru. Un altul l-a căutat şi i-a spus: “În acea duminică echipa mea favorită de fotbal joacă
în deplasare. Trebuie să merg să îi văd.” Concluzia? “Şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.”

Atâtea activităţi care sunt bune ajung să ne răvăşească zilele, încât devin inamicii păcii noastre. Isus
pune o întrebare fiecăruia dintre noi: la ce spini le permitem noi să ne crească în viaţă, spini care apoi
înăbuşe loialitatea pe care i-o datorăm lui Dumnezeu?

Alta a căzut în pământ bun

“Alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit.” Iar Isus explică: “Cea de pe
pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.”
Pământul bun îi reprezintă pe cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu, făcându-l parte din ei. Îl
păstrează în inimă şi aduc roade cu răbdare. Seminţele cresc încet, dar sfârşesc prin a controla
dorinţele noastre, emoţiile noastre, gândurile noastre, acţiunile noastre. Puţin câte puţin, vieţile
noastre devin rodnice şi asemenea lui Dumnezeu.

Trebuie să recunoaştem că există perioade când suntem unul dintre cele trei tipuri de pământ, sau o
stranie combinaţie între ele. Există în noi câte un drum bătătorit, câte un sol pietros, câte o parcelă cu
spini. Dar Isus ne spune că pământul poate fi îmbunătăţit. Pământul tare poate fi arat; pietrele şi
spinii pot fi aruncaţi. Prin grijă şi cultivare, inimile noastre pot să devină fertile, ca “pământul cel bun”
care dă rod însutit.

Cine are urechi de auzit să audă

Una din căile de a ne îmbunătăţi pământul sărac al inimilor noastre, spune Isus, este ascultarea cu
atenţie. “Cine are urechi de auzit să audă.” “Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui
Dumnezeu.” Cum am putea să cunoaştem fără să ascultăm? O persoană se întorcea într-o duminică
de la o Liturghie unde ascultase cuvintele unui mare şi faimos predicator. Întâlnindu-se cu un prieten
i-a spus încântat despre ce auzise, când a primit o replică neaşteptată: “Ce teribilă responsabilitate!”
Era adevărat! Oricine ascultă cuvântul lui Dumnezeu predicat îşi asumă automat marea obligaţie nu de
a comenta sau critica ce a auzit, ci de a pune în practică cuvântul.

Trebuie să devenim sensibili la vocea lui Dumnezeu, la fel ca mama ce doarme dar tresaltă imediat ce
copilul ei plânge; atât de sensibili ca un mare iubitor de muzică ce, într-o mare de instrumente
diferite, poate să recunoască o singură notă greşită scoasă de o violină; cu auzul la fel de sensibil ca al
unui ţăran care, venit la oraş, este în stare să audă lăcusta în zgomotul maşinilor de pe stradă; cu
urechile ciulite ca ale unor rude ce stau în biroul avocatului, ascultând lectura testamentului în care
speră să fie amintiţi. Este o lege a vieţii faptul că auzim ceea ce ne-am antrenat să auzim. Zi de zi
putem asculta vocea lui Dumnezeu, care devine nu mai slabă, ci mai puternică, cu fiecare an ce trece,
apropiindu-ne de întâlnirea cu El.

O veche legendă japoneză povesteşte despre un pios călugăr budist care a murit şi a mers în ceruri.
Acolo a ajuns într-un loc unde erau multe rafturi cu nişte lucruri pe ele, etichetate. Apropiindu-se, a
văzut că erau urechi umane, iar pe etichete erau numele celor ce le-au avut. Călugărul a aflat că
acestea erau urechile celor care pe pământ frecventau templul, ascultau cu plăcere învăţăturile despre
zei, dar nu puneau în practică nimic din ce auzeau. Şi astfel, după moarte, ei au mers într-un alt loc,
în timp ce urechile lor au ajuns în ceruri – doar ele au fost salvate.

Cât de des am auzit reproşul acesta că noi, cei care mergem la biserică, suntem doar urechi, care
mergem, auzim, dar nu facem nimic; că am înlocuit acţiunea cu ascultarea, la care ne şi limităm. Este
o acuză deosebit de dureroasă şi adevărată. Este cauza marilor eşecuri ale creştinismului de-a lungul
veacurilor. “Cine are urechi de auzit să audă.” Să ne suflecăm mânecile, să luăm săpăliga, să arăm
pământul, să ridicăm pietrele şi buruienile, şi să ne pregătim să aducem roade în Crist
9. NAIN

Cei care au luptat în războaie ne povestesc că pierderea unui camarad este mai dureroasă pentru
un soldat decât încasarea unui glonţ în propria carne. Ne putem atunci imagina durerea văduvei
din această Evanghelie, aflată pe drumul spre cimitir pentru a-şi îngropa unicul copil – un fiu.
“Mulţime mare din cetate era cu ea”, spune pericopa. Dar oricâţi erau în jurul ei, ea era acum
singură, conştientă doar de durerea ei. Nu mai avea pe nimeni. În frumoasa cetate Nain ea mai
avea acum doar două morminte – al soţului, şi acum al fiului ei.
Aceasta este povestea unei femei. S-a întâmplat de mult şi departe de noi. Dar nu este oare
povestea fiecăruia dintre noi? Viaţa poate să fie atât de frumoasă pentru o vreme, dar inevitabil
vin zilele când nu mai este aşa. Apare suferinţa; apare războiul; apare frica; apare moartea.
Rezultatul acestor suferinţe este o mare amărăciune – o experienţă dureroasă cu care fiecare ne-
am întâlnit în viaţă cel puţin odată. Cel mai adesea este o experienţă devastatoare. Nu doar
moartea aduce durere. Există multe alte experienţe în viaţă, când pierdem ceva, ce ne aduc de
asemenea dureri mari. Pierderea unei slujbe, sau a unei promovări aşteptate; renunţarea la un loc
drag, plin de prieteni, pentru a te muta într-un loc străin; separarea sau divorţul; pensionarea
forţată când trebuie să laşi în urmă munca ce a fost parte vitală a vieţii tale atâţia ani; plecarea
copiilor în momentul în care se căsătoresc, sau merg la facultate sau îşi încep slujba; o
deteriorare gravă a sănătăţii; o lovitură financiară – toate acestea pot fi surse de mari dureri. Sunt
ca nişte amputări – distrug o parte din noi, aduc moarte unei părţi din viaţa noastră.
Cum să faci faţă unor astfel de necazuri? Trăim într-o vreme a medicamentelor miraculoase.
Puţine sunt durerile pe care astăzi medicina să nu le poată uşura ori elimina complet, cu ajutorul
medicamentelor. Totuşi, nu există nici o pilulă, nici un sedativ care să uşureze angoasele,
singurătatea sau suferinţa provocată de o inimă frântă. Medicii ne spun că tratarea
necorespunzătoare a necazurilor, mâhnirilor, poate duce la tot felul de boli, de la ulcer la diabet,
ba chiar şi la probleme psihice, la sinucidere. De multe ori citim ştiri prin ziare despre sinucideri,
care se încheie astfel: “Rudele doamnei Popescu spun că era foarte deprimată de cât i-a murit
soţul acum câteva luni.”
Unii oameni cred că cel mai bun medicament împotriva durerilor provocate de drame mari este
timpul. Şi totuşi, timpul singur nu vindecă. Dimpotrivă, timpul poate transforma urât de tot
durerea. O poate transforma într-o amărăciune care otrăveşte trupul şi mintea. Dacă vrem să
vindecăm durerea, trebuie să colaborăm cu timpul în moduri constructive – câteva dintre ele le
vom menţiona acum.
Exprim-o! Una dintre greşelile cele mai grave pe care le putem face este să refuzăm să ne
exprimăm durerea, să o ţinem închisă într-o sticlă. Astfel de dureri neexprimate cauzează tot
felul de suferinţe fizice şi mentale. Psihiatria modernă subliniază faptul că atunci când ochii
refuză să plângă, alte organe din trup vor începe să plângă rezultând tot felul de boli
psihosomatice.
Un preot tânăr care şi-a pierdut soţia din cauza unui cancer a refuzat să vorbească cu cineva
despre acest lucru sau să verse lacrimi. Mai mult, el însuşi a celebrat înmormântarea. Unii
oameni din comunitate au spus: “Ce credinţă!” Alţii care ştiau mai bine au spus: “Ce nebunie!”
Nu a trecut mult şi a leşinat în amvon. Diagnosticul a fost epuizare emoţională datorată durerii
nesoluţionate. Internat în spital timp de trei săptămâni, abia când a început să vorbească despre
boala şi moartea soţiei sale, şi despre marea pierdere pentru el însuşi şi pentru copii, a început să
se refacă. Există o necesitate extremă ca durerea să fie exprimată.
 
Lasă lacrimile să curgă
Un mod foarte constructiv de a exprima durerea este de a lăsa lacrimile să curgă. Filozofii stoici
obişnuiau să sfătuiască: “Nu jeli. Auto-controlul este răspunsul la durere”. Isus a învăţat opusul:
“Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Cu alte cuvinte: “Fericiţi cei care trec prin
dificila experienţă a jelirii, pentru că vor găsi mângâiere vindecătoare”.
În cultura noastră adesea echivalăm lacrimile cu slăbiciunea. “Băieţii mari nu plâng”, spunem
noi. Mai spunem chiar: “Dacă ar avea suficientă credinţă ca şi creştin(ă), nu ar plânge”. Totuşi
lacrimile nu au nimic de-a face cu slăbiciunea sau lipsa de credinţă. Când Lazăr a murit, Sfântul
Ioan scrie în Evanghelia sa: “Isus a plâns” (11,35). Şi următorul verset spune foarte simplu dar
profund: “Şi ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea”. Faptul că Isus a plâns ne învaţă că durerea
este naturală. Isus a plâns deşi ştia că viaţa este veşnică. Lacrimile sunt o expresie a iubirii. Nici
chiar cunoaşterea sigură a vieţii veşnice nu va lua toată durerea din inimă atunci când pierdem pe
cineva drag. Sfântul Paul spune: “să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde”. El nu spune
că nu ar trebui să ne întristăm; el spune că trebuie să ne întristăm cu speranţă creştină.
În zilele lui Isus, evreii aveau câteva obiceiuri foarte sănătoase legate de jelire. După cum vedem
în Evanghelia de astăzi, prietenii înconjurau persoanele îndoliate pentru a le ajuta în durerea lor.
“Mulţime mare din cetate” era împreună cu văduva din Nain. Doliul adânc dura şapte zile.
Primele trei erau zile de plânsete. În timpul primei săptămâni ruda celui decedat nu se putea
unge, nu se încălţa, nu studia şi nu făcea afaceri, nici măcar nu se spăla. Acest timp trebuia să fie
petrecut în totală jelire. Nimic ce ar fi putut distrage de la acest obiectiv nu era permis. Urmau
apoi 30 de zile de jelire mai uşoară. Până în ziua de astăzi fraţii evrei nu îşi fac griji în a-şi
exprima durerea.
Grecii erau mult asemenea evreilor în acest sens. Cea mai mare sărbătoare ortodoxă este Paştele,
când se celebrează Învierea lui Cristos, precum şi credinţa în învierea noastră personală. Şi
totuşi, poporul grec jeleşte zgomotos la funeralii şi vorbeşte despre cei plecaţi dintre noi cu
lacrimi în ochi. Dacă nu ar face aşa, nu ar fi natural. Pentru a facilita exprimarea sănătoasă a
durerii, Biserica are slujbe speciale în sâmbetele de peste an sau în aniversările morţii celor dragi
nouă. Biserica a ştiut dintotdeauna că o persoană îndoliată este ca un boiler sub presiune. Dacă
nu dai drumul la abur să iasă în mod controlat, presiunea din boiler va creşte şi mai devreme sau
mai târziu va exploda.
 
Vina
Rare sunt persoanele care să fi suferit o pierdere mare prin moarte şi să nu trăiască un sentiment
de vină. Ne amintim de multe lucruri pe care nu le-am făcut, sau de lucrurile pe care i le-am
făcut celui decedat. Soţii simt că ar fi trebuit să îşi respecte mai mult soţiile; părinţii simt că ar fi
trebuit să petreacă mai mult timp cu copiii; soţiile simt că ar fi trebuit să fie mai puţin cicălitoare
cu soţii. O parte din vină vine din faptul că, după ce o persoană s-a dus, nu mai putem face nimic
pentru a o ridica din morţi.
Problema cu astfel de vinovăţii este că aşteptăm de la noi să fim perfecţi. Ne aşteptăm să fim
super-oameni sau chiar dumnezei. Trebuie să realizăm că suntem fiinţe firave şi imperfecte.
Trebuie să acceptăm iertarea lui Dumnezeu, să ne iertăm pe noi, aşa după cum cei dragi ai noştri
din altă lume cu siguranţă ne-ar ierta, şi, mai presus de toate, să fim blânzi cu noi, nu critici.
 
Auto-compătimirea
Una dintre modalităţile cele mai neconstructive de a trata durerea este să o laşi să te conducă la
auto-compătimire. Soluţia pentru auto-compătimire este să îţi muţi gândul de la tine asupra
semenilor. Să luăm un exemplu. O doamnă îşi pierde fiul, student la medicină. Ea îşi pune casa
la dispoziţia studenţilor la medicină şi face tot ce poate pentru ei în memoria fiului ei. Ea
transformă pierderea fiului ei în câştig pentru fiii altora. S-a acomodat situaţiei şi este fericită.
Dar o altă femeie care şi-a pierdut fiul se închide faţă de lume şi se lasă pradă durerii. Se simte
mizerabil. Nu este de mirare că auto-compătimirea a fost numit sentimentul cel mai dezintegrator
dintre toate.
 
Credinţa
Pentru a vedea cum credinţa ne poate ajuta în durere să ne întoarcem pentru un moment la lecţia
Evangheliei. O putem vedea pe văduvă mergând în spatele sicriului fiului ei, în drum spre
cimitir. Speranţele ei, aspiraţiile ei, visele ei sunt toate îngropate în sicriu. “Iată scoteau un
(copil) mort” să îl ducă la cimitir, spune Evanghelia. Procesiunea cu mortul îşi făcea drum spre
porţile cetăţii. Dar mai exista în acea zi o procesiune: Isus cu discipolii, “şi multă mulţime” cu
El. Cele două procesiuni se întâlnesc la “poarta cetăţii”. Durerea mamei îl impresionează pe Isus,
care îi spune: “Nu plânge!” Apoi şi-a pus mâna pe sicriu şi i-a poruncit mortului: “Tinere, ţie îţi
zic, scoală-te”. Şi cel care fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească. Isus l-a redat mamei
acestuia.
Două procesiuni! Într-un capăt este procesiunea unui cadavru, simbolizând disperarea, durerea,
regretul, neajutorarea omului. În celălalt capăt este Cristos, Mântuitorul, trimis să oprească
tragicul drum al omului către mormânt, să îi ofere salvarea, speranţa, pacea şi viaţa eternă.
Audienţa este uimită “şi frică i-a cuprins pe toţi”. Această audienţă uimită strigă: “Dumnezeu a
cercetat poporul Său!” Aşa după cum Dumnezeu a cercetat poporul Său, aşa ne cercetează El şi
astăzi pentru a ne da speranţă şi mângâiere în durerile noastre. Datorită lui Cristos nu suntem
întristaţi ca şi cum ceea ce s-a întâmplat unei persoane dragi nouă ar fi chiar sfârşitul poveştii. Nu
este! Prezenţa lui Cristos, promisiunea învierii, iubirea lui Dumnezeu de care nimic nu ne poate
despărţi, certitudinea iertării, încrederea în viaţa eternă, toate înseamnă speranţă. O speranţă care
schimbă însăşi structura durerii noastre.
Pentru a arăta cum Cristos este prezent şi astăzi pentru a ne mângâia, permiteţi-mi la final să vă
împărtăşesc textul unei scrisori a unei fiice către tatăl ei, după ce şi-a pierdut un copil:
Dragă tati,

M-am gândit la ce mi-ai spus ultima oară când ai fost aici. Spuneai că sunt cea mai adaptabilă
persoană pe care ai văzut-o. A fost un mare compliment şi m-a făcut foarte fericită. Dar cu
toată sinceritatea trebuie să îţi spun că nu îmi pot asuma nici un merit pentru felul în care m-
am adaptat la faptul că am pierdut-o pe Sharon a noastră. Pentru că fără prezenţa foarte
apropiată a lui Isus Cristos, nu aş fi putut niciodată, niciodată să mă adaptez în vreun fel.
 Vezi tu, totul a fost lucrarea Sa. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să mă arunc cu
adevărat la picioarele Lui într-o disperare totală, şi aceasta a fost doar slăbiciune din partea
mea, nu tărie. Apoi iubirea şi tăria Lui au început să inunde sufletul meu îndurerat, şi am
început să văd din nou frumuseţea şi sensul vieţii. Fără ajutorul lui Cristos, aş fi încă tot acolo,
plângând disperată. Aşa că vezi tu, nu este vorba despre faptul că eu m-am adaptat bine,
Cristos a făcut acest lucru pentru mine.

Am simţit că trebuie să îţi pun acest lucru, pentru că mi-ai acordat mie meritul care îi aparţine
Lui. Îţi mulţumesc însă, tată, pentru că mi-ai făcut acest compliment, deoarece mi-a dat
ocazia de a împărtăşi cu tine motivul pentru care mi-am găsit liniştea.

10. Iubirea vrajmasilor

Adevăratul test al iubirii nu este iubirea prietenilor noştri, ci iubirea duşmanilor noştri. Un mare Sfânt
rus întreba: “Cum ştim dacă o anume persoană trăieşte în Dumnezeu şi dacă este sinceră în credinţa
sa? Nu există cale să fim siguri decât examinând viaţa ei, pentru a vedea dacă îşi iubeşte duşmanii.
Căci unde este iubirea duşmanilor, este şi Dumnezeu.” Acesta este marele test prin care vedem dacă
suntem pe o frecvenţă cu Dumnezeu; pentru că tocmai aceasta face Dumnezeu: El trimite ploaia Sa
peste cei drepţi şi peste nedrepţi. Chesterton spunea odată: “A iubi înseamnă să iubeşti ce este de
neiubit, căci altfel cum ar mai fi o virtute?”

Nepractic?
Să îţi iubeşti duşmanii într-o lume ca a noastră pare foarte nepractic. A-ţi iubi duşmanii – obiectează
unii – înseamnă să le permiţi să se folosească de tine. A-ţi iubi duşmanii înseamnă să te laşi călcat în
picioare.

Să vedem însă ce ne spune psihologia şi psihiatria despre ostilitate şi despre oamenii ostili. Aceste
ştiinţe afirmă că o persoană ostilă urăşte deoarece se teme de celălalt că îl va lovi; aşa că, pentru a se
apăra pe sine, atacă el primul. Este ostil deoarece se aşteaptă să fie înjosit şi urât de celălalt. Ultimul
lucru pe care îl aşteaptă este iubirea. Aşa că dacă în loc de ură îi dai iubire… îl dezarmezi. De iubire
are el cel mai mult nevoie. Iubirea este singura care îi poate distruge ostilitatea.

“Dă-l dracului!”, îi spuse cineva unui prieten care avusese parte de o nedreptate din partea cuiva.
Răspunsul primit a fost cu adevărat inspirat: “Este deja la dracul. Mai bine l-aş trimite la Dumnezeu.”
A-ţi iubi duşmanii înseamnă a-i trimite la Dumnezeu, a-l da lor pe Dumnezeu.

Dar oare aşteaptă Dumnezeu de la noi să iubim păcatul şi răul pe care îl fac oamenii? Evident că nu. El
aşteaptă de la noi să urâm păcatul şi să iubim păcătosul. Să nu îţi vină să te iei cu mâinile de cap?
Cum ar putea cineva să facă distincţie între păcat şi păcătos? Şi totuşi, facem această distincţie zi de
zi în ceea ce ne priveşte pe noi înşine. Facem lucruri teribile; comitem erori enorme. Urâm greşelile
noastre, dar continuăm să ne iubim. Faceţi la fel şi cu ceilalţi, ne spune Isus. “Iubiţi-vă semenii ca pe
voi înşivă.” Urâţi păcatul; iubiţi păcătosul. Cineva exprima această idee astfel: “A-ţi iubi duşmanul nu
înseamnă să iubeşti noroiul în care se află perla, ci a iubi perla care se află în noroi.”

De ce?
De ce trebuie să îmi iubesc duşmanul? Pentru ca să fiu un copil al Tatălui. “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri
[...] şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”. Dumnezeu doreşte ca eu să fiu ca El. El îşi iubeşte duşmanii. Face
bine celor care îl urăsc. Pregăteşte păşuni verzi pentru noi atunci când răsplata pe care o merităm ar fi
deşertul. Ne conduce la ape limpezi când noi ne-am aştepta la un ţinut uscat. Pe când eram încă
păcătoşi, Dumnezeu ne-a iubit şi a murit pentru noi. Cu puţin timp înainte să moară, Isus le-a spus
apostolilor: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe
altul.”

“Iubiţi-vă duşmanii.” Pe omul care face din nenorocirile tale bucuria lui, care te calcă în picioare, care
îţi pune şarpele în sân, care îţi răstălmăceşte cuvintele, care nu e sănătos până nu îţi face viaţa
amară… pe duşmanul tău, iubeşte-l. Iubeşte-l de dragul Meu, spune Isus. Iubeşte-l chiar “cum v-am
iubit Eu”. Dar iubeşte-l şi pentru că duşmanul tău este mai înainte de toate chiar duşmanul lui.
Tristeţea pe care o toarnă în paharul tău este din veninul ce îl otrăveşte pe el. Lasă uitării rănile
superficiale pe care ţi le face ţie şi gândeşte-te la rănile adânci pe care şi le face el singur. Ţie îţi
provoacă tristeţe; el însă se ucide pe sine.

Un mare preot rus, pr. Ioan de Kronstadt scria în inspirata sa carte “Viaţa lui Cristos”: “Fiecare
persoană care face răul, care dă frâu patimilor, este suficient pedepsită de răul pe care l-a făcut, de
patimile cărora s-a dedat, dar mai ales de faptul că s-a îndepărtat de la Dumnezeu şi Dumnezeu s-a
îndepărtat de la el: ar fi deci nebuneşte şi inuman să ai simţăminte de mânie împotriva unui astfel de
om; este ca şi cum ai vrea să îneci un om care deja se scufundă în apă; sau ca şi cum ai vrea să
arunci în flăcări pe unul care arde deja. Unui astfel de om trebuie să îi arătăm dragoste dublă şi să ne
rugăm cu ardoare lui Dumnezeu pentru el; să nu îl judecăm şi să nu ne bucurăm de necazul lui. De
dragul Meu, spune Isus, dar şi de dragul lor, “iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”.

Trebuie să îi iubim pe oameni nu pentru că sunt atrăgători. Chiar faptul că o persoană nu te place
poate să însemne că are nevoie de tine. Sufletul său este învăluit de ura pentru tine şi doar tu îl poţi
elibera. Ashley Montagu scria: “Arată-mi un criminal înrăit, un delicvent juvenil, un psihopat şi
aproape în fiecare caz îţi voi arăta o persoană care a recurs la măsuri disperate pentru a atrage
căldura emoţională şi atenţia pe care nu a reuşit să o obţină, dar pe care o doreşte atât de mult.
Comportamentul ‘agresiv’, când este deplin înţeles, este de fapt doar o iubire frustrată, o tehnică de a
smulge iubire – precum şi un fel de a te răzbuna pe societatea care te-a lăsat la pământ, deziluzionat,
părăsit, dezumanizat. De aici se vede că cea mai bună cale de a aborda comportamentul agresiv al
copiilor nu este să fii tu însuţi agresiv cu ei, ci să îi iubeşti. Iar acest adevăr nu este valabil doar
pentru copii, ci pentru toate fiinţele umane, de orice vârstă ar fi.”

Avem deci două motive majore pentru care trebuie să ne iubim duşmanii: în primul rând pentru că ei
au nevoie de iubire; şi în al doilea rând pentru că doar iubirea are forţa necesară pentru a transforma
un duşman într-un prieten.

Dar mai există şi un al treilea motiv, evident. Răspunzând la ură cu ură, nu faci decât să multiplici ura.
Doar iubirea poate să spargă cercul vicios. Un bărbat a cumpărat odată o fermă şi a ieşit să îşi
inspecteze pământul. Deodată în faţă i-a ieşit vecinul. “Să nu te mire, dar când ai cumpărat pământul
să ştii că ai cumpărat şi un proces cu mine”, i-a spus ameninţător acesta. “Gardul tău intră cu câţiva
metri în pământul meu!” Iată un scenariu de debut pentru un conflict ce se transmite de regulă din
generaţie în generaţie. Dar noul stăpân al fermei i-a răspuns zâmbind: “Am crezut că voi găsi vecini
prietenoşi… şi aşa va fi. Iar tu mă vei ajuta. Mută te rog gardul unde vrei. Tu vei fi satisfăcut, iar eu
fericit.” Ghiciţi! Gardul nu a mai fost niciodată mutat, iar potenţialul duşman a devenit un bun prieten.
Iubirea a stins rapid focul urii.

Şi în fine, tot un motiv pentru ca să ne iubim duşmanii este exprimat în cuvintele lui Isus: “Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri [...] şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”. Suntem cu toţii fii potenţiali ai lui Dumnezeu. Prin
iubire, potenţialitatea devine actualitate. Trebuie să ne iubim duşmanii pentru că doar iubindu-i putem
să îl cunoaştem pe Dumnezeu şi să trăim frumuseţea sfinţeniei Sale.

Cum?
Cum este posibil să îţi iubeşti duşmanul?

1. Nu este posibil dacă înainte nu îl iubim pe Dumnezeu. Isus ne-a sugerat aceasta când ne-a spus:
“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi
din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27). Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu
cu toată fiinţa ta, atunci vei putea să îţi iubeşti şi aproapele, chiar dacă este duşmanul tău. Această
iubire este un dar al Spiritului Sfânt care sălăşluieşte în noi.

2. “Faceţi bine celor ce vă urăsc”, spune Isus. Iar Sf. Pavel spune: “Dacă vrăjmaşul tău este flămând,
dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea [...] biruieşte răul cu binele” (Romani 12,20-21). Fă
binele pentru duşmanul tău şi vei fi surprins să descoperi cât de uşor este să îl iubeşti. Pe el îl va ajuta
să îşi scoată răutatea din inimă. Dar a birui răul cu binele înseamnă că noi trebuie să facem primul
pas; noi trebuie să începem, făcând ceva.
Un medic spunea odată: “Practic medicina de 30 de ani şi am prescris multe la viaţa mea. Dar cu
timpul am aflat că ceea ce vindecă cel mai bine problemele oamenilor este medicamentul numit
iubire.” “Şi dacă nu funcţionează?”, a fost întrebat de cineva. “Dublează doza”, a răspuns el.

3. Isus spune: “Rugaţi-vă pentru cei care vă persecută”. Amintiţi-i în rugăciune în genunchi. Este cel
mai mare privilegiu pe care îl pot primi de la tine – să fie amintiţi atunci când eşti faţă în faţă cu
Dumnezeu. Nici o persoană nu se poate ruga pentru cineva, şi să o urască în acelaşi timp. Unul din
cele mai bune mijloace de a nu urî pe cineva este să ne rugăm pentru respectivul.

4. Căutaţi ceva bun în duşmanul vostru. Pr. Ioan de Kronstadt scria: “Când fratele tău îţi greşeşte
cumva – de exemplu vorbind rău despre tine, sau pervertindu-ţi vorbele, sau calomniindu-te – nu ne
enerva pe el, ci caută să găseşti în el calităţile, care există fără nici o îndoială în fiecare om, şi iubeşte-
l pentru acestea. Căutătorii de aur nu bagă în seamă nisipul şi noroiul din site, ci caută doar bobiţele
de aur; deşi sunt puţine, le preţuiesc şi aruncă peste umăr tot ceea ce nu este de folos. Dumnezeu
face tot aşa, curăţindu-ne cu mare dărnicie.”

6. Faceţi binele, rugaţi-vă, căutaţi binele în duşmanii voştri, şi la final dezvoltaţi-vă capacitatea de a
iubi. Fără iertare este imposibil chiar şi să începi să îţi iubeşti duşmanul. Această iertare trebuie să
înceapă de la cel căruia i s-a greşit. Doar cel nedreptăţit poate să spele cu apele calde ale iertării. Iată
un exemplu:

La 9 aprilie 1968 – ziua funeraliilor lui Martin Luther King – un şofer alb pe nume Martin Whitted a fost
dat jos din autobuzul pe care îl conducea în San Francisco, şi bătut cu animalitate de 11 tineri negri.
Bărbatul a murit la puţin timp după aceea. Tensiunile dintre comunitatea negrilor şi cea a albilor au
început să crească. Se anunţau noi valuri de violenţe. Atunci însă, Dixie Whitted, soţia şoferului,
devenită văduvă, a apărut la televizor. Reacţia ei la moartea soţului a fost impresionantă,
extraordinară, cum nu prea vezi în această lume. Cu voce joasă a vorbit despre iubirea pe care i-a
purtat-o soţului şi de credinţa ei în Cristos. Le-a spus oamenilor să se abţină de la acte violente şi în
schimb să construiască pacea. Prin puterea lui Cristos, a spus ea, nu simte nici întristare şi nici ură. A
cerut să se înfiinţeze un fond de donaţii nu pentru ea, ci pentru toţi tinerii din zona în care a fost ucis
soţul ei.

Rezultatele actului ei de compasiunii au fost uimitoare. Echipa din studioul de televiziune a început să
plângă. Un negru i-a scris mai apoi doamnei Whitted: “Vă sunt dator. Nu m-aţi fi cunoscut niciodată,
dar datorită gestului Dvs, datorită modului minunat în care aţi refuzat să urâţi… nu voi mai putea
niciodată să îi urăsc la un loc pe toţi albii. Sunteţi un adevărată monument în memoria soţului Dvs.”

Isus ne spune: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în
schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori
şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Să luăm aminte!

11. Orbul din Ierihon

Faimosul chirurg austriac Dr. Lorenz se plimba într-o zi printr-un oraş american. Pe neaşteptate s-a
pornit o furtună violentă. Atât de puternică era ploaia, încât a fugit până la cea mai apropiată casă şi a
sunat la sonerie. Când a deschis o femeie uşa, el a întrebat dacă poate să intre. Însă femeia care era
deja vizibil nervoasă, a strigat: “Du-te în altă parte! E destul necaz în casa aceasta.”

Şi a trântit uşa, închizând-o. Când neprimitoarea femeie s-a uitat în ziar în ziua următoare, a scos un
ţipăt de descurajare. A văzut acolo fotografia marelui vindecător, Dr. Lorenz, care venise de la Viena
în acel oraş pentru trata o bogătaşă care avea acelaşi tip de boală rară ca şi fiica ei suferindă. Dr.
Lorenz era singurul medic din lume care putea face genul de operaţie de care era nevoie pentru ca
fata ei să se vindece. El venise chiar la uşa ei, însă ea îi trântise uşa în nas. Acum plecase, se
întorsese la Viena.

Lecţia din Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre Marele Vindecător al lumii, Domnul Isus, care
vizitează oraşul Ierihon. Un orb, auzind agitaţia din mulţime, a întrebat ce se întâmpla. “Şi i-au spus
că trece Isus Nazarineanul.”

 
Marea lui credinţă
Acest cerşetor orb ar fi putut spune: “Isus? Ce poate face El pentru mine? Sunt orb.” Dar nu a făcut
aşa. Când o persoană crede cu adevărat în Isus, nu spune niciodată: “Nu se poate face nimic.” El ştie
că la Dumnezeu “toate sunt cu putinţă “. Aşa că orbul, dându-şi seama că şansa vieţii sale tocmai
trece pe lângă el, s-a agăţat de ea. A strigat: “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”

Trecătorii au încercat să îl oprească. “Şi cei care mergeau înainte”, spune Evanghelia, “îl certau ca să
tacă, iar el cu mult mai mult striga”. Era hotărât să ajungă faţă în faţă cu Isus. Nimic nu l-ar fi oprit. A
refuzat să tacă, a refuzat fie reţinut. Nevoia lui l-a condus neabătut în prezenţa lui Isus. Dacă un om
doreşte un miracol, trebuie să aibă exact acest gen de atitudine. Trebuie să fie perseverenţă în
căutarea sa.

Într-un grup de studenţi de colegiu avea loc o discuţie. Subiectul era: “Putem crede în Dumnezeu?” Un
student a spus: “Aş da orice să pot crede în Dumnezeu. Dar pur şi simplu nu pot.” Cel care conducea
discuţia i-a pus cinci întrebări una după alta: “În ultima lună, cât de multe ore ai petrecut încercând să
îţi reconsideri felul în care crezi în Dumnezeu?” “Nici una”, a venit răspunsul. “În ultimul an, cât de
multe cărţi care ar fi putut să arunce lumină asupra acestei probleme pentru tine ai citit?” “Nici una.”
“Cu cât de mulţi oameni care ar fi putut să te ajute în dificultăţile tale ai discutat?” “Cu nici unul.” “Ai
mers la biserică?” “Nu.” “Te-ai rugat pentru călăuzire?” “Nu.” Acest student a spus: “Aş da orice să pot
crede în Dumnezeu”, dar nu a dat absolut nimic.

Cerşetorul orb, pe de altă parte, a dat totul. El l-a strigat pe Isus cu insistenţă şi cu credinţă puternică
în ciuda mustrării din partea mulţimii: “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” Rezultatul a fost
acela că l-a găsit pe Dumnezeu. “Şi oprindu-Se”, spune Evanghelia, “Isus a poruncit să-l aducă la El”.
Întreg cerul s-a oprit din cursul său; lumea de dincolo de lumea noastră este adusă în atenţie, cu
toată puterea ei vindecătoare, de către un strigăt al nevoii umane. Dumnezeu se opreşte întotdeauna
pentru un strigăt onest de credinţă.

Puterea rugăciunii
Oamenii din jurul lui încercau să îl oprească, însă orbul striga mai tare “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă
de mine!” Auzind strigătul, Isus s-a oprit. Ce minunată revelaţie despre Dumnezeu este aceasta! Fără
îndoială Isus se îndrepta către o misiune importantă. Însă mai presus de zarva mulţimii El aude
strigătul de ajutor, şi se opreşte. Atotputernicia se opreşte din drumul ei pentru a asculta strigătul
durerilor şi nenorocirilor umane! Rugăciunea are puterea de a-l opri pe Dumnezeu şi a atrage atenţia
Lui asupra ta – doar a ta. Dacă orbul nu s-ar fi rugat? Isus ar fi trecut pe lângă el. Cât de multe nevoi
care există în viaţa ta nu au fost împlinite pur şi simplu pentru că nu te-ai rugat? De câte ori nu a
trecut Dumnezeu pe lângă tine pentru că nu l-ai rugat să se oprească?

“Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21,22). Limita pe care o pune
Dumnezeu nu este capacitatea sau bunăvoinţa lui de a da, ci disponibilitatea noastră de a cere şi
capacitatea noastră de a crede. Nu există un moment mai mare din viaţa unei persoane decât atunci
când, recunoscând o nevoie şi având încredere în puterea lui Cristos de a împlini acea nevoie, aceasta
cade cu umilinţă în genunchi şi începe să se roage.

Acest om a cărui rugăciune l-a oprit pe Isus nu era un conducător al oraşului, şi nici vreo persoană
remarcabilă şi influentă; a fost un simplu cerşetor. Era un om aflat în partea cea mai de jos a scării
sociale. Însă în faţa nevoii unei singure persoane obscure, Fiul lui Dumnezeu s-a oprit, i-a acordat
întreaga sa atenţie, şi şi-a folosit puterea.

“Şi oprindu-Se, Isus… l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Isus i-a zis:
Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El…” Isus i-a deschis ochii. I-a redat
vederea. Şi orbul a văzut. A văzut nu doar lumina zilei. A văzut de asemenea lumina vieţii: pe Isus.
“Şi mergea după El”, spune Evanghelia. Când mergem la Isus El ne redă întotdeauna vederea
spirituală. Ne ajută să vedem lucruri pe care nu le-am mai văzut până atunci. O astfel de vedere
schimbă viaţa unui om. El nu mai trăieşte pentru lucrurile trecătoare ale acestei lumi, ci pentru
lucrurile care durează, care dăinuie până în veşnicie. O astfel de vedere cere ca omul să renunţe la
rogojina lui de cerşetor pentru a deveni discipol al lui Cristos, să renunţe la prejudecăţi pentru o viaţă
de iubire şi fraternitate, să renunţe la păcat pentru o viaţă nouă în Isus Cristos. Când cerşetorul orb şi-
a recăpătat vederea, l-a urmat pe Isus. Trăise destul în întuneric. Acum dorea să trăiască în prezenţa
Aceluia care a fost, este şi va fi întotdeauna “lumina lumii”.

Atunci când cerşetorul orb a auzit că “trece Isus Nazarineanul”, a profitat de cea mai mare
oportunitate a vieţii şi şi-a recăpătat vederea. Cea mai mare oportunitate a vieţii, şi pentru noi, este
aceea că trece Isus Nazarineanul – astăzi, acum! El bate în continuu la uşa inimilor noastre. Ni se
revelează în Biblie. Ne vorbeşte prin Biserică. Ni se oferă pe Sine prin Sacramente. Este întotdeauna la
distanţă de doar o rugăciune de noi. Cu toate acestea, suntem noi, asemenea cerşetorului orb,
conştienţi de faptul că trece Isus? Profităm de prezenţa Lui sau rămânem tăcuţi şi pasivi până când se
îndepărtează? Cerşetorul orb ar fi putut sta la marginea drumului, ascultând şi mirându-se, însă
nefăcând nimic până când marea lui oportunitate ar fi trecut pe lângă el, şi ar fi rămas doar cerşetorul
orb de la marginea drumului. Câţi dintre noi nu facem exact acest lucru? Dacă, din lipsă de atenţie, îl
lăsăm pe Isus să treacă, vom rămâne săraci, cerşetori orbi care au eşuat în a răspunde, în a profita de
oportunitatea care ne-ar fi redat vederea, lumina, fericirea, bucuria şi împlinirea dincolo de cele mai
mari aşteptări ale noastre, ducându-ne în viaţa eternă ca împreună moştenitori cu Isus.

Ca în cazul femeii cu fiica bolnavă care a trântit uşa în faţa singurei persoane care ar fi putut să îi
vindece copilul, cea mai mare tragedie a vieţii nu constă în ceea ce suferim, ci în ceea ce pierdem! A-l
pierde pe Cristos înseamnă a pierde totul. A-l câştiga pe Cristos înseamnă a câştiga totul. “Iată, stau
la uşă şi bat”, spune Isus. Uşa este inima ta şi a mea. Vei trânti uşa prin indiferenţa ta, sau vei profita
de cea mai mare oportunitate a vieţii şi îl vei invita în viaţa ta?

12. CEI 10 LEPROSI

Un băieţel care nu a scos nici un cuvânt în cei şase ani ai săi, a izbucnit la o masă: “Mamă, se arde
pâinea!” Uimită, mama a sărit bucuroasă să îl îmbrăţişeze şi i-a spus: “Fiule, de ce până acum nu ai
vorbit?” Copilul a răspuns: “Ei bine, până acum totul a fost OK.” Aceasta este tendinţa noastră, a
tuturor, de a vorbi când e ceva de criticat, de a cere ajutorul lui Dumnezeu când ceva merge rău, şi de
a tăcea când totul este în regulă. Aşa ceva vedem şi în cazul miracolului vindecării celor zece leproşi,
după ne-o povesteşte Evanghelia Sf. Luca.

Zece leproşi.
“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au
zis: Isuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” Lepra era una dintre cele mai mizerabile şi fără de
speranţă boli din acele vremuri. Era o moarte zilnică. Fiecare parte din tine moare. Astăzi poate îţi
moare un deget, apoi un picior sau o mână sau o ureche. Fiind boală contagioasă, leproşii erau izolaţi
de societate. În timp ce călătoreau trebuiau să strige “Necurat, necurat”, pentru a-i ţine pe cei
sănătoşi departe de ei. De aceea cei zece leproşi “stăteau departe” când l-au strigat pe Isus. Nu li se
permitea să vină aproape. Un alt semn specific leproşilor era vocea lor care devenea un fel de şoptit
răguşit. Trebuie că era nevoie de un efort foarte mare ca să strige, să fie auziţi de Isus. De aceea “au
ridicat glasul”. Per total, ca miros, aspect, oribilitate şi disperare, lepra nu avea adversar.

Evanghelia de astăzi ne spune că erau zece leproşi. Nu ne spune cum ajunseseră aceştia zece să fie
într-un grup. Se poate să fi fost un fel de colonie, în care locuiau împreună pentru a se ajuta reciproc;
se poate să se fi strâns la un loc pentru a-l impresiona pe Isus. În grup era cel puţin un samaritean.
Restul erau evrei. Dacă nu ar fi avut lepră, nu ar fi fost împreună. A fost nevoie de lepră pentru ca
evrei şi samariteni să stea împreună. Dacă nu ar fi avut în comun această soartă tristă, aceşti oameni
nici nu şi-ar fi vorbit. Ce ciudat: uneori este nevoie de suferinţă şi de nenorociri pentru ca noi să ne
dăm seama că suntem cu toţii fii ai lui Dumnezeu.

Au început să creadă.
“Şi-au ridicat glasul şi au zis: Isuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!” Aceste cuvinte ne indică faptul că
leproşii au început să creadă. I-au spus lui Isus “Învăţătorule”, arătând credinţa lor că El era Cel cu
puteri vindecătoare. Probabil au auzit despre Isus că a vindecat un alt lepros (Marcu 1,40-45). Dacă
Isus l-a vindecat pe acela, de ce nu i-ar putea vindeca şi pe ei? Aşa că au venit spunând: “Isuse,
Învăţătorule, fie-ţi milă de noi”. Cât de mare este puterea credinţei. “Toate sunt cu putinţă celui ce
crede” (Marcu 9,23), spune Isus. Singura limită a puterii lui Dumnezeu în vieţile noastre este limita
credinţei noastre.

Arătaţi-vă preoţilor.
Isus nu i-a vindecat imediat pe cei zece leproşi. El a dorit să le încerce credinţa. Nu a făcut mereu aşa.
Când anterior a venit la El un lepros, l-a vindecat imediat. Dar uneori credinţa noastră trebuie să fie
întregită. Aşa a fost în cazul celor zece leproşi, pe care i-a invitat să facă drumul ascultării. “Duceţi-vă
şi vă arătaţi preoţilor”, le-a spus. Nu numai că Isus le-a testat credinţa, dar a şi urmărit prescripţiile
legii iudaice care spunea că orice lepros care era vindecat de boală trebuia să meargă la templu pentru
a primi un certificat de vindecare. Doar după obţinerea acestui certificat putea el să se întoarcă în
familia sa, în oraşul său.

“Duceţi-vă”, le-a spus Isus. Dar de ce să meargă? S-au uitat fiecare la propria persoană, apoi unul la
altul. Nu fuseseră încă vindecaţi. Încă erau leproşi. Rănile urâte din trupurile lor, membrele lipsă,
mirosul lor… toate atestau că sunt încă bolnavi. Cum să meargă atunci aşa la preoţi? Şi totuşi au
mers. Au mers având credinţă. Uneori Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre cu condiţia să ne
exercităm credinţa. În loc să se întoarcă dezamăgiţi, aceşti zece leproşi au făcut ceea ce Isus le-a
poruncit. Şi uite minune: “Pe când ei se duceau, s-au curăţit”

Vă imaginaţi ce bucurie de nedescris pe care trebuie să o fi simţit când şi-au dat seama că au fost
vindecaţi. Am crede că văzând aceasta au fugit înapoi la Isus pentru a-i mulţumi că i-a vindecat. Dar
aici este partea dureroasă a Evangheliei. Doar unul dintre cei zece au venit să îl mulţumească. “Iar
unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa
la pământ la picioarele lui Isus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Isus a zis: Au
nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu
decât numai acesta, care este de alt neam?”

Nerecunoştinţa omului.
Ce poate fi mai minunat decât să fii vindecat brusc de lepră? Şi aceşti zece oameni au fost vindecaţi
deodată. Împreună au suferit, împreună s-au rugat, împreună au fost vindecaţi, împreună au mers
mai departe fericiţi. Toţi mai puţin unul. Toţi au mers la Cristos să fie vindecaţi, dar doar unul s-a
întors să îi aducă laudă. Cât de tipic este acesta omului! Cât de uşor ne este atunci când suntem în
momente de criză să îi spunem lui Dumnezeu: “Doamne, ai milă de mine…” Cât de înceţi suntem la
vorbă atunci când soarele străluceşte: “Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate
răsplătirile Lui” (Psalm 102,2)

Un capelan din timpul primului război mondial primise sarcina de a cenzura scrisorile trimise acasă de
soldaţi. În noaptea dinaintea atacului asupra liniilor germane, sute de oameni au scris rudelor. După
ce bătălia a trecut, aceştia au scris din nou despre experienţa prin care a trecut. Capelanul a trebuit să
citească şi să cenzureze ambele rânduri de scrisori. Scrisorile dinainte de bătălie sunau ceva de genul:
“Dragă mamă, urmează să atacăm mâine dimineaţă, aşa că m-am gândit la tine, la casă, şi i-am jurat
lui Dumnezeu că dacă ies întreg din bătălie, am să fiu un om mai bun.” Unii au scris chiar: “Mă voi
face preot.” După bătălie tonul scrisorilor s-a schimbat dramatic. Dacă până atunci tonul putea fi
sintetizat în “O, Doamne, ajută-mă să trec de ziua de mâine!”, după bătălie tonul era: “Ei bine, am
scăpat, Doamne, aşa că acum nu mai am nevoie de Tine.”

Exprimă-te!
“Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?” Isus îi aştepta şi pe ceilalţi nouă să vină înapoi şi
să îi spună măcar “mulţumesc”. De ce nu au venit? Poate că au uitat. Poate că erau prea bucuroşi să
se gândească la altceva decât la sănătatea pe care o aveau din nou. Poate unii erau prea nerăbdători
să ajungă acasă, la cei dragi. Poate că erau recunoscători, doar că nu şi-au exprimat simţămintele.
Problema cu mulţi dintre noi este că adesea semenii ne fac lucruri mari, dar nu simţim mereu nevoia
să exprimăm ce gândim despre gesturile lor.

O mărturie elocventă a dat un poştaş care de Crăciun alerga înnebunit în toate părţile. Un prieten i-a
spus că îi pare rău să îl vadă atât de încărcat, bătând străzile cu muntele de corespondenţă după el.
Poştaşul i-a răspuns însă: “Nu aceasta este partea grea a muncii mele, ci grămezile de scrisori şi
cadouri de Crăciun care rămân la poştă nedistribuite, pentru că nu a fost indicată adresa corectă.”
Daruri şi mesaje de iubire, rămase neexpediate! Câte daruri şi mesaje de iubire avem noi, cu care am
putea aduce fericire oamenilor. Dar aduc ele fericire? Sunt ele vreodată expediate? Sunt ele
exprimate? “Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?”

Doxologia răsăriteană.
Pe bune, unde sunt cei nouă? Nouă au fost curăţaţi, iertaţi, întăriţi, vindecaţi, au primit o viaţă şi o
speranţă nouă! Probabil sunt chiar aici, în această biserică, între noi: suntem chiar noi, cei care nu am
învăţat încă să îi mulţumim lui Dumnezeu, să îi aducem laudă cu voce tare. Lumea este tristă; noi
suntem trişti. Lumea este fără speranţă; noi suntem fără speranţă. Lumea este deprimată; noi suntem
deprimaţi. Ne descurcăm cu o spovadă, cu una două cereri, dar marea doxologie – cântec de laudă –
nu ne vine uşor să o zicem!

Totuşi, tema dominantă a credinţei creştine răsăritene este doxologia şi lauda. Fiecare Liturghie la
răsăriteni este în mod tradiţional precedată de cântarea doxologiei celei mari, pentru a da tonul
întregii liturgii, care se realizează complet în Euharistie: mulţumită şi laudă. “Mărire Tatălui şi Fiului şi
Spiritului Sfânt.” “Binecuvântată fie împărăţia Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt.” Aceasta este tema
majoră a cultului adus de Biserica Răsăriteană, după cum a fost pentru primii creştini. Ce găsim în
Noul Testament? Necazuri, demoni, suferinţă, crucificare – şi totuşi mereu cu o doxologie deoarece
Cristos a luat ce era mai rău din om şi a biruit aceasta. “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu
am biruit lumea” (Ioan 16,33), spunea Isus. Nu crucificarea, ci învierea are ultimul cuvânt! Nu
moartea ci viaţa! Miră atunci pe cineva că mulţumita şi lauda şi doxologia sunt nu doar teme
predominante ci şi stilul de viaţă al creştinilor?

“Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?” Au nu zece au fost eliberaţi de sub tirania
păcatului, fricii, vinovăţiei, neliniştii şi morţii? Dar cei nouă unde sunt? Au lăsat frica şi pesimismul să
reducă la tăcere lauda şi mulţumita lor? Să se întoarcă aşa cum a făcut acela unul. Au toate motivele
din lume să îi aducă laudă lui Dumnezeu cu voce tare şi să îi mulţumească.

Rugăciune.
Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul, şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.
Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul, şi nu uita toate răsplătirile Lui. Pe cel Care a luat păcatele
noastre în propriul său Trup; Care a înviat din morţi pentru a distruge moartea; Care ne încununează
cu milă şi cu îndurări; Care ne umple zilnic cu darurile sale – binecuvântat fii Doamne. O, sufletele al
meu, transformă această datorie neplătibilă către Dumnezeu în slujirea dedicată a celor care au nevoie
de ajutorul şi de iubirea lui Cristos, Mântuitorul şi Vindecătorul nostru.

13. Duminica a 7-a dupa Pasti

Într-o duminică, un preot le-a vorbit credincioşilor săi despre datoria fiecăruia de a-şi ajuta semenii,
mai ales când aceştia sunt în pericol de moarte, fizică, dar şi spirituală. La strigătul de ajutor al unei
persoane aflate într-o astfel de situaţie, trebuie să sărim cu toţii, imediat, sublinie preotul. “Ajutor!”,
se auzi o voce din spatele bisericii. Toţi întoarseră privirea şi văzură un bărbat elegant, în ultimul rând.
“Dacă mor de plictiseală se pune?”, întrebă el audienţa mirată.

Plictiseala – o boală.
Plictiseala este o gravă boală a timpurilor moderne. Medicii atestă faptul că un procent mare din
pacienţii lor nu vin pentru vreo boală fizică, ci pentru că sunt plictisiţi de moarte de viaţa lor. Un preot
din Boston, cunoscut pentru activitatea sa de prevenire a sinuciderilor, afirma recent că plictiseala este
primul pas spre auto-distrugere. Trăim într-o eră a vitezei, dar parcă şi într-o eră a plictiselii. Iar
americanii sunt poate mai plictisiţi decât orice alt popor. Un raport spunea odată că în SUA copiii s-au
plictisit de sex… aşa că acum s-au îndreptat spre droguri.
Multe păcate se datorează plictiselii. Oamenii vor face aproape orice să scape de ea. Unii vor bea, alţii
vor lua droguri. Unii îşi vor vinde trupurile şi sufletele. Unii se vor dedica unor cauze nebuneşti, iar alţii
vor începe chiar războaie pentru a scăpa de plictiseală. Înainte să îşi ia viaţa, un bărbat a scris: “Am
alergat din soţie în soţie, din casă în casă, din ţară în ţară, în inutilul efort de a scăpa de mine. Astfel
cred că am provocat multă durere celor care m-au iubit. Nimeni nu este responsabil de sinuciderea
mea decât eu, pentru că m-am săturat să inventez tot felul de chestii pentru a face să treacă cele 24
de ore ale fiecărei zile.”

Psihiatrii sunt uimiţi de fluviul de soţi şi soţii cu cazuri ciudate. Nu au probleme serioase maritale sau
financiare; sunt sănătoşi; copiii sunt ascultători. Dar se plâng că ar fi întrucâtva deprimaţi; adesea
devin iritaţi fără motiv. Nu pot dormi noaptea, măcinaţi de o anxietate de origini necunoscute. Sunt
oameni plictisiţi. Tielhard de Chardin scria în “Viitorul omului”: “Cel mai mare inamic al lumii moderne,
Inamicul Numărul 1, este plictiseala. Omenirea este plictisită. Poate aceasta este rădăcina tuturor
problemelor. Nu mai ştim ce să facem cu noi înşine.”

Cauze ale plictiselii.

Una dintre principalele cauze ale plictiselii este nu atât faptul că viaţa ar fi plictisitoare cât acela că
omul s-a făcut pe sine plictisitor. Cineva spunea odată: “Ce plictiseală să te trezeşti în fiecare zi
aceeaşi învechită persoană!” Asta da plictiseală! Dezgustat de învechirea propriei personalităţi! Nu
poate să nu fie plictisitor să te trezeşti zi de zi cu aceleaşi sentimente de vinovăţie. Dar vestea bună a
Evangheliei lui Isus este că nimeni nu trebuie să rămână “aceeaşi învechită persoană”. Putem fi iertaţi.
Ne putem dezvolta. Putem experimenta bucuria creşterii spirituale. Ne putem ridica deasupra
păcatului şi a învechirii. Cristos ne poate face persoane noi, cu atitudini noi. El poate pune o glorie
nouă în inimile noastre.

Cineva scria: “Cum poate cineva să trăiască în această lume fascinantă şi să fie în acelaşi timp plictisit
este un mister prea mare pentru mine. Cel mai deranjant gând pentru mine este că nu mi-au mai
rămas suficienţi ani să văd toate lucrurile pe care vreau să le văd, să citesc toate cărţile pe care vreau
să le citesc, să îi întâlnesc toţi oamenii pe care vreau să îi întâlnesc.” Creştinii au mai multe motive
decât Nietzsche pentru a striga: “Nu este viaţa de o sută de ori prea scurtă pentru a ne plictisi?”

Una dintre principalele cauze ale plictiselii este vidul sufletesc. Oamenii plictisiţi sunt oameni goi pe
interior, oameni care nu au pentru ce trăi şi care nu au de ce să se agheţe – “omul găunos” despre
care scria T. S. Eliot, omul pentru care existenţa este golită de sens. Privind spre acest gol, putem
considera plictiseala ca o veste bună. Este o dovadă a chemării noastre înalte. Este dovada faptului că
omul a fost făcut pentru Dumnezeu, pentru viaţa puternică, trainică şi satisfăcătoare pe care doar El o
poate da. Plictiseala înseamnă că infinitul din noi nu se lasă satisfăcut de finit. Mai demult era un
cântec intitulat “Is That All There Is?” (“Asta este tot?”) Vorbea despre o tânără femeie care aştepta
de la viaţă ceva mai mult decât primise. Când fusese mică, tatăl ei a dus-o la circ. A privit toate
reprezentaţiile, aşteptând marele final. După ce animalele, clovnii şi acrobaţii şi-au terminat
reprezentaţiile, ea a întrebat: “Asta e tot? Is that all there is?” Şi aşa a continuat să trăiască, mereu
întrebând, aşteptând să se întâmple ceva măreţ care să dea sens vieţii ei, ceva care să îi ofere emoţia
totală pe care o căuta.

Ea îl aştepta de fapt pe Dumnezeu; doar El poate da sens vieţii ei. Dr. Carl Jung spunea: “Aproximativ
o treime din pacienţii mei suferă nu de nevroze, ci de lipsa de sens şi de goliciunea vieţilor lor.” Nu
suntem încântaţi de viaţă pentru că nu suntem încântaţi de Dumnezeu. Dumnezeu cel Etern este cel
care dă sens vieţii. Fără sens, fără scop, viaţa devine extrem de plictisitoare. Un american important a
vizitat odată Suedia. Acolo a întâlnit un tânăr suedez care i-a spus: “Ştii, generaţia noastră a trăit într-
un context social foarte permisiv. Orice e voie şi ne-am săturat de aceasta. Dacă vom merge pe
străzile principale din Stockholm nu vom auzi râsete, nu vom vedea bucurie, nici fericire.” Erau sute
de tineri pe străzi, dar ceva le lipsea. Toţi păreau plictisiţi. În Suedia este una dintre cele mai ridicate
rate ale sinuciderii între tineri. De ce? Deoarece permisivitatea fără disciplină nu aduce fericire.
Fericirea şi pacea se găsesc în Dumnezeu, în relaţia personală cu Isus şi în viaţa ordonată.

Vindecarea.
Kirkegaard spunea cândva: “Oricine trăieşte în lume fără Dumnezeu devine obosit de el însuşi,
exprimând oboseala prin plictiseala faţă de viaţă; dar cel care trăieşte împreună cu Dumnezeu,
trăieşte cu Cel a cărui prezenţă dă şi celei mai nesemnificative vieţi o semnificaţie infinită.”

Dag Hammarskjold a descoperit adevărul spunând “da” lui Dumnezeu. Din acel moment, spune el,
“am fost sigur că existenţa are sens şi de aceea, mai apoi, viaţa mea a avut un scop”. Ca secretar
general al Naţiunilor Unite, Dag Hammarskjold a fost un om adânc implicat în ţesătura complicată a
afacerilor politice şi sociale. Dar pe lângă viaţa publică, el şi-a menţinut un contact personal zilnic cu
Dumnezeu. Această comuniune cu Dumnezeu a dat o direcţie vieţii sale şi valoare operei sale.

Posibilităţile de plictiseală sunt numeroase. Gândiţi-vă de exemplu: mâncaţi de trei ori pe zi, lucraţi
probabil acelaşi lucru zi de zi. Voi căsătoriţilor vă uitaţi zi de zi la aceeaşi persoană, conversaţi în
aceeaşi manieră, faceţi aceleaşi gesturi. Viaţa este repetiţie, şi acolo unde este repetiţie există
monotonie, şi acolo unde este monotonie este pericolul plictiselii. Ne poate salva de plictiseală mai
multă devoţiune, mai multă dedicare, mai multă iubire, un ţel mai înalt.

Când viaţa este trăită în comuniune zilnică cu Cristos, ea se înnoieşte, prinde forţă, contur, vigoare.
Dar este nevoie de disciplină: să începi şi să sfârşeşti fiecare zi cu Cristos, prin rugăciune; să cauţi
voia lui Dumnezeu în fiecare situaţie; să îi aduci cult duminica la Liturghie; să îl primeşti în
Sacramente şi să porţi povara aproapelui.

Cea mai puţin plictisitoare viaţă trăită vreodată.

Cea mai puţin plictisitoare viaţă trăită vreodată a fost cea a lui Isus. A fost o viaţă plină de entuziasm
şi de glorie deoarece era plină de Dumnezeu, consumată de iubire şi cu un ţel suprem. Nicăieri nu este
mai evident acest fapt decât în marea rugăciune a lui Isus către Tatăl Său, citită în Evanghelia de
astăzi: “Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. [...] Cuvintele pe care Mi
le-ai dat le-am dat lor. [...] Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău. [...] I-am păzit şi
nu a pierit nici unul dintre ei. [...] Iar acum vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină
bucuria Mea în ei” (Ioan 17).

Putem detecta în aceste cuvinte vreo urmă de plictiseală? Sau mai degrabă bucuria de a avea o
misiune măreaţă de împlinit? Misiunea de a-l iubi pe Dumnezeu, de a conversa cu El, de a-l sluji şi
într-un final de a te întoarce la El? Dacă viaţa este plictisitoare pentru tine, încearcă această reţetă. A
fost scrisă în spiritul rugăciunii anterioare a lui Isus:

“De ce sunt aici?”

Dă-mi un câmp… dă-mi un câmp
În care să îmi pot folosi puterea pentru Dumnezeu,
Un câmp în vreun loc părăsit
Aproape uitat într-o zonă stâncoasă,
Un câmp care are nevoie de două mâini de om să îl cultive,
Care are nevoie de o inimă care se roagă,
De o voce care cântă un cântec.
Ştiu că undeva există un astfel de câmp,
În comunitatea în care trăiesc acum,
În propria mea biserică este necultivat,
Un loc în care buruienile pot să crească,
În care pământul este tare şi flămând,
Poate prea uscat de setea
După izvoare de apă clară.
Dă-mi un câmp ca acesta,
Poate un câmp între tinerii noştri
Care se poticnesc pe drumul lor spre a găsi lumina,
Sau tânjesc să plângă în braţele cuiva,
Sau spun că nimeni nu îi ascultă;
Vreau să îi ajut să le dau iubire
Şi să pun o lampă în mâna lor.
Vreau să fiu acolo unde Dumnezeu vrea să fiu,
Vreau să lucrez pentru că ziua este la apus;
În curând vine noaptea când munca trebuie să înceteze
Şi Dumnezeu le va porunci alor Săi să se odinească;
Vreau să aud cuvintele “bine lucrat” adresate mie,
Vreau să mă privesc chipul Tatălui
Şi să îl aud spunându-mi: “M-ai slujit excelent.”
- Thyra F. Bjorn

14. Duminica a 6 a dupa Pasti a

- fascinanta lume a f

Dintre toate facultăţile noastre fizice, cel mai mult preţuim capacitatea de a vedea. Mai degrabă ne-am
pierde auzul, sau capacitatea de a vorbi, sau chiar braţele sau picioarele decât să ne pierdem vederea.
Astăzi există mulţi oameni care văd cu ochii lor, dar inimile lor sunt oarbe. Aşa cum a spus Domnul:
“Ochi aveţi şi nu vedeţi” (Marcu 8,18). Un turist a aruncat o privire spre Marele Canion şi apoi a
întrebat: “Unde este terenul de golf?” Când i s-a spus că nu există nici un teren de golf, a întrebat:
“Dar ce faceţi voi pe aici?” În prezenţa unuia dintre cele mai sublime şi mai impunătoare spectacole
ale lumii, acest om nu a văzut nimic. Avea ochi, dar capacitatea lui de a vedea frumuseţea şi măreţia
nu se dezvoltase. Avea ochi, dar nu a văzut.

Problema noastră astăzi nu este aceea că suntem orbi din punct de vedere fizic, ci spiritual. Helen
Keller, care s-a născut oarbă şi surdă, a fost vizitată de o bună prietenă care tocmai se întorsese dintr-
o lungă drumeţie prin pădure. “Am întrebat-o ce a văzut”, a spus Miss Keller. “Nimic deosebit”, a fost
răspunsul. “Mi-ar fi părut de necrezut”, a spus Miss Keller, “dacă nu m-aş fi obişnuit cu astfel de
răspunsuri, deoarece mă convinsesem de mult timp că aceia care au ochi văd cu adevărat foarte
puţin.”

Dacă vedem, dacă vedem cu adevărat, fiecare zi devine o nouă revelaţie a lui Dumnezeu. Emerson
spunea odată: “Dacă stelele ar apărea într-o singură noapte la o mie de ani, cât de mulţi oameni ar
crede şi ar adora şi ar păstra pentru multe generaţii amintirea acelei nopţi unice de mister magic.” Noi
ne-am obişnuit însă cu ele, nu vedem niciodată stelele, sau dacă ne uităm la ele ni se par ca un poster
afişat într-o sală de aşteptare. Avem ochi şi nu vedem. Asemenea orbului din Evanghelia de astăzi, şi
noi avem nevoie să fim vindecaţi de Isus. Pentru că suntem orbi în atât de multe feluri.

Orbire intenţionată.
O mare parte din orbirea noastră este intenţionată. Cât de uşor este să nu vedem lumea. Tot ceea ce
trebuie să facem este să tragem în jos cele două obloane ale trupului: pleoapele. Îmi amintesc bine
povestea a doi americani care călătoreau cu trenul prin Africa. Au ajuns la un moment dat într-unul
dintre acele sărace sate africane. Un grup de copii africani înfometaţi s-au adunat lângă tren şi se
uitau cu poftă prin ferestre. Pentru a nu lăsa această scenă să le strice bucuria mesei lor, cei doi
americani s-au ridicat şi au tras draperiile.

Mulţi dintre noi suntem vinovaţi de a trage draperiile asupra nevoilor lumii noastre. Suntem orbiţi de
imensa noastră bogăţie. Nu ne putem imagina o mamă din vestul Africii care trebuie să decidă pe care
dintre cei trei copiii ai săi să îl lase să moară din lipsă de hrană, sau pe cei 150.000 de oameni care
dorm pe străzile Calcuttei în fiecare noapte pentru că nu au locuinţă – nici măcar o cocioabă amărâtă;
sau sărăcia de neconceput a milioane de oameni din America de Sud, care mănâncă din tomberoanele
de gunoi şi beau apă murdară, fără nici o speranţă de a primi ajutor, sau sărăcia şi subnutriţia de
nedescris care există chiar în mahalalele din marile oraşe. Este atât de uşor să excludem toate acestea
din vieţile noastre şi să fim orbi faţă de ele.

O veche poveste din China vorbeşte despre un om care râvnea la aur. Într-o zi a mers la un magazin
de bijuterii, a pus mâna pe ceva aur, şi a fugit. După ce l-au prins, a fost întrebat: “Cum ai putut să
furi aurul altcuiva ziua în amiaza mare şi în faţa atâtor oameni?” Hoţul a răspuns: “Când am ajuns la
aur, am văzut doar aurul. Nu am văzut nici un om.”
Se poate ca aceasta să fie o parte a problemei noastre: suntem atât de orbiţi de aur, de materialismul
nostru, de căutarea profitului, încât nu îi mai vedem pe oameni? Să ne amintim povestea pe care Isus
a spus-o despre omul bogat şi despre Lazăr, sărmanul cerşetor care trăia la poarta casei sale,
mâncând resturile care cădeau de la masa bogatului. Bogatul nu l-a exploatat niciodată pe Lazăr, şi
nici nu l-a jefuit; pur şi simplu nu l-a văzut niciodată. A fost total orb faţă de existenţa sa.

Aceasta este şi problema noastră: nu vedem. Nu vedem sărăcia de pe pământ; nu îi vedem pe acei
doi din trei oameni din lume care suferă de foamete. Peste tot în jurul nostru sunt oameni care trăiesc
în tristeţe, în disperare, în singurătate, în dureri, în boală. Îi vedem oare? Am învăţat să mergem pe
stradă şi să nu îi vedem niciodată pe oamenii care, împreună cu noi, umplu trotuarul. Chiar mai mult
decât orbul din Evanghelia de astăzi avem nevoie să îi cerem lui Isus să ne redea vederea pentru ca să
putem vedea suferinţa şi întristarea semenilor noştri.

O persoană care nu a suferit de acest gen de orbire a fost dr. Tom Dooley, tânărul medic care a lucrat
în marină şi care apoi şi-a dedicat viaţa asigurării de servicii medicale gratuite pentru nativii din Laos.
El a spus într-o zi: “Cu siguranţă nu îl pot vedea pe Dumnezeu când mă uit la un Mercedes-Benz. Dar
în junglă este mai uşor… Desigur, mi-ar plăcea să stau aici şi să conduc o astfel de maşină, să beau
scotch cu gheaţă şi să mă întâlnesc cu fete frumoase, dar îi tot văd aceşti oameni săraci şi bolnavi.”
Domnul i-a redat vederea!

Alte feluri de orbire.

Suntem orbiţi de culori. Refuzăm să vedem chipul lui Dumnezeu care se află în fiecare om – indiferent
de culoarea pieii. Oraşele noastre suferă astăzi din cauza orbirii noastre rasiale, care este în fond o
orbire spirituală. Ce nevoie disperată avem ca Isus să ne redea vederea pentru ca să putem vedea şi
respecta chipul lui Dumnezeu în fiecare persoană.

Unii dintre noi suntem orbi faţă de lucrurile care sunt aproape de noi; putem vedea doar ceea ce se
află la distanţă. Putem vedea cu uşurinţă păcatele aproapelui nostru dar nu şi ale noastre. Credem că
posedăm adevărul şi respingem punctul de vedere al celorlalţi. Ce nevoie disperată avem să ne
rugăm: “Doamne, fă să îmi recapăt vederea ca să pot vedea şi îndepărta bârna din ochiul meu înainte
să mă preocupe paiul din ochiul aproapelui meu.”

Cât de orbi suntem faţă de prieteni şi faţă de cei dragi ai noştri! În piesa “Oraşul nostru”, Thornton
Wilder, autorul, o lasă pe Emily să retrăiască după moarte o singură zi din viaţa ei de pe pământ, şi îi
auzim rugămintea adresată mamei ei: “O, mamă, uită-te la mine doar un minut ca şi cum m-ai vedea
cu adevărat!” Ne putem uita la oameni dar să nu îi vedem cu adevărat. Privim prin ei. La fel de bine
am putea fi orbi.

Dr. Paul Tournier povesteşte despre un strălucit chirurg din New York. Totul îi mergea extrem de bine,
cu excepţia unui singur lucru: soţia lui era foarte nervoasă. A trimis-o la un psihiatru care i-a sugerat
că nu îi acordă acesteia destulă atenţie. Chirurgul a început să se simtă foarte răspunzător de starea
nervoasă a soţiei lui. Ştia că simplul fapt de a o trimite la psihiatru nu îl va scuti de această
responsabilitate. În timp ce el ducea o viaţă extrem de captivantă la spital, făcând operaţii, salvând
vieţi, făcând cercetare, scriind pentru reviste medicale… acasă soţia lui murea de foamete emoţională.
Şi el a fost complet orb faţă de acest lucru.

Cât de mult avem nevoie să ne rugăm: “Doamne, fă-mă să îmi recapăt vederea pentru ca slujindu-i
pe ceilalţi, să nu fiu orb faţă de nevoile celor dragi ai mei”. Cât de des îi auzim pe oameni plângându-
se: “I-am făcut cu mâna pe stradă, dar m-a ignorat”. Oamenii se uită la noi cu ochii lor, dar nu şi cu
inimile lor. Asemenea fetiţei care i s-a plâns mamei ei: “Dar, mamă, nu mă asculţi”. Mama a obiectat:
“Te ascult”. “Mamă, nu mă asculţi cu ochii tăi”. Cât de mult putem comunica cu ochii noştri! O privire
plină de ură, o privire rece ne pot da peste cap şi pot face să ne îngheţe sângele în vine. Însă câtă
bucurie şi lumină poate aduce o privire plină de viaţă. “Doamne, fă să îmi recapăt vederea pentru ca
să mă uit la ceilalţi cu iubire şi bucurie.”

Orbirea spirituală.
În fine, există şi oameni care sunt orbi din punct de vedere spiritual. Pur şi simplu ei nu îl văd pe
Dumnezeu. Unii oameni îl văd pe Dumnezeu pretutindeni. Îl văd în fiecare copac, în fiecare munte, în
fiecare rază de soare, în fiecare întâmplare, în fiecare persoană. Însă cei orbi din punct de vedere
spiritual nu îl văd nicăieri.

John Burroughs, marele naturalist american, i-a făcut într-o zi o vizită unei doamne din vecini care îi
cunoştea marea pasiune pentru păsări. Ea l-a întrebat: “De ce, domnule Burroughs, aveţi atât de
multe păsări la dumneavoastră acasă, dar eu nu am nici un fel de păsări în grădina mea?” John
Burroughs tocmai urmărise fascinat tot felul de păsări zburând între tufele şi copacii din grădina
doamnei. Şi i-a răspuns: “Doamnă, nu veţi vedea păsări în grădina dumneavoastră până când nu veţi
avea păsările în inima dumneavoastră”.

Poate le putem spune acelaşi lucru acelora dintre noi care sunt orbi din punct de vedere spiritual. Nu îl
vedem pe Dumnezeu în lume deoarece nu îl avem suficient pe Dumnezeu în inimile noastre. Am eşuat
în a cultiva vederea lui Dumnezeu. Ne-am antrenat ochii pentru a vedea lucruri, pentru a număra
bani, pentru a măsura distanţe, dar am neglijat cea mai importantă capacitate care aparţine omului,
capacitatea de a-l vedea pe Dumnezeu prin rugăciune şi cult.

Dacă este să vedem din nou, trebuie să aibă loc un miracol. Isus trebuie să ne atingă ochii aşa cum i-a
atins ochii omului orb din naştere. Atunci vom începe să vedem. Atunci vom ajunge să înţelegem că
fără Isus, nici un om nu poate vedea cu adevărat, şi că cu El, nici un om nu poate fi orb cu adevărat.
El este deschizătorul ochilor sufletului, şi fără El este întotdeauna întuneric. “Eu sunt Lumina lumii; cel
ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

Iată povestea unui om singuratic care s-a simţit atât de respins de oraşul rece în care trăia încât a
decis să se sinucidă aruncându-se în râu. Ieşind din casa sa, şi-a spus: “Dacă întâlnesc pe cineva pe
stradă care să mă privească în ochi, care să mă remarce oarecum ca pe o fiinţă umană, mă voi
întoarce. Doar atunci”. Şi a început să meargă spre râu. Aici povestea se încheie. Dar ne pune această
întrebare: dacă te-ar fi întâlnit pe tine pe stradă, s-ar fi întors?

15. Samarineanca

Era la amiază. Isus era obosit. S-a aşezat, spune Sf. Ioan Gură de Aur, “nu pe un tron, nu pe o pernă,
ci pur şi simplu pe pământ”, lângă fântâna lui Iacov. În timp ce se odihnea, “a venit o femeie din
Samaria să scoată apă” (Ioan 4,7). Să remarcăm faptul că Isus era la fântână înainte să vină ea.
Dumnezeu este întotdeauna primul, aşteptându-ne. Domnul l-a găsit pe Zaheu, nu Zaheu pe Domnul.
El l-a găsit pe Pavel pe drumul spre Damasc atunci când Pavel nici măcar nu îl căuta. Să remarcăm, de
asemenea, faptul că femeia samarineancă a venit la fântână singură. Celelalte femei, fără îndoială, o
dispreţuiau pentru moralitatea ei scăzută şi nu ar fi stat alături de ea.

Pe când îşi umplea vasul pentru apă, l-a recunoscut pe Isus ca fiind evreu, cu care samarinenii nu se
amestecau. A încercat să îl evite. Spre surprinderea ei însă, Isus i s-a adresat cu o cerere: “Dă-Mi să
beau” (Ioan 4,7). Nimic nu îi face pe oameni să se simtă mai în largul lor decât faptul de a li se cere
ajutorul. Cerându-i cuiva o favoare, ne punem la mila acelei persoane. Acceptăm o poziţie inferioară.
În acest fel a încercat Isus să stabilească o relaţie de încredere cu femeia samarineancă. El avea
nevoie de apă pentru a-şi potoli setea fizică; femeia samarineancă avea nevoie de apa cea vie pentru
setea ei spirituală. Setea fizică apare din nou; setea spirituală este potolită de apa cea vie. Apa fizică
vine dintr-o fântână adâncă; apa vie vine din Cristos cel Viu. Una este esenţială pentru viaţă; cealaltă
este necesară pentru a avea viaţă din plin. Isus cere, El care poate să dea totul.

Un evreu nu îi cere de băut unei femei samarinence. Astfel că femeia, în mod nepoliticos, ridică ceea
ce numim “problema rasială”. Însă Isus nu împărtăşeşte prejudecata care face un grup de oameni să
dispreţuiască alt grup din cauza naţionalităţii sau a rasei. Prin simplul act de a vorbi cu acea femeie,
Isus a demolat barierele sociale, politice şi rasiale ale timpului Său. Ca bărbat, stătea de vorbă cu o
femeie. Ca Învăţător, stătea de vorbă cu o femeie imorală. Ca evreu, stătea de vorbă cu o
samarineancă. Ignorând complet aceste deosebiri, El merge direct la punctul central – ce are El de
oferit fiecărei persoane de orice rasă: “Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice:
Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4,10-11).

Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu! Putem să îl ştim însă! Darul lui Dumnezeu către om nu este altul
decât Isus: “Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe
Isus Cristos pe Care L-ai trimis”. Isus vorbeşte despre Sine ca fiind Darul lui Dumnezeu şi apa vie.
Însă femeia nu vede decât un pelerin obosit şi nu pe Cel care a venit ca să aducă odihnă sufletelor
obosite. Ea îl vede pe călătorul însetat şi nu pe Acela care a venit ca să potolească setea lumii.
“Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?” (Ioan 4,10). Fântâna
este adâncă – e adevărat – şi avem nevoie de ceva cu care să scoatem apa. Este un drum lung de la
om la Dumnezeu. Însă Cristos este Acela – Unicul – care poate să umple prăpastia şi să aducă apa vie
la sufletele noastre însetate. Nu avem ceva, ci pe Cineva care să scoată apa.

“Doamne, nici găleată nu ai.” Isus nu are nevoie de nimic pentru a scoate apă. El este fântâna. El este
apa vie. “Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână?”
(Ioan 4,12). El este într-adevăr mai mare decât Iacov – mult mai mare. Însă nu vorbeşte despre
aceasta acum. El continuă făcând una dintre cele mai măreţe declaraţii ale sale: “Oricine bea din apa
aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci
apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4,13-14).
Isus a declarat că poate oferi satisfacţie permanentă sufletului uman însetat. Apa pe care o dă El este
ca un izvor care ţâşneşte constant. Nu se epuizează niciodată, nu devine niciodată stătută. Resursele
lui nu pot seca niciodată. Şi dacă El trăieşte în noi, nici ale noastre! Pentru că izvorul care ne va
alimenta va fi El.

Aceasta este setea sufletului după Dumnezeu, despre care Biblia vorbeşte atât de des. “Celui ce
însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21,6). Dumnezeu spune în Cartea
lui Ieremia: “Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat
fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2,13). Nu există nici un înlocuitor pentru apa vie. Dacă
încercăm să ne potolim setea spirituală cu ceva mai puţin decât Dumnezeu, vom rămâne însetaţi. “Cel
ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată”, a spus Isus.

Auzind aceste cuvinte, femeia samarineancă a răspuns: “Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai
însetez, nici să mai vin aici să scot” (Ioan 4,15). Se poate să fi fost sătulă de viaţa ei, sătulă de
bărbaţi, sătulă de adulter, sătulă de a fi o proscrisă a societăţii, sătulă de a pretinde că este
satisfăcută când întreaga ei viaţă a fost una de mizerie. Astfel că atunci când a auzit aceste cuvinte
despre apa vie care satisface pe deplin, sufletul ei a strigat: “Dă-mi această apă”.

Însă înainte ca să poată primi această apă vie, ea a trebuit să se privească pe sine cu onestitate. Trăia
în păcat şi nu era dispusă să admită acest lucru. Astfel că Isus i-a spus: “Mergi şi cheamă pe bărbatul
tău şi vino aici” (Ioan 4,16). Adevăratul creştinism începe cu un sentiment al păcatului, cu pocăinţa.
Isus a dorit să scoată la lumină sentimentul ei de ruşine, al păcatului. “Du-te şi confruntă-te cu
adevărul vieţii pe care o trăieşti; apoi vino să primeşti apa vieţii”. Nouă poate că ne-ar spune: “Du-te
şi confruntă-te cu acea persoană faţă de care ai greşit. Du-te şi confruntă-te cu acea bârfă pe care ai
rostit-o împotriva aproapelui tău”.

Femeia samarineancă a înlemnit ca şi când ar fi cuprins-o o durere bruscă. A devenit defensivă. “N-am
bărbat”, a spus ea (Ioan 4,17). Aceasta a fost o mărturisire onestă atâta cât a fost, dar nu a mers
suficient de departe. Isus i-a spus: “Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care
îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus” (Ioan 4,18). Deşi aceste cuvinte au venit din
străvechiul Sihar, sună ca şi când ar veni direct din Hollywood-ul modern. Bărbatul cu care trăia acum
nu îi era soţ. Nici ceilalţi nu i-au fost. Pentru Isus căsătoria este un sacrament. Este sacră.

Întotdeauna a existat ceva nu doar păcătos ci şi nevrotic în legătură cu sexul ilicit. Este un simptom de
goliciune interioară. Oamenii caută să găsească în el răspunsul la unele dintre frustrările lor profunde:
lipsa lor de importanţă, lipsa lor de succes, lipsa lor de apropiere faţă de confraţi, lipsa lor de
identitate, lipsa lor de convingeri religioase, lipsa lor de împlinire ca fiinţe umane. Fără îndoială femeia
samarineancă a căutat o astfel de împlinire în viaţa ei indecentă, dar când Isus a abordat subiectul a
început să simtă că El se “amestecă” în viaţa ei personală. Astfel că a făcut ceea ce milioane de
oameni au făcut de atunci încoace, când religia le-a cerut o schimbare în comportamentul lor: a
schimbat subiectul. A început să vorbească despre diferenţele religioase dintre evrei şi samarineni. Nu
era cu adevărat interesată de aceste diferenţe, dar astfel căuta să mute de pe ea lumina reflectorului.

În final a spus: “Ştim că va veni Mesia care se cheamă Cristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă
toate” (Ioan 4,25). “Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4,26). Isus declară, pentru ca toate
generaţiile să audă, că El este Mesia. Cel mai mare mister al credinţei nu este vestit ucenicilor, ci
acestei străine. “Eu sunt Acela” – Cel pe care l-aţi aşteptat, Cel care îl aduce pe Dumnezeu la voi, Cel
care vă duce pe voi la Dumnezeu, Cel care are puterea de a ierta păcatele, Cel care vă călăuzeşte
viaţa, Cel care învinge moartea. “Eu sunt Acela.”

Ea a venit să ia apă. Când a înţeles că a găsit Izvorul cel Adevărat, şi-a lăsat în urmă vasul pentru
apă, aşa cum ucenicii şi-au abandonat plasele de pescuit. Abia convertită şi totuşi deja misionară, a
fugit în sat să le spună oamenilor: “Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu
cumva aceasta este Cristosul?” (Ioan 4,29). Inima îi ardea în ea. Nu putea să rămână tăcută. S-a
simţit obligată să îi conducă pe ceilalţi la Mesia. Şi totuşi nu le-a spus oamenilor: “Trebuie să credeţi
ceea ce spun eu”, ci: “Veniţi de vedeţi”. Ei au venit şi după ce l-au văzut pe Domnul, au spus:
“Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat
Cristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4,42).

16. Infricosatoarea Judecata

Odată demult trăia un rege care se hotărâse să testeze caracterul oamenilor săi. Deghizat în ţăran, el
a călătorit prin ţara sa şi de cele mai multe ori a fost tratat cu dispreţ. Şi-a dat seama că onoarea cu
care era tratat ca rege nu venea din respectul pe care îl simţeau pentru bunătatea sa; mai degrabă
era rezultatul fricii lor faţă de funcţia şi puterea sa. La un moment dat, unul dintre supuşi l-a
recunoscut. A protestat spunându-i să se întoarcă pe tron, să îşi ia hainele împărăteşti şi să conducă
aşa cum face un rege.

Mai există un Rege ce călătoreşte deghizat. El s-a născut nu într-un palat regal ci într-o peşteră de
animale. Deşi Rege, nu s-a născut din regi, ci dintr-o simplă fecioară. Deşi Rege, a trăit şi a muncit ca
tâmplar în micul oraş Nazaret.

A apărut în alt chip

După Învierea din morţi, Isus “s-a arătat în alt chip” (Marcu 16,12). Discipolii săi nu l-au recunoscut
imediat. Maria Magdalena, pe când era lângă mormânt, l-a confundat pe Isus cu grădinarul (Ioan
20,15). Pe drumul spre Emaus, cei doi discipoli au crezut că este un străin (Luca 24,18). Apostolilor
care pescuiau pe lacul Galileii, Isus le-a părut un necunoscut, până când Ioan i-a spus lui Petru:
“Domnul este!” (Ioan 21,7).

Isus ne-a arătat astfel că este prezent în toţi oamenii. El ne spune la fel şi în Evanghelia de astăzi.
Afirmă că El a fost cel înfometat şi însetat, gol şi bolnav, străin şi întemniţat în cei pe care noi i-am
hrănit şi le-am dat să bea, i-am îmbrăcat şi i-am vizitat. El a fost de asemenea prezent în cei care au
fost în situaţii dificile şi noi nu i-am ajutat. “Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti
prea mici, nici Mie nu mi-aţi făcut.” Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu şi creaturile sale sunt identice
prin natură ci prin har, ca membre ale Trupului Său, ca imagini vii ale Sale, ca temple ale Lui. Acesta
este misterul prezenţei vizibile a lui Cristos între noi, astăzi. Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că mai
sfânt decât altarul de piatră din biserică este altarul uman aflat la fiecare colţ de stradă, pentru că pe
primul se oferă Cristos, pe când al doilea este chiar Cristos.

Nici pentru un milion de dolari.

La încheierea celui de-al doilea război mondial, un tânăr ofiţer din armata Statelor Unite ajunsese pe o
insulă din Pacificul de Sud, unde era o mare colonie de leproşi. Plimbându-se pe acolo a văzut o
călugăriţă ce îngrijea bolnavii. Când soldatul a văzut picioarele infectate şi rănile supurând, l-au luat
ameţelile. S-a uitat la soră cum, cu calm şi profesionalism, curăţa rănile, le ungea şi apoi le bandaja.
Uimit de gesturile senine ale călugăriţei, soldatul a exclamat: “Nu aş face aşa ceva nici pentru un
milion de dolari!” Impasibilă, fără măcar să se întoarcă spre el, ea i-a răspuns: “Nici eu!” Pentru un
milion de dolari nu ar fi atins acele răni urâte, dar pentru că Cristos se află în acei oameni respinşi de
societate, ea şi-a părăsit casa, a mers mile depărtare pentru a-i îngriji, pentru a-l îngriji pe Regele
deghizat.

Doamna Grasă.
J. D. Salinger, în cartea sa “Franny and Zooey” vorbeşte despre Doamna Grasă, ce stătea toată ziua
pe verandă, alungând muştele şi cu radioul dat la maxim. El o descrie ca având “picioare groase, cu
venele vizibile”, şi fiind măcinată de cancer. Apoi Salinger întreabă: “Ştiţi cine este de fapt Doamna
Grasă? [...] Este Cristos însuşi. Cristos însuşi…”

Isus este adesea reprezentat în imaginile religioase ca un bărbat foarte chipeş – înalt, cu un nas ferm,
privire prietenoasă şi o faţă radiantă -, o persoană pe care oricine ar vrea-o pe lista de invitaţi la o
petrecere. Dar Evanghelia de astăzi sugerează că imaginea lui Salinger despre Cristos, ca Doamna
Grasă, ar putea să fie mai aproape de realitate decât ceea ce vedem noi în icoane. Cristos ne apare
astăzi deghizat aşa cum le-a apărut discipolilor Săi după înviere. Vine la noi ca o persoană oarecare,
ca ultimul dintre oameni: înfometat, gol, însetat, străin, întemniţat, ţigan, doamnă grasă. Regele
deghizat.

O ştire din Calcutta.

O ştire de la Associated Press din Calcutta, India, spunea: Semnul de deasupra uşii anunţă: “Casă
pentru săracii pe moarte”. Înăuntru 66 de bărbaţi şi 72 de femei stau în paturi amărâte, aşteptându-şi
sfârşitul. Aceşti oameni sunt produsul acestui oraş suprapopulat, în care cu greu se mai îngrijeşte
cineva de altcineva. Unii au venit din spitale, trebuind să elibereze patul deşi erau pe moarte, pentru
alţii care însă au şansă să fie trataţi şi salvaţi. Alţii vin din rândul miilor de persoane ce trăiesc pe
străzi. De muncă se găseşte cu greu, iar cerşitul nu merge bine. Oameni ca aceştia mor anonimi. Pe
vremuri, nişte camioane îi ridicau şi îi aruncau apoi într-un râu, braţ al Gangelui. Apoi în 1952, Maica
Tereza a luat o casă ce fusese folosită pentru a-i adăposti pe pelerinii hinduşi şi a amenajat-o pentru
muribunzi. De atunci, 18.000 de persoane au trecut prin această casă. Din aceştia, 8.500 au murit.
Uimitor însă, ceilalţi şi-au refăcut forţele şi dorinţa de a trăi.

Ceea ce a făcut-o pe Maica Tereza să părăsească confortul pentru acei oameni uitaţi? De ce nu fac ca
ea agnosticii? De ce nu ateiştii? De ce nu umaniştii? Simplu! Pentru că ei nu au etica lui Cristos:
“întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie mi-aţi făcut.” Regele deghizat!

Cristos suferă în oameni.

Un soldat din primul război mondial povestea că la un moment dat s-a împiedicat de trupul unui
german mort, un biet tânăr. Uitându-se la el, i s-a părut că soldatul mort dispare iar în locul lui l-a
văzut pe Cristos pe Cruce. De atunci, oricând a mai văzut un om suferind, în acel om l-a văzut pe
Cristos, pe cruce, ţintindu-l cu privirea, cerându-i să îi împărtăşească suferinţa şi să i-o aline. Regele
deghizat!

Sf. Martin de Tours.

Există o veche legendă despre Martin de Tours, un soldat roman creştin. Într-o zi de iarnă grea, un
cerşetor l-a oprit. Martin nu avea bani, dar a văzut că omul tremura de frig. Şi-a dat jos pelerina de
soldat, uzată cum era, a rupt-o în două şi jumătate i-a dat-o cerşetorului. În acea noapte Martin a
avut un vis. A văzut toţi îngerii din cer şi Isus stând în mijlocul lor, învelit cu o jumătate de pelerină de
soldat roman. Unul dintre îngeri l-a întrebat: “Stăpâne, de ce porţi această manta ponosită? Cine ţi-a
dat-o?” Iar Isus i-a răspuns: “Slujitorul meu Martin mi-a dat-o.” Regele deghizat!

Lucruri simple.
Lucrurile de care vorbeşte Isus în parabola de astăzi sunt lucruri simple. Oricine poate să le dea: o
bucăţică de pâine, un pahar de apă, un cuvânt de mângâiere, o haină, o vizită. Nimeni nu este atât de
sărac încât să nu îi poată da nimic Regelui deghizat. Sf. Ioan Gură de Aur spune că dacă Biserica ar
ajunge în punctul acela în care nu ar avea nimic să dea săracilor, sfântul potir şi alte vase liturgice
trebuie să fie atunci topite pentru a face bănuţi din care să fie ajutaţi săracii ce trăiesc pe lângă
biserici.

“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa… se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe
unii de alţii… Va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi
împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii… Va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la
Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.” Criteriul Judecăţii de
Apoi ce o va face Dumnezeu este iubirea pe care i-am arătat-o Regelui deghizat: “Doamne, când Te-
am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi
Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la
Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-
aceşti fraţi ai Mei, prea mici, mie Mi-aţi făcut.”

Regele deghizat!

17.Fiul Risipitor

Un arbitru a fost întrebat dacă greşeşte vreodată pe teren. El a răspuns: “Desigur, greşesc. Singura
mea problemă este că nu pot să recunosc acest lucru.” Speranţa noastră în viaţă ca şi creştini este
umilinţa de a recunoaşte în sinea noastră şi în faţa lui Dumnezeu că, nefiind infailibili sau perfecţi, am
greşit – şi greşim în fiecare zi.

Dacă aţi fi întrebaţi care este cea mai grea sarcină din lume, s-ar putea să vă gândiţi la ceva ce
necesită forţă musculară, la vreo provocare acrobatică sau la vreo faptă de vitejie pe câmpul de luptă.
În realitate, nu este nimic mai greu decât a rosti aceste cuvinte: “Am greşit”. Este nevoie de o
umilinţă şi o modestie de care puţini oameni pot da dovadă. Şi totuşi nu există cuvinte de care să
avem mai mare nevoie în viaţă decât acestea: “Am greşit”. Sunt cuvinte magice; cuvinte care împacă;
cuvinte care unesc; cuvinte care vindecă răni şi aduc pace.

Cu mulţi ani în urmă, a trăit un om căruia nu i-a fost frică să spună: “Am greşit”. El era judecătorul
Samuel Sewall. A făcut parte din comisia specială din Massachusetts care s-a ocupat de faimoasele
cazuri ale vrăjitoarelor din Salem. A fost unui dintre judecătorii care a dat verdictul “vinovat” pentru
aşa-numitele vrăjitoare. Însă mai târziu Sewall s-a convins că judecata sa a fost greşită.

Şi astfel, într-o zi rece de ianuarie din anul 1697, în timp ce Rev. Samuel Willard se îndrepta spre
amvon, judecătorul Sewall i-a înmânat un document cerând ca acesta să fie citit înaintea tuturor
oamenilor. Pe acea hârtie, judecătorul Sewall a scris că a greşit în verdictul pe care l-a dat cu cinci ani
în urmă. Nu dădea vina pe nimeni, doar pe el. A cerut iertare de la oameni şi de la Dumnezeu. În nici
un alt moment nu a fost mai curajos sau mai bun acest judecător decât atunci când a stat în biserică
în faţa adunării credincioşilor, în timp ce pastorul îi citea mărturisirea: “Am greşit”.

A pune capăt certurilor.

Într-o zi un om un om depăşea un camion. Dintr-odată a intrat chiar în faţa camionului, pentru a evita
o maşină care venea de pe o stradă laterală. Câteva minute mai târziu camionul a depăşit la rândul lui
maşina acestui om, şi a intrat brusc în faţa ei în acelaşi fel. În curând maşina şi camionul aşteptau
alăturat la semafor. Bărbatul care a intrat în faţa camionului şi-a coborât geamul. Şoferul camionului
s-a aplecat, încruntat, aşteptându-se la o ceartă.

“Îmi pare rău că am intrat brusc în faţa ta mai devreme”, a spus omul amabil. Pentru o secundă
şoferul camionului a rămas fără cuvinte. Apoi a zâmbit. “Nici o problemă. De fapt eu m-am purtat ca
un mojic”, a spus el. Gândiţi-vă cât de diferit s-ar fi putut desfăşura acest incident; gândiţi-vă la
înjurăturile, strigătele şi resentimentele care ar fi putut fi generate dacă primul şofer nu ar fi rostit
acele cuvinte magice: “Îmi pare rău. Am greşit”.

În căsătorie şi viaţa de familie.

Cât de vindecătoare pot fi aceste cuvinte în căsătorie şi în viaţa de familie. De exemplu, un cuplu
poate să fi avut o neînţelegere dureroasă, dar dacă partenerul vinovat este dispus să spună: “Îmi pare
rău. A fost vina mea”, nu mai există motiv de ceartă. Sentimentele rănite sunt vindecate. Urmează
împăcarea, armonia, pacea. Mulţi părinţi cred că pentru a menţine respectul copiilor lor nu trebuie să
recunoască niciodată o greşeală. De aceea ei par să le spună în mod constant copiilor lor: “Suntem
perfecţi. Noi nu greşim ca voi.”

Acesta este unul dintre factorii care fac să crească prăpastia dintre generaţii. Copiii au nevoie să
înveţe că părinţii nu sunt perfecţi. Şi ei greşesc. Nu le va strica părinţilor să îşi împărtăşească unele
slăbiciuni cu copiii lor. Cu siguranţă acest lucru îi va face să apară mai umani. Îi va ajuta pe copiii lor
să înveţe cum să facă faţă propriilor lor slăbiciuni. Îi va ajuta să fie mult mai cinstiţi cu părinţii dacă
simt că aceştia sunt total cinstiţi cu ei. Nimeni nu doreşte să îşi împărtăşească problemele în faţa
unuia care nu a greşit niciodată. Cât de diferită ar fi relaţia părinte-copil dacă adulţii ar învăţa să
spună: “Îmi pare rău. Şi eu am greşit”.

Un copil din clasa a şaptea a spus: “Unele mame şi unii taţi nu recunosc niciodată că greşesc. Ce îmi
place la ai mei este că îşi cer iertare uneori. Ajută mult, pentru că asculţi mai uşor de astfel de
oameni”. Există prieteni şi rude care nu şi-au vorbit unii altora timp de ani de zile. Cât de diferite ar
putea să fie lucrurile dacă doar unul dintre ei ar lua iniţiativa de a practica puţină umilinţă creştină şi
ar spune: “Îmi pare rău de toată această situaţie. Ştiu că am greşit”.

Un preot care îndrumase mii de oameni a scris: “În biroul meu vin mulţi oameni – educatori, oameni
de ştiinţă, bogaţi, săraci – fete împovărate de păcat, băieţi care ştiu că au greşit, soţi şi soţii cărora le
este ruşine de ei înşişi. Îmi vorbesc despre nenorocirea din casele lor şi despre poverile nefericite pe
care le poartă în inimile lor. Aproape întotdeauna îmi vine să le spun: “De ce nu mergi acasă să spui
că îţi pare rău? De ce nu mergi acasă să îţi ceri iertare?”

Prima lege a sănătăţii mintale este aceea de a fi cinstit cu tine însuţi. Dacă ai greşit, nu ascunde acest
lucru. Nu îţi îngropa sentimentele de vinovăţie în subconştient unde vor “putrezi” şi vor ieşi la
suprafaţă ca hipertensiune, neurastenie sau nevroză. Înfruntă adevărurile despre tine. Recunoaşte-le.
Mărturiseşte-le.

“Am păcătuit.”
Fiul risipitor din lecţia evanghelică de astăzi a fost cinstit cu sine însuşi, cu o cinste sinceră şi
neîndurătoare. Acest lucru s-a întâmplat atunci când a recunoscut în sinea lui greşeala şi a spus: “Am
păcătuit”. Chiar în acea zi a început un nou capitol din viaţa sa. Un nou capitol poate să înceapă
pentru noi dacă, spunând adio auto-justificării, auto-compătimirii, auto-apărării, vom înfrunta
adevărurile despre noi înşine şi vom spune: “Da, o astfel de persoană sunt eu; puţine lucruri pot să le
fac sau le-am făcut, însă, cu harul lui Dumnezeu, pot fi diferit, voi fi diferit.”

Dacă este bine din punct de vedere terapeutic să recunoaştem greşelile noastre în faţa celorlalţi şi să
spunem: “Îmi pare rău. Am greşit”, cu atât mai bine este să le recunoaştem în faţa noastră şi a lui
Dumnezeu. Nu este de ajuns să îţi spui doar în sine: “Am păcătuit.” Aceasta poate conduce la
disperare şi sinucidere. Atunci când Iuda, de exemplu, a văzut că Isus a fost condamnat, a dus înapoi
arhiereilor şi bătrânilor banii şi a spus: “Am greşit vânzând sânge nevinovat.” Apoi, aruncând arginţii
în templu, a mers şi s-a spânzurat.

Iuda era suficient de plin de remuşcări pentru a recunoaşte că a greşit în sinea sa şi în faţa arhiereilor
şi a bătrânilor, dar nu a putut să meargă în faţa lui Isus şi să spună: “Îmi pare rău. Iartă-mă.” Isus,
care l-a iertat pe tâlharul pocăit de pe cruce, l-ar fi iertat şi pe Iuda, dacă ar fi mers la picioarele crucii
şi şi-ar fi mărturisit greşeala. Ce bine ar fi fost să fi înţeles că răsplata pentru cererea de iertare şi
pentru mărturisire depăşeşte cu mult umilinţa şi ruşinea din momentul în care spunem: “Îmi pare
rău.”

Atunci când fiul risipitor a spus: “Am păcătuit”, el nu s-a oprit aici. Dacă s-ar fi oprit aici ar fi putut
însemna disperare şi auto-compătimire. El a făcut următorul pas. A spus: “Sculând-mă, mă voi duce la
tatăl meu”. Aceasta este ceea ce ne îndeamnă Isus să facem. Când ne vedem aşa cum suntem cu
adevărat, ne este ruşine de noi înşine, şi ne este greu să ne acceptăm pe noi înşine, putem însă să fim
siguri de un lucru – Dumnezeu ne va accepta aşa cum fiul risipitor a fost acceptat în Evanghelia de
astăzi:

“Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-
a sărutat. [...] Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi
inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi,
mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Acesta este modul în care Dumnezeu ne primeşte atunci când, cu adâncă părere de rău în inimile
noastre, venim la El cu aceste cuvinte magice: “Am greşit.” Două dintre cuvintele care sunt cel mai
dificil de spus în sine, în faţa celorlalţi şi a lui Dumnezeu. Însă pentru persoana care reuşeşte să îşi
adune suficient curaj pentru a le spune, urmează iertarea, pacea, o nouă putere şi o nouă şansă în
viaţă.

18. Canaaneanca

Bob Hope spunea odată: “Mă gândeam ce minunat a fost atunci când astronautul Gordon Cooper s-a
rugat în spaţiul cosmic. Acela loc de rugăciune. De acolo era ca o convorbire locală!” Evanghelia de
astăzi ne prezintă pe cineva care a avut o “convorbire locală” cu Dumnezeu. Ea a venit la Isus,
pledând cu disperare pentru fiica sa bolnavă. Avem aici un minunat exemplu de rugăciune de
mijlocire.

Ce este?
Rugăciunea de mijlocire este o rugăciune pentru alţii, aşa după cum mama cananeiancă s-a rugat
pentru fiica ei. Ne identificăm cu cel care suferă şi suntem dispuşi să luăm asupra noastră greutatea
lui. Aceasta este o expresie a iubirii; îi iubim atât de mulţi pe ceilalţi încât suntem gata să împărtăşim
şi greutăţile lor, rugându-ne pentru ei. Marea litanie chiar de la începutul Liturghiei este un bun
exemplu de rugăciune de mijlocire. Este o rugăciune ce îmbrăţişează totul, arătând grija Bisericii
pentru tot şi toate din univers.

Avem multe exemple de rugăciuni de mijlocire în Biblie. Avem rugăciunea lui Isus pentru Petru:
“Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu iar Eu M-am rugat pentru tine să nu
piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22,31-32). Aici vedem
puterea rugăciunii lui Cristos care îl întăreşte pe Petru când credinţa îi este pusă la încercare. Sf. Paul
scrie tesalonicenilor: “Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi” (1 Tesaloniceni 5,25); iar romanilor: “neîncetat
fac pomenire despre voi” (Romani 1,9); iar colosenilor: “nu încetăm să ne rugăm pentru voi” (Coloseni
1,9). Apostolul Iacob scrie: “mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5,16). Prin
rugăciunea de mijlocire, noi, creştinii, avem enormul privilegiu de a-i aduce pe semenii noştri la tronul
harului lui Dumnezeu. Este iubirea în acţiune. Profetul Samuel spune: “nu-mi voi îngădui să fac
înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voi” (1Regi 12,23). Creştinul se roagă nu doar
pentru cei pe care îi iubeşte, ci şi pentru cei greu de iubit. “rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă
prigonesc”, spune Isus în Evanghelia după Matei (5,44).

Comedianul Bob Hope era la un moment dat la bordul unui avion, în mijlocul unei furtuni. Avionul era
zguduit iar pasagerii tensionaţi. Privind lângă el, a văzut un bărbat rugându-se. Găsindu-şi cuvintele
chiar şi în marile crize, el l-a bătut pe bărbat pe umăr şi l-a întrebat: “Ascultă, poţi să mă incluzi şi pe
mine în rugăciunea ta?”

Un om avea obiceiul ca în fiecare seară, la momentul de rugăciune, să ia cu el ziarul. El citea

anunţurile de naşteri şi se ruga pentru bebeluşii veniţi pe lume în acea zi. Citea apoi anunţurile de
cununii şi se ruga pentru cuplurile tocmai căsătorite. Citea şi anunţurile mortuare şi se ruga lui
Dumnezeu să le dea mângâiere celor care tocmai au pierdut pe cineva. Este foarte mare numărul de
persoane pe care putem să le aducem la tronul harului lui Dumnezeu prin rugăciunea de mijlocire.

Capelanul Senatului Statelor Unite a fost întrebat odată: “Vă rugaţi pentru senat?” “Nu”, a răspuns el.
“Mă uit la senatori şi mă rog pentru ţară.”

Rugăciunea de “înălţare”.
Acum câtva timp, o soţie de preot scria că foloseşte rugăciunea de “înălţare” pentru o anumită
persoană. Iată cum explică ea rugăciunea: “În numeroase rânduri de-a lungul vieţii am simţit o
înălţare a spiritului care nu putea să însemne decât un singur lucru: cineva se ruga pentru mine. Acest
sentiment mă trimitea în genunchi pentru a mă ruga şi eu pentru cineva. Nu încerc să îi spun lui
Dumnezeu de ce are nevoie respectiva persoană: ştie El bine. Tot ce urmăresc este să înalţ acea
persoană la Dumnezeu, să simtă iubirea Lui.” Dacă cineva nu s-a purtat frumos cu tine, înalţă-l în
prezenţa lui Dumnezeu. Dacă un copil este dificil, înalţă-l la Dumnezeu ca să fie îmbrăţişat de El.
Prieteni, duşmani, partener, vecini, liderii lumii – pe fiecare înălţaţi-i în prezenţa iubirii lui Dumnezeu.
Cine poate să spună cum ar arăta lumea dacă mai mulţi oameni ar face aceasta zi de zi?
O femeie casnică a găsit un nou mod de a se ruga pe când călca haine. Se gândea la câte linii există –
linii de autobuze, linii de telefonie, linii vestimentare şi altele. “De ce nu şi o linie de rugăciune?”, s-a
întrebat ea. Şi-a făcut o astfel de linie cu o sfoară întinsă, ca pentru pus rufe la uscat. Doar că pe
această sfoară-linie îşi punea hârtii cu numele cunoscuţilor, ale celor bolnavi, ale celor aflaţi în
necazuri. Şi în timp ce calcă, femeia se roagă pe rând pentru câte unul.

Sf. Ioan of Kronstadt scria: “Roagă-te pentru toţi aşa cum te-ai ruga pentru tine, cu aceeaşi
sinceritate şi fervoare; priveşte la infirmităţile şi bolile lor ca şi cum ar fi ale tale, la ignoranţa lor
spirituală, la păcatele şi poftele lor, ca la ale tale, la tentaţiile lor, la nenorocirile şi întristările lor, ca şi
cum ar fi ale propriei tale persoane. O astfel de rugăciune va fi acceptată cu mare bucurie de Tatăl
Ceresc, Tatăl tuturor, a cărui iubire nelimitată îmbrăţişează toate făpturile.”

Cineva se roagă pentru tine.

Poate că simţiţi că atunci când vă rugaţi pentru alţii, nimeni nu se roagă pentru voi. Vă atrag atenţia
atunci să nu uitaţi că există Cineva care mereu se roagă pentru noi: este acel Mijlocitor din ceruri care
stă în faţa tronului Dumnezeului Tată şi se roagă pentru noi neîncetat, Isus, Apărătorul nostru, care a
vărsat lacrimi pentru noi, care şi-a vărsat şi sângele pentru noi, care se roagă pentru noi cum s-a
rugat şi pentru Petru, să rămână tare în credinţă.

Frank C. Laubach scria: “Majoritatea dintre noi nu vor intra niciodată în Casa Albă să îi dea vreun sfat
preşedintelui. Probabil nici nu va avea timp să ne citească scrisorile. Dar putem să îi dăm ceva ce este
mult mai important decât un sfat. Putem să îl ridicăm în prezenţa lui Dumnezeu, să îl facem avid de
înţelepciunea divină, cel mai mare lucru pe care cineva îl poate face pentru un semen. Putem vizita
Casa Albă cu rugăciunea de mai multe ori pe zi şi fiecare astfel de vizită va face un canal între
Dumnezeu şi preşedinte.” (“Rugăciunea, cea mai mare forţă din lume”). Cu adevărat, nu este loc în
care rugăciunea să nu poată să ajungă, nici o uşă de care să nu poată să treacă.

Laubach crede de asemenea în ceea ce el numeşte rugăciunile “trase” în oamenii de pe stradă, din
autobuz sau de oriunde te-ai afla. El povesteşte cum stă în autobuz şi priveşte împrejur pasagerii.
Alege faţa cea mai descurajată şi ţinteşte cu rugăciunea spre ea, spunându-i în minte de câteva ori:
“Isus te va ajuta”. “Trăgând tir de rugăciuni într-o persoană ce stă în autobuz, repetând ‘Isus… Isus…
Isus…’ va avea în final efect: va fi ca şi cum ai vorbi direct cu ea.” Laubach povesteşte cum privirea
încruntată este înlocuită de un zâmbet datorită rugăciunilor şi iubirii “trase” în oameni.

Exemple vii.
O impresionantă relatare despre rugăciunea de mijlocire a spus-o odată un alcoolic, ce fusese dus la
spital acum câţiva ani. Se afla într-o cameră cu alţi trei pacienţi, care nu făceau decât să geamă de
durere. Când a venit noaptea, el s-a rugat să poată să adoarmă, dar gemetele continuau. Deodată s-a
hotărât să facă altceva: a început să se roage pentru cei trei colegi de cameră. “Fie ca Dumnezeu să
vă dea pacea”, spunea el şoptind. Gemetele s-au oprit. “Mai mult”, spunea alcoolicul, “ceva s-a
schimbat şi în mine. M-am simţit eliberat de tensiuni. M-am simţit liber.” În scurt timp şi-a revenit şi a
părăsit spitalul.

Vă voi împărtăşi o altă experienţă ce a avut loc în propria noastră comunitate. Grupul de rugăciunea
de vinerea se ruga pentru un credincios care trecea printr-o perioadă foarte dureroasă şi periculoasă
după o operaţie. Exact când grupul era reunit în rugăciune, pacientul, care dormea, a simţit prezenţa
lui Dumnezeu cum nu o mai simţise până atunci. I se părea că un preot este lângă patul său,
rugându-se. Visul a fost atât de real, încât când s-a trezit era mirat că în cameră nu mai era de fapt
nimeni, decât el. Dar prezenţa lui Dumnezeu pe care o simţise atât de clar a rămas cu el, şi s-a
dovedit benefică pentru acel moment al bolii lui. Mult mai târziu am descoperit, povestind cu el, că
prezenţa lui Dumnezeu o simţise exact când grupul de credincioşi se ruga pentru el.

În 1938, un călugăr a murit la Muntele Athos: arhimandritul Sofronie. Era un om foarte simplu, un
ţăran venit din Rusia. Mult timp el a condus unul dintre atelierele mănăstireşti de pe Muntele Athos,
unde ţărani ruşi veneau să lucreze un an sau doi, după care mergeau cu banii acasă la familiile lor.
Într-o zi, un călugăr l-a întrebat: “Părinte Sofronie, cum se face că oamenii de la tine de la atelier
lucrează atât de bine, fără să îi supraveghezi, pe când noi petrecem atâta timp urmărindu-i, iar ei
continuă să ne înşele?” Părintele Sofronie a răspuns: “Nu ştiu. Pot doar să vă spun ce fac eu. Când vin
dimineaţa, înainte mă rog pentru aceşti oameni cu inima plină de compasiune şi de iubire pentru ei,
iar când intru în atelier am lacrimi de iubire în inimă pentru ei. Mă duc apoi în chilie şi încep să mă rog
pentru fiecare în parte… iar când ziua se termină le spun câteva cuvinte şi ne rugăm împreună, după
care merg să se odihnească.” Iată rugăciunea de mijlocire combinată cu iubirea şi compasiunea
sinceră.

Folosirea eronată a rugăciunii de mijlocire.

Ca orice lucru bun, rugăciunea de mijlocire poate să fie folosită greşit. Oricât de straniu ar părea,
poate să devină un mod de a ne spăla pe mâini de oameni. “Mă rog pentru tine” poate fi o scuză
pentru a nu te implica. Aşa după cum spunea cineva odată: “Eram singur, iar tu te-ai dus de lângă
mine ca să te rogi pentru mine.”

Trebuie să subliniem aici faptul că rugăciunea este un efort comun al lui Dumnezeu şi al nostru. Odată
ce ne-am rugat, trebuie să căutăm să facem ca rugăciunile să devină adevărate. Trebuie să le
susţinem cu toate forţele noastre. Nu are sens să ne rugăm ca cei singuri şi trişti să găsească
mângâiere dacă nu suntem noi dispuşi să facem ceva pentru aceştia. Rugăciunea nu împinge toată
munca spre Dumnezeu. Dumnezeu nu începe să ne ajute până când nu începem noi să ne ajutăm.
Două scurte exemple ar putea să ne ajute să înţelegem mai bine.

Un preot i-a cerut odată Papei să se roage pentru soţia paralizată a unui prieten. “Putem face mai
mult decât atât”, a spus Papa. S-a urcat imediat în maşină şi i-a spus şoferului să meargă direct la
casa femeii paralizate, unde a stat cu ea ceva timp şi s-a rugat pentru ea, spre bucuria femeii şi a
familiei ei. Rugăciunea a fost combinată cu o vizită pentru a arăta iubirea şi atenţia.

Un fermier sărac a avut într-o zi un accident şi şi-a rupt piciorul. Aceasta însemna că trebuia să stea
întins multă vreme, fără să poată lucra. Familia sa era numeroasă şi avea nevoie de ajutor. Cineva a
organizat o întâlnire de rugăciune la biserică, pentru această familie. În timp ce oamenii se rugau în
biserică lui Dumnezeu pentru acea familie, a bătut cineva la uşă. Uşa s-a deschis şi a intrat un băiat
care a spus: “Tatăl meu nu a putut să vină seara aceasta la rugăciune, dar şi-a trimis rugăciunile în
această căruţă.” În spatele lui era căruţa plină cu roşii, cartofi, mere şi alte de-ale gurii. Iată ce
înseamnă rugăciunea de mijlocire. Nu înseamnă să scapi de implicare. Te motivează să ajuţi persoana
pentru care te rogi în toate modurile în care poţi.

Trăieşte aşa cum te rogi.

Un om s-a aşezat seara în genunchi şi s-a rugat: “Doamne, binecuvântează-i pe toţi, veseleşte inimile
celor întristaţi şi ridică din pat pe cei bolnavi.” A doua zi s-a trezit şi şi-a văzut cu nepăsare de viaţă,
fără să caute să şteargă vreo lacrimă, fără să vadă ce face vecinul lui bolnav. Când ziua s-a încheiat,
omul s-a pus din nou să se roage: “Doamne, binecuvântează-i pe toţi”. Dar pe când se ruga, auzi o
voce şoptindu-i: “Opreşte-te, fiinţă ipocrită. Ai încercat să binecuvântezi pe cineva astăzi?”
Binecuvântarea lui Dumnezeu se transmite prin mâinile celor care îi slujesc Lui. Bărbatul şi-a ascuns
faţa în mâini şi a plâns: “Iartă-mă Doamne, că am minţit. Lasă-mă să trăiesc încă o zi, şi voi trăi aşa
cum mă rog.”

19. Doi orbi si un mut

Doi orbi au strigat către Isus: “Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David”. Isus i-a întrebat: “Credeţi că pot
să fac Eu aceasta?” Ei i-au răspuns: “Da, Doamne”. Atunci El le-a atins ochii, vindecându-i de orbire.
“Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”

Poate El? El care a spus: “Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”? Poate El? El care a spus:
“Ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de
îngeri?” Poate El? El care a proclamat: “Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va
muri, va trăi”? Poate El? El care a creat universul din nimica; El care a pus puterea în atom; El care l-a
vindecat pe cel bolnav şi l-a înviat pe cel mort? Poate El? El care i-a spus lui Iov: “Unde erai tu, când
am întemeiat pământul?” Poate El?
Oamenii încearcă în ziua de astăzi să se salveze prin tot felul de puteri: puterea albă, puterea neagră,
puterea apei, puterea aerului, puterea florilor, şi puterea politică. Toate aceste puteri au eşuat, şi
numai una rămâne: Puterea lui Dumnezeu. “Cristos”, spune Sf. Pavel, “puterea lui Dumnezeu şi
înţelepciunea lui Dumnezeu”.

A-l cunoaşte pe Dumnezeu în Cristos nu este doar o descoperire intelectuală. Este şi aceasta, dar este
mult mai mult. Este o experienţă de putere, nu ceva ce realizăm noi, ci ceva ce Dumnezeu pune în
noi. Întrebaţi-i pe cei doisprezece pescari de oameni cum au putut să se elibereze de slăbiciunile lor şi
să meargă să schimbe lumea; şi vă vor răspunde: “Nu noi – ci Cristos!” “Credeţi că pot să fac Eu…?”
Da, Doamne! Întrebaţi un alcoolic sau un dependent de droguri recuperat cu a putut să se elibereze de
teribila lui dependenţă, şi vă va spune: “Nu eu, ci Cristos în mine! Fără puterea Sa aş fi în continuare
înrobit” “Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne!

Atunci când viaţa mea este un eşec, Cristos nu vine la mine să îmi spună: “Trebuie să încerci din nou!
Trebuie să încerci mai mult decât ai încercat înainte”. Nu este nici o veste bună în aceasta; nu ar face
decât să mă conducă la disperare. El vine însă la mine şi îmi spune: “Apropie-te de Dumnezeu, şi El va
face pentru tine! Apropie-te de Mine, şi puterea Mea va fi a ta”. “Credeţi că pot să fac Eu…?” Da,
Doamne! Un tată şi-a pierdut singurul copil într-un accident tragic. Întreaga lui lume s-a prăbuşit. A
spus mai apoi: “Trei căi erau deschise în faţa mea: disperarea, băutura sau Cristos. L-am ales pe
Cristos, şi de aici a venit puterea”. “Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne!

Gert Behanna din “The Late Liz” a trecut prin iadul alcoolismului. A încercat de mai multe ori să se
sinucidă. În final, a fost trimisă la un psihiatru. Ieşind din cabinetul lui, s-a trezit rostind un cuvânt pe
care nu îl mai rostise înainte decât în înjurături: “Nu am nevoie de un psihiatru. Am nevoie de
Dumnezeu”. În acea seară a căzut în genunchi lângă patul ei şi s-a rugat: “O, Dumnezeule, dacă eşti
pretutindeni, sper că mă vei ajuta, pentru că cu siguranţă am nevoie de aceasta”. “În douăzeci de
minute”, a spus ea, “totul s-a schimbat”. Puterea lui Cristos a venit în viaţa ei şi de atunci ea a devenit
o persoană nouă. “Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne!

Să ascultăm mărturia unui alt creştin: “Întotdeauna am ştiut că Isus este necesar, dar nu am ştiut
până acum că El este de ajuns”. El este de ajuns. Doar El poate! Puterea lui Cristos este disponibilă
pentru cei care cred în El, care îşi încredinţează vieţile lor sfărâmate, goale, plinătăţii harului Său.
Cristos nu le-a spus apostolilor Săi: “Mergeţi în lume şi să aveţi noroc”. El a spus: “Mergeţi… şi fiţi
siguri de aceasta – Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Niciodată, niciodată nu vă
voi dezamăgi sau părăsi.” În această relaţie personală, vitală cu Cristos cel viu găsim puterea de a
învinge. Problema cu mulţi dintre noi este aceea că nu aşteptăm sau anticipăm puterea care vine de la
Cristos. Nu credem cu adevărat în ea, aşa că nu o primim. Căutăm alte puteri care invariabil ne
dezamăgesc.

Orbii au venit la Isus cu orbirea lor. El i-a atins. S-au vindecat. Şi noi, să venim astăzi la El cu
slăbiciunile noastre, cu păcatele, problemele şi orbirea noastră. Ca şi ei putem spune: “Miluieşte-ne pe
noi, Fiule al lui David”. El ne va întreba: “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” Dacă răspunsul vostru va
fi: “Da, Doamne!”, El ne va umple cu o putere interioară care va fi mai mult decât ceea ce ne-am
imaginat noi vreodată. “Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.” Nu există nimic în viaţă asemenea
experienţei de a primi revărsarea prezenţei şi puterii Sale.

Astăzi ne confruntăm tot mai mult cu ameninţătoare crize de energie. Penele de curent electric sunt
tot mai dese. Însă pentru aceia care cred cu adevărat în Isus şi îşi încredinţează viaţa lor Lui şi
Spiritului Său cel Sfânt, nu va exista niciodată vreo pană de energie. Puterea care se află în spatele
nostru va fi întotdeauna mai mare decât sarcina din faţa noastră.

Să ascultăm experienţa personală a Sf. Pavel: “Dumnezeul meu să împlinească toată lipsa voastră
după bogăţia Sa, cu slavă, întru Cristos Isus” (Filipeni 4,19).

“Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne!

Rugăciune.
“Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem
sau pricepem noi Lui fie slava în Biserică şi întru Cristos Isus în toate neamurile veacului veacurilor.
Amin!” (Efeseni 3,20-21).
20. Schimbarea la Fata

Patru scene importante din viaţa Domnului nostru au avut loc pe munte. Într-una din ele, a rostit
faimoasa Sa Predică de pe Munte; în a doua, şi-a arătat slava Sa ca Dumnezeu; în a treia, s-a dat pe
Sine la moarte pentru păcatele noastre; în a patra, s-a înălţat la cer. Astăzi vom vorbi despre a doua
experienţă de pe munte a Domnului nostru: Schimbarea Sa la Faţă pe Muntele Tabor.

Ce s-a întâmplat la Schimbarea la Faţă? Într-o zi, Isus şi trei dintre discipolii Săi, Petru, Iacob şi Ioan,
au mers pe vârful Muntelui Tabor. Aici s-a petrecut o schimbare uimitoare cu Cristos în timp ce se
ruga. Scriitorii evanghelici par a nu găsi cuvinte pentru a descrie pe deplin ceea ce s-a întâmplat. Sf.
Matei spune: “Şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”. Sf. Marcu
relatează: “Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa
pe pământ înălbitorul”. Sf. Luca scrie emoţionat: “Chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui
albă strălucind”.

Ceea ce au remarcat apostolii ca fiind deosebit de frumoase au fost chipul şi îmbrăcămintea Sa –

chipul care mai târziu va fi murdărit cu sânge curgând dintr-o coroană de spini, şi îmbrăcămintea care
va deveni o mantie cu care Irod Îl va îmbrăca în batjocură. Pe Muntele Tabor, apostolii au văzut doar o
rază din slava divină a lui Cristos. Şi totuşi limbajul omenesc nu o poate descrie. Cum ar putea omul
să descrie pe deplin slava lui Dumnezeu? Nu există nimic pe pământ cu care să poată fi comparată.
Singurele expresii pe care le-au putut folosi evangheliştii au fost: “albe ca zăpada… strălucind ca
soarele”.

Vă amintiţi cum arăta Moise când s-a coborât de pe muntele sfânt după ce a vorbit cu Dumnezeu?
Atât de puternic strălucea faţa sa încât a trebuit să şi-o acopere cu un văl pentru că fiii lui Israel erau
orbiţi de ea. Dar lumina de pe chipul lui Moise era o slavă reflectată. Vă amintiţi cum arăta Sf. Ştefan
atunci când şi-a apărat predicarea şi miracolele înaintea sinedriului? Ni se spune că s-au uitat la el şi
au văzut faţa lui ca o faţă de înger; dar şi aceasta era o slavă reflectată. Strălucirea lui Cristos de pe
munte a fost a Sa proprie. Slava divină a lui Cristos nu s-a coborând deodată asupra Sa ca şi când
Dumnezeu ar fi întors spre El un mare reflector. Acea slavă a fost întotdeauna acolo. Acum pur şi
simplu putea fi văzută strălucind. Pentru acest scurt moment Isus a îndepărtat vălul umanităţii Sale
pentru a le permite discipolilor Săi să vadă o mică parte din slava Sa ca Dumnezeu.
Sf. Luca ne spune că Schimbarea la Faţă a avut loc în timp ce Isus se ruga. Oare nu în momentele de
rugăciune putem cel mai bine să fim martori ai slavei lui Dumnezeu? Oare nu rugăciunea produce o
schimbare interioară în om, care ajunge să fie reflectată într-o viaţă transfigurată? În timp ce Cristos
transfigurat stătea acolo strălucind de slavă, au apărut doi oameni din trecut: Moise, venerabilul
dătător de legi, şi Ilie, zelosul profet. Ei au stat acolo vorbind cu Isus despre iminenta Sa moarte la
Ierusalim: “Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie, şi care, arătându-se întru slavă,
vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Luca 9,30-31).

De ce Moise? De ce Ilie? Moise reprezintă Legea; Ilie profeţii. Cei doi apar pentru a confirma faptul că
Cristos este Mesia cel promis, pentru a dovedi neamului evreiesc şi omenirii că în Cristos vom găsi
împlinirea legii şi a profeţiilor Vechiului Testament; în Cristos îl avem pe Fiul lui Dumnezeu, care a dat
Legea şi a trimis Profeţii. Moise şi Ilie erau morţi de mii de ani. Şi totuşi au apărut, cât se poate de vii
şi vorbind cu Isus, pe Muntele Tabor. Nu este aceasta dovada faptului că Dumnezeu poate şi va învia
morţii? Aşa cum a promis El: “Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor
auzi glasul Lui, şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre
învierea osândirii”.

Petru a fost atât de încântat de frumuseţea Schimbării la Faţă încât a sugerat să rămână acolo pentru
totdeauna: “Petru a zis către Isus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una
Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie” (Luca 9,33). În timp ce apostolii stăteau în ceea ce părea a fi chiar
vestibulul cerului, un nor strălucitor, simbolizând prezenţa lui Dumnezeu Tatăl, a venit deodată
deasupra lor. Cu veneraţie şi uimire au ascultat glasul care le spunea din nor cuvinte cu semnificaţie
eternă: “Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi!” “De acesta să ascultaţi!” Există mulţi
oameni, numeroşi învăţători şi nenumărate glasuri care pretind să le acordăm atenţie, şi totuşi doar
de unul dintre aceste glasuri ne cere Dumnezeu să ascultăm: de glasul Fiului Său Isus Cristos. “Acesta
este Fiul Meu cel ales…” Întregul nostru scop în viaţă este să ascultăm glasul învăţăturii lui Dumnezeu,
să urmăm poruncile Sale şi să devenim asemenea lui Cristos.
Când Moise şi Ilie au apărut alături de Cristos, şi ei erau schimbaţi la faţă; în prezenţa lui Cristos şi ei
străluceau de slavă. Avem promisiunea lui Dumnezeu că oricine crede cu adevărat în Isus va fi
transfigurat şi vom participa la slava lui Cristos, asemenea lui Moise şi Ilie. “Noi vom fi asemenea Lui,
fiindcă Îl vom vedea cum este” (1Ioan 3,2). “Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor” (Ioan
17,22). “Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să
vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o” (Ioan 17,24).

“Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi!” Să învăţăm de la El. Să îl ascultăm. Să devenim
asemenea Lui. Şi în final şi noi vom fi transfiguraţi pentru a străluci cu El într-o slavă pe care
evangheliştii nu au putut-o descrie decât ca fiind “albă ca zăpada… strălucind ca soarele”, şi pe care
Sf. Pavel o descrie cu cuvintele: “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-
au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.

21. Duminica a 9-a dupa Rusalii

Un vas de croazieră traversa Atlanticul. Oceanul fusese atât de albastru şi de liniştit toată dimineaţa,
dar iată că după-amiază deveni deodată negru şi agitat. Furtuna teribilă i-a trimis pe pasageri în
camerele lor. Unii mai puţin fricoşi s-au strâns pe punte pentru a privi ce se întâmplă. Trecând pe
punte unul dintre ofiţerii navei, un pasager l-a întrebat: “Credeţi că vom avea o noapte grea?” “Da,
cred că va fi furtunoasă”, a răspuns el. Apoi i-a asigurat încă o dată: “Dar nu aveţi de ce să vă temeţi.
Este o navă solidă.” În acel moment un fulger lumină cerul. Acelaşi pasager, acum mai nervos,
exclamă: “Priviţi furtuna!” “Nu”, a răspuns ofiţerul. “Nu priviţi furtuna: priviţi vasul!” Apoi cu mult calm
a început să le povestească despre cum a fost construită nava pentru a face faţă oricărei furtuni. Fără
să minimalizeze situaţia tensionată provocată de furtună, el îşi afirma încrederea fermă în nava pe
care se afla. Avea suficientă încredere în ea pentru a sta drept în faţa furtunii.

Şi noi trebuie să facem faţă furtunilor vieţii. Dumnezeu nu ne-a promis niciodată că dacă îl vom urma
nu vom avea parte de furtuni în viaţă. El nu şi-a scutit nici propriul Fiu de cruce. Dumnezeu ne-a
promis însă că ne va da tăria de a face faţă situaţiilor dificile. Oricât de grea ne-ar fi crucea, harul pe
care îl vom primi de la El va fi mereu pe măsură. Secretul supravieţuirii în mijlocul furtunilor din viaţă
este să privim spre navă în loc să privim spre furtună. Da. În loc să privim spre problemele noastre şi
să fim doborâţi de frică, alegem să privim spre Isus şi să ne punem încrederea în El, cel care poate
potoli şi cea mai teribilă furtună.

Un exemplu excelent găsim în Evanghelia de astăzi. Când Petru l-a văzut pe Isus umblând pe apă, i-a
spus: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.” Isus i-a spus să vină. “Iar Petru,
coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Isus. Dar văzând vântul, s-a temut şi,
începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!” Problemele pentru Petru au început
să apară atunci când nu s-a mai uitat la Cristos. El s-a uitat la valuri, la apă, la vânt; a privit în inima
sa temătoare în loc să îşi menţină privirea asupra lui Cristos care îl chema. A devenit atât de
preocupat de problemă (vântul) încât a uitat de soluţie (Cristos).

Se spune că omul ar avea trei ochi – ochiul simţurilor, ochiul raţiunii şi ochiul credinţei. Ochiul
simţurilor îl are în comun cu toate animalele; ochiul raţiunii îl are în comun cu toţi oamenii; ochiul
credinţei îl are în comun cu toţi cei care îşi dedică viaţa lui Dumnezeu. Prin ochiul credinţei îl “vedem”
pe Dumnezeu; şi viaţa o vedem astfel mai clar. Este important ca în viaţă să privim spre ceea ce
trebuie. Să ştim să alegem între furtună şi navă; între valuri şi Cristos – în aceste alegeri stă
supravieţuirea noastră.

Într-o zi, un om care mergea pe bicicletă a văzut o piatră în mijlocul drumului. Dorind să o evite, şi-a
fixat privirea asupra ei şi a pedalat mai rapid. Rezultatul a fost că a nimerit chiar în ea. Impactul
aproape că l-a aruncat de pe bicicletă. Şi-a dat seama că a privit într-un loc greşit. Ar fi trebuit să se
uite la drumul pe care dorea să meargă, nu spre piatra unde nu vroia să ajungă. Adevărul este că
suntem atraşi spre locul pe care îl fixăm cu privirea. Atunci când autorul Epistolei către Evrei ne
îndeamnă să privim la Isus (Evrei 12,2), el foloseşte cuvântul grec “aforontes”, care înseamnă să ne
fixăm privirea asupra lui Cristos, fără să mai ţinem cont de nimic altceva dimprejurul nostru.

Cea mai bună metodă pentru a depăşi păcatul este să ne mutăm privirea de pe ceea ce ne ispiteşte şi
să ne-o aţintim asupra lui Cristos prin rugăciune. “Cu ochii aţintiţi asupra lui Isus” (Evrei 12,2).
Trebuie să nu ne concentrăm atenţia asupra obstacolelor pe care le întâlnim în viaţă. Cu cât privim
mai mult la obstacole, cu atât ele ne ameţesc mai mult şi ne copleşesc. Doar atunci când Petru a privit
spre obstacole, adică spre vânt şi spre valuri, doar atunci a început să se scufunde. Cât timp şi-a
aţintit privirea asupra lui Cristos, el a umblat pe ape ca pe pământ. Cu cât este sarcina noastră mai
dificilă, cu cât ispitele din jurul nostru sunt mai mari, cu atât mai important este să privim la Isus.

Cinci băieţi, care se jucau la ţară într-o zi de iarnă, s-au hotărât să vadă care dintre ei poate face cele
mai drepte urme prin zăpadă. Băieţii îşi puneau cu grijă pe rând tălpile una în faţa celeilalte, cât mai
drept posibil, dar ajungând la capătul drumul şi privind înapoi nu mică le-a fost dezamăgirea: în locul
unei linii drepte era una şerpuindă. Unul dintre ei lăsase însă în urmă o linie dreaptă. Au sărit pe el să
afle cum a reuşit. “Nu m-am uitat la picioarele mele. Am ales un copac din faţă şi am mers direct spre
el.” Dacă dorim să lăsăm urme drepte în urma mersului nostru din fiecare zi, pentru ca alţii să vină
după noi, trebuie să avem minţile centrate pe Cristos, nu pe noi. Trebuie să “alergăm cu stăruinţă în
lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Isus” (Evrei 12,1-2). Aşa după cum marinarii
menţin cursul spre destinaţia lor privind la stele, aşa şi noi creştinii trebuie să menţinem cursul spre
destinaţia noastră privind la Domnul Isus.

Atunci când suntem în necaz, nu ne ajută să ne gândim neîncetat la probleme. Nu obţinem decât mai
multă supărare. Cu cât te gândeşti mai mult la slăbiciunile tale, cu atât devii mai slab. Trebuie să îţi
ridici privirea spre sursa tăriei tale. Trebuie să îţi fixezi privirea asupra lui Isus, aşa cum a făcut Petru
pentru a putea umbla pe mare. Aşa după cum spunea cineva: “Când privim în noi vedem slăbiciunile
noastre şi ne descurajăm; când privim în jurul nostru vedem confuzie şi devenim distraţi; când privim
deasupra noastră şi îl vedem pe Cristos prindem puteri.” Altcineva povestea cândva despre un
moment din viaţa sa când ajunsese la fund. Vorbindu-i despre această situaţie disperată prietenului
său, acesta l-a felicitat. “Cum aşa? Mă feliciţi pentru că sunt la fund?” “Da, prietene. Deoarece dacă ai
ajuns la fund, înseamnă că mai jos nu poţi să mai mergi. Singura direcţie în care poţi să mergi de
acum este în sus. Deci mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ai atins limita de jos şi că de acum mai rău nu
are cum să fie. Priveşte în sus spre Isus, cu credinţă. Puneţi viaţa în mâinile Lui şi lasă-l să te tragă
din fundătura unde te afli şi să se pună în vârful vieţii tale.” Oricât de jos ai fi căzut, priveşte spre Isus
şi vei fi ridicat!

Sarcina unui bărbat era să evalueze diamante. Zilnic examina sute de diamante, stabilindu-i fiecăruia
preţul după valoarea individuală. A fost întrebat la un moment dat cum putea să se uite la atâtea
diamante şi să nu se încurce, cum putea să îşi conserve simţul valorii diamantelor. El a răspuns că la
fiecare jumătate de oră îşi ridică privirea şi se uită la un diamant perfect pe care îl ţine mereu pe masa
de lucru. Privind acel diamant superb, simţul valorii i se refăcea! Isus este Fiul perfect al lui
Dumnezeu. Privind constant la El şi măsurând lucrurile în lumina perfecţiunii Lui, ne păstrăm simţul ce
ne spune ce este cu adevărat important în viaţă şi ce nu. Priviţi spre Isus şi lăsaţi-l să vă formeze
viziunea despre adevăratele valori ale vieţii.

Un misionar care a trebuit să îşi îngroape tânăra soţie cu propriile mâini, după doar câteva luni
petrecute pe o insulă din Oceanul Pacific, a spus: “Aş fi înnebunit şi aş fi murit lângă mormântul ei
dacă nu ar fi fost Cristos şi mângâierea Sa.” Priviţi spre Isus în durerile voastre şi El vă va da “pacea
care covârşeşte orice minte” (Filipeni 4,7). El singur are cuvintele vieţii eterne. Priviţi spre El în
mijlocul confuziei prin care treceţi pentru a găsi calea, în mijlocul slăbiciunii pentru a găsi tăria, în
mijlocul păcatului pentru a găsi iertarea.

Să ne întoarcem pentru un moment la lecţia Evangheliei. Când Isus l-a văzut pe Petru scufundându-
se, El “îndată” a întins mâna şi l-a prins. Nu l-a lăsat pe Petru să meargă la fund, ca să îl înveţe minte,
ci l-a prins de îndată. Isus este acolo unde este nevoie de El. A fost şi va fi mereu acolo, până la
sfârşitul timpurilor. El este ajutorul nostru mereu prezent. Alergând în cursa vieţii, să privim mereu la
El cu credinţă. Închei cu cuvintele lui Annie Johnson Flint: “Nu mă uit înapoi; Dumnezeu cunoaşte
eforturile nerodnice, orele pierdute, păcatele, regretele; i le las toate Lui, care milostiv iartă şi apoi
uită. Nu mă uit înapoi; Dumnezeu vede întreg viitorul, drumul care, lung sau scurt, mă va conduce
acasă, iar El va trece împreună cu mine prin orice încercare şi va duce pentru mine greutăţile care vor
veni. Nu mă uit în jurul meu când teama mă asaltează, oricât de sălbatic ar fi tumultul al mărilor
agitate ale pământului; oricât de întunecată ar fi lumea, plină de rele şi nenorociri. Nu privesc la ele;
căci atunci m-aş simţi mizerabil; nu am în mine nimic în care să îmi pun încrederea, nimic nu e ferit de
eşecuri şi lipsuri, şi de strădanii neputincioase care se prefac în praf. Ci privesc sus – la chipul lui Isus,
pentru că acolo inima mea se poate odihni, temerile mele sunt potolite; şi acolo este bucurie, şi iubire,
şi lumină în întuneric, şi pace perfectă, şi fiecare speranţă e împlinită.”
22. Grija de multe

Grija de multe lucruri

Omul este un animal al dorinţelor. Nu există limită la numărul de lucruri pe care le doreşte. Reclamele
de astăzi nasc în noi dorinţa de a avea tot felul de lucruri. Ajungem să credem că fericirea noastră nu
va fi niciodată deplină dacă nu posedăm ultimul model de… numiţi aici un lucru. Phillip Brooks spunea:
“Suntem ca şi copiii, cu casele pline cu cărţi citite pe jumătate, cu jucării pe jumătate folosite, cu
fructe pe jumătate mâncate; stăm în uşă şi plângem după mai multe, în loc să folosim şi să apreciem
ceea ce avem deja.” De multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.
Un bogat l-a invitat odată pe un predicator la cină la clubul său. După aceea l-a dus pe preot acasă la
el, la o vilă impresionantă, mobilată luxos şi având nu mai puţin de zece băi. I-a arătat apoi o
fotografie cu iahtul său, alta cu casa de la ţară şi altele. Predicatorul a exclamat: “Aveţi atât de
multe!” “Da”, i-a răspuns bogatul, “dar problema este că cu atâtea lucruri nici nu le mai poţi controla;
te controlează ele pe tine.” De multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.
Când un european a venit în SUA şi a văzut câţi bani cheltuiesc americanii pe distracţie, a spus: “Ce
încercaţi să faceţi? Să vă distraţi până nu mai puteţi şi muriţi?” “Nu”, i-a răspuns prietenul american,
“eu cred că este un mod de a evada din cotidian.” “Evada? Asta e bună!”, i-a răspuns europeanul.
“Aveţi cea mai bogată civilizaţie din istoria omenirii, aveţi cele mai înalte nivele de viaţă din lume, şi
totuşi, tot ce doriţi este să evadaţi.”

Un lucru trebuie
De multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti! Şi totuşi, nu găseşti niciodată liniştea, pacea,
satisfacţia pe care le doreşti. Ce spune Isus în faţa acestei situaţii? El se întoarce către Marta şi îi
spune: “Un lucru trebuie!” El cheamă la simplitate în viaţă, la renunţarea la tot ce ne distrage atenţia
pentru a ne putea astfel concentra asupra acelui lucru care este important.
Când Henry David Thoreau a explicat de ce a părăsit lumea şi s-a retras la Walden Pond, a spus: “Am
mers în păduri pentru că am dorit să trăiesc mai profund, să am de a face doar cu lucrurile esenţiale
din viaţă, să văd ce mă poate învăţa viaţa, şi nu să descopăr atunci când va veni moartea că nu am
trăit… Am dorit să reduc viaţa la cele mai simple elemente ale sale!” Thoreau considera că un om este
bogat nu prin numărul de lucruri pe care le are, ci prin numărul de lucruri fără de care se poate
descurca.

Fiecare aeroport este dotat cu cântare. Pe ele să verifică greutatea bagajelor pe care pasagerii le iau
cu ei. Există o limită a greutăţii permisă pentru un pasager. Dacă greutatea bagajelor unui pasager
depăşeşte limita, atunci el trebuie fie să renunţe la acel surplus, fie să plătească pentru el. Pasagerii
înţelepţi îşi verifică bine bagajul şi scot ceea ce trece de limita admisă. Isus ne spune să scăpăm de
bagajele în exces, de cele care ne fac să ne îngrijim şi să ne silim pentru multe. Simplificaţi-vă viaţa!
Reduceţi-o, ne spune El, la “un lucru (care) trebuie”. Care este acel un lucru care trebuie?

Dacă citim epistolele Sfântului Pavel, vedem că există o expresie pe care o repetă mereu: “Un lucru!
Un lucru!”, tot spune el. “Să îl cunosc pe Cristos” (Filipeni 3,10). Orice altceva nu îl interesează.
“Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă [...] Cristos Isus”
(Filipeni 3,14). Doar Cristos are valoare. Doar Cristos durează, ţine pentru totdeauna. El este cea mai
mare comoară, “mărgăritarul de mare preţ”. “Întru El sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale
cunoştinţei” (Coloseni 2,3). El este Calea, Adevărul şi Viaţa. A crede în El înseamnă a avea viaţa
eternă, iertarea, pacea, bucuria, ţelul, sensul.

Un ţel dominant
Secretul simplităţii este să îl avem pe Cristos ca ţel dominant în viaţă. “Puritatea inimii înseamnă să
doreşti un singur lucru”, spunea Kierkegaard. A-l dori pe Cristos şi planurile Lui pentru vieţile noastre,
mai presus de orice – acesta este acel un lucru care trebuie. A lăsa deoparte toate scuzele şi
explicaţiile, a fi deschişi faţă de Cristos şi a-l urma – acesta este acel lucru care trebuie. A-l iubi pe
Domnul Isus cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea, şi pe semenii noştri ca pe noi – acesta este
acel lucru care trebuie. “Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc
lucrul Lui” (Ioan 4,34) – acesta este acel lucru care trebuie.
Când facem din Cristos principiul care ne controlează, ţelul nostru dominant, El devine ca un poliţist de
trafic, ce stă la intersecţie şi dirijează… instinctele, temerile, neliniştile din noi. Când îl negăm pe
Cristos, atunci instinctele izbucnesc necontrolate. Când Cristos este principiul care ne conduce vieţile,
toate temerile şi neliniştile sunt sub control. Există o ordine, o unitate, un scop, o pace, o simplitate în
viaţă pe care numai El le poate da.

“Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.” Când o persoană alege acel un lucru care
trebuie, adică pe Cristos, alege “partea bună, care nu se va lua de la ea”. Când ne îngrijim şi ne silim
pentru ceva, iată o întrebare ce merită să ne-o punem: “Cât de mult va dura?” Frumuseţea fizică?
Când va ţine? Banii? Pentru cât timp? Plăcerea? Până când? “Lucraţi nu pentru mâncarea cea
pieritoare”, spune Isus, “ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul
Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6,27). Cel care îl alege pe Cristos ca ţel
dominant al vieţii lui nu se mai îngrijeşte şi nu se mai sileşte pentru multe. El a scos din viaţa sa
sursele de distragere. Şi-a simplificat viaţa. El a ales acel “lucru (care) trebuie [...] partea bună [...]
care nu se va lua de la el.” “Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în
veac” (1Ioan 2,17).

23. Tatal si copilul demonizat

Când discipolii l-au întrebat pe Isus de ce ei nu puteau să îl vindece pe băiatul epileptic. El a răspuns:
“Datorită puţinei voastre credinţe. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un
grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi
vouă cu neputinţă.”

Un elev la ora de religie a spus odată: “Biblia ne spune că putem muta munţii cu credinţa. Atunci de
ce nu mutăm munţii cu credinţa? De ce ne folosim de buldozere?” Problema aici este sensul cuvântului
“munte”. Evident că are o semnificaţie simbolică. Se referă la toate necazurile şi dificultăţile care ne
blochează drumul ca un adevărat munte, făcându-ne imposibilă viaţa. Munţii reali nu ne mai stau în
cale. Am inventat maşini gigante de mutat pământul, care îi nivelează repede. Recent am aflat despre
finalizarea unui tunel prin munţii Alpi. Pământul munţilor nu mai poate sta în calea omului. Nici alt fel
de munţi nu ar trebui. Isus ne spune că credinţa adevărată, onestă, sinceră, generează o putere
suficient de mare ca să mute munţii.

Omul este mai mare decât orice munte

Omul a fost creat de Dumnezeu să fie mai mare decât orice munte, chiar dacă înălţimea lui nu
depăşeşte decât rar doi metri. El are un cap pe umeri, un cap cu creier, şi acesta îl pune deasupra
oricăror altor creaturi ale Domnului. Dacă nu poate să urce muntele sau să îl străpungă cu un tunel
sau să îl înconjoare, omul îşi construieşte un avion. Astăzi nici un munte fizic nu poate să stea în calea
omului. Şi nici un fel de alt munte nu trebuie să stea în calea lui. Aceasta ne-o spune Domnul Isus
Cristos în Evanghelia de astăzi. Nu există munte de dificultăţi pe care un om care crede şi se roagă să
nu îl poată învinge.

Funcţionează!
Sf. Pavel, de exemplu, a avut un munte în viaţa sa. El ne spune despre acest munte în a doua
scrisoare către Corinteni: “Şi pentru ca să nu mă trufesc [...] datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup [...].
Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine” (2Corinteni 12,7-8).
Domnul i-a dat lui Pavel puterea să depăşească acest munte. Nu a fost învins de el. “Ghimpele în trup”
a fost evident o boală fizică ce nu l-a pus pe Pavel în pat, ci l-a condus la o mai mare dependenţă de
Cristos şi la o putere mare.

Isus a avut un astfel de munte în viaţa sa. În capitolul 26 al Evangheliei după Matei citim despre
momentul Ghetsimani. “Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi
privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-se şi
zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!” Cât de dureros a fost
acest munte al suferinţei aflat în faţa lui Isus! Şi totuşi, nu a fost înfrânt de el. L-a depăşit. A schimbat
crucea într-o extraordinară experienţă a învierii Sale, precum şi a celor care cred în El.
Mai sunt şi alţii. Helen Keller era oarbă şi surdă, dar nu a fost învinsă de marele ei munte. Scria odată:
“Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru handicapurile mele, pentru că prin ele m-am descoperit pe mine,
munca mea şi pe Dumnezeul meu.” Un faimos pilot de curse a început să apeleze la tranchilizante şi
alcool pentru a scăpa de tensiunea din meseria lui. În final a ajuns dependent de băutură. Carierea lui
era la un pas de ruinare. Dar s-a întors spre Cristos, cerându-i ajutorul, şi cu puterea Lui a putut să
mute din faţa sa marele munte al alcoolismului. Mai apoi, când un reporter l-a întrebat dacă faptul că
a câştigat acea cursă reprezintă cea mai mare victorie a vieţii sale, pilotul a răspuns că nu. Mai
important pentru el decât câştigarea cursei a fost să cunoască puterea lui Cristos şi cu ea să învingă
problemele pe care le avea.

Nu există munte în viaţă mai mare decât Cristos. El este mai mare decât orice tentaţie; mai mare
decât orice păcat, decât orice eşec; mai mare decât orice dificultate, decât orice problemă. Când ne
punem vieţile în mâinile Lui, El ne dă puterea de a deveni mai mari decât am visat vreodată, mai mari
decât bolile noastre, mai mari decât slăbiciunile noastre, mai mari decât temerile noastre, mai mari
decât prejudecăţile noastre, mai mari decât înfrângerile noastre. “Isus le-a zis: Dacă veţi avea
credinţă [...] veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă
cu neputinţă.”

Rugăciune
Doamne, dă-ne această credinţă care mută munţii. Doar Tu ne cunoşti dificultăţile, durerile,
problemele care se află în faţa fiecăruia dintre noi, ca nişte munţi impenetrabili. Doamne, noi credem,
ajută necredinţei noastre, întăreşte-ne credinţa. Amin.

24. Izgonirea lui Adam din Rai

În Evanghelia de astăzi, Domnul nostru Isus Cristos ne oferă o reţetă în trei părţi pentru Post:
iertarea, postul şi adunarea de comori în ceruri. Mai întâi iertarea. Problema cu lumea noastră de
astăzi este că am construit prea multe ziduri. Cortina de Fier. Cortina de Bambus. Ziduri între rase.
Ziduri între soţi şi soţii, între părinţi şi copii. Ziduri între oameni şi Dumnezeu. Unul dintre cele mai
bune moduri de a dărâma aceste ziduri este iertarea.

Să începem cu zidurile dintre om şi Dumnezeu. Aceste ziduri sunt construite de păcat. În timpul
Postului Mare, Biserica ne cheamă să privim la Crucea lui Isus şi la marea sa milostivire. Ea ne invită
să venim la Cristos în Post, în marele Sacrament al Spovezii, să schimbăm păcatele noastre cu
bogăţiile harurilor Sale, să gustăm şi să experimentăm noi înşine dulceaţa iubirii Sale plină de iertare.
Primind iertarea Sa, Dumnezeu ne cheamă să îi iertăm pe toţi cei care ne-au rănit şi să căutăm să
obţinem iertarea celor pe care noi i-am rănit. Dumnezeu ne oferă iertarea Sa în mod generos. Dar
iertarea Sa ne obligă să îi iertăm pe ceilalţi.

Tocmai aceasta ne spune Isus în lecţia din Evanghelia de astăzi: “Că de veţi ierta oamenilor greşelile
lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl
vostru nu vă va ierta greşelile voastre”. Creştinismul începe cu iertarea din partea Domnului nostru.
Dar nu se încheie aici. Pentru că am fost iertat şi zilnic sunt iertat de Dumnezeu pentru multele mele
păcate, sunt obligat să îi iert pe ceilalţi. Astfel Postul Mare devine un timp pentru a dărâma zidurile în
primul rând dintre om şi Dumnezeu şi apoi între semeni – ziduri create de duşmănie şi ură; ziduri mai
tari decât oţelul sau betonul; ziduri pe care doar iertarea le poate distruge.

Pr. Alexander Schmemann a scris: “Triumful păcatului, principalele semne ale domniei sale asupra
lumii, sunt diviziunile, opoziţiile, separările, ura. De aceea, prima spărtură în această fortăreaţă a
păcatului este iertarea: întoarcerea la unitate, solidaritate, iubire. A ierta înseamnă a pune între mine
şi ‘duşmanul’ meu iertarea radiantă a lui Dumnezeu Însuşi. A ierta înseamnă a respinge impasurile
fără speranţă ale relaţiilor umane şi a le raporta la Cristos. Iertarea este cu adevărat o ‘pătrundere’ a
Împărăţiei în această lume decăzută şi păcătoasă”. Prima noastră provocare pentru Post este deci
aceea de a primi iertarea lui Dumnezeu şi de a ierta.

Postul.
A doua parte a reţetei Domnului nostru pentru Postul Mare constă în a posti: “Când posteşti, unge
capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns,
şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”.

Există multe motive cât se poate de justificate pentru a posti, însă principalul este iubirea. Iubirea a
fost unul dintre principalele scopuri ale postului în Biserica primară. De exemplu, atunci când
creştinătatea avea mai puţin de un secol, un scriitor creştin, Hermas, a scris un interviu cu un înger
despre post. Întrebat ce fel de post ţine, Hermas a răspuns că posteşte în modul în care se
obişnuieşte. Îngerul nu a fost impresionat. A răspuns că Hermas nu avea nici cea mai mică idee de ce
înseamnă un post autentic creştin, şi că ceea ce făcea el era inutil. Îngerul a continuat spunând că
dacă dorim ca postul să aibă un sens, trebuie să ţinem o socoteală atentă câţi bani economisim cu el,
şi să dăm aceste economii săracilor şi nevoiaşilor.

Un alt creştin din perioada de început a Bisericii, Aristides, scrie în “Apologetica” sa: “Dacă există un
sărac între creştini şi ei nu au posibilitatea să îl ajute, postesc două sau trei zile şi dau mâncarea pe
care au economisit-o prin post persoanei flămânde”. Acesta este postul pe care suntem chemaţi să îl
practicăm în timpul Postului Mare care începe mâine. Suntem chemaţi să postim nu doar din motive de
auto-control şi rugăciune, ci şi pentru motivul iubirii: a ne refuza nouă înşine ceva pentru a putea să
dăm ceea ce am economisit unei persoane aflate în nevoi.

O familie a decis să mănânce doar orez la o masă, o dată pe săptămână, în timpul Postului, deoarece
aceasta este hrana zilnică a milioane de persoane defavorizate din lume. Desigur, orezul era gătit
puţin mai deosebit. Nu era doar o fiertură apoasă, ca în ţările sărace. Când s-a încheiat Postul, această
familie s-a hotărât să continue practica de a servi, o dată pe lună, doar orez la cină. Cei 2,50 dolari pe
care îi economiseau erau puşi într-un plic special pentru a fi dat prin Biserică săracilor din lume. Ar fi
putut obţine banii renunţând la vreun lux, dar au simţit că mâncarea de orez i-a ajutat să se identifice
cu aceia pe care doreau să îi ajute. O dată pe săptămână în timpul Postului – şi o dată pe lună după
aceea – ei simţeau gustul foametei pentru a-i ajuta să îşi amintească atât de belşugul pământului lor
cât şi de situaţia disperată a acelora care nu au acces la un astfel de belşug.

Domnul Dumnezeu a spus prin profetul Isaia: “Nu ştiţi voi postul care Îmi place?… Împarte pâinea ta
cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l…” (Isaia 58,6-7). Acesta este
postul plăcut lui Dumnezeu. Triodul care conţine slujbele Bisericii noastre pentru Postul Mare spune
următoarele despre această perioadă: Postul primăverii a sosit, lumina pocăinţei… Să primim vestea
Postului cu bucurie! Căci dacă părintele nostru Adam ar fi postit, nu am fi pierdut Paradisul… Postind
trupeşte, fraţilor, să postim şi sufleteşte; să pierdem orice urmă de fărădelege, să rupem orice
legătură păcătoasă, să împărţim celor flămânzi pâinea şi să primim în casele noastre pe cei care nu au
acoperiş deasupra capului, pentru ca să putem primi milostivire mare de la Cristos Dumnezeul nostru.

Comori în ceruri.
După iertare şi post, a treia parte a reţetei lui Cristos pentru Postul Mare este exprimată în aceste
cuvinte ale Sale: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă
şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi
nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” Întrebarea pe care Dumnezeu ne-o
pune în Evanghelia de astăzi este: Ce comori v-aţi adunat în ceruri? Ce garanţii aveţi pentru când veţi
fi în ceasul de pe urmă? Ce veţi putea susţine că este al vostru când veţi fi înaintea tronului lui
Dumnezeu? Dumnezeu vrea să ne spună că trebuie să ne trăim pe deplin vieţile pe acest pământ, dar
şi că trebuie să le trăim ca o pregătire pentru viaţa de apoi.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nouă înşine este: Ne adunăm comori doar pentru această
viaţă? sau folosim această viaţă pentru a aduna comori eterne, comori pe care să le putem lua cu noi
dincolo, comori care vor fi ale noastre pentru veşnicie? Toate comorile noastre de pe pământ – a spus
Isus – vor dura doar cât va dura această viaţă. Ele sunt trecătoare. Vor ajunge toate la groapa de
gunoi. Dar în Isus găsim comori adevărate care nu îşi vor pierde niciodată valoarea. Care sunt câteva
dintre aceste comori pe care Dumnezeu ne cere să le adunăm, comori care îi sunt plăcute Lui, comori
pe care le putem lua cu noi, comori care ne aduc satisfacţie în veşnicie?

Există comoara iubirii. “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-
am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş
cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic
nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am,
nimic nu-mi foloseşte… Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare
dintre acestea este dragostea.” A fi bogat în iubire înseamnă a fi cu adevărat bogat.

Există comoara iertării. Cele mai puternice ziduri dintre oameni şi dintre naţiuni nu sunt construite din
fier sau oţel, ci sunt create de teamă, ură şi prejudecăţi. Singurul mod de a dărâma aceste ziduri este
prin practicarea iertării. A fi bogat în iertare înseamnă a fi cu adevărat bogat.

Există comoara de a-l cunoaşte personal pe Isus ca Domnul şi Mântuitorul nostru. “Aceasta este viaţa
veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe Care L-ai trimis”
(Ioan 17,3). “Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Cristos pagubă. Ba mai
mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul
meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Cristos să dobândesc”
(Filipeni 3,7-8).

Postul este un timp pentru a întări relaţia cu cea mai importantă persoană din univers: Domnul Isus,
prin rugăciuni mai multe în fiecare zi, prin citirea zilnică a cuvântului Său în Sfânta Scriptură, prin
Împărtăşania frecventă, prin participarea la slujbele speciale din Post. Vieţile noastre sunt agitate de
numeroase activităţi neesenţiale care conduc la atacuri de cord şi căderi nervoase. Postul este un timp
pentru a plivi şi a anula unele dintre aceste activităţi care nu sunt necesare şi a crea timp pentru
Dumnezeu şi pentru suflet; timp pentru a ne opri şi a trăi; timp pentru a aduna câteva comori în ceruri
“unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură”. A-l cunoaşte pe Cristos
personal este cea mai mare comoară.

Există comoara credinţei în Cristos. Fără această credinţă nici un om nu poate fi mântuit. Credinţa
este puternică – atât de puternică încât poate “muta munţii”; este forţa la care Dumnezeu însuşi
răspunde. A fi bogat în credinţă înseamnă a fi cu adevărat bogat.

Există comoara de a face voinţa lui Dumnezeu. “Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela
îmi este frate şi soră şi mamă” (Isus în Matei 12,50). În Predica de pe Munte, Isus a spus: “Cel ce va
face şi va învăţa [aceste porunci], mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5,19). Adevărata
nobilitate, a spus Sf. Ioan Gură de Aur, constă în a face voinţa lui Dumnezeu. A face voinţa Tatălui şi a
fi numit de Isus “frate şi soră şi mamă” este într-adevăr o comoară.

Există comoara rugăciunii – privilegiul minunat de a vorbi şi a intra în comuniune cu Domnul nostru
iubitor la orice oră din zi şi din noapte. Cineva a scris: “Directorii sunt greu de văzut Timpul lor scump
să nu îl irosesc; Îmi stabilesc agitat o întâlnire Şi vorbesc cu ei în grabă. Însă în orice timp din zi sau
din noapte, În locuri mai mult sau mai puţin ciudate, Cer şi primesc fără amânare Un interviu cu
Dumnezeu”. Cu adevărat, ce privilegiu – şi ce comoară – este a duce totul la Dumnezeu în rugăciune!

În fine, este comoara slujirii celorlalţi în numele lui Cristos: “Şi cel ce va da de băut unuia dintre
aceştia mici numai un pahar cu apă rece… adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei
10,42). Unul dintre proiectele noastre de slujire pentru Cristos în acest Post va fi să punem fondurile
obţinute din postul nostru al iubirii în plicurile noastre speciale cu donaţii în Post. Fondurile vor merge
către programul de misiuni al Bisericii noastre şi vor hrăni flămânzii acestei lumi în numele lui Cristos.

Acestea sunt, aşadar, comorile care contează cu adevărat în ochii lui Dumnezeu, comori care nu
ruginesc ci vor dura veşnic: comori de iubire, iertare, cunoaştere personală a lui Isus, credinţă,
împlinire a voinţei lui Dumnezeu, rugăciune şi slujire a semenilor noştri prin postul iubirii. Sf. Ioan
Gură de Aur a fost ameninţat că i se va lua totul. Marele sfânt a răspuns: “Comoara mea este în cer şi
nu o puteţi lua niciodată de la mine”.

***

De ce să nu încercaţi reţeta lui Cristos pentru post: iertare, post, şi adunare de comori în ceruri? Veţi
descoperi că este reţeta perfectă dacă doriţi ca de aceste Paşti nu doar să îl întâlniţi pe Cristos înviat,
ci şi să înviaţi şi voi.

25. Duminica Ortodoxiei

Când Isus l-a văzut pe Natanael venind la El, i-a spus: “Iată, cu adevărat, israelit în care nu este
vicleşug.” Natanael l-a întrebat: “De unde mă cunoşti?” La care Isus a răspuns: “Mai înainte de a te
chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.” Nu atât faptul că Isus l-a văzut pe când stătea sub
smochin l-a mirat pe Natanael, ci faptul că i-a citit gândurile din lăuntrul său. Aşa că Natanael şi-a
spus: “Iată aici un om care îmi înţelege visele şi rugăciunile şi care a văzut în lăuntrul meu. Acesta
trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu, nimeni altul decât Mesia cel promis.”

Dumnezeu este Cel ce vede.

“Fiii lui Israel gemeau sub povara muncilor şi strigau şi strigarea lor din muncă s-a suit până la
Dumnezeu. Auzind suspinele lor, Dumnezeu Şi-a adus aminte de legământul Său pe care îl făcuse cu
Avraam, cu Isaac şi cu Iacov. De aceea a căutat Dumnezeu spre fiii lui Israel şi S-a gândit la ei”
(Ieşirea 2,23-25). Dumnezeu este Cel ce vede suferinţele poporului Său. El i-a spus lui Moise: “Am
văzut necazul poporului Meu în Egipt şi strigarea lui de sub apăsători am auzit şi durerea lui o ştiu. M-
am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor…” (Ieşirea 3,7-8).

Cât de mare este Dumnezeul tău?

Dr. Henry Norris Russell, faimosul astronom, ţinea odată un discurs despre măreţia infinită a
universului, în comparaţie cu micuţa noastră planetă. Când a terminat de vorbit, o femeie a venit la el
şi l-a întrebat: “Dacă pământul nostru este atât de mic, iar universul atât de mare, putem oare să
credem că Dumnezeu este atent la noi?” Dr. Russell i-a răspuns: “Depinde doamnă în totalitate de cât
de mare este Dumnezeul în care credeţi.”

Dumnezeul creştinilor este mai mare decât universul pe care El l-a creat; este suficient de mare ca să
fie atent la fiecare dintre copiii Săi. Dar ce fel de atenţie ne acordă? Ce înseamnă a trăi mereu sub
ochii lui Dumnezeu? Înseamnă oare că putem să ne ameninţăm copiii spunând: “Dumnezeu te vede.
Ai grijă cum te comporţi!” şi astfel să facem din Dumnezeu o Dădacă Gigantică ce lucrează gratuit în
locul nostru când nu suntem acasă? Aceasta înseamnă oare a trăi sub ochii lui Dumnezeu?

Unele închisori sunt echipate acum cu camere video puse în locuri strategice, astfel încât fiecare
deţinut să poată fi văzut, oriunde s-ar afla. Gardienii pot vedea totul. Nimic nu se poate ascunde de
privirea lor aţintită spre monitoare. Astfel de camere se găsesc şi la bănci, spitale şi magazine. Ne
amintesc de ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu, reprezentat în unele icoane. Aceasta înseamnă oare
să trăim constant în prezenţa lui Dumnezeu, Cel care vede totul? Este Dumnezeu un ochi mare ce ne
supraveghează constant pentru a vedea dacă ne descoperă cu garda jos? Cu siguranţă nu!

Platon spunea o poveste despre un tânăr păstor care găsise un inel ce îl făcea invizibil. Acesta i-a
oferit ocazia să facă ce dorea el, fără să fie văzut. Înainte să găsească inelul, tânărul era unul drept şi
bun. Dar când a scăpat de sub privirile celor din jur, a devenit lipsit de scrupule şi lacom. Este cu
siguranţă un lucru bun să trăim cu ochii semenilor aţintiţi asupra noastră. De fapt, când oamenii îşi
părăsesc casa şi merg în locuri străine, unde nimeni nu îi cunoaşte, au tendinţa să facă lucruri pe care
nu le fac de obicei. În romanul “Roba” al lui Lloyd C. Douglas, Marcellus îl întreabă pe Justus, “Unde
crezi că a mers Isus?” Justus a răspuns: “Nu ştiu, prietene, decât că El trăieşte, şi mă aştept mereu să
îl văd. Uneori îi simt prezenţa de parcă ar fi lângă mine. Aceasta te păstrează onest. Nu simţi imboldul
de a înşela pe cineva, de a minţi pe cineva, de a răni pe cineva, atunci când ştii că Isus se află lângă
tine.” Marcellus i-a spus atunci: “Cred că trebuie să fie foarte neconfortabil să te simţi mereu urmărit
de o prezenţă invizibilă.” “Nu şi dacă prezenţa aceasta te apără pe tine de tine, Marcellus. Este o mare
bucurie să ai pe cineva lângă tine, care să te facă să dai ce ai mai bun din tine.”

Edward R. Murrow descria odată secretul britanicilor în faţa tiraniei naziste: “În mod inconştient ei au
săpat în istoria lor şi au simţit că Drake, Raleigh, Cromwell şi toţi ceilalţi îi priveau de undeva de sus,
obligându-i să fie demni asemenea strămoşilor lor”. Cel care se uită mereu în jos la noi este Domnul
Isus Cristos. Cât de obligaţi trebuie să ne simţim să apărem demni în ochii Lui! Aceasta înseamnă să
trăim în prezenţa unui Dumnezeu care vede. Este ca în cazul fetiţei care se simţea bine
demonstrându-i bunicului ei un dans pe care tocmai îl învăţase. Jumătate din distracţia fetiţei venea
din faptul că nişte ochi prietenoşi ce o urmăreau.

 
Disperarea extremă.
Disperarea extremă vine atunci când simţim că nu suntem văzuţi de nimeni. În piesa lui Thornton
Wilder, “Oraşul nostru”, unei tinere femei, care a murit la scurt timp după ce s-a căsătorit, i se
permite să se întoarcă din morţi pentru a petrece o zi în casa ei. Pentru că se întoarce ca o fantomă,
nimeni nu o vede. Izolarea care rezultă de aici este mai mult decât poate ea îndura. Înainte de
sfârşitul zilei îşi doreşte să se reîntoarcă în mormântul de pe deal.

Deoarece l-am văzut pe Dumnezeu în Cristos, ştim că El vede şi se îngrijeşte de noi. O fetiţă era
prezentă la o întâlnire în care se discuta candidatura lui Calvin Coolidge la preşedinţia Statelor Unite (a
fost preşedintele SUA între 1923 şi 1929). Odată sosit, cei prezenţi au început să discute despre
candidat. Deodată fetiţa a întrerupt discuţia spunând că Coolidge este cel mai potrivit om. Tatăl ei a
întrebat-o: “De ce?” Ea a ridicat palma cu un deget bandajat şi a spus: “El a fost singurul dintre voi
care a observat că am o rană la deget şi m-a întrebat ce am făcut şi cum mă simt.” Dumnezeu nu este
la milioane de kilometri de noi. El ne vede. Îi pasă de noi. “Nici o vrabie nu cade pe pământ fără ştirea
Tatălui vostru”, a spus Isus.

Cum ne vede Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne vede de la înălţimea unui turn de fildeş, ci de la înălţimea crucii. Prin Cristos am
învăţat că privirea lui Dumnezeu este o privire de iubire şi milă. El ne vede nu pentru că doreşte să ne
pedepsească, ci pentru că ne iubeşte. De fapt, ne iubeşte atât de mult încât nu îşi poate lua ochii de la
noi. Ca o mamă ce nu îşi poate lua privirea de la nou-născutul ei, şi Domnul nu se opreşte din a-i privi
pe cei în care şi-a pus încrederea (Iov 36,7). Ne vede când suferim. Şi pentru că ne vede, poate să ne
mângâie şi să ne dea tărie. Şi pentru că ştim că ne vede, îi putem spune: “Că de voi şi umbla în
mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele”. De ce? “Pentru că Tu cu mine eşti.”

Ne vede cu întristările noastre. Ne vede cu păcatele noastre. Dar şi cu păcate fiind, El ne priveşte cu o
iubire ce ne îndeamnă la pocăinţă. De exemplu Isus s-a uitat la Simon Petru după ce acesta s-a
lepădat de El de trei ori. Drept urmare Petru a ieşit afară şi a început să plângă amarnic. De ce? Ce a
fost în privirea lui Isus de l-a făcut pe Petru să îi pară rău şi să devină cel mai mare predicator al
Rusaliilor? Cu siguranţă privirea lui Isus era plină de compasiune şi de iubire. Aceasta a frânt inima
apostolului impulsiv. Dumnezeu este Cel care ne vede cu păcate. Dar faptul că ne vede este un act de
iubire, ce ne invită la pocăinţă şi iertare, spunându-ne: “Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi
păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi
face” (Isaia 1,18).

El ne vede suferind pentru a ne mângâia. El ne vede cu păcate pentru a ne face conştienţi de greşelile
noastre şi pentru a ne aduce la pocăinţă. Şi apoi ne spune chiar Dumnezeu: “Eu nu Mă uit ca omul;
căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (1Regi 16,7). Există oameni care stăpânesc atât
de bine expresiile faciale încât este imposibil să ghiceşti ce se află în spatele acestora. Dar Dumnezeu
se uită în inimă. El vede caracterul. El vede motivaţia reală în spatele fiecărui gest. El face distincţia
între real şi nereal, între expresie şi intenţie, între mască şi original. În fine, să ne gândim la
compasiunea din privirea lui Isus; pentru că aceştia sunt ochii prin care ne priveşte Dumnezeu astăzi.
Câtă compasiune trebuie să fi fost în ochii săi când, privind spre Ierusalim, a vărsat câteva lacrimi.
Câtă compasiune trebuie să fi exprimat privirea Sa când vindeca bolnavi şi când învia morţi. Câtă
compasiune trebuie să fi avut când a plâns în faţa mormântului lui Lazăr, prietenul Său.

Modul în care îi privim pe oameni exercită o puternică influenţă asupra lor. Un om se poate uita la altul
cu o privire ce apasă sufletul celuilalt. Poate să arunce o privire ce răneşte şi distruge. Sau poate să
privească cu o indiferenţă rece, umilindu-l şi degradându-l pe celălalt. Dar un om poate privi la
semenul său şi cu bunătate şi căldură, cu o privire ce încurajează, ce deschide lacătul celuilalt, ce
trezeşte puteri în acela. Aşa se uită Dumnezeu la noi.

Romano Guardini a surprins atât de bine semnificaţia privirii lui Dumnezeu când a scris: “Dumnezeu
este Cel care vede. Dar privirea Lui este un act de iubire. Cu privirea Lui El îşi îmbrăţişează creaturile,
le susţine şi le încurajează… Privirea lui nu este una care doar se uită la ceva: este iubire creatoare,
este puterea ce permite lucrurilor să fie ele însele şi le salvează de la degenerare şi decădere…
Dumnezeu îşi întoarce faţa Sa spre om şi astfel se dă pe Sine omului… A fi văzut de El nu înseamnă a
fi expus unei priviri neîndurătoare, ci a fi învăluit în cea mai profundă atenţie… Suntem văzuţi de El fie
că vrem, fie că nu. Diferenţa este că dacă încercăm să ne ascundem de privirea Sa, sau ne străduim
să intrăm in ea… Nici una dintre greşelile sau relele din vieţile noastre nu sunt fatale atâta timp cât le
confruntăm cu privirea Sa. Însuşi actul de a ne pune sub privirea Sa este începutul reînnoirii… Dar
totul este în pericol dacă refuzăm să ne punem pe noi înşine şi vieţile noastre sub privirea Sa.”
(“Dumnezeul cel Viu”, de Romano Guardini).

“Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte?”, se întreabă psalmistul. “Da, priveşte!”, răspundem noi. El a
văzut ce era în inima lui Natanael. L-a văzut pe Avraam. A văzut poporul Său suferind în Egipt. Ne
vede astăzi. Ne vede cum suferim, pentru a ne mângâia. Ne vede cu păcatele noastre, pentru a ne
ierta. Ne vede de pe cruce. Ne vede cu iubire şi privirea sa ne îndeamnă să dăm ce este mai bun din
noi. Dacă ochii lui Cristos sunt ferestrele prin care Dumnezeu ne vede, ei sunt în acelaşi timp şi
oglinzile în care ne vedem pe noi, iubiţi de Creatorul şi Răscumpărătorul nostru.

Ce impact trebuie să aibă asupra noastră faptul că zi de zi, orice facem şi spunem şi încercăm şi
gândim şi ne imaginăm este sub privirea lui Dumnezeu! Trebuie să revoluţioneze existenţele noastre!
Isus a răspuns: “Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.”

26. Duminica a II-a din Post

Într-o zi patru prieteni au adus un paralitic la Isus, să îl vindece. Când au văzut că nu se putea intra în
casa în care predica Isus, din cauza mulţimii prea mari, cei patru nu au disperat. Credinţa nu se lasă
bătută niciodată. Perseverează. Este inventivă, fertilă, plină de idei. Râde de bariere. Dacă un drum
este închis, credinţa caută alt drum. Şi îl găseşte în final. Scoţând câteva dintre ţiglele uşoare ale
acoperişului palestinian, cei patru prieteni l-au coborât prin deschizătură, aşezându-l la picioarele
Învăţătorului. Imaginaţi-vă uimirea celor din casa plină ochi când au auzit un zgomot ciudat de sus, au
observat căzând praf peste ei, iar când şi-au ridicat privirea au văzut acoperişul spart şi paraliticul
coborând spre ei. Imaginaţi-vă cum Isus privea spre cerul deschis, prin gaura din acoperiş, văzând
patru capete ce îl priveau de sus! Avem aici un exemplu despre cum credinţa sparge acoperişul pentru
a ajunge la Dumnezeu. Aceşti oameni au demonstrat pentru toţi că credinţa creştină este mai mult
decât o străfulgerare în întuneric; este un efort hotărât de a stabili o legătură cu Isus. Persoana care
spune “nu am fost duminica aceasta la biserică, dar inima mi-a fost acolo” se păcăleşte pe sine. Dacă
inima îi era acolo, şi trupul i-ar fi fost acolo. Nu poţi să opreşti credinţa din a găsi un drum pentru ca
să fie cu Isus.

Să ne uităm puţin la cei patru prieteni ai paraliticului. Primul lucru pentru care i-a admirat Isus a fost
credinţa lor. “Şi văzând Isus credinţa lor” a făcut vindecarea miraculoasă. Dar credinţa creştină nu stă
singură; ea merge mână în mână cu iubirea. Când aceşti patru prieteni au venit la Isus, ei nu au venit
singuri. Ei şi-au amintit de cel care dorea atât de mult să îl vadă pe Isus, dar nu putea din cauza
paraliziei. Mulţi îl uitaseră, dar nu şi prietenii lui. Ei au găsit timp şi energie ca să meargă, să îl ia, să îl
ducă la Isus. Ei sunt genul de oameni care îi provoacă bucurie Domnului. Nu au căutat să îl vadă doar
ei pe Isus, ci s-au gândit să îl aducă pe acela care altcumva nu ar fi putut veni singur.

Începem aducându-ne pe noi înşine la Cristos. Dar niciodată nu ne oprim aici. După ce ne-am adus pe
noi, îi aducem pe alţii. Cel mai mare dar pe care un om îl poate da cuiva este Cristos. Foarte puţini
sunt aceia care într-o zi să nu aibă de-a face cu cineva care nu îl cunoaşte pe Cristos, şi care nu are
nevoie disperată să îl cunoască. Nu este oare acesta scopul nostru ca Biserică, adică al cateheţilor,
părinţilor, responsabililor de tineret, membrilor din cor, prietenilor, ca fiecare în stilul propriu să îi
aducem pe ceilalţi în prezenţa vindecătoare a Domnului nostru? Cât de uşor este, de exemplu, să
aduci un prieten şi să îl aşezi la picioarele lui Isus prin rugăciune! Cei patru bărbaţi din Evanghelia de
astăzi nu au putut să îşi vindece prietenul paralizat, dar au fost dispuşi să îl ducă la Cel care poate
vindeca.

“Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”

Vedeţi cu câtă gingăşie şi mare compasiune i-a vorbit Isus paraliticului? “Fiule, iertate îţi sunt păcatele
tale.” Văzându-l aşezat în patul său, i s-a adresat cu “Fiule”. Vorbea într-adevăr cu unul dintre copiii
Săi care suferea şi l-a pus în contact – după cum face cu noi toţi – cu iubirea şi puterea lui Dumnezeu.
Isus ar fi putut să îi spună paraliticului: “Te-am vindecat de paralizie.” Dar nu a făcut aşa. I-a spus în
schimb: “Iertate îţi sunt păcatele tale.” Problema cu acel om nu era paralizia, ci ceva mai adânc.
Trupul şi sufletul trăiesc atât de îngemănate încât boala unuia afectează pe celălalt. Tortura păcatului
şi a vinovăţiei erau cauza profundă a paraliziei omului. Aşa că Isus a eliminat cauza primară: “Fiule,
iertate îţi sunt păcatele.” Dacă o persoană este un şofer prost, va transforma într-un morman de fier
vechi orice maşină – chiar şi cea mai bună. În astfel de cazuri terapia cea mai bună nu este repararea
maşinii, ci reeducarea şoferului. Dacă Isus ar fi vindecat doar trupul acestui om, apăsarea păcatelor
neiertate şi-ar fi găsit calea sub forma unei alte boli fizice. Acest om era paralizat de vinovăţie, iar
paralizia fizică era doar un semn exterior al paraliziei spirituale, interioare. Păcatul este paralizatorul
cel mai mare. Paralizează omul, trupul şi sufletul. Isus a venit să vindece astfel de paralizii.

Venim astăzi la Isus paralizaţi de lipsa de sens a vieţii, simţind însă că ea ar avea un sens: “Am venit
ca voi să aveţi viaţă şi să o aveţi din belşug.” Venim la Isus paralizaţi de păcat şi de vinovăţie;
mergem de la el iertaţi. Venim la Isus paralizaţi de nelinişte şi frică. Plecăm împăcaţi – “pacea lui
Dumnezeu care covârşeşte orice minte” (Filipeni 4,7). Venim la Isus paralizaţi de slăbiciunile noastre;
plecăm întăriţi. “Toate le pot întru Cristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4,13), spune Pavel. Venim
la Isus paralizaţi de sentimentul de singurătate; plecăm după ce am găsit un Prieten care ne iubeşte şi
căruia îi pasă de noi. Venim la Isus paralizaţi de descurajare; plecăm cu speranţă – o speranţă ce este
fixată în Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea încât pe Unicul Fiu “nu L-a cruţat, ci L-a dat
morţii, pentru noi toţi” (Romani 8,32). Venim la Isus paralizaţi de scepticism şi îndoială; plecăm după
ce am găsit Adevărul. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”
(Ioan 14,6). Venim la Isus paralizaţi de tristeţe; plecăm bucuroşi. “Acestea vi le-am spus, ca bucuria
Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15,11). Venim la Isus paralizaţi de frica
morţii; plecăm asiguraţi de viaţa veşnică.

“Pentru ce vorbeşte Acesta astfel?”

Când cărturarii l-au auzit pe Isus spunând: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”, ei au reacţionat
spunând: “Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul
Dumnezeu?” Cărturarii credeau că din moment ce doar Dumnezeu poate să ierte păcatele, Isus a
comis o blasfemie. Isus le arată că El este Dumnezeu vindecându-l pe paralitic. “Ca să ştiţi că putere
are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi
mergi la casa ta.” Trebuie să nu uităm că acei cărturari erau convinşi că nici un paralitic nu se poate
ridica până nu i se iartă păcatele. Conform cărturarilor, toate bolile erau rezultatul păcatului, şi nici o
boală nu putea fi vindecată dacă nu erau iertate păcatele. Acum, dacă Isus reuşea să îl facă pe acest
om să se ridice şi să umble, atunci aceasta era dovada că păcatele omului au fost într-adevăr iertate şi
deci Isus era într-adevăr Dumnezeu, singurul care poate ierta păcatul!

“Ce este mai uşor?”

“Ce este mai uşor”, întreabă Isus, “a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te,
ia-ţi patul tău şi umblă?” Arhiepiscopul William Temple a răspuns la această întrebare când spunea
odată: “Să creezi (lumea) a fost uşor… nici un efort. ‘Să fie lumină’ (a spus Dumnezeu) şi a fost
lumină. Dar să converteşti inimile de la egoismul caracteristic omului la iubirea caracteristică lui
Dumnezeu… aceasta a costat agonie şi sudoare de sânge şi moartea (lui Dumnezeu) pe cruce.” Într-
adevăr: ce este mai uşor?
Cristos este cel care spune fiecărui păcătos care se pocăieşte: “Ridică-te şi umblă. Păcatele îţi sunt
iertate.” “Ce spune acesta? Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?”, întreabă
cărturarii. Dar paraliticul ştie: Aici, în Cristos, este Dumnezeu! Aşa că “erau toţi uimiţi şi slăveau pe
Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” Prin puterea aceluiaşi Cristos, noi, de
asemenea, ne putem ridica mintea paralizată, sufletul paralizat, spiritul paralizat şi umbla cu o viaţă
nouă, o viaţă plină şi sănătoasă. Şi noi, de asemenea, putem să îi dăm mărire lui Dumnezeu,
spunând: “Nu am văzut niciodată asemenea lucruri. Nu am visat niciodată că această bucurie, această
pace, această iertare, ar fi posibile!”

27. Duminica a IV-a după Paşti (A paraliticului)

La o cină, gazda evenimentului, o femeie intens implicată în opere sociale, a fost chemată de trei ori la
telefon în timp ce mânca. După al treilea telefon s-a întors la masă iritată, spunând: “Nimic mai
groaznic decât să fii deranjată tot timpul.” Unul dintre oaspeţi i-a spus: “Există un lucru mai groaznic:
să nu fii deranjat niciodată.”

În Evanghelia de astăzi, Isus vine la scăldătoarea Vitezda. Vede mulţimea de răni ale diferiţilor
bolnavi, care aşteaptă să fie duşi în apele vindecătoare. Deodată vede o sărmană făptură ce pare a
avea mai multă nevoie de atenţie decât toţi ceilalţi. El o întreabă atunci: “Voieşti să te faci sănătos?”
Paraliticul neajutorat îl priveşte şi îi răspunde: “Doamne, nu am om să mă arunce în scăldătoare.
Treizeci şi opt de ani am aşteptat.” Treizeci şi opt de ani lungi şi grei, aşteptând un om care să îl ajute.
Ne putem imagina disperarea din spatele acestor cuvinte: “Doamne, nu am om”. Cât de bine cunoştea
acest om durerea singurătăţii!

Nu ţine cont de vârstă.

Un faimos medic a fost rugat la un moment dat să spună care este cea mai cumplită boală. El a
răspuns: “Singurătatea.” Alt medic o descria ca “cea mai devastatoare boală a vremurilor noastre”.
Singurătatea îi conduce pe oameni la gesturi disperate. Studiile arată că este una dintre cauzele
principale ale sinuciderii. Alcoolicii Anonimi ne spun la rândul lor că singurătatea este una dintre
principalele cauze ale alcoolismului.

Singurătatea nu ţine cont de vârstă. Există singurătatea copiilor ai căror părinţi petrec prea puţin timp
cu ei. Există singurătatea adolescenţilor care simt că nu sunt înţeleşi de cei mai în vârstă şi se
alienează. Există singurătate în cadrul căsătoriei, în care soţii pot trăi o acută înstrăinare. Există
singurătatea celor bătrâni, care se simt adesea nedoriţi şi inutili. Există şi tragica singurătate a
pierderii unei persoane iubite sau a anticipării morţii cuiva.

Regăsim aici problema: “Doamne, nu am om”. Care este soluţia? Ştim care este boala – “cea mai
devastatoare boală”. Dar cum poate fi ea vindecată?

Tratamentul.
Există tratamente: un tratament real şi multe tratamente false. Printre cele false se numără barurile şi
cluburile de noapte. Aici omul încearcă să scape de singurătate prin desfrâu. Cumpărând sau bând
încearcă să alunge plictiseala, doar pentru a se trezi dimineaţa următoare mai singur ca niciodată. Alţii
lucrează excesiv sau umblă non-stop. Îşi planifică drumuri peste drumuri ca să nu fie niciodată singuri.
Dar aşa după cum banii falşi există doar pentru că există şi bani adevăraţi, şi tratamentele false există
doar pentru că există şi un tratament adevărat. Spre adevăratul tratament ne vom îndrepta noi acum
atenţia.

Construiţi poduri.
1. Primul lucru la care trebuie să fim atenţi este dacă singurătatea e sau nu din vina noastră. Blaise
Pascal spunea: “Omul care trăieşte doar pentru el nu urăşte nimic mai mult decât să fie cu el însuşi”.
Despre un om pe nume Edward se spunea odată: “Edward este o mică insulă înconjurată în întregime
de Edward!” Dacă ne-am închis faţă de ceilalţi, cerând milă de la ei în loc să îi slujim, dorind să fim
iubiţi şi uitând că singurul mod de a fi iubit este să iubeşti, atunci trebuie să facem ceva! Trebuie să
începem să construim poduri spre celelalte insule, spre celelalte persoane singure, să nu mai aşteptăm
ca ele să ne vorbească, ci noi să le vorbim primii, întrebându-i despre ei, arătându-le grijă sinceră.
Citim în Cartea Genezei: “Domnul a spus: nu este bine pentru om să fie singur.” El i-a creat omului
tovarăş ca terapie pentru singurătate. Răspunsul nostru pozitiv la cererea “Doamne, nu am om” nu
doar va oferi soluţie la problema singurătăţii ci şi va da sens vieţii noastre.

Umpleţi cupele goale.

2. Al doilea remediu este a ne dărui pe noi înşine în slujirea celorlalţi. Un preot a mers dată într-un
spital pentru bolnavi mental pentru a înscrie câteva persoane de acolo într-un proiect de cusătorie. A
stat de vorbă cu pacientele care nu aveau nimic de făcut. Ele stăteau pur şi simplu întreaga zi fără
nimic care să le ocupe timpul. Preotul a crezut că vor fi interesate de un asemenea proiect în care ar
putea avea o ocupaţie şi de asemenea să fie de ajutor celorlalţi. Spre surprinderea lui însă, nimeni nu
s-a oferit ca voluntar. “Avem propriile noastre probleme pentru care să ne facem griji”, a mormăit o
femeie. Văzând aceasta, preotul şi-a spus în sine: “Acum am înţeles: din cauza aceasta sunt ei aici! O
preocupare singuratică de sine le-a otrăvit la toţi mintea.”

Unei femei care nu mai putea suporta singurătatea din viaţa ei după ce copiii i-au crescut şi au părăsit
casa părintească, un anume păstor i-a scris: “În trecut, familia ta imediată avea nevoie de cea mai
mare parte din timpul şi energia ta. Acum îţi poţi extinde aria iubirii tale. Există în cartierul tău copii
care au nevoie de înţelegere şi prietenie. Există lângă tine persoane în vârstă care tânjesc după
companie, orbi care nici măcar nu se pot bucura de televiziunea pe care tu o consideri atât de
plictisitoare. De ce să nu ieşi afară şi să găseşti bucuria de a-i ajuta pe ceilalţi?” După câteva
săptămâni, ea i-a scris din nou: “Am încercat reţeta dumneavoastră. Funcţionează! Am trecut de la
noapte la zi!”

Această femeie singură, asemenea altor mii de oameni, a dovedit adevărul celor spuse într-unul dintre
poemele lui Frances Ridley Havergal: “Rareori poate o inimă să fie singură dacă ea caută una mai
singură decât ea, dacă se uită pe sine, căutând doar să umple cupe mai goale.” Noi toţi suntem cupe
mai goale. Încercaţi să le umpleţi şi veţi vedea cât de repede se evaporă singurătatea. Însă o viaţă
pustie nu poate fi umplută intrând pur şi simplu într-un club sau aruncându-ne în proiecte de slujire a
comunităţii. Vor exista întotdeauna acele colţuri întunecate care vor refuza să fie iluminate. Aceasta ne
aduce la al treilea remediu pentru singurătate.

Remediul de bază.
3. Una dintre cele mai profunde cauze ale singurătăţii este foamea de Dumnezeu. Singurătatea este în
esenţă un sentiment de neîmplinire care ne atrage spre Acela – Unicul – care ne poate împlini. Este o
foame pe care doar relaţia cu Dumnezeu o poate satisface. Singurătatea este o goliciune interioară
care trebuie să fie umplută de Unicul care o poate face – Domnul Isus! Doar El ne poate da
sentimentul importanţei şi valorii vieţii, călăuzire şi putere. Doar El poate da vieţii un scop plin de
sens, a cărui lipsă poate cauza o profundă singurătate interioară.

Păcatul este marele distrugător al omului tocmai pentru că îl face să fie singur separându-l de
Dumnezeu, de sine însuşi şi de confraţii săi. Isus a venit să fie Mântuitorul nostru, să distrugă răul
făcut de păcat, să ne reunească cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu fraţii noştri. Singurătatea a fost pe
drept numită ecoul îndepărtat al glasului Creatorului care ne şopteşte: “Te-am făcut pentru Mine, şi nu
vei fi niciodată împlinit fără Mine.”

Singur, dar totuşi nu singur.

Însuşi Domnul nostru a arătat o parte a problemei, şi o parte a soluţiei singurătăţii când a spus: “Iată
vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt
singur, pentru că Tatăl este cu Mine” (Ioan 16,32). Când duşmanii Lui au venit asupra Lui, când
prietenii lui l-au părăsit, când Crucea se contura ca o realitate crudă, El a spus: “Sunt singur, dar nu
sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.” Cu alte cuvinte, vin în viaţă acele momente de singurătate
care nu pot fi depăşite prin nici un mijloc uman – doar de către Dumnezeu.

De câte ori l-a căutat Isus pe Tatăl Său! L-a căutat singur. Se scula dimineaţa devreme şi urca pe
munte pentru a fi aproape de El, pentru a vorbi cu El şi pentru a asculta sfatul Lui. Pentru că a fost
atât de des singur cu Dumnezeu în rugăciune, El nu a fost niciodată cu adevărat singur. Tatăl a fost cu
El. Chiar şi în faţa acelui simbol al separării şi singurătăţii extreme – moartea – El nu a fost singur. S-a
rugat: “Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23,46).

Când un băieţel urma să fie operat, i-a cerut tatălui său să stea cu el în timpul întregii operaţii. Când
băiatul a fost anesteziat şi a adormit, infirmiera i-a sugerat că ar putea să părăsească sala de operaţie
pentru că nu va fi experienţă plăcută. Tatăl s-a hotărât să rămână. La sfârşitul operaţiei, a fost
răsplătit când fiul său, trezindu-se din anestezie, l-a căutat şi văzându-l i-a spus: “Ai rămas, tati!” Una
dintre cele mai mari promisiuni ale Bibliei ne asigură că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care
rămâne: “Şi vor chema numele lui Emanuel… Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1,23). “De voi umbla în
mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti” (Psalmul 22,4). “Iată Eu cu voi sunt în
toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20).

Doi marinari au fost întrebaţi ce au făcut când a venit ştirea capitulării japoneze în timpul celui de-al
doilea război mondial. Unul a spus că s-a urcat pe un felinar în Times Square şi a strigat cât îl ţineau
plămânii. Celălalt a spus că a mers într-o biserică să se roage. Cel care i-a intervievat a comentat
apoi: “Există mulţi oameni care încearcă să îşi vindece singurătatea urcându-se pe felinare sau
mergând în cluburi de noapte şi strigând cât îi ţin plămânii. În general ei se trezesc cu dureri de cap şi
foarte răguşiţi, mai singuri şi mai trişti decât erau înainte. Însă mai există alţii care au învăţat că
singurul remediu real pentru singurătate vine din comuniunea cu Dumnezeu…”

“Doamne, nu am om…” i-a spus paraliticul lui Isus. Dar avea un OM – Omul Dumnezeu, Isus însuşi. Şi
noi îl putem avea pe Isus ca Prieten şi Însoţitor în viaţă, ca să ne întărească, pentru că singuri am fi
slabi; să ne dea curaj, pentru că singuri am fi laşi; să ne repete promisiunea prezenţei Sale, pentru că
altfel ne-am pierde în singurătate. “Nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.” Cu această credinţă
vom mai avea totuşi probleme, dar vom avea şi o Prezenţă care să ne inspire încredere şi cu care să
învingem singurătatea.

28. Mironositele
“Şi aflând de la sutaş [că a murit], a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L
de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o
piatră la uşa mormântului.” “Şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Acesta părea a fi sfârşitul celei
mai măreţe vieţi trăite vreodată! I-a atins pe orbi şi le-a dat vederea. A atins minţile şi inimile
păcătoşilor şi i-a făcut persoane noi. A oferit speranţă celor disperaţi. I-a vindecat pe bolnavi. I-a
înviat pe cei morţi. Apoi l-au răstignit. Şi, după ce s-au asigurat că este mort, l-au pus într-un
mormânt şi “au prăvălit o piatră la uşa mormântului”.

Aşa se întâmplă. Viaţa rostogoleşte pietre, îngroapă speranţe, pironeşte visele pe o cruce. Dezamăgire
amară, înfrângere, frustrare, boală, moarte: din acestea este alcătuită viaţa, între scurte momente de
fericire. Viaţa este răstignită pe o cruce şi în final o piatră este rostogolită la uşa mormântului. În
dimineaţa Paştelui, femeile mergeau să îndeplinească ultima lor faptă de iubire pentru Isus.
Aşteptându-se să îl găsească mort, mergeau să îi ungă Trupul cu mir. Îngrijorându-se în legătură cu
piatra uriaşă pe care erau sigure că o vor găsi la intrarea în mormânt, “ziceau între ele: Cine ne va
prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”

Piatra cea mare.

Piatra uriaşă care sigila mormântul lui Isus ne impresionează. Pentru că şi noi întâlnim multe astfel de
pietre înspăimântătoare în viaţă, pietre care ne blochează uşile noastre spre viitor, pietre ale
păcatului, ale bolii, ale necazurilor, ale singurătăţii, şi în final ale morţii. Ca şi Sf. Pavel strigăm: “Cine
mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” Ne gândim la pietrele imense care ne stau în drum: regretele
pentru calea pe care am mers adesea în trecut; nesiguranţele care ne apasă în acest moment;
temerile care se află în inimile noastre cu privire la lucrurile care vor veni. Şi strigăm: “Cine mă va
izbăvi?”

Ne gândim la insuficienţa noastră, la incapacitatea noastră de a ne ridica la înălţimea îndatoririlor

vieţii, la slăbiciunea noastră în faţa ispitelor, şi ne rugăm: “Unde pot afla putere? Cine mă va izbăvi?”
Ne gândim la păcatele noastre, la binele pe care nu l-am făcut, la persoanele pe care le-am exploatat
şi rănit, şi, torturaţi de sentimente de vinovăţie, strigăm: “Cine mă va izbăvi?” Ne gândim la moarte,
ultimul şi cel mai mare duşman al omenirii. Ne gândim la mormânt – la mormântul nostru – şi la
piatra care va fi aşezată într-o zi pe el şi strigăm: “Cine va prăvăli piatra? Cine mă va izbăvi de trupul
morţii acesteia?” Pietrele care blochează drumul spre viaţă şi fericire sunt multe.

Piatra păcatului.
Există piatra păcatului. În cartea “Isus: un dialog cu Mântuitorul”, un călugăr ortodox scrie: “Isus pare
adesea întemniţat în sufletul meu şi redus la neputinţă, aşa cum a fost în mormânt înainte de Înviere.
Piatra grea a păcatului meu îl ţine în această stare. De câte ori nu am dorit să îl văd pe Isus înviat în
mine cu putere! De câte ori nu am încercat să rostogolesc piatra – dar în zadar! Greutatea păcatului,
greutatea obişnuinţei lui a fost prea puternică. Îmi spuneam aproape cu disperare: ‘Cine va prăvăli
piatra?’

(…) Însă femeile care merg la mormânt nu merg cu mâna goală. Ele aduc miresmele cumpărate
pentru a unge trupul Mântuitorului. Dacă doresc ca piatra să fie îndepărtată din sufletul meu, trebuie –
cel puţin ca un semn, ca o dovadă a bunăvoinţei mele – să aduc ceva cu mine. Poate să fie ceva foarte
mic, dar trebuie să fie ceva care mă costă, ceva care este de natura unui sacrificiu. Acum femeile văd
că piatra de la intrarea în mormânt a fost îndepărtată. Într-un mod la care ele nu s-au gândit. ‘Şi iată
s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra’.

Pentru a îndepărta piatra, era necesar nimic mai puţin decât un cataclism. O împingere, o uşoară
modificare nu ar fi fost de ajuns. În acelaşi fel, piatra care părea să îl ţină imobilizat şi paralizat pe
Isus în sufletul meu poate fi îndepărtată doar printr-un cutremur, adică printr-o catastrofă (revoluţie)
interioară violentă, printr-o schimbare completă şi radicală. De un şoc asemenea unui fulger este
nevoie pentru a mă clinti. Isus învie din morţi în mine doar dacă cel care am fost eu încetează să mai
existe, lăsând loc omului celui nou. O retuşare sau o reglare nu sunt de ajuns; este nevoie de o
moarte şi o înviere.”

 
Piatra morţii.
Pe lângă piatra păcatului, există piatra morţii. Piatra finală. Piatra dispariţiei. Şi totuşi, exact această
piatră a fost mutată de pe mormântul lui Isus. “Îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a
prăvălit piatra şi şedea deasupra ei.” Aceasta a făcut pământul dintotdeauna – a aşezat speranţele
omului într-un mormânt şi apoi a sigilat porţile ca să nu mai iasă. Însă pământul a condus prea mult
timp. Pământul a spus destul şi a făcut destul. Acum este rândul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a preluat
conducerea. Astfel “îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra”. Dacă omul nu a
deschis mormântul, însuşi Dumnezeu a făcut-o. Mai mult, El îl ţine deschis; căci după ce îngerul a
prăvălit piatra, “şedea deasupra ei”. Nu a fost o înfrângere temporară a răului. Această “şedere” pe
piatră a fost victoria, cucerirea finală.

“Şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Acesta părea a fi sfârşitul. Moartea nu este niciodată
sfârşitul poveştii. Nu este sfârşitul pentru pruncul care moare la o vârstă fragedă. Nu este sfârşitul
pentru cel drag nouă a cărui viaţă este distrusă de cancer sau încheiată din cauza unei inimi slăbite.
Nu este sfârşitul pentru acel tânăr soldat ucis pe câmpul de luptă în floarea vârstei. Nu este sfârşitul;
pentru că piatra a fost dată la o parte.

Un misionar creştin prins de comunişti, apropiindu-i-se moartea sigură, a scris acest poem într-o
scrisoare adresată unui prieten:

“Frică de moarte? Frică? De ce?

Frică să văd faţa Mântuitorului -

Să îl aud cum mă primeşte şi să văd

Slava reflectată de răni de har?

Frică? De ce?”
Dând la o parte piatra din grădina lui Iosif, Dumnezeu a îndepărtat cea mai mare piatră din câte
există. A câştigat victoria finală şi totală asupra păcatului şi a morţii. Toate pietrele care ne stau astăzi
în drum nu sunt altceva decât ciobituri din vechea piatră. Însă vechea piatră – cea mai mare dintre
toate – a fost dată la o parte.

Margaret Slattery a scris în cinstea celor care au murit în al doilea război mondial: “Există morminte în
nisipurile Africii unde a fost îngropat un frate care a murit cu curaj; un prieten drag; un băiat care a
câştigat la tenis şi a traversat lacul în înot cu puţine luni în urmă. Au fost îngropaţi acolo unde au
căzut. Deasupra la astfel de morminte există o voce care spune: ‘Nu este aici’. În Bataan-ul îndepărtat
au îngropat o infirmieră care fusese bună şi veselă şi foarte îndrăzneaţă; un medic care cu ultima lui
fărâmă de putere i-a slujit pe cei aflaţi în durere; şi un patriot filipinez, unul dintre cei mai remarcabili
fii ai ţării sale. Deasupra mormintelor lor, în bătaia vântului, o voce clară spune: ‘Nu este aici – nu
este aici – pentru că Eu trăiesc, şi ei trăiesc’.”

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”

“Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în
mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.
Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici.
Iată locul unde L-au pus.”

29. Duminica Tomii

Un misionar a fost torturat pentru că l-a predicat pe Cristos în Burma păgână. Unghiile i-au fost
smulse şi el a fost spânzurat de degete, astfel încât mâinile i-au rămas strâmbe şi pline de cicatrice.
Mai târziu când a cerut permisiunea să predice într-un anumit oraş, prinţul păgân al acelui oraş a
refuzat spunând: “I-aş lăsa să vorbească pe zece oameni obişnuiţi, dar nu pe tine cu aceste mâini
cicatrizate. Oamenii nu vor asculta ceea ce spui, căci nu vor putea să nu se uite la mâinile tale.”
Concluzia ar fi că mâinile cicatrizate ale misionarului ar vorbi mai convingător despre iubirea lui pentru
Cristos decât orice cuvinte pe care le-ar putea spune.
Lecţia evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre cicatricele lui Isus. Când ceilalţi discipoli i-au spus lui
Toma că l-au văzut pe Domnul, Toma le-a răspuns: “Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor,
şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi
crede”. Opt zile mai târziu, când discipolii erau în încăpere şi Toma era şi el cu ei, uşile fiind încuiate,
Domnul nostru a stat în mijlocul lor şi a spus: “Pace vouă”. Apoi i-a spus lui Toma: “Adu degetul tău
încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios”.
Toma i-a răspuns: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Toma a crezut când a văzut cicatricele lui Isus.
Pentru el cicatricele erau cea mai mare dovadă a faptului că acesta era cu adevărat Isus, Isus care a
suferit şi a murit, Isus care a înviat din mormânt. Prin lecţia evanghelică de astăzi, Cristos cel Înviat
ne apare şi nouă. Ne arată urmele rănilor din palmele Sale şi din coasta Sa! Ce ne învaţă cicatricele lui
Cristos? Ce ne spun despre El?

Cicatricele vorbesc.
În primul rând, cicatricele lui Cristos vorbesc cel mai elocvent despre iubirea Lui pentru noi. Sf. Paul
scrie: “Căci Cristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci
cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar
Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Cristos a murit când noi eram
încă păcătoşi” (Romani 5,6-8).

O fetiţă stătea pe genunchii mamei ei, şi privind la faţa acesteia a spus: “Mămico, ai cel mai frumos
păr şi cei mai dulci ochi din câţi am văzut eu vreodată. Şi mămico, faţa ta e cea mai blândă din toată
lumea. Dar, mămico, de ce sunt braţele tale atât de urâte?” Mama i-a explicat fiicei ei că atunci când
ea era bebeluş, casa a luat foc. A alergat în casă şi a scos-o pe micuţă din leagănul ei, salvând-o. În
timp ce făcea aceasta, braţele şi mâinile ei s-au ars rău de tot. Când fetiţa a auzit toate acestea,
lacrimile au început să îi curgă pe faţă. Uitându-se încă o dată la faţa mamei sale a spus: “Mămico, ai
cel mai frumos păr pe care l-am văzut vreodată, şi faţa ta e cea mai dulce, iar ochii tăi sunt minunaţi.
Dar, mămico, mâinile şi braţele tale sunt cele mai frumoase. Te-am iubit mereu, dar acum te iubesc
mai mult ca niciodată”.

Urmele rănilor lui Isus vorbesc elocvent despre iubirea Sa pentru noi. O astfel de elocvenţă ar trebui
să trezească în orice creştin adevărat răspunsul pe care l-a trezit în Toma şi în fetiţă: “Domnul meu şi
Dumnezeul meu, te-am iubit înainte, dar acum te iubesc mai mult ca niciodată”.

În al doilea rând, urmele rănilor lui Isus ne învaţă că viaţa este o luptă. Crede cineva că un bun creştin
nu suferă niciodată? “Dumnezeu a avut un Fiu fără de păcat”, a spus Sf. Augustin. “Nu a avut nici unul
fără suferinţă”. El nu ne-a promis niciodată imunitate faţă de suferinţă – propriul Lui Fiu a suferit – ci
ne-a promis victoria în suferinţa noastră. “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit
lumea”, a spus El. Cel mai rău lucru pe care diavolul îl poate face este să îl omoare pe Dumnezeu.
Fiind învins în aceasta, în momentul lui de maximă putere, când poartă cea mai tare armură a lui, răul
nu mai poate fi din nou victorios.

În al treilea rând, cicatricele lui Isus vorbesc elocvent despre iubirea Sa, dar ele le vorbesc de
asemenea cicatricelor noastre. Cea mai grea parte a suferinţei pentru creştini este ceasul întunecat în
care sunt ispitiţi să creadă că Dumnezeu nu este cu ei în suferinţa lor; când ei îşi închipuie că Isus
domneşte în vreun paradis îndepărtat, netulburat de nenorocirea lor. Acest lucru pur şi simplu nu este
adevărat! Primul lucru pe care îl face Isus atunci când vine la cei care suferă este să le arate mâinile
lui cu cicatrice. Ce parolă! Atunci când îşi verşi cele mai pătimaşe proteste în faţa lui Isus, întrebându-l
de ce a trebuit să ţi se întâmple aceasta tocmai ţie, priveşte! El îţi arată mâinile Lui.

În fine cicatricele de pe trupul lui Isus au fost cauzate de păcatul omului. Dacă ar trebui să alegem un
simbol pentru păcat, poate cel mai bun ar fi un piron. Fiecare păcat este un piron care continuă să fie
împlântat în trupul lui Isus. Cea mai bună definiţie a păcatului este aceea că nu e doar încălcarea
poruncilor, ci chiar mai mult rănirea inimii lui Dumnezeu.

Un soldat se afla împreună cu forţele de ocupaţie în Germania, departe de soţie, de casă şi de cei
dragi. Într-o seară, străbătea o stradă unde una dintre puţinele clădiri rămase era o casă rău famată,
cu uşa de la intrare decorată cu fotografii sugestive. Se simţea puternic ispitit. Şi-a băgat mâna în
buzunar după portofel. Când l-a deschis privirea i-a căzut pe o imagine cu Cristos răstignit, pe care o
purta la el. A văzut rănile de la mâinile Domnului. S-a gândit la piroanele pe care păcatul lui le-ar
împlânta în aceste mâini. Apoi, fără ezitare, s-a îndepărtat de ispită spunându-şi în sine: “Nu pot
păcătui împotriva Lui. Am uitat de rănile Lui”.

Urme pe cer şi urme de piroane.

Un francez străbătea deşertul cu un arab ca şi călăuză. Zi după zi, arabul îngenunchea pe nisipul
arzător şi îl chema pe Dumnezeul său în rugăciune. Într-o seară, când arabul a îngenuncheat să se
roage, francezul necredincios l-a întrebat: “De unde ştii că există un Dumnezeu?” Călăuza s-a uitat un
moment la el şi apoi a răspuns: “De unde ştiu că există un Dumnezeu? Îţi voi răspunde la această
întrebare, dacă îmi dai voie să îţi pun mai întâi eu una. De unde am ştiut în dimineaţa aceasta că o
cămilă şi nu un om a trecut pe lângă cortul nostru în timp ce dormeam noaptea trecută?” Francezul a
râs şi a spus: “Cum adică, am ştiut datorită urmei de copită de pe nisip. Acea urmă nu era de la
piciorul unui om.” Arabul a privit atunci spre apus unde soarele apunând arunca raze roşii şi aurii şi
violete pe bolta cerului, şi arătând spre soare spuse: “Nici aceasta nu este urma lăsată de un om”.

Lumea din jurul nostru este plină de urmele lui Dumnezeu! Fiecare apus de soare, fiecare răsărit,
fiecare copac, fiecare floare, fiecare lac, fiecare fir de iarbă, fiecare stea care străluceşte pe bolta plină
de diamante care învăluie această minunată lume a noastră – este o urmă lăsată de Creatorul nostru.
Biblia ne spune: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm
19,1). Cel care poate vedea soarele roşiatic scufundându-se în marea lui violacee, stropind cerul cu
raze aurii şi roşu aprins – şi nu vede încă urmele Creatorului său – este ca o pereche de ochelari fără o
pereche de ochi în spatele lor.

Însă Dumnezeu nu ne-a lăsat să urmăm calea spre El luându-ne după urme. S-a revelat pe Sine nouă
prin paginile Cuvântului Său. Cartea naturii ne poate spune că există un Dumnezeu, dar numai Cartea
lui Dumnezeu ne poate spune cum este El – şi ce a făcut El pentru noi prin Isus Cristos, Fiul Său.
Urmele apusului şi răsăritului de soare ne pot spune că Dumnezeu există. Însă numai urmele
piroanelor pe mâinile Mântuitorului nostru ne pot spune că Dumnezeu este IUBIRE.

Isus le-a apărut discipolilor Săi, şi lui Toma, arătându-le cicatricele din palmele şi din coasta Sa –
cicatrice care sunt o dovadă a iubirii Sale; cicatrice care câştigă pentru noi victoria finală asupra
morţii; cicatrice care rostesc un milostiv cuvânt de înţelegere către rănile noastre; cicatrice pe care
dacă le redeschidem prin păcatul nostru, putem spera să se închidă din nou prin sincera şi onesta
noastră părere de rău.

Prea mult timp am fost duri cu Toma. El este acum purtătorul nostru de cuvânt. Înconjuraţi şi noi de
cicatrice, spunem: “Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu
în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Văzând urmele rănilor,
nu putem decât să spunem împreună cu Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

30. Invierea Domnului

Cei care au văzut “Jesus Christ Superstar” spun că la final au rămas cu un gust amar, deprimaţi
cumva, pentru că se încheie cu crucificarea. Ce poate fi mai deprimant decât o piesă de teatru sau un
film care se încheie cu crucificarea eroului principal? Nu este surprinzător că “Jesus Christ Superstar”
se încheie cu crucificarea, din moment ce cei care l-au scris au fost necredincioşi. Ei au încercat să
exprime prin această operă rock filozofia lor deprimantă despre viaţă, şi anume că ea se încheie cu
crucificarea pentru fiecare dintre noi. Poate că aşa s-au comportat Apostolii imediat după răstignire,
dar cu siguranţă nu după Înviere. Cuvântul cheie pentru primii creştini a fost VICTORIA:

“Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul
tău? [...] Să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos!”
(1Corinteni 15,54-57). “Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a
iubit” (Romani 8,37). “Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce
biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1Ioan 5,4-5). Noul Testament
este plin de convingerea că prin Cristos Dumnezeu ne-a dat victoria Sa; victoria asupra fiecărui
duşman; victoria asupra fiecărui rău posibil; victoria asupra la orice a mers greşit în Creaţia lui
Dumnezeu; victoria asupra păcatului, răului şi morţii.
Datorită Învierii Domnului Isus Cristos, adevăratul creştin este mereu optimist. Problema e că atunci
când eşti un veşnic optimist, lumea te crede naiv; spune că nu ştii de fapt cum merg lucrurile.
Adevăratul creştin este orice, dar nu naiv. El ştie exact cum merg lucrurile în lumea aceasta. El ştie că
există oameni răi în lume, care vor război; el ştie că există boli fatale; ştie că lumea este tot mai mult
asemenea unei jungle. Este însă optimist deoarece îl cunoaşte pe Cristos. Iar concentrarea lui cade nu
pe probleme, ci pe răspunsuri. “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan
16,33). Isus nu a spus “Eu voi birui lumea” ci “Eu am biruit lumea”. Pe cruce a spus: “S-a sfârşit”. Nu
a fost un strigăt de învins, ci de învingător: “Scopul pentru care am venit ‘s-a sfârşit’, a fost împlinit.
Am răscumpărat poporul Meu. Le-am dat victoria. Acum ţine de ei să o accepte. Pentru că nu îi pot
forţa să o primească.”

Celebrând Învierea lui Isus, noi nu celebrăm doar un eveniment istoric, ce s-a întâmplat cândva în
trecut; celebrăm un eveniment care ne influenţează pe fiecare dintre noi, astăzi, acum. Datorită
Învierii lui Cristos, fiecare creştin botezat care şi-a dedicat viaţa lui Isus poate să spună: “Cristos
trăieşte; de aceea şi eu voi trăi. Cristos trăieşte; de aceea şi eu am trecut de la moarte la viaţă.
Cristos trăieşte; de aceea şi eu am la dispoziţie aceeaşi putere ce l-a ridicat pe El din morţi. Cristos
trăieşte; de aceea şi eu am victoria.”

Victoria asupra…
1. Victoria asupra păcatului. Păcatul are puterea de a înrobi, puterea de a ne îngropa de vii în
mormântul vinovăţiei şi disperării. Doar Cristos are puterea de a sparge acest mormânt şi de a ne
elibera.

2. Victoria asupra demonilor. Evangheliile îl prezintă adesea pe Isus alungând demoni. El face la fel şi
astăzi, dându-ne victoria asupra demonilor care ne chinuie, care ne fac din viaţă un adevărat iad: ura,
invidia, pofta trupească, lăcomia, etc. “Dacă este cineva în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au
trecut, iată toate s-au făcut noi” (2Corinteni 5,17).

3. Victoria asupra noastră. Cristos îmi oferă victoria asupra mea. Adevăratul război este mereu cel
interior. Aici trebuie să învingem mai întâi pentru ca orice victorie exterioară să aibă vreun sens. Şi
totuşi, mulţi creştini ce merg la biserică nu sunt învingători, ci învinşi. Învinşi de circumstanţe, învinşi
de păcat, învinşi de pierderi, de durere, de suferinţă, de părere de rău. Sunt creştini doar cu numele.
Sunt membrii unei religii, dar îi resping puterea. Nu s-au ridicat niciodată deasupra unei vieţi centrate
pe propria persoană; nu au urcat niciodată înălţimile credinţei şi ale angajamentului total faţă de
Cristos. Nu şi-au revendicat victoria lui Cristos: victoria asupra păcatului şi asupra sinelui.

4. Victoria asupra morţii. Victoria definitivă a lui Cristos oferită nouă este asupra celui mai mare şi din
urmă duşman: moartea.

Un bolnav de cancer, aflat pe moarte, se întreba de ce prietenilor lui necredincioşi nu părea a le place
să vină să îl viziteze, în timp ce prietenii lui creştini veneau tot mai des. Un prieten i-a spus că motivul
era poate faptul că creştinismul ştie să facă faţă tuturor acestor lucruri, are un loc pentru ele,
cunoaşte pacea lui Dumnezeu în mijlocul lor, şi siguranţa pe care o dă victoria definitivă în Cristos. În
mulţii mei ani de slujire preoţească, am oficiat nu puţine înmormântări. Am fost alături de mulţi în
mari dureri şi teribile pierderi personale a celor dragi. În astfel de momente există unele lucruri ce
aduc o oarecare alinare – prezenţa prietenilor, coroanele de flori, slujba înmormântării. Dincolo de
toate acestea sunt însă cuvintele preaiubitului nostru Domn Cristos, luate din chiar inima mesajului
său pascal. “Eu sunt Învierea şi viaţa.” Aceste cuvinte au un efect pe care nu îl poate egala nimic.
Evident că durerea şi pierderea sunt tot acolo. Însă cuvintele Domnului Înviat ne dau oarecum puterea
de a merge mai departe şi asigurarea că moartea nu are ultimul cuvânt. Sf. Pavel afirmă aceasta într-
un limbaj ce vorbeşte fiecărei generaţii în parte:

“Ce vom zice deci la acestea? Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră? El, Care pe
Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună
cu El? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce îndreptează; Cine
este Cel ce osândeşte? Cristos, Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a dreapta lui
Dumnezeu, Care mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Cristos? Necazul, sau
strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? [...]
Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele
ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe
noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Cristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8,31-39).

Pe vremuri, în Rusia, în Duminica Paştelui, după-amiaza, se ţinea o ceremonie specială în cimitirul din
sat. După o slujbă în capela cimitirului, preotul însoţit de diaconi şi de cor pornea în procesiune prin
cimitir, cântând “Cristos a înviat”. Oprindu-se în dreptul fiecărui mormânt, unde se afla familia celui
plecat din această viaţă, preotul saluta cu “Cristos a înviat!”, iar rudele răspundeau cu încredere:
“Adevărat a înviat!” Ce frumoasă mărturie a credinţei noastre creştine! Să mergi printr-un cimitir în
Duminica Paştelui cântând “Cristos a înviat!”

“Dar acum Cristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-
un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în
Cristos toţi vor învia” (1Corinteni 15,20-23). Este victoria asupra morţii. “Dacă cineva va păzi cuvântul
Meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8,51 şi 52). “Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri
în veac” (Ioan 11,26).

Nu scăpare ci victorie.
Ceea ce îşi doresc astăzi majoritatea oamenilor este ceva care să îi scape de realitate. De aceea cel ce
lucrează în industria spectacolelor, cinematografiei sau muzicii este plătit mai mult decât medicul. El
asigură o evadare din realitate. Acesta este de asemenea motivul pentru care se cheltuiesc atât de
mulţi bani pe băutură. Oamenii pun mare preţ pe evadare. Pentru aceasta ei sunt dispuşi să plătească
scump. Totuşi scăparea pe care o obţin este temporară; poate funcţiona pentru un timp scurt, dar în
final realitatea ne ajunge din urmă şi trebuie să o înfruntăm. Şi aici vine măreţia credinţei noastre
creştine. Nu ne oferă o evadare, ci victorie. Ne permite nu să fugim de viaţă, ci să o cucerim prin
Cristos care a spus: “… îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”.

O victorie derivată.
Victoria despre care am vorbit este o victorie derivată. A fost câştigată de Cristos. Noi participăm la ea
prin botez şi credinţă. Sf. Pavel ne reaminteşte în Romani 6,4-11 că învierea trebuie să facă parte din
viaţa fiecărui creştin. În botez, spune el, fiecare dintre noi este făcut părtaş la experienţa Învierii lui
Cristos. Aşa după cum El a fost îngropat în pământ şi a înviat, şi noi suntem înmormântaţi în apele
botezului şi înviem. Creştinii au primit cu toţii puterea lui Cristos cel înviat, pentru a învia din moartea
păcatului la o nouă viaţă în El. De aceea în Biserica primară botezul era mereu acordat în fericita
noapte a Paştelui. Cum majoritatea dintre noi am fost copii când am fost botezaţi, Paştele devine
pentru noi un timp al reînnoirii voturilor de la botez: respingerea satanei şi dedicarea pentru Cristos.
Într-un fel bisericile noastre pline de Paşte neagă tocmai faptul pe care ar trebui să îl celebreze. Mii de
oameni îşi trădează credinţa venind la biserică o dată pe an. Ei nu cred cu adevărat în victoria
extraordinară a lui Cristos, la care suntem chemaţi să luăm parte. Dacă ar crede, ar fi aici la biserică
să o celebreze şi să fie parte a ei în fiecare duminică, pentru că creştinii celebrează Învierea Domnului
în fiecare duminică.

Bucuraţi-vă!
Când în ciuda aşteptărilor grecii i-au bătut pe perşi la bătălia de la Maraton, au trimis un soldat grec să
alerge până la Atena să ducă vestea victoriei cetăţii asediate. Acesta a alergat cât l-au ţinut puterile, a
comunicat mesajul, “Bucuraţi-vă! Am învins!”, şi apoi a căzut mort de oboseală. Şi Isus a învins.
Bucuraţi-vă! Acesta este efectul victoriei: bucuria! G. K. Chesterton scria: “Un creştin care crede cu
adevărat ar trebui să facă două lucruri: să danseze de bucurie şi să lupte pentru victorie. Ritualul
dansului, pentru a exprima bucuria victoriei lui Cristos, nu este necunoscut liturgiei răsăritene. Se
regăseşte încă în liturgia etiopiană. O altă expresie a acestei bucurii o reprezintă imnele răsăritene.

“Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare,

Paştele Domnului, Paştele!

Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer,

Cristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,

Cei ce-I cântăm cântare de biruinţă.

Cristos a înviat din morţi!

Să ne curăţim simţirile

Şi să vedem pe Cristos strălucind,

Cu neapropiată lumină a Învierii.

Şi bucuraţi-vă zicând: “luminaţi să-L auzim”,

Cântându-I cântare de biruinţă.

Cristos a înviat din morţi!

Cerurile după cuviinţă să se veselească,

Şi pământul să se bucure.

Şi să prăznuiască toată lumea

Cea văzută şi cea nevăzută

Că Cristos S-a sculat, veselia cea veşnică.”

Vince Lombardi a spus cândva: “A învinge nu este important; este esenţial.” Cristos Înviat ne-a oferit
victoria Sa. Cât de mult avem nevoie astăzi de această stare de spirit de victorioşi! Sarcinile noastre
sunt copleşitoare. A-ţi pierde încrederea înseamnă a pierde totul. Răul câştigă de fiecare dată când noi
ne pierdem siguranţa. A fi siguri în Cristos, pe Cristos, înseamnă începutul victoriei. Mai mult: este
victoria! Dacă nu revendicăm drept a noastră victoria lui Cristos asupra păcatului, asupra noastră şi
asupra morţii, ne furăm singuri pălăria, pierzând cea mai mare victorie ce ne este dat să o cunoaştem
acum şi în vecii vecilor.

31. Floriile

Unul dintre cele mai frumoase episoade din Biblie este conţinut în lectura Evangheliei din Duminica
Floriilor. Suntem cu şase zile înainte de Vinerea Mare. Pe când Isus stătea la masă, a intrat o femeie.
Numele ei era Maria; oraşul ei, Magdala; reputaţia ei, o prostituată. Femeia s-a aşezat la picioarele lui
Isus. Se auzea că plânge. Lacrimile cădeau pe picioarele Mântuitorului. Ea a încercat să le şteargă cu
părul ei, dar izvorul de lacrimi se pornise deja, ca urmare parcă a adâncii mizerii a vieţii ei. Lacrimile
vărsate pentru păcatele noastre, spun Părinţii Bisericii, constituie un al doilea botez.

Apoi ea şi-a amintit că sub haine avea un vas de mir, scump. Iuda, care punea preţ la toate, l-a
evaluat cam la salariul pe un an. Mirul era cu siguranţă scump pentru Maria, dar nu prea scump
pentru Fiul lui Dumnezeu. Nimic nu este vreodată prea scump pentru Isus. Maria nu s-a comportat aşa
cum am face tu sau eu. Noi am lua vasul cu mirul preţios şi am turna din el încet, picătură cu picătură,
pentru a da de înţeles prin această viteză generozitatea darului nostru. Nu aşa a făcut Maria! Nu aşa
fac cei care iubesc. Ea a spart vasul pentru ca mirul să curgă pe capul şi pe picioarele Mântuitorului!

Ea i-a pregătit Trupul pentru înmormântare.

Peste doar câteva zile, la Cina cea de Taină, Isus va frânge pâinea ca semn al Trupului Său ce va fi
frânt pe Cruce. Cu inima plină de pocăinţă, pe care Dumnezeu nu o respinge niciodată, Maria a făcut
ceva ce a prefigurat moartea lui Isus. După ce i-a uns capul şi picioarele, le-a şters cu părul ei. Iuda a
protestat: “Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” Isus a
răspuns: “Lăsaţi-o. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre
înmormântare.” Maria nu a aşteptat ca Isus să moară pentru a-i unge Trupul. A făcut-o înainte de
moartea Sa. Aceasta ne face să ne gândim la cât de grijulii suntem faţă de o familie care şi-a pierdut
un membru, şi ce cuvinte frumoase spunem după ce cineva a murit. Cât de bine ar fi dacă am spune
lucruri frumoase respectivei persoane pe când trăieşte, să îi aducem buchete de flori înainte să moară,
nu când le putem pune doar pe mormântul ei. Maria a fost ultima care l-a tratat cu gingăşie pe Isus,
cât timp s-a mai aflat printre noi.

Risipă oare?
“De ce risipa aceasta?” (Matei 26,8) întreabă Iuda. Este oare o risipă să răspundem impulsului de a ne
exprima iubirea? A fost o risipă când Isus şi-a vărsat pe Cruce Sângele său scump pentru noi – şi nu
doar câţiva stropi, ci tot Sângele -, ştiind bine că nu toţi oamenii vor accepta iubirea Sa? Sau a fost
oare risipă când tatăl fiului risipitor a fost el însuşi risipitor în iubirea sa, punând un inel pe degetul
fiului său şi încălţări noi în picioarele lui? Este oare vreodată risipă să trimitem scrisori de mulţumire?
Este risipă să îi spunem cuiva cât de mult îl iubim şi cât de recunoscător îi suntem? Este o risipă să îi
faci cuiva un dar special sau să îi adresezi nişte cuvinte speciale?

Iubirea ştie bine că există anumite momente în viaţă ce vin şi nu se mai întorc. Existau nenumărate
ocazii de a-i ajuta pe săraci, dar dacă acea femeie nu s-ar fi agăţat de acel moment pentru a face
cunoscută iubirea ei pentru Isus, ocazia nu i-ar mai fi apărut niciodată în viaţă. Există momente în
viaţă ce nu se mai repetă. Cât de mult trebuie să îl fi uns chiar la inimă, nu doar pe cap şi picioare,
gestul Mariei cu puţin timp înainte de moartea Sa. În Vechiul Testament, trei tipuri de oameni erau
unşi. Erau unşi preoţii (Ieşirea 29,7). Erau unşi profeţii (1Regi 19,16). Erau unşi regii (1Samuel 9,16).
Ungerea se cuvenea preotului, profetului sau regelui. Acceptând ungerea din partea acelei femei, Isus
explicit a afirmat despre Sine că este Profetul care aduce oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, Preotul ce
a construit pentru oameni puntea spre Dumnezeu, şi Regele ce cere oamenilor să ocupe tronul inimilor
lor.

Risipa în iubire.
Există o anumită risipă în iubire. Vasul de alabastru cu parfum era destinat să fie folosit picătură cu
picătură; putea să ţină ani de zile, poate chiar o viaţă întreagă; dar într-un moment de devotament
total, femeia l-a vărsat pe capul lui Isus. Există în iubire o nesocotinţă care refuză să calculeze costul.

Fiecare dintre noi are în interiorul său un vas cu ulei preţios. Darul adoraţiei şi al rugăciunii trebuie să
fie spart şi împărtăşit. Trebuie să spargem sigiliul de la fântâna iubirii pentru a putea să o revărsăm
pentru alţii. Am spart vreodată vasul nostru de alabastru pentru Cristos? El ne cheamă să spargem
vasul iubirii şi să ne revărsăm pe noi înşine în iubire şi slujire.

Odată o biserică era implicată într-un proiect destul de vast. Nevoia de bani era mare. Duminică a fost
făcut un apel puternic. La uşa bisericii, o micuţă doamnă i-a cerut preotului să vină acasă la ea în ziua
următoare. Era o văduvă care trăia destul de prost dintr-o pensie. Când preotul a vizitat-o acasă, ea i-
a înmânat un cec. Suma i-a tăiat acestuia respiraţia. Când a protestat spunând că nu poate lua atât de
mult de la ea, i-a explicat că era o moştenire. “Vă rog, lăsaţi-mă să o dau toată”, a spus doamna.
“Este vasul meu de alabastru.”

“Părul meu nu este suficient de lung!”

Atunci când Simon, cel care îl primise în casa lui pe Isus, a văzut-o pe această femeie ungând
picioarele lui Isus, şi-a spus în sine: “Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se
atinge de El, că este păcătoasă” (Luca 7,39).

Ca şi când Simon ar fi vorbit cu voce tare, Isus i-a răspuns: “Simone, am să-ţi spun ceva… Vezi pe
femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat
picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi
sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi
zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis
ei: Iertate îţi sunt păcatele” (Luca 7,44-48).

Atunci când această poveste cu Maria ungând picioarele lui Isus şi ştergându-le cu părul ei a fost citită
unei femei păcătoase, ea a întrebat printre suspine: “Se va mai întoarce vreodată?” “Cine?” “El – Isus
Cristos. Am auzit spunându-se, cred, că va reveni într-o zi.” “De ce întrebi?” “Pentru că”, a spus ea
într-o nouă izbucnire în lacrimi, “părul meu nu este destul de lung încă pentru a-i şterge picioarele.”

Rugăciune.
Preadulce Isuse, Tu eşti Cristos, uns de Spiritul Sfânt pentru a fi Profetul, Preotul şi Regele nostru.
Împreună cu Maria acceptă şi ungerea din partea noastră, căci şi noi vărsăm pe picioarele Tale
lacrimile pocăinţei noastre, spărgând în acelaşi timp pentru Tine vasul de alabastru al iubirii şi
devotamentului nostru. Amin.

32. Duminica a 5 a din Postul Mare

O publicaţie naţională a inclus în paginile ei, acum câţiva ani, o reclamă pe toată pagina căutând doi
servitori: un bucătar şi un majordom. Nimeni nu a răspuns. Publicaţia a tras concluzia în următoarea
afirmaţie: “Americanilor nu le place să fie servitori şi în curând fiecare dintre noi va trebui să ne
descurcăm fără ei.” Dar nu doar americanilor nu le place să fie servitori. Iacob şi Ioan, doi discipoli ai
lui Isus, au venit la El, după cum ne spune Evanghelia de astăzi, şi i-au spus: “Dă-ne nouă să şedem
unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.” Este ca şi cum i-ar fi spus: “Doamne,
acum că în curând vei fi rege, fă-ne pe unul din noi ministrul de stat şi pe celălalt ministru al
comerţului.”

“Auzind ceilalţi zece, au început a se mânia pe Iacob şi pe Ioan.” Erau supăraţi pentru faptul că
urmăreau ambiţii omeneşti: dar erau şi supăraţi pe ei înşişi că nu ceruseră ei poziţii privilegiate. Ce
face Isus în faţa cererii lui Iacob şi Ioan, de a fi primii în împărăţie? Evanghelia ne spune: “Isus,
chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi
cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între
voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului
n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”

Ce spune lumea
Lumea spune că eşti mare după puterea pe care o ai asupra celorlalţi. Cu cât ai mai multă autoritate,
cu cât domini mai mult, cu atât eşti mai mare. “Dar între voi nu trebuie să fie aşa”, spune Isus. Lumea
spune că eşti mare în funcţie de poziţia pe care o ocupi. Cu cât ai o poziţie mai sus pusă, cu atât eşti
mai mare. “Dar între voi nu trebuie să fie aşa.” Lumea spune cât de mare eşti după bunurile pe care le
deţii. Măreţia ta este măsurată după cartierul în care locuieşti, după dimensiunea casei tale, după
marca de maşină pe care o conduci, după banii pe care îi ai. “Dar între voi nu trebuie să fie aşa”,
spune Isus.
 

Ce spune Cristos
Dacă măreţia noastră nu stă în poziţie, putere, bunuri, atunci unde o găsim? Cine vrea să fie primul
între voi, să fie tuturor slugă. Printr-o singură frază, Isus dă peste cap valorile lumii. Lumea i-a pus în
vârful listei pe regi, pe comandanţii militari, pe bogaţi, pe cei ce se bucură de onoare şi recunoaştere.
În josul listei sunt marea masă a umanităţii, urmată de slugi. Isus inversează întreaga scală a valorilor
şi spune: Cel mai mare dintre voi este cel care vă slujeşte.

Pentru lumea de astăzi cuvântul “slujitor” este unul nepopular. Puţini oameni îi mai servesc pe alţii.
Majoritatea însă aşteaptă să fie serviţi. Majoritatea vor să fie deasupra celorlalţi; scopul vieţii lor este
să se urce cât mai sus, chiar dacă aceasta înseamnă să calce peste alţii în drumul lor. Multe din
problemele lumii de astăzi vin din această dorinţă de a fi cel mai mare – cel mai onorat, mai
privilegiat, mai puternic, mai prosper, cel mai bine plătit, cel mai bine hrănit, cel mai bine găzduit.
Când ne vine ideea că suntem mai buni decât cei de lângă noi, că suntem pur şi simplu în mod natural
superiori, că Dumnezeu ne-a pus primii, atunci încep să apară problemele, aşa după cum au apărut
între discipoli. “Auzind ei, au început a se mânia pe Iacob şi pe Ioan.”

De ce pune Isus atât de mult accentul pe importanţa slujirii? De ce pune slujirea deasupra poziţiei
sociale, deasupra puterii, deasupra bunurilor şi a orice altceva? Răspunsul este acesta: dacă
creştinismul este ceva, atunci este IUBIRE, şi mai mult decât iubire. Creştinismul este iubire militantă.
Este iubirea în acţiune. Este iubirea pornită să slujească. Este iubirea care se sacrifică pe sine. Este
iubirea ce îşi are temelia în iubirea lui Cristos care a venit “nu ca să i se slujească, ci ca El să slujească
şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”.
 

Exemple vii
De fiecare dată când spiritul lui Cristos prinde captiv un om, în orice etapă a vieţii ar fi acesta, omul
devine slujitorul Său. Cu ceva vreme în urmă, Cardinalul Leger, Arhiepiscop romano-catolic de
Montreal, a renunţat la funcţia sa pentru a merge ca simplu misionar la leproşii din Africa, unde se află
unii dintre cei mai săraci şi mai neglijaţi oameni ai lumii. Dr. Tom Dooley, un tânăr medic, a părăsit
ceea ce ar fi putut fi o viaţă confortabilă pentru a se dedica săracilor din Laos, oferindu-le servicii
medicale gratuite. Dr. Paul Carlson, medic misionar, ucis acum mai mulţi ani, a slujit oamenii din
Congo. Pr. Damien, slujitor al leproşilor din Molokai. Dr. Albert Schweitzer, cunoscut filozof, teolog,
muzician şi medic, slujitor al bolnavilor din Africa. Atunci când băştinaşii l-au întrebat de ce a venit, dr.
Schweitzer a răspuns simplu: “M-a trimis Isus.”

Începem de acasă
Nu trebuie să ne părăsim casele şi să mergem departe de tot pentru a fi slujitori ai lui Cristos
asemenea Cardinalului Leger sau dr. Tom Dooley sau dr. Schweitzer. Putem să fim slujitori ai lui
Cristos începând de acasă. Putem fi servitorul partenerului nostru de căsnicie. Câte căsătorii nu au fost
ruinate de dorinţa de a porunci în loc de a asculta, de a fi iubit în loc de a iubi, de a fi servit în loc de a
sluji, de a fi înţeles în loc de a înţelege. Când de diferite ar fi căsătoriile dacă ne-am ghida după
cuvintele lui Cristos: “Care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”.

Ce schimbare dramatică ar aduce adoptarea statutului de slujitor în relaţiile noastre cu copiii! Câţi
tineri nu au ajuns rebeli pentru că în copilărie au trăit sub dictatura unui părinte? A unui părinte care
nu ştia decât să latre comenzi, să se comporte ca un avocat, să ceară ascultare în virtutea faptului că
este tată sau mamă. Dar oare părinţii sunt “cei mari” datorită poziţiei lor în familie, sau aceasta ar
trebui să depindă de disponibilitatea lor de a-şi sluji copiii, de a le da un exemplu demn de respect, de
a-şi petrece timpul cu ei, de a se juca cu ei, de a se ruga cu ei, de a vorbi cu ei, de a-i asculta, de a
discuta, de a-i înţelege? “Care va vrea să fie întâi între voi (inclusiv tu, soţule/soţie, sau tu, părinte),
să fie tuturor slugă.”

Cel mai mare exemplu

Cel mai mare exemplu al unei astfel de slujiri umile ni l-a dat Isus. Când nimeni nu a vrut să spele
picioarele apostolilor conform obiceiului, Isus şi-a dat jos haina, a luat ligheanul cu apă şi prosopul, a
îngenuncheat şi le-a spălat El picioarele. Celsus, un păgân din secolul al II-lea, găsea acest pasaj
blasfemiator. Era unul din motivele pentru care considera creştinismul ca fiind îngust: cum putea
Dumnezeu să moară pe cruce şi mai mult, să spele picioarele cuiva! Departe de a considera gestul o
blasfemie, creştinii preţuiesc spălarea picioarelor ca pe o mare lecţie pe care ne-a dat-o Cristos. “După
ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut
Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi
Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; Că v-
am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13,12-15).

Gândindu-ne la acest act de umilinţă al lui Isus, ne întrebăm: a fost o umilinţă mai mare pentru Isus
faptul de a spăla picioarele discipolilor Săi sau faptul ca El – Creatorul Universului – să fie înfăşat în
scutece şi aşezat într-o iesle? sau să fie pălmuit de un servitor în timpul procesului Său? sau să fie
încoronat cu spini şi batjocorit? sau să fie pironit pe cruce ca un criminal notoriu? Atunci când
Dumnezeu a ales să vină pe pământ, a ales să vină ca un slujitor. Sf. Pavel a exprimat frumos aceasta
atunci când a scris că Isus Cristos, “Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu
Dumnezeu Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare
aflându-Se ca un om S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe
cruce” (Filipeni 2,6-8).

Să ne despărţim cu aceste cuvinte ale Arhiepiscopului Temple:

Doresc să vă las cu imaginea pe care Sf. Ioan ne-o dă despre ceea ce a făcut Domnul nostru într-un
moment de specială conştientizare a misiunii şi autorităţii Sale divine. Ştiind că a venit de la
Dumnezeu şi că va merge la Dumnezeu, ce a făcut El? Nu s-a aşezat pe un tron ca să îi invite pe
discipolii Săi să se închine în faţa Lui. S-a încins şi a început să îndeplinească pentru ei actul de slujire
care în acele timpuri şi locuri era considerat ca fiind cel mai slugarnic act pe care cineva îl putea face
pentru altul. Le-a spălat picioarele. Aceasta a simţit El că înseamnă a fi Dumnezeu: a sluji.

“V-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13,15).

“Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le
stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al
vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.”

Rugăciune.
Doamne, poate că unii dintre noi nu pot să ducă crucea; este prea grea; şi noi suntem slabi; însă nu
există nici unul între noi care să nu poată duce un ştergar – ştergarul iubirii şi al slujirii înfăptuite în
Numele Tău preasfânt. Amin.

33. Vamesul si Fariseul

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage. Unul era un fariseu, foarte respectat, un om cu o
înaltă poziţie în societate, o persoană foarte pioasă şi religioasă; celălalt era un vameş, care aduna
taxele, un proscris, nefiind prieten cu nimeni, nefiind erou pentru nimeni, un trădător şi jefuitor. Isus
îndrăzneşte să îi compare pe aceşti doi oameni. Este ca şi când ar compara un sfânt cu un bandit.
Comparaţia devine însă foarte relevantă atunci când auzim ca din întâmplare rugăciunile lor.

Aceşti doi bărbaţi au mers la templu ca să se roage. Separându-se de lumea agitată, ei se cufundă în
rugăciunile lor. Fără ca ei să bănuiască aceasta, îi vom urmări în timp ce se roagă. Pentru că avem
multe de învăţat de la ei.

“Aşa se ruga în sine”.

“Fariseul, stând, aşa se ruga în sine…” El stătea în picioare în timp ce se ruga, aceasta fiind poziţia
obişnuită pentru evrei la rugăciune, însă dacă citim printre rânduri putem vedea faptul că fariseul nu
are nici o problemă în a fi văzut. El se ruga de dragul imaginii, al publicităţii, al admiraţiei. Se gândea
la sine şi la impresia pe care o va produce asupra celorlalţi. El chiar “se ruga în sine”. Cu alte cuvinte,
vorbea mai degrabă cu sine decât cu Dumnezeu. Adevărata rugăciune este întotdeauna oferită lui
Dumnezeu şi doar lui Dumnezeu. Nu este cazul fariseului. Rugăciunea sa era de auto-ridicare în slăvi.
Aşa cum remarca cineva: “Doi oameni s-au urcat să se roage? Mai degrabă unul a mers să se laude, şi
celălalt să se roage.”

“Dumnezeule, Îţi mulţumesc”.

Rugăciunea fariseului a început bine: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc…” Dar a stricat-o; a folosit tocmai
recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru a se lăuda pe sine. I-a mulţumit lui Dumnezeu că nu este ca
ceilalţi oameni. “Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig!”, spunea el.
“Omule, uită-te la mine – ce bun sunt!” Nu vedem această atitudine astăzi la alţii şi în special la noi?
Atitudinea sunt-mai-sfânt-decât-tine care îi spune lui Dumnezeu: “Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că
nu fur de la partenerii mei de afaceri. Îţi mulţumesc pentru că sunt alb şi nu negru. Îţi mulţumesc
pentru că sunt cinstit şi curat, spre deosebire de alte persoane care se comportă ca animalele. Îţi
mulţumesc pentru că trăiesc în America şi nu în Bangladesh! Îţi mulţumesc pentru că locuiesc într-un
cartier liniştit şi respectabil şi nu într-o mahala murdară. Îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca alţi
oameni, mai ales nu ca acel vecin al meu care duminica dimineaţa merge să joace golf în loc să
meargă la biserică!”
 

“Dumnezeule, fii milostiv…”

Să privim acum la vameş. Stând singur, nu îndrăznea să îşi ridice ochii spre cer; îi era prea ruşine. În
loc de aceasta, privea spre pământ, şi, bătându-şi pieptul într-un gest de penitenţă, se ruga. Se poate
să fi fost un tată iubitor şi un bun prieten, dar nu s-a gândit să menţioneze deloc aceasta. Se vedea pe
sine prin ochii lui Dumnezeu doar aşa cum îl vede Dumnezeu pe el. Se ruga: “Dumnezeule, fii milostiv
mie, păcătosului”. Se privea pe sine nu ca pe un simplu păcătos, ci ca pe păcătosul prin excelenţă. Aşa
cum fariseul s-a declarat pe sine singurul sfânt din lume, vameşul s-a declarat ca fiind cel mai mare
dintre păcătoşi. În final, acest om, care şi-a recunoscut propriul păcat, a ajuns mai aproape de
Dumnezeu decât fariseul care nu putea vedea nimic decât propria lui puritate.

“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. El nu avea în ce să se încreadă decât în mila lui
Dumnezeu. Nu a căutat în altă parte ajutor decât la mila lui Dumnezeu. Ştia că oameni precum
fariseul nu sunt milostivi cu el, dar credea că Dumnezeu este milostiv. Singura sa rugăminte a fost:
“Dumnezeule, fii milostiv!” Fără această rugăciune creştinismul ar fi o filozofie, o istorie, un cod, dar
nu o religie care mântuieşte.

Mila lui Dumnezeu.

“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.” Depindem mereu de mila lui Dumnezeu. Nu putem
niciodată să îl abordăm prin pretenţii, ci doar apelând la mila Sa. Aceasta este cerere pe care
Dumnezeu nu o va refuza vreodată. Observaţi cât de mult face parte de această cerere din cultul divin
răsăritean! Cât de des în timpul Liturghiei repetăm rugăciunea vameşului: “Doamne, îndură-te spre
noi (miluieşte-ne)!” Faimoasa “rugăciune a lui Isus” nu este altceva decât o adaptare a acestei
rugăciuni: “Doamne Isuse, Fiul Dumnezeului celui Viu, ai milă de mine, păcătosul”.

O frumoasă istorioară ne prezintă o mamă cerându-i lui Napoleon să îi cruţe viaţa fiului ei, condamnat
la moarte. Împăratul i-a amintit atunci de crimele de care se făcea vinovat fiul; dreptatea cerea ca
viaţa să îi fie curmată. “Înălţimea Voastră”, a spus femeia printre lacrimi, “nu dreptate ci milă cer.”
“Nu merită milă”, a primit ea răspuns de la Napoleon. “Dar Înălţimea Voastră, dacă ar merita-o atunci
nu ar mai fi milă.” “Da, cât este de adevărat acest lucru”, a spus împăratul. “Voi avea milă.”

Nu îndrăznim să stăm în faţa tronului lui Dumnezeu şi să cerem să ni se dea ceea ce merităm. Singura
noastră cerere este aceasta: “Doamne, îndură-te spre noi” (Kyrie Eleison). Iar miracolul este că există
milă. În chiar inima universului pulsează iubirea lui Dumnezeu. “Zic vouă că acesta s-a coborât mai
îndreptat la casa sa, decât acela”, a spus Isus. Un păcătos spunea odată: “Dacă aş fi Dumnezeu nu l-
aş ierta niciodată pe un om care a păcătuit cât am păcătuit eu”. Păstorul său i-a răspuns: “Dar nu eşti
Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu este mai mare decât orice ne-am putea imagina noi.” “Doamne, îndură-
te spre noi!”
C. S. Lewis ne spune o interesantă poveste în cartea sa “Marele divorţ”. Un grup de fantome făcea o
excursie din iad sus în rai, cu speranţa de rămâne acolo permanent. I-au întâlnit pe cetăţenii raiului,
iar una dintre fantome a fost surprinsă să găsească acolo un om care pe pământ fusese judecat şi
executat pentru crimă. “Aş vrea să ştiu”, explodă fantoma, “ce cauţi tu aici, criminalule, în timp ce eu,
un stâlp al societăţii, un cetăţean demn şi decent, sunt obligat să umblu pe străzile de jos, în fum şi
miros greu, şi trăiesc într-un loc asemenea unei cocini.” Prietenul din rai încearcă să îi explice că a fost
iertat, că atât el cât şi cel pe care l-a ucis au fost reuniţi în faţa scaunului de judecată al lui Cristos.
Însă fantoma din iad spune: “Nu pot să accept aşa ceva!” Şi strigă din răsputeri: “Drepturile mele!
Trebuie să am aceleaşi drepturi ca ale tale!” “O, nu!”, continuă să îl convingă prietenul din rai. “Să nu
îţi doreşti drepturile! Dacă ar fi fost după drepturile mele, nu aş fi ajuns niciodată aici. Nu drepturile
tale trebuie să ţi le doreşti, ci ceva mult mai bun. Mila lui Dumnezeu.”

De aceea ne rugăm atât de des: “Doamne, îndură-te spre noi”. Această rugăciune, rostită cu cât de
puţină credinţă, va deschide calea pentru iertarea lui Dumnezeu şi pentru venirea Împărăţiei Sale în
inimile noastre. Sf. Isaac Sirianul scria în secolul al VI-lea: “Nu spune niciodată că Dumnezeu este
drept. Dacă El ar fi drept, tu ai fi în iad. Bazează-te doar pe nedreptatea Sa care este milă, iubire,
iertare.”

Ziua de astăzi este numită în calendarul bisericesc “Duminica Vameşului şi a Fariseului”. În seara
trecută am început să folosim Triodul – cartea liturgică pe care o vom folosi pe perioada întregului
Post Mare ce va începe peste trei săptămâni. Biserica a ales în mod foarte înţelept această parabolă
pentru a ne ajuta să ne pregătim din punct de vedere spiritual pentru Post. Deoarece parabola spusă
de Domnul astăzi nu este de fapt despre doi oameni care au mers la templu să se roage. Este despre
Dumnezeu şi despre cum priveşte El păcatul şi virtutea – cum ne priveşte El pe noi, pe mine şi pe tine.
“Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine
se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”

Rugăciune.
“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Amin.”

34. Duminica a 3 a din Post a Crucii

A treia duminică din Postul Mare este dedicată adorării Sfintei Cruci. În timpul Liturghiei crucea este
dusă de la altar şi aşezată în mijlocul adunării, pentru ca să putem aduce un omagiu simbolului
mântuirii noastre. Când preotul se închină în faţa crucii, el se închină nu lemnului sau metalului ci lui
Cristos şi marii Lui iubiri, pe care crucea doar o simbolizează. Florile frumoase din jurul crucii semnifică
mireasma, dulceaţa şi frumuseţea pe care ea le-a adus vieţii.

Semnul plus al lui Dumnezeu.

Astăzi vom vorbi pe scurt despre semnificaţia pe care crucea o poate avea în vieţile noastre. O fetiţă a
ajuns la şcoală să studieze misterele matematicii. Era profund impresionată de semnul împărţirii,
înmulţirii, scăderii şi adunării. În duminica după ce învăţase despre semnul plus, a observat crucea din
spatele altarului, pe care şi până atunci o văzuse de multe ori. Acum însă era profund impresionată şi
i-a şoptit tatălui ei: “Tăticule! Ce caută semnul plus în spatele altarului?” Întrebarea fetiţei este una
naturală, dar mai profundă decât pare la prima vedere, pentru că crucea este cu adevărat marele
semn plus al lui Dumnezeu.

Plusul puterii lui Dumnezeu.

Crucea înseamnă că omul nu trebuie să se bazeze doar pe propriile sale resurse. El poate avea marele
plus al puterii lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus o imensă putere în natură. Într-un pahar de apă este
suficientă energie pentru a propulsa un vapor peste Oceanul Atlantic. Dumnezeu, care a pus atâta
putere în natură, va refuza oare copiilor Săi cererea lor de putere atunci când sunt slabi? Dacă Isus
ne-a învăţat ceva despre Dumnezeu, acel lucru este că El este un Dumnezeu care dă putere celor
slabi. Slăbiciunea omului plus tăria lui Dumnezeu dau capacitatea de a depăşi orice obstacol pe care
viaţa ni-l pune înainte.

Plusul iertării lui Dumnezeu.

Omului care este împovărat de sentimentul de vină, de sentimentul că nu poate fi niciodată iertat, că
nu va mai putea niciodată să îl privească direct în faţă pe Dumnezeu sau pe vreun semen, acestui om
Crucea îi aduce marele plus al iertării lui Dumnezeu. “Tată, iartă-le că nu ştiu ce fac”, s-a rugat Isus
de pe Cruce. Iar Sf. Pavel scrie: “Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru
noi, Cristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5,8). Dacă cel mai dificil este să ne iertăm
pe noi înşine, atunci faptul că Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a acceptat ne va ajuta să ne iertăm. Dacă El
ne acceptă, putem învăţa să ne acceptăm pe noi înşine. Omul păcătos plus marea milostivire a lui
Dumnezeu dau mântuire, deplinătate, pace cu Dumnezeu şi cu sine însuşi.

Plusul vieţii noi.

Plus putere. Plus iertare. În al treilea rând, plus viaţa nouă. Adăugarea lui Cristos la viaţa omului nu
este o “simplă adăugare”, aşa cum ai adăuga un măr lângă alt măr şi ai obţine două mere. Este mai
degrabă ca adăugarea oxigenului la hidrogen, rezultând o substanţă cu totul nouă – apa. După cum
spunea Sf. Pavel, “dacă este cineva în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au
făcut noi” (2Corinteni 5,17). Cel ce este “în Cristos” are un nou centru de viaţă. Omul plus Cristos egal
o nouă viaţă, noi sensuri, noi scopuri, noi valori, o persoană total nouă.

Plusul vieţii eterne.

Plus putere. Plus iertare. Plus viaţa nouă. În al patrulea rând, plus viaţa eternă. Cel mai mare semn
minus în viaţă, înainte de Cristos, era moartea. Cristos a luat acel semn minus şi a pus peste el
învierea Sa, transformându-l într-un mare semn plus al vieţii: “Cristos a înviat din morţi, fiind
începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi
învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Cristos toţi vor învia” (1Corinteni 15,20-
22). “Şi Isus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan
11,25). Omul pe moarte plus Cristos egal viaţă veşnică într-un loc unde “cele ce ochiul n-a văzut şi
urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe
El” (1Corinteni 2,9).

Plusul iubirii lui Dumnezeu.

Plus putere. Plus iertare. Plus viaţa nouă. Plus viaţa eternă. În al cincilea rând, plus iubirea lui
Dumnezeu. Crucea este un semn şi un simbol foarte elocvent. Este o garanţie a faptului că Dumnezeu
va merge până la extrem pentru noi; El nu se va spăla niciodată pe mâini de noi, nici nu ne va lăsa să
pierim. Crucea vorbeşte: iată cât de mult iubeşte Dumnezeu. Îi pasă atât de mult încât îşi dă propriul
Fiu să moară pentru păcatele noastre. Crucea ne spune din nou: nu există iubire mai mare decât
aceasta. Ne vorbeşte despre iubirea fără limite a lui Dumnezeu, care nu a încetat să iubească nici când
a fost răstignit. Ştergeţi Crucea din vieţile noastre şi rămânem fără nici o asigurare că omul valorează
ceva. Ştergeţi Crucea din inima universului şi acesta va rămâne rece şi închis. Dar alături de Cruce
putem cânta cu Sf. Pavel: “Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Cristos? Necazul, sau
strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? [...]
Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat
că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici
puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de
dragostea lui Dumnezeu, cea întru Cristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8,35-39).

Plusul victoriei finale.

Plus putere. Plus iertare. Plus viaţa nouă. Plus viaţa eternă. Plus iubirea lui Dumnezeu. În al şaselea
rând, omul plus Cristos egal promisiunea victoriei finale. Sf. Pavel le scrie Colosenilor că pe cruce Isus
a dezbrăcat de putere “începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor
prin cruce” (Coloseni 2,15). În credinţa noastră răsăriteană, Crucea nu este niciodată văzută separat
de Înviere. Credinţa creştină vede în Crucea lui Cristos o luptă pe viaţă şi pe moarte cu răul, Învierea
fiind înfrângerea finală a acestuia. Omul plus Cristos egal victoria finală. “Să dăm mulţumire lui
Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos!” (1Corinteni 15,57).

Oamenii “plus”.
Există două feluri de oameni – oamenii plus şi oamenii minus. Aceia al căror simbol este semnul minus
nu adaugă niciodată fericire cuiva. Mai degrabă o iau. Când pleacă din compania ta, te simţi mai sărac
în credinţă, mai sărac în iubire, mai sărac în speranţă. Mulţumim lui Dumnezeu însă că mai există un
grup – poporul lui Dumnezeu -, oamenii Crucii, cei care trăiesc credinţa în Fiul lui Dumnezeu: oamenii
plus. Biblia îi numeşte “sarea pământului”, “lumina lumii” şi “mireasma lui Cristos”. Ei adaugă vieţii:
curaj, credinţă, iubire, speranţă, pace, bucurie.

Astăzi, în sărbătoarea adorării Sfintei Cruci, privind la marele semn plus al lui Dumnezeu, frumos
împodobit cu flori, să ne amintim că: 1. Omul nu trebuie să fie singur în problemele şi necazurile lui. El
poate avea marele plus al prezenţei lui Dumnezeu, al iubirii şi grijii Sale. 2. Omul păcătos plus
Dumnezeu egal iertare. 3. Omul confuz plus Cristos egal nou scop, nou sens, o persoană total nouă. 4.
Omul copleşit de vină plus Cristos egal “pacea lui Dumnezeu care depăşeşte întreaga raţiune”. 5.
Omul pe moarte plus credinţa în Cristos egal viaţa eternă cu Dumnezeu în ceruri. 6. Omul slab plus
Cristos egal putere. “Toate le pot întru Cristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4,13). 7. Omul disperat
plus Cristos egal speranţă, o speranţă ce spune: “Nu trebuie să rămâi în starea în care eşti. Tu, aşa
cum eşti, plus puterea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, egal persoana care doreşti să fii, persoana
despre care Dumnezeu poate să spună într-o zi: Acesta este preaiubitul Meu fiu sau preaiubita Mea
fiică, în care am binevoit.”

Rugăciune.
Doamne, venind astăzi să ne închinăm Crucii Tale, venim să ne închinăm nu lemnului sau metalului ci
simbolului cele mai mari victorii a omenirii cunoscută vreodată – victoria Ta asupra păcatului şi a
morţii; o victorie ai cărei părtaşi devenim cu toţii prin Botez şi prin credinţă; o victorie care a schimbat
marele semn minus al vieţii în semnul plus, o victorie ce îl face pe fiecare creştin un om plus în lume,
ce adaugă lumină acolo unde este întuneric, iubire unde este ură, speranţă unde este disperare, un
pahar de apă unde este sete, o bucată de pâine unde este foame. Amin.

35. Duminica a 4-a din Post

Într-o zi un tată l-a adus pe fiul său bolnav la Isus, cu speranţa slabă că acesta l-ar putea vindeca. El
i-a spus lui Isus: “Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut”. Tatăl a continuat
spunând că duhul necurat de care este posedat fiul său îl chinuie pe acesta. De multe ori băiatul s-a
aruncat în flăcări şi era să moară ars. Alteori a căzut în apă şi era să se înece. A fost o persoană
chinuită, care a suferit foarte mult. Se arunca la pământ şi făcea spume la gură. Tatăl era disperat să
găsească o vindecare. A căutat cele mai bune tratamente medicale, dar fără succes. În final şi-a adus
fiul la ucenici. Nici ei nu l-au putut ajuta. Plângerea tatălui adresată lui Isus este dureroasă: “… şi am
zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut”.

“Aduceţi-l la Mine.”
Isus a spus: “Aduceţi-l la Mine”. Unul dintre marile secrete ale vieţii se găseşte în aceste cuvinte:
“Aduceţi-l la Mine”. Când suntem bolnavi sau avem o problemă, noi creştinii avem întotdeauna la cine
să mergem. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”, a spus Isus, “şi Eu vă voi odihni pe voi”. Cât
de multe strigăte de ajutor auzim în fiecare zi! Dacă încercăm singuri să venim în întâmpinarea lor,
suntem neajutoraţi. Dar dacă credem în Isus, misiunea noastră este aceea de a-i duce pe oameni la
Cel care îi ajută cu adevărat. Ca părinţi, prieteni, patroni, tovarăşi de muncă, putem fi intermediarii
Lui, ajutoarele Lui. Toţi cei care au nevoie de ajutor îl vor găsi cu adevărat doar la El. Însă înainte de
a-i putea duce pe alţii la Cristos, trebuie să mergem noi la El. Trebuie să îl lăsăm pe Isus să ne
întărească credinţa. Trebuie să îl lăsăm să distrugă puterea păcatului din vieţile noastre şi să ne
elibereze. Trebuie să îl lăsăm să înfăptuiască pentru noi miracolul mântuirii. Apoi nu vom putea să nu
îi aducem pe alţii la El.

“Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?”

Isus s-a purtat cu tatăl într-un mod frumos şi delicat. A început cu întrebarea: “Câtă vreme este de
când i-a venit aceasta?” Cu siguranţă Isus ştia deja! Întrebarea a fost pusă doar pentru a-i da acestui
tată curajul de a vorbi despre îndelungata lui durere. Isus îi spunea de fapt tatălui: “Mă interesează
problema ta. Vorbeşte-mi despre ea.” Chiar şi faptul că tatăl a întâlnit un ascultător înţelegător a
contribuit la uşurarea poverii sale. Există o mare putere vindecătoare în a avea pe cineva să te
asculte, cineva căruia îi pasă sincer şi care te înţelege. Aici stă o parte din marea valoare a rugăciunii.
Avem un Dumnezeu care ne iubeşte şi care doreşte să îi spunem Lui problemele noastre. Tatăl a
răspuns la întrebarea Învăţătorului. Şi-a deschis inima în faţa lui Isus şi a lăsat să izbucnească
amărăciunea care a otrăvit fericirea casei lui în toţi aceşti ani.

“Dacă poţi ceva…”

În timp ce tatăl îşi spunea povestea tristă, băiatul era din nou apucat de duhul necurat. Privind la faţa
blândă a galileanului, tatăl a implorat: “Dacă poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”. Cel mai
important cuvânt din rugămintea omului a fost “dacă” – “dacă poţi ceva”. Putem înţelege de ce tatăl
avea îndoieli dacă Isus îl putea ajuta sau nu. Fusese dezamăgit de atâtea ori. Băiatul lui avea epilepsie
din copilărie. Ca orice alt tată, nu lăsase nici o piatră neîntoarsă pentru a-l vindeca pe băiat. L-a dus
plin de speranţă la fiecare doctor pe care îl ştia. A cumpărat fiecare nou medicament care apărea. L-a
dus la sinagogă pentru rugăciuni. L-a adus chiar şi la ucenicii lui Isus. Toate acestea au eşuat. De
fiecare dată a fost dezamăgit. Era normal să aibă o anumită neîncredere.

O persoană poate avea atât de multe probleme, atât de multe dezamăgiri, atât de multă amărăciune,
atât de multe frustrări încât, după o vreme, începe să se îndoiască nu doar de existenţa lui Dumnezeu,
ci şi de existenţa a tot ceea ce este bun. Se poate ca povara necazurilor să devină atât de mare încât
să ne pierdem speranţa, şi în acest fel să îl pierdem pe Dumnezeu. Aceasta a fost starea în care se
afla tatăl atunci când i-a spus lui Isus: “Dacă poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”.

“Dacă poţi crede.”

Isus a răspuns cu un alt “dacă”. “Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” El a sugerat
faptul că credinţa tatălui are mare importanţă în întreaga situaţie. Isus spune că problema nu este
dacă El are sau nu puterea de a vindeca; problema este dacă tatăl crede sau nu că El are această
putere. Deoarece “toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Puterea lui Dumnezeu este limitată doar de
credinţa noastră.

Credinţa nu are nici o putere în sine. Doar atunci când aderă la Cristos prinde puterea extraordinară a
atotputernicului Dumnezeu. Credinţa în sine este goală asemenea unei conducte de apă goale, dar
atunci când devine legătura dintre atotputernicul Dumnezeu şi omul gol, abundenţa harului Său se
revarsă prin ea şi umple golul.

Credinţa noastră în Cristos este aceea care determină câtă putere vom primi de la El. Cupa credinţei
noastre poate fi mare sau mică. Vom avea atât de multă puritate, atât de multă pace, atât de multă
înţelepciune sau blândeţe, sau iubire, sau curaj, sau speranţă cât poate să ţină în ea mărimea cupei
credinţei noastre. Dacă nu primim de la Cristos ceea ce avem nevoie, în loc să dăm vina pe El, trebuie
să ne uităm cu atenţie la starea şi la mărimea cupei pe care o aducem la El. “Dacă poţi crede, toate
sunt cu putinţă celui ce crede.” Oamenii de ştiinţă au crezut că pot să dividă atomul înainte să o facă
cu adevărat. Au existat unii care au spus că acest lucru nu va fi posibil niciodată, dar a fost. Există
putere în credinţă atunci când se bazează pe ştiinţă. Există o şi mai mare putere în credinţă atunci
când subiectul ei este Dumnezeu. Magia credinţei stimulează o putere extraordinară în noi. Ne
conectează la gândirea lui Isus. Ne conectează la cea mai mare sursă de putere din univers: “Veţi lua
putere”, a promis Isus, “venind Duhul Sfânt peste voi”.

“Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”

Isus a făcut două miracole. Nu doar l-a vindecat pe băiatul epileptic; a şi făcut să crească credinţa
tatălui. De la a spune “Dacă poţi ceva”, disperatul tată a ajuns în punctul în care a putut spune:
“Cred”. Şi totuşi nu a fost o schimbare de la necredinţă la o credinţă totală. Rugăciunea lui: “Ajută
necredinţei mele” arată că nu avea o credinţă totală şi absolută. El şi-a exprimat credinţa şi a acţionat
în virtutea credinţei pe care o avea, însă nu şi-a ascuns îndoiala. A fost cinstit cu Cristos. Nici o
persoană nu are credinţă perfectă. În fiecare persoană există un amestec de credinţă şi îndoială.
Lucrul important este însă dacă ne lăsăm controlaţi de credinţa pe care o avem sau de îndoielile
noastre. Miracolele au loc nu datorită credinţei perfecte, ci mai degrabă datorită credinţei imperfecte în
Dumnezeul perfect.

Rugăciune.
Doamne, cred. Cred că Tu eşti cel mai mare miracol care a avut loc pe pământ. Vedem cum l-ai
vindecat pe băiatul epileptic şi pe atâţia alţii. Vedem cât de mult ţi-a păsat de oameni – cu câtă
delicateţe te-ai purtat cu tatăl necăjit, cum ai făcut să crească credinţa lui. Doamne, recunoaştem că
cupa credinţei noastre este mică. Fă-o să crească – te rugăm – pentru ca vieţile noastre să fie umplute
de pacea, puterea şi iubirea Ta. Amin.
36. Pescuirea minunata

Un pasager de pe unul dintre vechile vase fluviale de pe Mississippi i-a spus căpitanului într-o zi:
“Căpitane, bănuiesc că cunoşti fiecare loc din râu în care apa este prea mică pentru navigat”. “Nu, nu
cunosc”, i-a răspuns căpitanul. “Ar fi o pierdere de timp”. “Cum? O pierdere de timp? Dacă nu cunoşti
unde sunt aceste locuri, cum poţi să conduci vasul?” “Da, o pierdere de timp”, a repetat căpitanul. “De
ce ar trebui să navighez ciocnindu-mă de bancurile de nisip? Ştiu unde sunt apele adânci”.

În lecţia evanghelică de astăzi Isus îi spune lui Petru: “Înaintaţi în larg şi lăsaţi în jos mrejele voastre,
ca să pescuiţi.” Discipolii au pescuit toată noaptea fără a prinde nimic. Motivul eşecului lor a fost acela
că erau prea aproape de mal. Petru l-a ascultat pe Isus şi rezultatul a fost acela că au prins mai mult
peşte ca niciodată.

“Înaintaţi în larg.” Aceste cuvinte sunt simbolice pentru felul în care trăim noi. Prea mulţi dintre noi
plutim la suprafaţa vieţii, ne agăţăm de mal. Dacă dorim cu adevărat să trăim, trebuie să ne avântăm
în larg, şi punându-ne credinţa în Domnul Isus, să aruncăm plasele noastre.

“Înaintaţi în larg.” Aceste cuvinte exprimă atât de bine ceea ce este în mintea şi inima lui Isus. El i-a
invitat întotdeauna pe oameni în ape adânci, înţelegând că nu merită să mergi pe lângă bancurile de
nisip.

“Înaintaţi în larg.” Adevărul nu se află întotdeauna la suprafaţă. Suprafaţa este ceea ce se află
deasupra, ceea ce vedem prima dată. Pentru a ajunge să cunoaştem cu adevărat persoanele şi
lucrurile trebuie să pătrundem dincolo de suprafaţă. Adevărul este în profunzime. De aceea primele
impresii despre oameni sunt adesea atât de greşite, atât de superficiale. Atunci când pătrundem într-
un nivel mai adânc al caracterului unei persoane ajungem să cunoaştem adevărul despre ea.

“Înaintaţi în larg.” Împărăţia lui Dumnezeu este iubire şi bucurie şi pace. Însă Împărăţia lui Dumnezeu
nu poate fi atinsă dacă trăim la suprafaţă. Dumnezeu se află în profunzime. Paul Tillich L-a numit
“profunzimea inepuizabilă şi adâncul tuturor fiinţelor”. Pentru a ajunge la El trebuie să trecem dincolo
de suprafaţă. Trebuie să pătrundem realităţile profunde din noi înşine, ale lumii noastre, şi ale lui
Dumnezeu. Trebuie să ne punem întrebări profunde: Care este sensul vieţii mele? De unde vin eu?
Încotro mă îndrept?

Îmi amintesc că proprietarul unei bărci cu pânze spunea: “Între multele lucruri pe care le-am învăţat
din navigatul cu barca, unul dintre cele mai importante este aventura de a ieşi din port pentru a
ajunge în larg, acolo unde vântul şi valurile aşteaptă barca. Nu poţi naviga dacă stai lângă mal sau
dacă rămâi ancorat. Trebuie să părăseşti apele mici ca să ajungi acolo unde sunt vântul şi valurile.
Acolo misterioasa putere numită vânt poate mişca barca şi acolo încep emoţiile navigării”.

Nu este la fel şi cu credinţa noastră? Atâta vreme cât stăm pe lângă mal, asigurându-ne că putem
atinge fundul apei, nu vom putea cunoaşte emoţiile înotului, emoţia de a ne lăsa pe apă pentru ca ea
să ne ţină la suprafaţă. Cunoscutul filozof danez Kierkegaard a folosit imaginea înotătorului care
preferă să atingă fundul apei cu piciorul decât să se încredinţeze apei. El nu este cu adevărat un
înotător decât atunci când se avântă în larg, abandonând susţinerea oferită de fundul apei pentru
susţinerea oferită de apă. Credinţa este ca şi când ai pluti pe “o apă adâncă de 70.000 de stânjeni”,
bizuindu-te doar pe puterea mării de a te ţine la suprafaţă. Cu alte cuvinte, fie avem încredere în apă,
fie ne bazăm pe piciorul nostru sprijinit pe fundul apei. Creştinul este acela chemat să părăsească
apele mici ale încrederii în sine şi să înainteze în largul unei totale abandonări a vieţii sale în Cristos ca
Domn şi Învăţător. Doar atunci va putea să simtă braţele eterne ale lui Dumnezeu susţinându-l în timp
ce pluteşte pe “o apă adâncă de 70.000 de stânjeni”.

Uneori, oamenii văd o privelişte ciudată pe mare. Vântul, valurile şi gheaţa de la suprafaţă merg toate
într-o direcţie, însă se deplasează maiestuos împotriva acestor forţe aisbergul. Există o motivaţie
pentru care aisbergul se mişcă împotriva vântului şi a valurilor. Doar o mică parte din el este vizibilă
deasupra suprafeţei apei. Adânc în apă se află baza aisbergului care este controlată de curenţi mai
puternici decât cei de la suprafaţă.
Aşa este şi cu creştinul care înaintează în largul unei credinţe totale, al unei abandonări totale a vieţii
sale în Cristos. El este controlat de curenţi adânci, mai puternici decât aceia de la suprafaţă. Se
deplasează împotriva acestora din urmă cu un ţel clar, puternic. Pentru a schimba puţin metafora şi a
folosi cuvintele psalmistului: “Va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la
vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori” (Psalm 1,3).

Rugăciune
Preaiubite Doamne, ca răspuns la chemarea Ta de a “înainta în larg”, să ne avântăm din apele mici în
profunzimile iubirii Tale nemărginite. Ajută-ne să desfacem legăturile care ne ţin în apele mici ale unei
existenţe fără sens. Aşa cum bărcile discipolilor au fost umplute din belşug cu peşte atunci când au
ascultat porunca Ta, ne rugăm şi noi, umple vieţile noastre din belşug cu puterea, pacea şi bucuria Ta,
atunci când renunţăm la a ţine picioarele pe fundul apei şi ne aruncăm cu credinţă în braţele Tale
iubitoare. Amin.

37. Duminica dupa Inaltarea Sfintei cruci

Cu ceva vreme în urmă într-un ziar a apărut pe prima pagină o imagine cu un sultan gras pus pe un
cântar de modă veche, cu două braţe. Pe unul din talerele cântarului se afla sultanul, cu turbanul său
din mătase şi cu un zâmbet larg pe faţă. Pe celălalt taler se afla un munte de diamante. Articolul
explica faptul că, la petrecerea de ziua sa, sultanul primea în fiecare an de la supuşi greutatea sa în
diamante. Şi cum avea cam 120 de kilograme, vă daţi seama de dimensiunea muntelui de diamante.

Acea imagine aminteşte de ceea ce Isus spune în Evanghelia de astăzi. Dacă am pune întreg universul
pe unul din talere, spune El, iar în cealaltă parte am pune un singur suflet, sufletul ar fi mult mai greu
decât universul. “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

Sufletul unui roi

Un fermier a văzut odată un roi de albine în păduricea de lângă casă. Dorind să aibă un stup la fermă,
a cumpărat unul, a mers în pădure şi a prins câteva albine pe care le-a dus în stup. A doua zi a mai
prins câteva albine şi le-a dus în stup. A făcut aşa şi în zilele următoare dar nu avea spor: multe dintre
albine se întorceau în pădurice. Uimit, fermierul a întrebat un apicultor: “Care e problema cu albinele
acestea? De ce nu stau în stupul meu?” Răspunsul primit a fost: “Singurul mod de a muta un roi unde
vrei tu este să prinzi mai întâi sufletul roiului. Odată ce l-ai prins, restul albinelor vor veni să stea în
stupul tău.” “Şi care este sufletul roiului?”, a întrebat fermierul. ” Apicultorul i-a explicat: “Sufletul este
regina. Prinde-o, şi toate celelalte albine, care toată viaţa o slujesc pe aceasta, o vor urma.”

Regina este pentru roi ca sufletul pentru om. Toate instinctele, dorinţele, gândurile şi emoţiile omului
se supun sufletului. Dacă sufletul îl slujeşte pe Cristos, şi omul îl slujeşte. Platon spune cândva: “Dacă
vrei ca trupul să fie bine, trebuie să începem vindecând sufletul”.

Ce este sufletul?
Sufletul nu este o parte a trupului, deşi este găzduit de acesta. Privind la tatăl său mort, aşezat într-
un sicriu, un băiat a spus: “Acesta nu este tatăl meu. Este doar casa în care a trăit el odată.” Isus
confirmă aceasta atunci când le spune discipolilor săi să nu se teamă de cei care pot ucide trupul, dar
nu pot ucide sufletul. Sufletul tău este adevăratul tu, partea ta spirituală şi care astfel nu poate muri
fizic; tu ca suflet speri, ai dorinţe, te rogi, suferi, iubeşti, eşti tentat, păcătuieşti, te pocăieşti şi poţi fi
mântuit.

Un necredincios îi spunea odată unui preot că nu poate crede în existenţa sufletului. “La urma
urmelor”, spunea el, “puteţi merge la un laborator medical şi veţi vedea că omul este de fapt doar
apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…” Preotul i-a spus că nu doreşte să continue discuţia, ceea ce l-a
înfuriat pe necredincios. “Mă aşteptam la aşa ceva. De fiecare dată când nu puteţi da un răspuns logic,
refuzaţi să continuaţi discuţia.” Preotul i-a răspuns calm: “Sunt om cu raţiune, şi tocmai de aceea
refuz să vorbesc cu o grămadă de apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…”

Ia sufletul unui om din trup, şi tot ce îţi rămâne sunt nişte materii chimice, valorând puţin sau nimic.
Pune însă un suflet într-un trup şi omul va valora mai mult decât întreg universul.

Măreţia sufletului
Măreţia şi sacralitatea sufletului omului au trei motive: (1) este creat după chipul lui Dumnezeu; (2)
preţul plătit pentru mântuirea sa a fost preţiosul sânge al Fiului lui Dumnezeu; şi (3) este etern,
supravieţuind universului. Ne este de folos să ne întrebăm des în viaţă: “Cât de mult va dura?” Un
moment? O zi? O lună? Un an? O viaţă întreagă? Pentru veşnicie? Dumnezeu este veşnic. La fel şi
credinţa. La fel şi sufletul care trăieşte cu Dumnezeu.

Era odată un rege care avea 365 de neveste în haremul său. Era foarte chipeş şi îi plăcea mult să
mănânce şi să se distreze. Într-o zi el vizita o mănăstire. Acolo a întâlnit un călugăr. S-a uitat la el cu
compasiune: “Vai, ce mare sacrificiu faci!” Călugărul nu a fost de acord şi i-a replicat: “Sacrificiul tău
este mai mare!” Regele a rămas uimit: “Cum aşa?” “Simplu: eu am renunţat la lucruri trecătoare, pe
când tu ai renunţat la ceva etern.” Cu adevărat, singurele lucruri care merită sunt cele ce durează o
veşnicie.

Un bărbat se ruga odată: “Doamne, leagă-mă de ceva etern. M-am legat de casă, de pământuri, de
averi, şi soarta a făcut să le pierd pe toate. M-am legat de iubire şi un singur microb a fost suficient să
o ucidă. M-am legat de prietenii şi toate s-au destrămat. Doamne, leagă-mă de planul Tău, de
Împărăţia Ta, de Tine, Dumnezeule, ca să fiu legat pe veşnicie.” Legat de Dumnezeu, sufletul este
apărat pentru veşnicie.

Câştigarea lumii
Să câştigi lumea întreagă dar să îţi pierzi sufletul este cea mai proastă afacere posibilă, spune Isus.
Aici cuvântul “lume” se referă la orice crede omul că este adevărata esenţă a vieţii. Pentru unii este
profitul, pentru alţii succesul, pentru alţii faima, pentru alţii plăcerea ş.a.m.d. Să ne imaginăm pentru
o clipă că un om câştigă lumea întreagă. Aceasta nu îl poate feri de probleme; nu îi poate da pacea
conştiinţei; nu îl poate alina în durere; nu îi poate aduce o moarte liniştită; nu îi poate cumpăra
cerurile. Tot ce poate face cu lumea pe care a câştigat-o este să o păstreze cât trăieşte, căci nu o
poate lua cu el în viaţa de apoi.

O binecunoscută vedetă a filmului, care a câştigat întreaga lume, s-a sinucis. Comentând viaţa ei
tragică, o revistă scria că a fost cea mai frumoasă fiinţă care a trăit vreodată. Folosindu-se de
frumuseţea şi strălucirea ei, s-a căsătorit cu câţiva bărbaţi care au putut-o ajuta în îndeplinirea
ambiţiilor ei. Îi folosea apoi se descotorosea de ei, căci nu îi mai erau de folos. Nulitatea comorilor pe
care ea le dorea a dovedit-o viaţa ei nefericită. Nu putem, gândindu-ne la viaţa ei, să nu ne amintim
de cuvintele lui Isus: “Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

Pierderea sufletului
A-ţi pierde sufletul înseamnă a-ţi pierde cea mai mare comoară. Când un hoţ i-a furat lampa,
Epictetus a spus: “Hoţul are de pierdut. Eu am cumpărat lampa şi m-a costat câţiva bănuţi. Dar pe el
îl costă sufletul.” Ne pierdem sufletul atunci când nu mai trăim pentru Dumnezeu. Ne pierdem sufletul
atunci când punem o altă persoană sau un obiect în centrul vieţii noastre. Ne pierdem sufletul când ne
îndepărtăm de Dumnezeu şi nu mai experimentăm prezenţa sa. Ne pierdem sufletul când credem că
nu mai există speranţă de iertare. Tocmai pentru a nu ne pierde sufletele Dumnezeu l-a trimis pe Fiul
Său, să fie Salvatorul nostru. Prin Isus, nimeni nu îşi pierde sufletul. Prin Isus, poarta către Dumnezeu
şi către mântuire este mereu deschisă. Prin Isus noi devenim vii pentru Dumnezeu şi pentru semeni.
Prin Isus putem să câştigăm ceva mai valoros decât întreg universul: “Căci ce-i foloseşte omului să
câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

Cum ne pregătim?
Evanghelia de astăzi ne spune cum să ne pregătim pentru ceruri. Isus spune: “Oricine voieşte să vină
după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie.” Dacă dorim să ne concentrăm pe
salvarea sufletului nostru, secretul este să spunem “nu” păcatului. Când a fost întrebată despre
secretul succesului ei extraordinar la violină, muziciana a răspuns: “Las baltă toate celelalte.
Intenţionat nu acord atenţie altor lucruri pentru a mă concentra pe ceea ce este foarte important
pentru mine.” Cum devii un şahist mare? Lăsând baltă toate celelalte. Cum devii un mare scriitor?
Lăsând baltă celelalte. Cum devin un sportiv de performanţă? Lăsând baltă celelalte. Cum devii un
creştin bun? Lăsând baltă toate lucrurile mai puţin importante decât viaţa, pentru a te concentra pe
ceea ce este foarte important – chemarea lui Isus: “Urmează-mi!”

Ai sufletul asigurat?
“Tată, ţi-ai asigurat cumva şi sufletul?”, l-a întrebat într-o seară un băiat pe tatăl său. “Ce-i cu
întrebarea aceasta?”, a răspuns tatăl. “Păi”, i-a spus băiatul, “te-am auzit vorbind cu unchiul David
despre cum ţi-ai asigurat casa, cum ţi-ai asigurat maşina, cum ţi-ai asigurat viaţa, şi mă întrebam
dacă nu cumva ţi-ai asigurat şi sufletul.”

Isus pune aceeaşi întrebare. Iată ce ne întreabă astăzi pe fiecare dintre noi: “Ce-i foloseşte omului să
câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru
sufletul său?”

38. Înălţarea Sfintei Cruci

În faţa unor biserici protestante americane se găsesc afişe mari pe care stă scris: “Luaţi-vă grijile şi
aduceţi-le la biserică; milioane de oameni le lasă aici”. Fără îndoială există un mare adevăr în aceste
cuvinte. Cristos oferă alinare pentru spiritele încercate, dar oare la aceasta se reduce întreg
creştinismul?

Se spune că în Orient, cămilele îngenunchează în faţa stăpânului lor în fiecare seară, pentru ca
greutăţile să le fie date jos. Dar dimineaţa următoare, aceleaşi cămile îngenunchează din nou în faţa
stăpânului pentru a primi o nouă povară. Dacă este să fim creştini, atunci trebuie să facem la fel. La
picioarele crucii suntem eliberaţi de povara păcatului şi a vinovăţiei noastre. Dar luăm o alta:
greutatea compasiunii pentru această lume plină de păcat şi de suferinţă.

Crucea lui Cristos, a cărei Înălţare o sărbătorim astăzi, stă ridicată pentru mântuirea omului. Pentru
iertare. Ca dovadă a iubirii infinite a lui Dumnezeu. Dar trebuie să dăm un răspuns, unul propriu, crucii
lui Cristos: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi
să-mi urmeze Mie” (Luca 9,23).

Iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi. Ne luăm crucea şi îi urmăm pentru că El a luat primul crucea
pentru noi. Există însă o cruce în viaţa noastră? Suntem dispuşi astăzi să îi urmăm lui Cristos?
Îndeplinim oare voia Sa în noianul de presiuni exterioare? Avem dorinţa de a ne depăşi obiceiurile
păcătoase adânc înrădăcinate în suflet? “M-am răstignit împreună cu Cristos” (Galateni 2,20), scrie Sf.
Paul. “Mor în fiecare zi!” (1Corinteni 15,31), dar nu o moarte fizică, ci o moarte – zilnică! – faţă de
egoism şi păcat. Suntem noi gata pentru a duce o astfel de cruce?

Crucea lipsă
Se spune că un preot era asaltat de nemulţumiţi: de contabilul parohiei, care se plângea că cei mai
mulţi nu lasă decât monede la chetă; de responsabilul cu cateheza, iritat că nu are suficiente resurse
pentru a ţine orele; de dirijorul corului, agitat că nu găseşte vocile de care are nevoie pentru o
armonie perfectă. Duminica următoare, credincioşii au văzut că de pe altar lipsea crucea. Au început
să se întrebe: de ce? Răspunsul nu a întârziat să apară. Preotul i-a anunţat: “Crucea, după cum ştiţi,
este un simbol al sacrificiului lui Cristos pentru mântuirea noastră. Este de asemenea un simbol al
propriului nostru sacrificiu pentru Domnul şi pentru Biserica Sa.”

“Am descoperit însă cu tristeţe că puţini dintre noi facem sacrificii adevărate. Crucea a devenit doar un
ornament de pus pe altar, lipsind din inimile multora dintre noi. Puţini sunt cei dispuşi să îşi sacrifice
timpul şi interesele personale pentru Biserică. Aşa că m-am gândit să iau crucea de pe altar, căci este
doar un banal simbol. Privind la altar în această dimineaţă, nu vedeţi crucea. Sper ca aceasta să vă
amintească de faptul că crucea trebuie să fie în inimile voastre, în dăruirea voastră, în slujirea pe care
i-o aduceţi Domnului şi Bisericii Sale. Crucea de pe altar nu are nici un sens dacă nu este prezentă şi
în vieţile noastre.”

Comunismul a avut mare succes la tineri provocându-i să ducă o viaţă dură şi în competiţie. La
intrarea în asociaţia tinerilor comunişti avea loc un astfel de dialog: “Ştii ce te aşteaptă?”, întreba
comunistul. “Da, ştiu”, spunea tânărul aspirat. “Frig, foame, sfidare, abuz, închisoare, boli şi moarte”,
continua comunistul. “Da, ştiu”, răspundea tânărul. “Sunt gata. Le voi îndura pe toate.”
Noi, creştinii, avem motivele corecte pentru o astfel de viaţă de sacrificiu, dar ne lipseşte spiritul
comuniştilor. Am devenit saturaţi de iubirea de confort şi de viaţa fără probleme, încât nu mai avem
vigoarea necesară pentru a fi combatanţi. Însă singurul creştinism care poate spera să cucerească
lumea este creştinismul cu crucea în inimă. Să ne întrebăm deci dacă nu cumva crucea lipseşte din
vieţile noastre… dacă nu cumva crucea a devenit un simplu ornament, o podoabă exterioară. Mai este
ea simbolul sacrificiului nostru pentru Cristos? Dacă nu ne dăruim, dacă nu slujim, nici cruce nu avem.

Un Episcop credincios
Suntem în anul 156dC. Mulţimile se agită pe străzile Smirnei strigând: “Afară cu creştinii! Sunt
periculoşi! Refuză să se închine împăratului. Jos cu Policarp până nu vin romanii şi îl aruncă
animalelor!” În timpul procesului, proconsulul roman îi spune Episcopului Policarp: “Dată fiind vârsta
ta, te invit să îi juri credinţă lui Cezar şi vei fi scutit de tortură.” Referindu-se la Cristos, Policarp
răspunde: “Optzeci şi şase de ani i-am fost sclav Lui, şi nimic nu mi-a făcut rău şi nici nu s-a dezis de
mine. Cum aş putea să îi aduc hulă Regelui care m-a salvat?” Mulţimea, care nu mai avea răbdare, a
cerut moartea imediată a Episcopului. Astfel că Policarp este dus la rug. Se roagă, în timp ce focul este
aprins şi flăcările îl înconjoară.

Astfel a devenit el unul dintre cei mai faimoşi martiri ai credinţei creştine. Ca Episcop, Sf. Policarp
purta crucea lui Cristos pe un lanţ în jurul gâtului. Dar purta crucea şi în inimă. A purtat-o cu fidelitate
până la sfârşit, primind în locul ei coroana gloriei veşnice.

39. Tanarul bogat

Duminica a XII-a după Rusalii

Un om a alunecat accidental şi a căzut de pe o stâncă. În cădere s-a prins de creanga unui copac şi a
rămas suspendat acolo. A început să se roage cum nu a mai făcut-o vreodată: “Doamne, scapă-mă!
Doamne, Doamne!” Deodată Domnul i-a răspuns: “Da?” Omul s-a rugat: “Scapă-mă, Doamne!”
“Ai mers la biserică?” l-a întrebat Domnul.
“Da, am mers ori de câte ori am putut, dar promit să nu mai lipsesc niciodată dacă mă scapi de aici.”
“Ai ţinut cele zece porunci?”
“Da, atâta cât am putut. Promit să le respect întru totul dacă mă vei scăpa.”
“Ţi-ai spus rugăciunile în fiecare zi?”
“Da, Doamne, dar scapă-mă de pe stânca aceasta şi voi fi cel mai rugător om din lume.”
“Ai contribuit generos la lucrarea Bisericii Mele?”
“Da, cred că da, dar voi dărui cu şi mai mare generozitate în viitor. Scapă-mă doar de pe această
stâncă.”
“Ai încredere în Mine?”
“Da, Doamne, am încredere totală în Tine.”
“Atunci dă drumul crengii”.
Dă drumul tuturor sprijinelor făcute de mâna omul de care te ţii. Înlocuieşte-le cu a te ţine strâns de
Dumnezeu. Dă drumul păcatului care te-a posedat. Se pare că devenim atât de obişnuiţi cu păcatele
noastre încât ne simţim confortabil cu ele şi refuzăm să renunţăm la ele. Dă drumul urii. De câte ori
nu auzim oameni spunând: “Fac orice pentru Tine, Doamne, dar nu îmi cere să îl iert pe cutare sau pe
cutare”.

Dă drumul alcoolismului. La Hotelul Leamington s-a desfăşurat o întrunire a Alcoolicilor Anonimi. Trei
mii de persoane îmbrăcate la patru ace, cu o ţinută demnă, au participat la banchet – toţi foşti
alcoolici. Celor care nu mai băuseră de un an de zile li s-a cerut să se ridice. Apoi celor cu doi ani, apoi
cu trei ani. Un preot care a fost de faţă mi-a spus că a fost cea mai însufleţitoare privelişte pe care a
văzut-o vreodată. Toţi acei oameni au fost readuşi din moarte la viaţă pentru că au dat drumul crengii,
sticlei, şi şi-au pus încrederea în Dumnezeu.

Tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a venit la Isus căutând viaţa veşnică. Ştiind că păcatul care îl
bloca pe el era iubirea de bani, Isus i-a prescris remediul: “Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei
avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-mi”. Evanghelia ne spune că “auzind cuvântul
acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Isus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă
că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor!” Cu alte cuvinte, cât de greu este pentru aceia care
devin atât de ataşaţi de bogăţiile lor, atât de înrobiţi de posesiunile lor materiale, încât nu pot să dea
drumul, deoarece posesiunile lor au devenit dumnezeul lor.

Asemenea tânărului din Evanghelia de astăzi, există mulţi oameni astăzi care doresc tot ceea ce are
de oferit Cristos: iertare, pace, asigurarea vieţii veşnice alături de Dumnezeu – dar nu doresc să le
dea drumul falşilor lor dumnezei, păcatelor care îi blochează. Astfel, Domnul ne întreabă astăzi: “Ai
încredere în Mine?” Noi răspundem: “Da, Doamne, am încredere în tine.” “Atunci dă drumul”, spune
El. “Dă drumul demonilor, dă drumul morţii care se află în tine”. Noi răspundem în rugăciune:
“Doamne, le dau drumul cu încrederea că mă vei aduce înapoi la viaţă”.

40. Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16)

Unii îl consideră pe teologul elveţian Karl Barth ca fiind unul dintre cei mai mari teologi ai generaţiei
sale. În timp ce ţinea un curs seminariştilor, un tânăr l-a întrebat: “Aţi putea să concentraţi într-o
singură propoziţie esenţa credinţei creştine?” Toţi seminariştii stăteau cu urechile ciulite, aşteptând să
audă ceva măreţ, profund, şi complicat în acelaşi timp. Dr. Barth a răspuns: “Am scris numeroase
cărţi de teologie în care am încercat să explic marele geniu al religiei creştine. Nu am încercat însă
niciodată să pun totul într-o propoziţie… Dar dacă voi vreţi aceasta, cred că pot. Propoziţia unică pe
care aş oferi-o ca expresie a ceea ce este cu adevărat creştinismul ar fi dintr-un cântec pe care
obişnuia să mi-l cânte când eram mic. Iată versurile: Ştiu că Isus mă iubeşte / Pentru că Biblia asta-
mi vesteşte.” Dacă ar fi fost oricine altcineva, nu ar fi scăpat uşor cu o astfel de definiţie. Dar era Karl
Barth, un mare intelectual, un geniu, un spirit enciclopedic.

Despre această mare iubire ne vorbeşte astăzi Evanghelia. De fapt pasajul Ioan 3,16 a fost numit
“Evanghelia în miniatură”. Dacă ar fi să pierdem întreg Vechiul Testament, chiar şi Noul Testament
dacă l-am pierde, ar fi foarte trist, un dezastru, dar tot am avea inima Scripturii dacă ştim acest unic
verset. Pentru că în acest verset avem cuprins întregul mesaj al creştinismului: “Căci Dumnezeu aşa a
iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică”.

Săptămâna viitoare vom celebra Înălţarea Sfintei Cruci – o zi ce aniversează descoperirea Crucii pe
care a fost răstignit Isus. Timp de aproape patru secole, crucea a fost pierdută, îngropată, până a fost
descoperită de Sf. Elena şi ridicată din pământ, în uralele mulţimii. Acesta este un detaliu minor în
istoria Crucii. Importantă este Crucea în sine şi ce semnifică ea pentru noi. Părinţii Bisericii au ales în
mod înţelept cuvintele Evangheliei de astăzi, să fie citite în duminica dinaintea sărbătorii Înălţării
Sfintei Cruci, deoarece aceste cuvinte cuprind adevărata semnificaţie a Crucii: “Căci Dumnezeu aşa a
iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică”.
Pentru a înţelege mai bine acest verset, să îl împărţim în trei părţi mari: marele FAPT, marele ACT şi
marea PROMISIUNE.

Marele FAPT
Prima parte, marele FAPT, este iubirea lui Dumnezeu: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea”. Ni se
atrage atenţia imediat asupra faptului că Dumnezeu este iubire. Tot ce face El vine din iubire. Din
iubire l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul şi asemănarea Sa, şi l-a pus într-un paradis al
frumuseţii. Iubirea l-a făcut pe Dumnezeu să ne dea Cele Zece Porunci prin mâna lui Moise, şi tot din
iubire ne-a trimis profeţii. Aceeaşi iubire explică gestul de a ni-l trimite pe Fiul Său în lume, pentru a
face reală omului iubirea Tatălui, pentru a arăta compasiunea Sa pentru bolnavi şi pentru cei apăsaţi
de păcate. Iubirea l-a condus la Cruce. Iubirea l-a făcut pe Isus să se roage pentru cei care l-au
crucificat: “Tată, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac.” Din iubire, între agonie şi moarte Isus a găsit energia
să îl asculte pe cel crucificat lângă El, care i-a strigat: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în
Împărăţia Ta”. Iubirea l-a făcut să se ridice din mormânt şi să spună: “Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce
crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”. Toate aceste semne ale iubirii lui Dumnezeu sunt cuprinse
şi sintetizate în acest unic şi frumos verset: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Marele ACT
Marele ACT al iubirii lui Dumnezeu este că “pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat”. Un faimos călugăr din
Evul Mediu a anunţat că avea să predice seara, în Catedrală, despre iubirea lui Dumnezeu. Oamenii s-
au strâns în linişte, aşteptând predica, în timp ce afară ultimele raze de soare se stingeau odată cu
venirea întunericului. Când în sfârşit nu mai era nici o licărire de la soare, călugărul s-a dus la
candelabru, a luat o lumânare şi cu ea aprinsă a mers la statuia în mărime naturală a lui Cristos pe
cruce. A luminat rănile de la picioarele Lui, apoi cele de la mâinile Lui, iar mai apoi coasta Sa. În
tăcere, s-a înălţat apoi pe vârfuri, luminând capul statuii şi coroana de spini. Aceasta a fost predica sa.
Oamenii au stat în linişte şi au plâns, fiecare ştiind că se afla în centrul unui mister, conştient că privea
la expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu – o iubire atât de profundă, atât de mare, atât de eternă,
încât nici nu poate fi exprimată, nici nu poate fi măsurată. Acesta este marele ACT al creştinismului –
iubirea lui Dumnezeu a dat lumii ceea ce era mai preţios pentru El: Fiul Său Cel Unul-Născut.

Marea PROMISIUNE
Al treilea aspect din Ioan 3,16 este marea PROMISIUNE: “oricine crede în El piere, ci are viaţă
veşnică”. Aceasta este esenţa creştinismului: promisiunea mântuirii şi a vieţii eterne prin credinţa în
Isus Cristos, Domnul nostru. Acest adevăr se află în centrul credinţei creştine; aceasta este marea
PROMISIUNE a creştinismului. De aceea a putut Victor Hugo să scrie: “Când voi fi coborât în criptă, voi
putea spune, ca mulţi alţii, ‘Zilele muncii mele s-au sfârşit’, dar nu voi putea spune ‘Viaţa mea s-a
sfârşit’. Mormântul nu este o alee înfundată; este un drum ce conduce dincolo. Marchează sfârşitul
unui apus şi începutul unor noi zori.”

Datorită acestei promisiuni, nu rămânem îngropaţi în pământ, ci avem putea de a ne ridica la o nouă
viaţă: noi nu vom pieri. Datorită acestei promisiuni, cel care crede în El, are viaţă veşnică; avem
speranţă, iar viaţa este eternă. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru această mare PROMISIUNE: “Şi
după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Această mare iubire a lui Dumnezeu cere de la noi un
răspuns. Răspunsul Sfântului Pavel a fost: “Iubirea lui Cristos mă călăuzeşte… căci pentru mine viaţă
este Cristos”. Răspunsul nostru nu poate fi altul.

În concluzie
Rezumând ceea ce am spus, găsim trei mari adevăruri în Ioan 3,16: primul este marele FAPT – “Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea”; al doilea este marele ACT – “(încât) pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a
dat”; al treilea este marea PROMISIUNE – “(ca) oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică”. Avem aici esenţa întregii Evanghelii, a întregului mesaj al creştinismului. Crezând acest
verset, ne punem în chiar inima credinţei creştine. Ne punem în prezenţa iubirii lui Dumnezeu. Găsim
iertarea, mântuirea, pacea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică.

Rugăciune
Doamne Dumnezeule, ce iubire! uimitoare! divină! Primeşte sufletul meu, viaţa mea, pe mine de-a
întregul!

41. Duminica a XI-a după Rusalii

Un băiat a mers odată să facă ceva, fără să aibă binecuvântarea părinţilor lui. Dar a fost victima unui
accident şi şi-a pierdut ambele picioare. Când părinţii l-au văzut, el le-a spus: “Mă veţi ierta?”
Alergând spre el, amândoi părinţii l-au îmbrăţişat şi i-au spus: “Desigur, deja te-am iertat.” Atunci
băiatul a spus: “Atunci pot să trăiesc fără picioare.” Puţini oameni pot să trăiască fără iertare. Domnul
nostru Isus Cristos a vorbit frecvent despre iertare. Odată a spus o parabolă despre de ce trebuie să
iertăm. Numită parabola servitorului neîndurător, este un comentariu asupra a două lucruri pe care le-
a spus Isus: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7) şi “Şi ne iartă nouă greşelile
noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12).

Sluga nemilostivă, spune Isus, a fost iertată de o datorie de 10.000 de talanţi. Imediat după aceea,
această slugă l-a apucat de gât pe un altul, care îi datora doar câţiva bănuţi. Datoria pe care el o
datora stăpânului era de 1.250.000 de ori mai mare decât cea a celui ce îi datora lui bani. Diferenţa
între datorii este ameţitoare. Isus doreşte să sublinieze prin aceasta faptul că oamenii nu ne pot face
nimic care să se compare cu ceea ce i-am făcut noi lui Dumnezeu. Păcatul nostru este cel care a
condus la moartea Fiului Său. Dacă Dumnezeu ne-a iertat această mare datorie, ce este dincolo de
orice plată, atunci şi noi trebuie să iertăm greşelile mai mici ale semenilor noştri… altfel nu putem
spera la mila lui Dumnezeu. “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta –
fiecare fratelui său – din inimile voastre”, spune Isus (Matei 18,35). Aceasta a fost numită etica lui
AŞADAR. Deoarece Domnul ne-a iertat imensa datorie a păcatului, pe care noi nu am putea să o
plătim sau să o anulăm de la noi, suntem aşadar obligaţi să îi iertăm pe toţi cei care ne-au rănit.

Dumnezeu nu iartă cum iertăm noi

Ce ar fi dacă Dumnezeu ar ierta în modul în care iertăm noi uneori? Noi spunem de exemplu: “Ei bine,
te iert, dar nu uit.” Cum ar fi să ne spună aşa Dumnezeu? Noi spunem: “Te iert, dar nu mai vreau să
am de acum de-a face cu tine.” Cum ar fi să ne spună aşa Dumnezeu? Noi spunem: “Bine, bine. Acum
trec cu vederea, dar dacă se mai repetă o dată, o singură dată, atunci gata.” Cum ar fi să ne spună
aşa Dumnezeu? Din fericire El nu iartă cum iertăm noi.

Miracolul iertării
Desigur, unii vor avea mereu de obiectat: “Cum te aştepţi de la mine să iert şi să tot iert după tot ce
mi-a făcut?” Dacă respectiva persoană ar putea să îi spună aceste cuvinte în faţă lui Cristos, uitându-
se în ochii Lui, sunt sigur că l-ar auzi spunând: “Dar, dar ce spui de toate gândurile tale rele? Ce spui
de datoriile tale? Ce spui de sarcinile pe care ai eşuat să le faci? Ce spui de minciunile tale? Dar de
relele făcute cu limba ta ascuţită? De ura ta? Nu ţi-am iertat Eu oare datoria ta cea mare? Şi atunci de
ce nu ierţi şi tu acestora?”

“Eu nu iert niciodată.”

Un predicator i-a spus odată guvernatorului Oglethorpe de Georgia: “Ar fi bine să îl iertaţi pe omul
care v-a greşit. Nu ţineţi ranchiuna.” Guvernatorul Oglethorpe a spus: “Domnule, eu nu iert niciodată”.
Răspunsul pe care l-a primit este valabil şi pentru noi: “Domnule, atunci sper că nu va fi nevoie
niciodată să fiţi iertat”. Lordul Herbert a spus: “cel care nu îl iartă pe aproapele distruge podul peste
care trebuie să treacă el însuşi”.

De ce refuzăm să iertăm
Principalul motiv pentru care majoritatea dintre noi nu iertăm este că nu dorim să facem aceasta.
Refuzul de a ierta ne face să ne simţim superiori din punct de vedere moral faţă de celelalte persoane.
Şi totuşi înverşunarea şi ostilitatea din interior se răspândesc repede ca şi cancerul. Ne face să acuzăm
rapid şi să fim uşor iritabili. În noi se dezvoltă complexul de martir. Începem să ne plângem singuri de
milă. Iar în scurt timp începem să ne simţim bine în starea aceasta mizeră. Puţini oameni sunt mai
mizerabili decât aceia care refuză să ierte.

Isus ne spune că un alt motiv pentru care refuzăm să iertăm este acela că nu ne considerăm vinovaţi
în faţa lui Dumnezeu. Omul care a acceptat iertarea lui Dumnezeu ca singura sa speranţă pentru cer
nu poate să refuze să îl ierte pe celălalt.

Nu există mod mai bun de a scăpa de duşmani

Nu există mod mai bun de a scăpa de duşmani decât prin iertare. Un bătrân a fost odată invitat la
radio, spunând în direct: “Mâine voi împlini 90 de ani şi nu am nici un duşman în această lume.”
Prezentatorul emisiunii s-a mirat: “Extraordinar!” “Da”, a spus bătrânul, “toţi au murit înaintea mea.”
Este şi aceasta o cale dacă vrei să nu ai duşmani: să trăieşti până când îţi mor toţi. Un alt caz: un
soldat spaniol era pe moarte. Preotul l-a întrebat dacă şi-a iertat toţi duşmanii. “Părinte”, a zâmbit el,
“nu am duşmani. I-am ucis pe toţi.” Iată altă cale, enorm de distructivă, de a scăpa de duşmani. În
fine, să ne amintim de Abraham Lincoln pe care o doamnă l-a întrebat la un moment dat de duşmani:
“Doamnă, nu am duşmani. I-am distrus pe toţi făcându-i prietenii mei prin iertare!” Fără îndoială
acesta este de departe cel mai bun mod de a scăpa de duşmani.

Unul dintre beneficiile iertării este starea emoţională şi fizică bună. Un om bolnav s-a vindecat brusc
de anemie. Medicul l-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva special în viaţa lui în ultimele zile. “Da”, a
răspuns respectivul. “Deodată am putut să îl iert pe un om căruia îi purtam o pică imensă; în
momentul în care am putut face aceasta, am putut şi să spun da vieţii.”

Miracolul iertării
Iertarea face adevărate miracole în vieţile celor care o acordă, precum şi în ale celor care o primesc. O
asistentă a implorat să fie iertată pentru o greşeală care a dus la moartea unui pacient. După ce a fost
iertată şi i s-a acordat o a doua şansă, de care avea o nevoie disperată pentru a dovedi că este
capabilă, ea a ajuns să conducă un mare spital, fiind una dintre cele mai apreciate asistente din ţara
sa.

Un student coreean care studia în Philadelphia a fost ucis brutal şi fără sens de un grup de delicvenţi.
Părinţii tânărului, creştini pioşi, au trimis o scrisoare în care spuneau: “Suntem trişti, acum, nu doar
din cauza viitorului neîmplinit al fiului nostru, ci şi din cauza sufletelor nemântuite şi a naturii umane
paralizate a ucigaşilor. Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a oferit un plan prin care durerea noastră a
dobândit un sens creştin… Familia noastră a discutat şi a decis să ceară să li se aplice criminalilor cel
mai generos tratament posibil în cadrul legii.” Ei au trimis 500 de dolari (de cinci ori venitul anual
pentru o persoană în Coreea). “îndrăznim să sperăm că putem face ceva care minimalizeze astfel de
acţiuni criminale care se întâlnesc nu doar în ţara noastră, ci şi în Coreea şi, suntem siguri,
pretutindeni în lume.”

Această scrisoare din Coreea a trezit conştiinţa locuitorilor din Philadelphia la noi preocupări pentru
problemele oraşului lor. O biserică a adunat 1,6 milioane dolari pentru acţiuni sociale. Oraşul a înfiinţat
o bursă pentru a aduce şi alţi studenţi coreeni pentru a studia în Statele Unite. A fost un miracol de
trezire şi preocupare produs de iertarea creştină oferită de părinţii tânărului ucis.
Primul ajutor.
Primul ajutor ne învaţă să ne îngrijim imediat de rănile mici, deoarece dacă nu sunt îngrijite, se
transformă în inflamaţii periculoase. O persoană înţeleaptă acordă primul ajutor chiar şi unei răni mici,
înainte să devină mai periculoasă.

Micile “răni” sunt neînţelegerile zilnice pe care le avem cu familia şi cu prietenii. O mică ranchiună, o
nemulţumire se poate amplifica în timp, şi poate deveni cancer pentru sufletele noastre. Trebuie să ne
îngrijim imediat de aceste sentimente pentru ca să nu crească şi să ne facă duşmani. Trebuie să le
tratăm cu “primul ajutor” al iertării. “Soarele să nu apună peste mânia voastră”, a spus Sf. Pavel
(Efeseni 4,26). Să ne îngrijim de ea imediat. Să iertăm aşa cum am fost şi noi iertaţi de Cristos. Să
iertăm în acea zi, în acel moment, pentru a împiedica răspândirea cancerului urii. Nimic nu calmează şi
nu reduce încărcătura de ostilitate aşa cum o face iertarea. Nu există “prim ajutor” mai eficient pentru
refacerea relaţiilor distruse.

De câte ori
Petru l-a întrebat într-o zi pe Isus: “Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta
lui? Oare până de şapte ori?” De şapte ori înseamnă de multe ori. Unii dintre noi nu suntem în stare să
iertăm nici măcar o dată. Dar Isus i-a răspuns: “Pentru, nu există limită la iertare. Nu de şapte ori ci
de şaptezeci de ori câte şapte!” Adică de patru sute nouăzeci de ori! Cu alte cuvinte iertarea nu este
un act, ci este o atitudine, o atitudine născută din faptul că noi creştinii, cărora ne-a fost iertată o
datorie pe care nu am fi putut-o niciodată plăti, trebuie să trăim în lume înarmaţi cu spiritul iertării,
pentru a vindeca răni, pentru a îndrepta greşeli, pentru a schimba societatea prin iertare.

Prefixul iertării
Companiile de telefonie oferă acum posibilitatea de apeluri la distanţă directe. Formând un prefix, poţi
să suni direct la mari distanţe. Dumnezeu a activat acest sistem încă de la începutul lumii. Prefixul
este iertarea. Dacă păstrăm ranchiuna faţă de un altul, blocăm linia rugăciunii către Dumnezeu. Astfel
apelurile noastre nu ajung la destinaţie. Sf. Pavel le-a spus efesenilor: “Orice amărăciune şi supărare
şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate Ci fiţi buni între voi şi
milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Cristos” (Efeseni 4,31-32). Sf.
Pavel cunoştea prefixul.

Câte procese nu ar mai fi dacă am ierta? Câte ulcere şi atacuri de cord ar putea fi prevenite dacă am
ierta? Câte căsătorii s-ar salva dacă am ierta? Câte prăpăstii între părinţi şi copii ar dispărea dacă am
şti să fim atenţi cu ceilalţi, tandri, iertându-ne unii pe alţii aşa după cum Dumnezeu ne-a iertat prin
Cristos?

42.Duhul Sfânt: ne salutăm, însă nu ne vorbim!

„Cel mai bun mângâietor, oaspete care aduci bucurie în suflet şi uşurare în inimi. În
osteneală tu eşti odihnă, în arşiţă tu eşti răcoare,iar în lacrimi tu ne eşti mângâiere” .

Acestea sunt cuvintele care descriu cea mai de dorit persoană: Duhul Sfânt. Astăzi, în ziua
de Rusalii, se vorbeşte mult despre această persoană a Sfintei Treimi. Dar se vorbeşte în
termeni generali. De exemplu, evanghelia îl numeşte mângâietorul şi apărătorul; apostolul
Paul vorbeşte despre generozitatea sa şi roadele sale în viaţa celor ce-l primesc: iubirea,
bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunăvoinţa, bunătatea, încrederea, blândeţea,
înfrânarea; Biserica, la rândul ei, ne vorbeşte despre cele şapte daruri cu care suntem
împodobiţi atunci când îl primim; ştim că ne însemnăm cu semnul sfintei Cruci sau spunem
doxologia şi-l amintim şi pe Duhul Sfânt. Dar toate astea sunt departe de a fi ceva personal,
ceva intim. Astăzi vă invit să trecem de la universal la particular. Vă invit să răspundem noi
(nu doar Evangheliştii, sfântul Paul sau Biserica) cine este Duhul Sfânt pentru noi? Mie ce-
mi transmite această sărbătoare sau ce simt eu pentru Duhul Sfânt?

Vă amintiţi când a murit Michael Jackson? Agitaţia şi tragedia a făcut imediat înconjurul
lumii şi asupra fanilor s-a aşternut tristeţea. Când dispare un actor, o personalitate, când se
întâmplă ceva, lumea participă trup şi suflet, ochii şi chipul multora se întristează. Aşa a
fost şi când a murit regele muzicii pop: în viaţa multora a lăsat un gol imens.

Să presupunem că mâine dimineaţă la televizor, internet, presă ar apărea declaraţia

Sfântului Părinte papa Benedict al XVI-lea care ar spune: „Dragi credincioşi, iubiţi cetăţenii
ai lumii, ne cerem iertare. A fost o greşeală, o eroare enormă pe care abia acum am reuşit
să o clarificăm. Aşadar, iată despre ce este vorba: Duhul Sfânt nu există. Sunt doar două
persoane dumnezeieşti: Tatăl şi Fiul său, Isus Cristos. Ne cerem iertare pentru marea
confuzie şi vă invităm să vă conformaţi credinţa noilor descoperiri”.

Ei bine, în urma unei astfel de declaraţii şocante, care ar fi reacţia noastră? Am simţi un
gol? O lipsă? O modificare? Rugăciunile noastre ar deveni altele?

Sau poate că în viaţa multora dintre noi s-ar repeta episodul lui Paul la Efes: el îi întreabă
pe efeseni dacă l-au primit pe Duhul Sfânt şi ei îi răspund că nici măcar nu ştiau că există
(Fap 19,1-3). Da, milioane de oameni nici măcar nu ştiu că există… şi sunt creştini.

Astăzi vă invit să încercăm să facem lumină în relaţia noastră cu Duhul Sfânt. Dacă nu
există o astfel de relaţie să o creăm. Dacă este, să o întărim. E necesar. E fantastic să fii
prietenul lui. Să ascultăm ce spune secvenţa: „Cel mai bun mângâietor, oaspete care aduci
bucurie în suflet şi uşurare în inimi. În osteneală tu eşti odihnă, în arşiţă tu eşti răcoare, iar
în lacrimi tu ne eşti mângâiere”. E cineva care să nu aibă nevoie de bucurie, odihnă,
mângâiere?!

Relaţia cu Duhul Sfânt trebuie creată şi întreţinută, fortificată. Să nu ne mulţumim doar să

ne salutăm cu el în „semnul sfintei cruci” sau în alte rugăciuni scurte. Cu Dumnezeu trebuie
să fim mai mult decât atât. Despre Voltaire, marele om de ştiinţă, se povestesc multe
întâmplări. Printre ele este următoarea. Faima sa de ateu era cunoscută tuturor. Într-o zi s-
a întâlnit pe drum cu un cortegiu funerar. Văzându-l că-şi descoperă capul în faţa crucii
parohiale, cineva care se afla lângă ei îi spuse: „Ia te uita! Te-ai împăcat şi tu cu
Dumnezeu?”. Surprins, Voltaire i-a răspuns: „Ne salutam, însa nu ne vorbim”. Îl lăsăm pe
Voltaire şi revenim la noi: noi şi Dumnezeu, noi şi Duhul Sfânt, eu şi Duhul Sfânt: cum e
relaţia mea cu Duhul Sfânt?

Ce e important pentru noi? Ce trebuie să facem?

În primul rând să ştim cine e. Şi cel mai bine ne spune învăţătura Bisericii prin ceea ce au
definit conciliile ecumenice şi ce mărturisim duminică de duminică, în Crez. Şi anume că
Duhul Sfânt este Dumnezeu, e Domnul şi de viaţă dătătorul; e cel care de la Tatăl şi de la
Fiul purcede; el este cel care e adorat împreună cu Tatăl şi cu Isus Cristos; este cel care a
grăit prin profeţi.

Apoi trebuie să ştim ce face şi pentru cine face, iar acestea le învăţăm din Sfânta Scriptură.
Duhul Sfânt este cel care intervine pentru noi cu suspine negrăite; este cel care se roagă
pentru noi, pentru că noi nu ştim să ne rugăm aşa cum trebuie, nu ştim ce să cerem. Duhul
Sfânt este cel care face ca această zi de Rusalii să poată fi numită Duminica
Transformărilor: ne transformă din cei iubiţi de Dumnezeu, în cei care-l iubesc pe Domnul;
din cei care până acum erau sclavi sau slujitori, în prieteni, astfel încât dacă unii am venit la
biserică din obişnuinţă sau din obligaţie, el ne ajută să ieşim de aici ca prietenii săi şi să
venim şi mâine şi duminica viitoare; din fricoşi, în oameni plini de curaj şi vă invit să priviţi
la martiri, la cei recenţi, fie din ţara noastră în timpul comunismului, fie din alte ţări chiar în
timp ce noi acum ne rugăm. El, Duhul Sfânt, este cel care ne transformă din cei care ascultă
cuvântul lui Dumnezeu, în cei care-l predică prin viaţa lor după ce ies din Biserică. Şi mai
presus de toate, din păcătoşi ne face sfinţi.

Ca să beneficiem de aceste transformări, trebuie să ştim să-l chemăm: „Trimite Doamne

Duhul tău ca să reînnoiască faţa pământului!”. Nicicând această cerere nu a fost mai
necesară. Nicicând mai mult ca astăzi pământul nu a avut nevoie de această trimitere a
Spiritului. Nicicând nu au trebuit ridicate mii de rugăciuni ca astăzi ca pământul să se
deschidă şi fiecare om să fie dispus să primească Duhul Sfânt şi darurile sale. Vrem să se
schimbe faţa pământului, dar această faţă e formată din chipurile noastre. Noi suntem faţa
pământului! Faţa pământului e din chipurile noastre care sunt cea mai reuşită expresie a
inimii noastre. Aşadar, inima noastră trebuie să fie schimbată pentru ca pământul şi
oamenii să arate altfel. Acolo e nevoie să intre Duhul Sfânt şi să scoată toate celelalte, să
izgonească tot răul.

Şi la fel de esenţial este să nu ne împotrivim lui, ci să ne lăsăm deschişi, să colaborăm cu el,

să ne lăsăm surprinşi de acţiunea lui. Aşa cum atât de bine a ştiut să o facă sfânta Fecioară
Maria. Să privim mereu la ea. Să o imităm. Putem obiecta şi să spunem: „Bine, dar ea era
aleasă de Domnul. A fost specială. Era normal să se înţeleagă aşa bine cu Duhul Sfânt şi
darurile sale. Era o sfântă!”. Ei bine, da, a fost specială, dar mai presus de toate a devenit
aleasă şi sfântă pentru că a fost umilă, ascultătoare, supusă inspiraţiilor sale. Acelaşi Duh
Sfânt vine şi noi. Ne va transforma. Ne va sfinţi asemenea Mariei, trebuie doar să-l lăsăm să
lucreze şi în viaţa noastră, să ne vorbească.

Da, lăsaţi-l să vorbească: e vocea conştiinţei! Nu o astupaţi cu zgomote! Să nu mai facem

gălăgie în inima noastră. E cel care-ţi spune: a trecut Paştele şi iar nu te-ai spovedit; iar te-
ai îmbătat; iar ai furat; iar ai minţit; iar …iar… Dar mai presus de toate, el nu ne este cel
care ne acuză, ci acela care ne îndrumă spre bine. Este cel care-ţi spune şopteşte în adâncul
minţii şi al inimii: ar fi un gest frumos să dăruieşti o floare, o îmbrăţişare; trebuie să vizitezi
un bolnav, un prieten, să iubeşti, să ierţi.

Să nu ne temem de el! Să nu spunem că suntem prea slabi sau prea păcătoşi: el vine! Aici e
fascinaţia: se coboară şi vine să locuiască în trupurile noastre, în viaţa noastră plină de
mizerie şi praf spiritual. Este ceea ce teologia numeşte „kenoza Duhului”, umilirea sa: se
umileşte şi locuieşte în trupul nostru şi-l transformă în temple. Le dă măreţie. Cristos şi-a
luat un singur trup, unul curat. Putem spune că Duhul se umileşte şi mai mult pentru că se
revarsă în mii de trupuri, în toate trupurile. Să o ştim bine: nu suntem niciodată mai
murdari decât poate Duhul să purifice. E atotputernic.

Cine, aşadar, este Duhul Sfânt pentru mine? Ce face?

Doar un Dumnezeu de undeva de departe?! Doar unul cu care mă salut din când în când şi-i
pomenesc numele?!

Să fie mai mult! Cereţi-l! Imploraţi-l cu darurile sale! Cereţi-i ce vreţi şi veţi primi! E plin de
daruri. De ce atunci când apare o ofertă în supermagazinele noastre lumea le ia cu asalt,
dar pe acest Duh plin de daruri îl neglijează?! Astăzi suntem în faţa unei super oferte… Ce
facem cu ea? Vă invit să fim „profitori”. Să-l luăm în viaţa noastră pentru că ştie să aducă
pace, speranţă, bucurie, linişte. Tot ce-i mai bun pentru noi, oameni plini de griji, de stres,
de insomnii. După ce papa Ioan al XXIII-lea a fost ales la conducerea Bisericii, nu putea să
doarmă. Simţea că o mare răspundere îi apăsa pe umeri. Dar într-o noapte a auzit un glas
care i-a spus: „Ioane, tu conduci Biserica sau eu?” „Tu, Doamne!”. „Atunci, du-te la culcare
şi dormi liniştit”.

Nu vă temeţi. Istoria lumii şi a Bisericii e în mâinile Duhului Sfânt. Nu mergeţi la culcare, ci

mergeţi şi spuneţi şi altora. Vorbiţi despre duminica transformării şi despre Dumnezeul
tuturor posibilităţilor, despre super oferta izvorâtă din relaţia cu Duhul Sfânt.

Astăzi, de Rusalii, de ziua de naştere a Bisericii şi a noastră, a creştinilor, vă adresez o

urare: Dumnezeu să vă binecuvânteze cu o relaţie, o legătură personală cu Duhul Sfânt. Să
fiţi atât de intim unit cu el în viaţa voastră încât lipsa lui chiar şi pentru o clipă să vă doară!
Ah, acel sentiment de durere când cineva drag îţi lipseşte pentru că e departe, prea departe,
cine nu-l cunoaşte?! Aşa să fie când ne va lipsi el, când îl vom alunga din viaţa noastră prin
păcate!

De ziua Bisericii vă doresc să-l faceţi cunoscut pe arhitectul ei, pe protectorul ei. Să se ştie
că există şi să se ştie cine este şi ce poate face! La o oră de religie, într-o clasă de a VIII-a
cu 40 de elevi, răsună întrebarea: „Cine este pentru voi Duhul Sfânt? Ce ştiţi despre el?”. „E
un porumbel”, a spus unul repezindu-se! „Da, e porumbelul alb pe care mama mi l-a arătat
într-un poster” (nici măcar nu ştia că posterele cu imagini sfinte se numesc iconiţe sau
icoane!). După diverse completări, în care o singură dată a fost menţionat Dumnezeu şi
Sfânta Treime, un copil, care avea să devină seminarist şi apoi un preot sfânt, a spus:
„Duhul Sfânt este cel care-i dă putere preotului să-l aducă pe Isus pe altar şi în inima
noastră prin sfânta Împărtăşanie şi cel care ne luminează pe noi ca să-l recunoaştem
prezent sub chipul pâinii şi al vinului. Este puterea omului!”

Duhul Sfânt, puterea omului, să locuiască în inimile voastre prin mijlocirea sfintei Fecioare
Maria. Amin.

43.

44.

45.