Canonul Sfântului Andrei Criteanul, expresie a tristeții strălucitoare a

Postului Mare

Cu siguranță, una din marile „încercări” pentru creștinul ortodox practicant al

vremurilor actuale este cum să se raporteze într-un mod adecvat, nedesprins de tradiția
Bisericii, la Postul Mare, privit dintr-o multitudinne de perspective: alimentar, liturgic,
duhovnicesc etc. Toate aceste aspecte ”contravin” într-o mai mare sau mai mică măsură
cu stilul de viațăă al omului modern, stil marcat de consumerism, dacă e să ne raportăm
la cele materiale, de viteză și dorință de a organiza eficient timpul și, eventual, de
împlinire interioară cu cât mai putin efort. Nu greșim să afirmăm că Postul Mare aduce
o perspectivă inversă asupra acestor realități, perspectiva Împărăției lui Dumnezeu
spre care tindem încă din această viață si pe care o traim anticipat în Biserică, în viața și
cultul ei. Pentru multi, dacã nu pentru majoritatea crestinilor ortodocsi, Postul Pastelui constã
dintr-un numãr limitat de reguli si prescriptii exterioare, predominant negative: abtinerea de la
anumite mâncãruri, de la dans si alte distractii. Aceastã întelegere exprimã gradul nostru de
înstrãinare fatã de adevãratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înteles, si anume
cã Postul înseamnã si “altceva”– ceva fãrã de care toate aceste rânduieli îsi pierd în mare parte
semnificatia. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o “atmosferã”, “un climat” în care
fiecare din noi intrã, ca fiind mai întâi o stare a mintii, a sufletului, care timp de sapte sãptãmâni
pãtrunde întreaga noastrã existentã. Scopul postului nu este acela de a ne sili sã acceptãm câteva
obligatii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel încât aceasta sã se deschidã cãtre
realitãtile duhovnicesti, sã cunoascã tainica “sete si foame” dupã comuniunea haricã cu
Dumnezeu1.
Principalele aspecte care pot fi remarcate, mai ales de către creștinii practicanți sunt
diferitele schimbãri ce intervin în viața liturgicã în aceastã perioadã. Luându-le separat,
aceste schimbãri pot apãrea ca fiind “rânduieli” de neînteles, reguli formale la care
trebuie sã consimtim formal; dar, întelese ca un întreg, ele descoperã si comunicã duhul
Postului, ne fac sã vedem, sã simtim si sã exprimãm acea tristețe strãlucitoare care
reprezintã adevãratul mesaj si dar al Postului. Intrând într-o bisericã în timpul slujbei
de post, întelegem imediat ce înseamnã aceastã expresie oarecum contradictorie. O
anumitã tristete tainicã pãtrunde slujbele: veșmintele sunt întunecate, slujbele mai lungi
decât de obicei si mai “monotone”. Apoi începem sã realizãm cã aceastã lungime si
1
Alexander Schmemann, Postul cel Mare, ed. Univers Enciclopedic, 1995, p.32
“monotonie” a slujbelor sunt necesare dacã dorim sã descoperim tainica si, la început,
nevãzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul începem sã simtim cã aceastã tristete
este, într-adevãr, “luminoasã”, cã o transformare tainicã este gata sã se petreacã în noi.
Este ca si cum am ajunge într-un loc în care zgomotele si agitatia vietii, a strãzii, a tot
ceea ce de obicei ne umple zilele si chiar noptile, nu au acces – un loc în care toate
acestea nu mai au nici o putere. Tot ceea ce ni se pãrea atât de important încât ne
umplea mintea, acea stare de neliniste care a devenit, practic, a doua naturã, dispare
undeva iar noi ne simtim liberi, usori, fericiti. Nu este vorba despre acea fericire
superficialã care vine si pleacã de douãzeci de ori într-o zi si este atât de fragilã si
trecãtoare; este o fericire care vine din aceea cã sufletul a atins o “altã lume”, a luminii,
pãcii si încrederii.

Încă din prima săptămână a Postului cultul Bisericii este marcat de citirea, de luni până
joi, în patru părți a Canonului cel Mare, alcătuit de Sf. Andrei Criteanul, Canon de care
ne vom apropia cu evlavie într-un ciclu de cateheze pentru a-l înțelege pe parcursul
celor 7 saptămâni de post, din întelegerea adecvată a lui, decurgând poate și o trăire
altfel a acestuia atunci când îl vom cânta integral la una din slujbele din sâptămâna a
cincea din Post.

Repere biografice2

S-a născut în jurul anului 660 d.Hr. în renumitul Damasc, unul dintre cele mai vechi şi
mari oraşe ale Răsăritului. Aici a avut loc admirabila convertire a Apostolului
neamurilor. În acest oraş s-a botezat (ap. Pavel)a luat darul Duhului Sfânt şi a rostit
primele sale predici.
Era descendentul unei familii în care se distingea evlavia, iar floarea virtuţiilor creştine
o îmbodobea. Tatăl său, pe nume Gheorghe, iar mama sa, Grigoria, erau „oameni
cinstitori de Dumnezeu şi îmbunătăţiţi mai degrabă prin virtuţiile lor, decât prin bogăţiile pe
care le aveau”. Până la vârsta de şapte ani, micul Andrei nu putea să vorbească. Limba îi
era legată. Când însă a împlinit şapte ani şi, într-o zi a intrat în biserică cu părinţii lui, ca
să participe la Dumnezeiasca Liturghie şi să se împărtăşească cu preacuratul Trup şi
Sânge al Domnului, limba lui, în chip minunat, s-a dezlegat şi a început să vorbească,
fără multă greutate..

2
Pentru elementele biografice am folosit lucarea Plânsul Adamic, Simeon Koutsa, ed Doxologia, 2012
Iubirea fierbinte pentru Hristos a condus paşii săi la vârsta de aproximativ cinsprezece
ani, spre Oraşul Sfânt. Hotărăşte să se închine în preacinstita biserică a Învierii. Părinţii
lui nu numai că nu reacţionează ci, precum consemnează biografii săi, aceştia sunt cei
care îl prezintă [mănăstirii], ca să-l afierosească Domnului. Acesta este semnul
profundei spiritualităţi a familiei Sfântului, înăuntrul căreia s-a născut şi a crescut.
Ierusalimul a fost locul unde Andrei s-a instruit pe larg şi s-a cultivat în profunzime,
atât în educaţia primară cât şi în învăţăturile teologice. De altfel, l-au ajutat mult în
acestea darurile duhovniceşti cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Acolo a devenit monah şi
a îndeplinit funcţia de notar patriarhal, (aşadar, secretar) apropiat al patriarhului
Teodor. Chiar dacă s-a evidenţiat mai ales în Constantinopol, iar Creta a fost locul
manifestării marelui său dar, prin petrecerea sa în Oraşul Sfânt, i s-a dat titlul de
Ierusalimitean, care-l însoţeşte toată viaţa şi care continuă să-l urmeze şi după
adormirea sa.
În jurul anului 685 d.Hr., Biserica din Ierusalim avea nevoie să exprime în scris
Mărturisirea ei de credinţă faţă de ceea ce s-a hotărât asupra celor două voinţe şi celor
două firi ale lui Hristos, la Sinodul al 6-lea Ecumenic (680-681), după care, să o trimită în
capitala Imperiului. Pentru expedierea Mărturisirii, patriarhul a folosit pe Andrei,
notarul său, dimpreună cu alţi doi părinţi, „din clerul cuvântător”: „pe acest bărbat al
nostru, rob sfânt al lui Dumnezeu, care la vârstă fragedă fiind, mare prin bună-cuviinţă s-a
arătat, ca unul ce era iscusit în dogmele dreptei credinţe şi ca unul ce era mai învăţat la unele ca
acestea decât orice altul, au judecat cu dreptate să-l trimită împreună cu doi evlavioşi părinţi, la
împărat, cu Mărturisirea de credinţă”. Din această misiune, Sfântul Andrei avea să nu se
mai întoarcă vreodată în Ierusalim. Din motive pe care nu putem să le ştim, a rămas în
Constantinopol, slujind Biserica de acolo. La început, poate că a vieţuit în vestita
mănăstire a Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne, iar mai târziu, când a devenit
episcop, a întemeiat în Creta o măreaţă biserică închinată în cinstea ei. A fost hirotonit
diacon al Marii Biserici sf. Sofia şi i-au fost încredinţate cele două aşezăminte
filantropice, „cel al orfanilor” şi „cel al bătrânilor”, în administraţia cărora Sfântul
Andrei şi-a arătat întreaga sa dragoste şi multele sale aptitudini. Desigur, în perioada
temporară de douăzeci de ani petrecuţi în Constantinopol, Sfântul Andrei se distinge ca
predicator şi dascăl al Bisericii.
Caracterul, educaţia sa bogată, darul cuvântului şi toate celelalte harisme, pe care le
dovedea Sfântul Andrei, au devenit foarte repede cunoscute. Reputaţia numelui său s-a
extins pretutindeni. Pentru acest motiv, în jurul anului 711 sau 712, a fost ales episcop al
Cretei. Poporul l-a primit cu cinste şi dragoste fierbinte. Lucrarea pastorală a Sfântului
Andrei a fost rodnică şi bogată. A îmbinat în mod perfect interesele teoretice şi
dragostea sa pentru arta poetică cu înfăptuirea problemelor pastorale. Ca episcop,
precum ne spune biograful său: „şi-a arătat marea pricepere a sufletului său, precum şi a
virtuţiilor celor neasemănate în ştiinţa păstoririi celor încredinţaţi”.

Considerații generale despre Canonul cel Mare

De la început e important să precizăm că acest minunat Canon, fiind o rugăciune, e

relativ greu să îl prinzi în niște cadre exegetice fixe, să emiți sentințe duhovnicești totale.
Cel mai bun mod de a-l înțelege este parcurgerea lui în duh de rugăciune, în părtășie cu
ceilalți la slujbele unde acesta se citește.
Canonul cel Mare poate fi descris ca o plângere de pocăință care ne vorbește de
proporțiile și adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu căință, jale dar și nădejde. Cu o
măiestrie unică, Sf. Andrei parcurge marile teme biblice – Adam și Eva, Raiul și caderea
în păcat, Noe și potopul, David, Cain, pamântul faăgăduinței și, în cele din urmă
Hristos și Biserica – împletindu-le cu mărturisirea păcatului și suferinței.
Evenimentele istriei sfinte nu sunt prezentate în istoricitatea lor ci ele sunt dezvăluite ca
evenimete ale istoriei mele personale, ca fapte ale vieții mele, faptele lui Dumnezeu din
trecut ca fapte îndreptate spre mine si spre mantuirea mea. Parcurgerea faptelor
pacătoșilor din Scriptură nu are în vedere critica acestora ci ele vorbesc de tragedia
păcatului și a trădării ca drama personală.
Canonul începe înntr-o notă foarte personală: ”de unde voi începe a plânge faptele vieții
mele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum?”
Mai apoi, unul după altul, păcatele sunt dezvăluite cu dezarmantă sinceritate, istoria
căderii omului în păcat fiind și istoria mea: ”Râvnind neascultării lui Adam, celuui dintâi
zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu și de Impărăția cea veșnică, și de
desfătare, pentru păcatele mele”
Cu siguranță, putem întelege păcatul și starea de păcat raportându-ne la sensul acestui
cuvânt așa cum apare în Sfânta Scriptură. Hamartia, păcatul, are la bază verbul care
însemna pentru cei vechi a greși ținta, a rata. El se mai folosea și pentru a descrie
stiuația în care ai greșit un drum sau ai eșuat în privința unui plan. 3 Canonul cel Mare
descrie păcatul ca eșecul/deraierea mea de la scopul spre care m-a îndreptat Creatorul.

3
William Barclay, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, 1992, p.170.
Rolul și scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul și, astfel, să ne conducă
spre pocăință, să descopere păcatul nu prin definiții ci printr-o adăncă meditație asupra
măreției istoriei biblice, care este cu adevărat o istorie a păcatului, a pocăinței și a
iertării.
Când ascultăm de plidă ”nu m—am asemănat dreptății lui Abel, daruri primite nu ți-am
adus...” fiecare trăim drama egoismului care ne împiedică să ne jertim și să ne orientăm
viața către Dumnezeu, ” precum Cain, și noi ticăloase suflete, nu am adus fapte plăcute
Făcătorului tuturor ci jertfp spurcată și viață netrebnică”. Crima primordială a lui Cain mă
vizează și pe mine ori de câte ori intru în exercițiul urii, ucigând prin ura mea chipul lui
Dumnezeu oglindit în cei pe care îî urăsc.
Desigur, pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare preupune cunoașterea
Sfintei Scripturi. Dacă unora ni se pare lung, monoton sau lipsit de sens e posibil ca
acest fapt să vină dintr-o raportare insuficientă sau la izvorul duhovnicesc al Scripturii.
In Biserica Ortodoxă, Sf. Scriptură ocupă un loc extrem de important în cult. Practic nu
este slujbă la care să nu fie citiri din Vechiul Testamment sau din Noul Testament (la
vecernie, utrenie, ceasuri, Taine, ierurgii). Toate culminează în sf. Liturghie cu citirea
Evangheliei care reprezintă, în primul rând o împărtășire activă din Cuvânt. Așa cum,
euharistic mancăm și bem Trupul si Sângele Domnului, la fel ne împărtășim de Cuvânt
care primit, aduce transformare în mintea, atitudinea și faptele noastre. E drept, lectura
în cadru liturgic a Scripturii nu este singurul mod de a intra în contact cu Cuvantul lui
Dumnezeu, lecturile individuale sau în familie nefiind apanajul exclusiv al
neoprotestanților. Nu ne împiedică nimeni, în calitate de credincioși ortodocși, să citim
Scriptura acasă, fără teama vreunei etichete, așa cum rugăciunea personală pe care o
facem în taina casei noastre se împletește cu rugăciunea pe care o facem în părtășie cu
ceilalți în Biserică.
E nevoie să învățăm din nou să intrăm într-o lume ca aceea descoperită de Biblie și cum
să trăim în ea și nu există o cale mai bună decât Liturghia Bisericii în care nu primim
doar niste învățături biblice ci descoerim modul biblic de viață.
Incepem asadar călătoria Postului cu o reîntoarcere, prin slujba Canonului cel Mare,
spre noi înșine; mai mult dialog sincer cu noi și comunicare autentică cu Dumnezeu. Sa
folosim rugaciunea Canonului, slujbele și modul de viață al Postului Mare ca un prilej
de a ne privi prin ochii lui Dumnezeu, mai puțin prin ai noștri...