I.

FUNDAMENTĂRI PRIVIND CONTABILITATEA ÎNTREPRINDERII

Contabilitatea are o istorie îndelungată şi este rezultatul activităţii practice şi teoretice

desfăşurate de-a lungul timpului.
Pe parcursul evoluţiei contabilităţii a apărut ideea existenţei unui echilibru între averea deţinută
de o întreprindere şi sursele de provenienţă a acelor bunuri, concept cunoscut în prezent sub
denumirea de contabilitate în partidă dublă. Cel care a popularizat contabilitatea în partidă dublă a
fost italianul Luca Paciolo care în 1494 publica lucrarea Summa de aritmetica, geometria,
proportioni et proportionalita. În capitolul 9 al acestei lucrări, intitulat Tratatus de computis et
scripturis (Tratat de conturi şi înscrisuri) Paciolo analizează contabilitatea ca un ansamblu de
principii şi tehnici de înregistrare în partidă dublă a averii unui negustor, precum şi a tuturor
afacerilor acestuia, în ordine cronologică. Lucrarea lui Luca Paciolo a fost una de referinţă în
domeniul contabilităţii vreme de câteva secole.
Iniţial, scopul contabilităţii a fost asigurarea cunoaşterii cantitative a averii, fără a se realiza o
distincţie clară între averea personală a unui negustor şi ceea ce aparţinea afacerii acestuia. Pe
măsură ce contabilitatea a evoluat, s-a reuşit o delimitare clară între averea unei persoane fizice
(averea personală a proprietarului întreprinderii) şi averea persoanei juridice (întreprinderii). Spre
deosebire de alte ştiinţe, în cazul contabilităţii experienţa practică a influenţat în general teoria
contabilă.
Contabilitatea este o activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi
controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea
unităţilor patrimoniale şi trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea,
publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi
fluxurile de numerar, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi in relaţiile cu investitorii
prezenţi si potentiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori1.
În România, organizarea contabilităţii, este reglementată prin Legea contabilităţii.
„Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului,
ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.
Contabilitatea se organizează şi se conduce, de regulă, în compartimente distincte, conduse
de către directorul economic, contabilul-şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească
această funcţie. Aceste persoane trebuie să aibă studii economice superioare.
Dacă întreprinderea nu are personal angajat pentru organizarea contabilităţii, contabilitatea
poate fi organizată şi condusă pe bază de contracte de prestări de servicii în domeniul
contabilităţii, încheiate cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale
Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România.
Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine
directorului economic, contabilului-şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească
această funcţie, împreună cu personalul din subordine. În cazul în care contabilitatea este
condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice,
autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi
din România, răspunderea pentru conducerea contabilităţii revine acestora, potrivit legii şi
prevederilor contractuale”.
Sursa: Legea contabilităţii nr. 82/1991, cu modificările şi completările ulterioare, republicată,
Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din 18.06.2008

1
Legea contabilităţii nr. 82/1991, cu modificările şi completările ulterioare, republicată, Monitorul Oficial, Partea I nr.
454 din 18.06.2008

1
 Fiecare ştiinţă utilizează un pachet specific de procedee pentru cercetarea obiectului său de
studiu, altfel spus, fiecare ştiinţă are propria metodă de cercetare. Pentru a stabili obiectul unei ştiinţe
trebuie să răspundem la întrebarea „Ce studiază ştiinţa respectivă? ”
Asemeni celorlalte ştiinţe, contabilitatea are propriul obiect de studiu şi o metodă proprie de
cercetare pe care o utilizează.
O perioadă îndelungată patrimoniul entităţii a fost considerat obiectul de studiu al
contabilităţii. În ultimii ani o serie de specialişti în domeniu apreciază că obiectul contabilităţii este
reprezentat de „poziţia financiară şi performanţa întreprinderii” şi consideră că noul concept
include şi conceptul de patrimoniu.
„Poziţia financiară a unei întreprinderi este definită de resursele economice pe care le
controlează, de structura financiară a activelor, datoriilor şi capitalului propriu, de lichiditatea şi
solvabilitatea valorilor economice şi de capacitatea de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi
desfăşoară activitatea”2. Poziţia financiară a unei entităţi este reflectată de bilanţul contabil. Cadrul
conceptual existent pe plan internaţional prevede trei elemente ale poziţiei financiare: activele,
datoriile şi capitalurile proprii.
Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare este de forma:
CAPITAL PROPRIU = ACTIV - DATORII
Se apreciază că întreprinderea are o poziţie financiară pozitivă dacă valoarea capitalului
propriu este mai mare sau cel puţin egală cu datoriile cu valoare economică.
Performanţa entităţii este reflectată cu ajutorul contului de profit şi pierdere. Ecuaţia
performanţei financiare este de forma:
REZULTATUL = VENITURILE - CHELTUIELILE
EXERCIŢIULUI EXERCIŢIULUI EXERCIŢIULUI

Metoda contabilităţii poate fi definită drept totalitatea procedeelor pe care contabilitatea le

utilizează pentru a oferi informaţii cu privire la poziţia financiară şi performanţele (rezultatele)
întreprinderii.
Metoda contabilităţii are la bază respectarea principiilor partidei duble:
- principiul dublei reprezentări;
- principiul dublei înregistrări.
Principiul dublei reprezentări presupune reflectarea atât din punct de vedere economic, sub
aspectul utilizării bunurilor economice, cât şi sub aspectul raporturilor de proprietate în cadrul cărora
se dobândesc bunurile economice ca obiect de drepturi şi obligaţii.
Dubla reprezentare poate fi redată sintetic sub forma ecuaţiei:
Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii
Astfel, aceeaşi entitate economică este privită sub dublu aspect:
- economic – bunurile economice care reprezintă substanţa materială
a existenţei unei entităţi economice;
- juridic – drepturile şi obligaţiile legate de dobândirea şi utilizarea
acestor bunuri economice.
Principiul dublei înregistrări a operaţiilor economice şi financiare este determinat de
principiul dublei reprezentări.
În timpul mişcării şi transformării lor, elementele patrimoniale nu încetează a fi privite sub
dublu aspect: al destinaţiei economice şi al provenienţei lor. Folosirea dublei înregistrări, permite
contabilităţii să reflecte în dinamică raportul de echivalenţă stabilit de ecuaţia dublei reprezentări.
Dubla înregistrare stabileşte următoarea ecuaţie:
Creşterea + Micşorarea = Creşterea + Micşorarea
bunurilor drepturilor şi drepturilor şi bunurilor
economice obligaţiilor obligaţiilor economice

2
Ristea Mihai (coordonator), Contabilitate financiară, Editura Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 17
2
 Metoda contabilităţii utilizează o serie de procedee care se împart în:
- procedee generale, comune tuturor ştiinţelor;
- procedee specifice metodei contabilităţii.
- procedee comune tuturor ştiinţelor economice;

A. Procedeele generale (comune tuturor ştiinţelor) care sunt folosite şi de metoda

contabilităţii sunt: observaţia, raţionamentul, comparaţia, clasificarea, analiza, sinteza ş.a..
Observaţia este faza iniţială a cercetării obiectului de studiu al oricărei ştiinţe.
Raţionamentul este utilizat de metoda contabilităţii pentru ca pe bază de judecăţi logice,
pornind de la anumite aspecte, să se ajungă la concluzii noi. Pentru exemplificare putem spune că
pe baza raţionamentului s-a ajuns la concluzia că activul este egal cu pasivul întrucât între bunurile
economice pe de o parte şi drepturile şi obligaţiile care decurg din acestea pe de altă parte există
egalitate, fiind vorba de aceeaşi situaţie privită sub dublu aspect.
Comparaţia este utilizată de metoda contabilităţii pentru a stabili asemănările şi deosebirile
dintre diverse fenomene, procese sau mărimi economice. Prin compararea veniturilor cu cheltuielile
întreprinderii se determină rezultatul obţinut de aceasta în exerciţiul financiar respectiv.
Clasificarea este un procedeu utilizat pentru a împărţi (ordona) după anumite criterii, obiecte
sau fenomene în raport de asemănările şi deosebirile dintre ele.
Analiza este un procedeu utilizat pentru cercetarea unui întreg (obiect, fenomen) prin
examinarea elementelor sale componente. Operaţiile economice şi financiare, sunt analizate înainte
de a fi înregistrate în conturi. Situaţiile financiare anuale sunt şi ele supuse analizei pentru a
desprinde anumite concluzii.
Sinteza este un procedeu ştiinţific de cercetare a fenomenelor care presupune trecerea de la
particular la general, de la simplu la complex, ajungându-se la generalizare. Metoda contabilităţii
foloseşte sinteza în gruparea şi centralizarea datelor.

B. Procedee specifice metodei contabilităţii

Procedeele specifice pe care metoda contabilităţii le utilizează în vederea cercetării obiectului
său de studiu sunt: bilanţul contabil, contul şi balanţa de verificare.
Bilanţul este procedeul prin care se realizează prezentarea poziţiei financiare şi a rezultatelor
obţinute de entitatea economică. Cu ajutorul bilanţului se realizează principiul dublei reprezentări,
prezentându-se la un moment dat patrimoniul unităţii în expresie valorică, sub dublu aspect: pe de o
parte sub aspectul destinaţiei economice (activul) iar pe de altă parte sub aspectul provenienţei
(pasivul).
Contul este procedeul prin care se realizează înregistrarea cronologică, gruparea,
sistematizarea şi calculul stării şi mişcării elementelor care alcătuiesc poziţia financiară a unităţii.
Cu ajutorul contului se realizează principiul dublei înregistrări a operaţiilor economice şi financiare.
Totalitatea conturilor utilizate de contabilitate pentru realizarea obiectului său de studiu formează
sistemul conturilor.
Aşadar, trebuie reţinut faptul că informaţiile detaliate asupra fiecărui element ce intră în
obiectul contabilităţii sunt oferite de cont, în timp ce bilanţul contabil oferă informaţii
generalizatoare asupra activităţii unităţii şi a situaţiei acesteia la un moment dat. Legătura între cont
şi bilanţ este asigurată de un al procedeu specific al metodei contabilităţii: balanţa de verificare.
Balanţa de verificare (balanţa conturilor) este un procedeu care asigură controlul respectării
în contabilitate a principiului dublei înregistrări. Balanţa de verificare oferă garanţia exactităţii
înregistrărilor efectuate în conturi. Cu ajutorul acesteia are loc centralizarea datelor înregistrate în
contabilitate, oferind astfel conducerii unităţii posibilitatea de a cunoaşte modificările elementelor
de activ şi pasiv, informaţii utile în adoptarea deciziilor. Datele oferite de balanţa de verificare stau
la baza întocmirii bilanţului contabil.

3
 C. Procedee ale metodei contabilităţii comune şi altor discipline economice:
Documentele stau la baza înregsitrării operaţiilor economice şi financiare în contabilitate.
Operaţiile se înregistrează în conturi numai după ce au avut loc, iar pentru fiecare înregistrare este
necesară existenţa unui document justificativ.
Evaluarea este un procedeu utilizat pentru cuantificarea şi exprimarea valorică în etalon
bănesc a existenţei, mişcării şi transformării elementelor care alcătuiesc poziţia economico-
financiară a entităţii. Evaluarea este una din cele mai intens dezbătute probleme din contabilitate.
Calculaţia este un procedeu bazat pe operaţii matematice cu ajutorul cărora se determină
costurile şi rezultatele obţinute de entitate. În contabilitate noţiunea de calculaţie cuprinde toate
formele de calcul: începând cu calculul datelor din documentele primare, calculul rulajelor, sumelor
şi soldurilor conturilor, calculul valorii elementelor inventariate şi a diferenţelor de inventar, calculul
costurilor de producţie şi terminând cu calculul rezultatelor obţinute şi al indicatorilor economico-
financiari de sinteză.
Inventarierea este procedeul prin care se determină situaţia reală a unităţii economice,
asigurând controlul integrităţii materiale. Inventarierea urmăreşte pe de o parte constatarea faptică a
elementelor pentru a descoperi neconcordanţe între situaţia scriptică şi cea faptică, iar pe de altă
parte evaluarea acestor elemente la valoarea lor actuală. Inventarierea precede întocmirea situaţiilor
financiare anuale.

Bibliografie:
1. Burtescu C., Gâdoiu M., Ţaicu M., Brînză D., Bazele contabilităţii: manual universitar
pentru IFR, Editura Universității din Pitești, 2017;
2. Jalbă L., Bazele contabilităţii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2015;
3. Manea C. L. şi colaboratorii, Introducere în contabilitate. Aplicaţii, Ediţia a IV-a, Editura
ASE, Bucureşti, 2016;
4. Ristea Mihai (coordonator), Contabilitate financiară, Editura Universitară, Bucureşti,
2005.