Alte Cursuri

Dreptul comerțului internațional
CURS 1 02.02.2017
Comerțul internațional
1. Noțiunea de comerț
internațional
Comerțul internațional = o ramura a dreptului privat care are ca obiect de analiza (studiu,
reglementare) comertul international, adica ansamblul raporturilor juridice de drept privat in
cadrul comertului internatinal. totalitatea operațiunilor de import, export și tranzit privind
mărfuri, lucrări și servicii, care se desfășoară între persoane fizice și juridice române
specializate, profesioniști care au calitatea de comercianți, pe de o parte, și comercianți din
alte state, pe de altă parte.
Dreptul comertului international nu trebuie confundat nici cu ideea de comert
international, nici cu alte ramuri de drept.
Dreptul comertului international reglementeaza raporturi juridice dintre persoane fizice
si/sau persoane juridice, aflate pe pozitie de egalitate juridica, chiar si atunci cand statul este
parte la un raport de dreptul comertului international, el actionand in acea situatie ca un
subiect de drept privat, de drept civil.
Dreptul comertului international nu se confunda cu dreptul international public,
deoarece dreptul international public reglementeaza raporturile dintre state, cand acestea
actioneaza ca puteri suverane sau raporturile dintre state si organizatii internationale
guvernamentale sau raporturi dintre aceste organizatii intre ele. Dreptul comertului
international reglementeaza raporturi intre subiecte de drept privat.
Dreptul comertului international nu se confunda cu dreptul international privat. DCI
este un drept eminamente material, el vine si foloseste norme juridice de dreptul comertului
international pentru a reglementa niste raporturi juridice specifice acestei ramuri. Dreptul
international privat este un drept conflictual (nu material), intrucat are ca obiect de studiu
rezolvarea conflictelor de legi, ca unic scop identificarea sistemului de drept material care
guverneaza un anumit tip de raport juridic de drept privat. Prin urmare, DCI (sau DIP?)
solutioneaza conflicte de legi pe taramul tuturor ramurilor de drept privat (civil, familiei,
transporturi, muncii, comercial, succesiuni) si conflictele de legi aparute pe taramul dreptului
comertului international. DCI trebuie sa interactioneze cu DIP pentru ca atunci cand avem un
raport juridic de dreptul comertului international (deci cu element de extraneitate) si ne
punem intrebarea „ce drept material urmeaza sa reglementeze pe fond problemele de DCI?”,
vom face apel la DIP, care prin normele sale specifice (conflictuale) ne va arata care este
legea aplicabila acelui raport juridic.
Distingem si intre DCI si comert international. Comertul international, stricto sensu,
cuprinde totalitatea operatiunilor de import, de export de marfuri, de lucrari, de servicii pe
care le desfasoara pf sau pj care isi au domiciliul sau sediul in state diferite sau care primesc o
marfa care se afla in tranzit international. Comertul international vizeaza nu doar importul,
exportul, ci si transferul de lucrari si servicii.
Elementul de internationalitate este dat de domiciliul, sediul pf sau pj, dar poate fi dat si de
faptul ca bunurile, marfurile se afla intr-un tranzit international.
1
Aceasta acceptiune restransa a comertului international este apropiata de sensul comun de

comert, derivand din comercium, format din cum si mercium, adica vanzarea de marfuri.
Astazi, comertul international a depasit cadrul traditional obisnuit de comert, de vanzare-
cumparare.
Astazi, in sens larg, pe langa sensul restrans al comertului international mai incadram in
sfera larga a comertului international si alte aspecte, pe care generic am putea sa le
circusmscriem ideii de cooperare economica internationala, constituind un ansamblu de relatii
de conlucrare intre mai multe persoane fizice/juridice, apartinand unor state diferite care insa
nu implica in mod necesar un transfer de marfa sau o executare de lucrari sau prestare de
servicii, ci au ca scop realizarea prin eforturi comune a unor operatiuni conexe celor de
comert international propriu-zis, opreatiuni esalonate, de regula, pe o perioada de timp
determinata, desfasurate in domeniul productiei sau in afara sferei productive, dar cel mai
important, in scopul obtinerii unor avantaje reciproce.
Profitul obtinut din aceasta cooperare, in cadrul unor activitati lucrative, se imparte intre
partenerii la cooperare, in functie de aportul fiecaruia la acea activitate.
Din puncte de vedere al DCI, aceste operatiuni conexte comertului, se prezinta sub aspect
juridic in acte si fapte de cooperare economica internationala.
Cand vorbim despre aspectele juridice ne intereseaza reglementarea juridica a acestor
operatiuni, precum si izvorul juridic al raporturilor (mai ales actele juridice, dar mai ales
contractul, care implica 2 parti).
Din perspectiva contractuala, avem contracte de cooperare economica internationala,
contracte care se manifesta eminamente sub aspect strict contractual, dar exista si varianta in
care partile constituie societati comerciale, situatie in care forma juridica nu este doar
contractuala, ci si institutionala (creezi un subiect de drept distinct). Sa zicem ca avem 2
societati comerciale (una din Cehia si una din Romania). Astfel, pot sa fac o cooperare in 2
feluri. Întâi, o asociere in participatiune prin care cele 2 societati pun impreuna niste bunuri,
produc ceva, vand acele produse si fac profit impartit. Asta e un aspect strict contractual. O
alta situatie e daca 2 societati constituie impreuna o societate distincta (3 societati impreuna
creeaza o societate distincta pe teritoriul Romaniei).
→ Comerțul internațional se desfășoară între subiecte de drept, profesioniști comercianți
de naționalități diferite, sau atunci când raportul juridic dintre părți privește o marfă aflată în
trafic/tranzit internațional.
2. Elementele raporturilor juridice de comerț internațional (ceea ce caracterizează

comerțul internațional):
Acestea sunt raporturi de drept privat și se desfășoară între persoane fizice sau juridice, ca
subiecte de drept privat.
Se caracterizează prin două elemente:
a) elementul de operațiune efectuată cu o marfă, lucrare sau serviciu;
b) elementul de internaționalitate, care este dat de două aspecte/elemente de
extraneitate relevante:
2
− element subiectiv - fie subiectele la raportul juridic își au domiciliile

profesionale (dacă e vorba de persoane fizice), respectiv sediile (dacă e
vorba de persoane juridice), în state diferite;
Deci, naționalitatea diferită a părților este elementul esențial de
internaționalitate care privește raportul de comerț internațional.
− element obiectiv - fie operațiunile în care, chiar dacă subiectele nu au
naționalități diferite, marfa, lucrarea sau serviciul se află în tranzit
internațional.
Ce înseamnă ca marfa să se afle în tranzit internațional?
Înseamnă că în drumul ei, în general ne referim la marfa care face
obiectul contractului, de la o parte către cealaltă, de la vânzător la
cumpărător, trece cel puțin o frontieră.
*Aceste două elemente nu trebuie întrunite în mod cumulativ, ci ele sunt
alternative. Așadar, oricare dintre ele este suficient pentru a conferi caracter
internațional raportului juridic.
Elementul de internaționalitate este elementul care particularizează raporturile juridice care
fac obiectul dreptului comerțului internațional.
Există un raport juridic internațional atunci când în cuprinsul acelui raport juridic apare un
element de extraneitate. Noțiunea de internaționalitate nu este însă aceeași în dreptul
comerțului internațional și în dreptul internațional privat.
− În dreptul internațional privat, raportul juridic devine internațional atunci când în
cuprinsul său apare orice element de extraneitate.
− În dreptul comerțului internațional, elementele de extraneitate sunt calificate, în
sensul că numai anumite elemente de extraneitate determină ca acel raport juridic
să devină internațional în sensul dreptului comerțului internațional.
Comerțul internațional a suferit un proces de evoluție de-a lungul istoriei.

1. Stricto sensu – sensul tradițional
În varianta clasică, pe care o calificăm în prezent ca fiind varianta restrânsă/stricto sensu a
noțiunii de comerț: = comerțul înseamnă o operațiune efectuată cu marfă. De aici provine și
denumirea de comerț (commercium), noțiune care derivă din juxtapunerea cuvintelor cum
merx, acestea exprimând noțiunea de operațiuni efectuate cu marfă. (merx-is = marfă).
3
2. Lato sensu – include și formele moderne de desfășurare a relațiilor economice

internaționale
Operațiunile comerciale cu marfă, care rămân dominante în comerțul internațional, au fost
dublate în epoca modernă de ceea ce definim ca fiind operațiunile de cooperare economică
internațională.
Cooperarea economică internațională
= se caracterizează prin faptul că ea exprimă un ansamblu de relații de conlucrare
(colaborare) între participanții la raportul juridic respectiv, care constau în punerea în comun
de către acei participanți a unor valori economice în vederea realizării unor operațiuni
economice și juridice concrete, aducătoare de profit.
Cooperarea economică internațională este o formă a comerțului internațional care nu
presupune neapărat o operațiune cu o marfă.
Profitul este elementul esențial, scopul comerțului, finis mercatorum est lucrum (finalitatea
activității comercianților este aceea de a obține profit).
Așadar, operațiunile de cooperare economică internațională sunt cele care pot fi de natură a
aduce profit participanților.
Formele cooperării economice internaționale
Operațiunile de cooperare economică internațională se prezintă, pe plan juridic, sub forma
actelor și faptelor de cooperare economică internațională. Acestea se concretizează, de regulă,
la nivelul relațiilor dintre persoane fizice sau juridice din diferite state, prin contractul de
cooperare economică internațională – atunci când îmbracă formă exclusiv contractuală – sau
prin contractul de constituire de societate comercială, atunci când forma juridică este
contractuală și instituțională (duce la constituirea sau modificarea unei persoane juridice).
România este parte la acorduri bilaterale privind cooperarea economică internațională, în
care se enumeră și formele acesteia.
Forma cea mai frecvent întâlnită de cooperare economică internațională o constituie
crearea de societăți cu participare străină/societăți mixte, unde asociații pun în comun
aporturi în vederea realizării unei activități comune aducătoare de profit.
Activitățile de cooperare se pot desfășura începând de la faza de marketing, de prospectare
a pieței, de cooperare în producție, în orice domeniu de activitate economică, mai ales în
domeniul bancar, al asigurărilor, în cooperarea în faza de vânzare a produsului.
Din punct de vedere juridic, pentru comerțul în sensul restrâns al noțiunii, deci pentru
operațiunile efectuate cu marfă, contractul pilon îl constituie vânzarea internațională de
mărfuri, alături de care există toate contractele adiacente vânzării, transport, asigurare,
intermediere, operațiuni financiar bancare, operațiuni de garanții și plăți, litigii de comerț
internațional - arbitrajul comercial internațional, acesta constituind forma specifică de
soluționare a acestor litigii.
Pentru cooperare economică internațională, pilonul juridic îl constituie contractul de
cooperare economică internațională.
4
Întrebări:
 Ce reprezintă noțiunea de comerț internațional, din perspectiva celor două
accepțiuni, largă și restrânsă?
 Prezentați trăsăturile esențiale ale raporturilor juridice de comerț internațional.
 Prezentați, pe scurt, cele două forme de extraneitate relevante, care sunt specifice
raporturilor juridice de comerț internațional.
5
Caracteristicile politicii românești în domeniul relațiilor

comerciale internaționale
Principiile care guvernează politica României în domeniul

comerțului internațional
I.. PRINCIPIUL FUNDAMENTAL AL LIBERTĂȚII COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
1. Principiul monopolului de stat Vs. Principiul libertății comerțului
Comerțul internațional al României este guvernat din 1990 de principiul libertății
comerțului.
În perioada 1946-1989, principiul care a guvernat comerțul internațional a fost principiul
monopolului de stat asupra comerțului exterior al României. Comerțul exterior era făcut
numai prin unități specializate ale statului.
Principiul monopolului de stat asupra comerțului exterior a fost unul dintre primele
principii de natură totalitară care au fost desființate/ anulate/ abrogate după 1990, când prin
pachete de legi s-a instituit treptat principiul libertății comerțului.
2. Conținutul principiului
Principiul libertății comerțului internațional implică două aspecte:
 Intern – de la comercianții români către piața internațională - Principiul libertății
comerțului implică capacitatea subiectelor de drept române, profesioniști și
comercianți, de a desfășura în mod liber activități de comerț, deci activități cu
mărfuri, lucrări, servicii, pe piețe străine. Orice subiect de drept care are calitatea de
comerciant, fiind înregistrat în Registrul comerțului sau are legalmente posibilitatea
de a face comerț, este liber să desfășoare activități de comerț internațional.
 Extern – de la comercianții străini către piața românească - Principiul libertății
comerțului implică capacitatea subiectelor străine, comercianților străini, de a
desfășura în mod liber activități pe teritoriul țării, fie sub formă instituționalizată,
însemnând prin crearea de societăți cu capital integral străin sau în asociere cu
persoane fizice/ persoane juridice române, prin constituirea de sucursale, filiale sau
deschiderea de reprezentanțe. Toate aceste aspecte vor fi analizate în cadrul
regimului juridic al investițiilor străine în România.
Participarea poate fi într-o formă instituțională sau exclusiv contractuală, atunci
când constă exclusiv în încheierea de contracte cu persoane fizice/ persoane
juridice române.
România este țară membră a UE, deci reținem aspecte legate de regimul general al
comerțului între statele membre ale UE, dar și între UE și statele terțe.
 Între statele membre ale UE
Între statele membre ale UE, principiul care guvernează relațiile comerciale este principiul
libertății comerțului.
6
Acest principiu este consacrat de art.26 din TFUE - Piața internă este un spațiu fără
frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a
capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiunile tratatului.
Așadar, principiul libertății comerțului este exprimat prin elementele menționate.
a. Libera circulație a mărfurilor
UE este o uniune vamală, motiv pentru care sunt interzise între statele membre tarifele de
import/ export sau orice taxe cu efect vamal.
Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import/ export, precum și măsuri
cu efect echivalent.
7
b. Libera circulație a persoanelor și a serviciilor

Este interzisă orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate.
Art. 49 TFUE – Sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților
unui stat membru pe teritoriul altui stat membru, cu mențiunea specială că această interdicție
vizează orice restricție ce ar putea apărea în legătură cu înființarea într-un stat membru a unei
agenții, sucursale, filiale, a unor resortisanți dintr-un alt stat membru.
c. Libera circulație a capitalurilor și a plăților
Art.63 TFUE – Sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor, precum și plățile
între statele membre.
Aplicarea deplină a principiului liberei circulații a prețurilor este posibilă mai ales în
statele care au aderat la moneda euro, administrată de Banca Centrală Europeană, dar
România nu face parte încă din această categorie.
 Relațiile cu statele terțe
Art.47 TUE – UE este ea însăși o persoană juridică, motiv pentru care poate să încheie
relații comerciale directe cu statele terțe.
Principalele instrumente ale raporturilor comerciale dintre UE ca instituție și statele terțe se
exprimă prin câteva principii/instituții juridice:
i. Regulile uniunii vamale
UE este o uniune vamală care reglementează unitar schimburile de mărfuri și servicii între
toate statele membre și statele terțe.
Această uniune vamală se exprimă prin 3 piloni legislativi:
− Codul vamal modernizat, R 450/2008 al Parlamentului European și Consiliului de
stabilire a codului vamal comunitar; regulamentul este de directă aplicare în statele
membre;
− Taric, tariful vamal integrat al comunităților europene care face parte din R
2658/1987 privind nomenclatura tarifară și statistică și tariful vamal comun al UE;
− Convenția privind sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor,
Convenția de la Bruxelles din 1983, adoptată sub egida Consiliului de cooperare
vamală, convenție care este aplicată în UE printr- o decizie a Consiliului UE din
1987. România a aderat la Convenția privind sistemul armonizat de denumire și
codificare a mărfurilor chiar de dinainte de a deveni membră UE, de când i se aplică
de drept. România a aderat încă din 1996 la această convenție privind sistemul
armonizat de denumire și codificare.
Regimul vamal comun este primul instrument esențial juridic în relația dintre UE și statele
membre, pe de o parte, și statele terțe, pe de altă parte.
ii. Regimul comun al importurilor și exporturilor
Al doilea instrument legislativ este fundamentat pe 2 piloni legislativi:
8
− R 260/2009 privind regimul comun aplicabil importurilor;

− R 1061/2009 privind regimul comun aplicabil exporturilor.
iii. Participarea UE la Organizația Mondială a Comerțului
A treia formă instituțională de realizare a raporturilor comerciale între UE și statele terțe o
constituie participarea UE la Organizația Mondială a Comerțului (OMC).
UE a aderat la Organizația Mondială a Comerțului printr-o decizie a Consiliului din 1994.
Deci, UE ca instituție aderă la principiile Organizației Mondiale a Comerțului, fostul Acord
General pentru Tarife și Comerț (GATT – The General Agreement on Tariffs and Trade).
9
iv. Încheierea de acorduri comerciale cu statele terțe

România a încheiat numeroase acorduri comerciale bilaterale cu state terțe, foarte multe
înainte de aderarea la UE. După aderarea la UE, aceste acorduri bilaterale, de principiu, au
supraviețuit până la împlinirea termenului lor, dar noi acorduri nu s-au mai încheiat de către
România, acest atribut de suveranitate fiind cedat către UE.
Esențiale sunt cele care sunt încheiate de către UE în ansamblul ei cu statele terțe.
În mod esențial, în raporturile UE cu statele terțe vorbim despre Acordul privind spațiul
economic european (SEE), care a preluat fostul Acord european a liberului schimb (AELS).
Norvegia, Islanda și Liechtenstein sunt părți la spațiul economic european. Există și un acord
comercial bilateral cu Elveția, care a fost parte la Acordul economic de liber schimb, dar nu a
aderat la spațiul economic european.
UE a încheiat și acorduri de asociere, mai ales cu statele limitrofe UE, din proximitate ex.
Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Serbia, Rep. Moldova, Ucraina, Georgia. Așadar,
acorduri de liber schimb.
Sunt foarte importante acorduri de parteneriat și colaborare economică încheiate de UE
cu statele de pe alte continente ex. cu state din Africa, din zona Caraibilor, din Pacific.
Cele mai recente și cele mai importante sunt acordurile comerciale de liber schimb. UE le-
a negociat și continuă să le negocieze ex. Acordul CETA (Comprehensive Economic and
Trade Agreement) cu Canada (încheiat în 2016), Acordul TTIP (Transatlantic Trade and
Investment Partnership) cu SUA (în fază de negociere).
II. REGIMUL JURIDIC AL INVESTIȚIILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA

1. Sediul materiei. Evoluția legislației în materie
Unul din elementele care configurează principiul libertății comerțului pe axa lui din
exterior spre interior îl constituie principiul libertății investițiilor străine în țară. Aceasta este o
instituție complexă.
A cunoscut o evoluție legislativă.
În primăvara anului 1990 a fost adoptat Decretul-Lege 96/1990 privind unele măsuri
pentru atragerea investiției de capital străin în România. Ulterior, a fost abrogat de o lege
superioară din punctul de vedere al deschiderii L 35/1991 privind regimul investițiilor străine.
În momentul actual, actul normativ care reglementează regimul investițiilor străine este
OUG 92/1997, aprobată prin L 241/1998 cu modificări.
2. Investiție străină. Noțiune și forme

Din momentul adoptării OUG 92/1997 privind stimularea investițiilor directe, deja a
început să se vadă o distincție esențială între cele două forme principale de investiție străină:
investiția directă și investiția de portofoliu.
10
A. Investiția directă
Este definită în OUG 92/1997 și în Regulamentul BNR 4/2005 privind regimul valutar.
= se referă la investiția directă în formă societară
Investiția directă în formă societară
Investiția directă în formă societară îmbracă următoarele 3 forme:
a. Participarea unui investitor străin la constituirea sau extinderea unei societăți în
România;
b. Cumpărarea de către investitorul străin de acțiuni sau părți sociale la o societate
românească;
c. Înființarea sau extinderea în România a unei sucursale sau filiale de către o societate
comercială străină.
11
Ceea ce definește în mod esențial investiția directă de cea de portofoliu este exprimat în R
BNR 4/2005, anume:
= investiția directă este cea care are ca scop de a crea și creează o legătură economică
durabilă între investitorul străin și societatea românească la care participă.
Legătura durabilă e definită prin câteva elemente:
− participarea cu minimum 10% la capitalul social;
− participarea efectivă la conducerea și administrarea
societății din țară/ control.
= investiția respectivă implică o latură instituțională.
O societate are o latură contractuală și o latură instituțională, exprimată prin
personalitatea juridică a societății.
Deci, investiția directă în formă societară implică participarea la persoana juridică în
forma ei instituțională.
Investiția directă în formă exclusiv contractuală
În afară de investiția directă în formă societară, dreptul român mai acceptă și
reglementează o investiție directă în formă exclusiv contractuală.
= nu are o latură instituțională, nu implică nașterea sau extinderea unei
societăți ca persoană juridică. Pentru a o defini avem nevoie de actele
normative care o prevăd.
Investiția în formă exclusiv contractuală este prevăzută de L 84/1992 privind regimul
zonelor libere (în România există zone exceptate de la regimul vamal comun, adică zone
libere; contractele încheiate acolo au un regim special), investițiile în resursele naturale (legea
petrolului L 238/2004 privind investiția în resursele naturale de petrol ale țării, legea minelor
L 85/2003 privind investițiile în domeniul specific, L 123/2012 legea energiei electrice și a
gazelor naturale).
B. Investiția de portofoliu
Este definită în OUG 92/1997 și Regulamentul BNR 4/2005.
= acea investiție care constă în dobândirea de valori mobiliare pe piețele de capital
organizate și reglementate în România.
Actul normativ principal în materie L 297/2004 privind piața de capital este cea care
stabilește principiile pieței de capital.
În momentul de față, operațiunile se organizează sub supravegherea Autorității de
Supraveghere Financiară (ASF), autoritate care a preluat atribuțiile fostei Comisii Naționale a
Valorilor Mobiliare (CNVM).
12
Foarte importante în materia investițiilor de portofoliu sunt actele normative care

reglementează regimul titlurilor de stat. România emite titluri de valoare pe piețele interne
și pe piețele internaționale. Titlurile de stat emise pe piețele internaționale reprezintă
principalul barometru al ratingului de țară al României, câtă dobândă obții în această formă de
împrumut. În momentul în care vinzi titluri de valoare pe piețe internaționale, soliciți un
împrumut. Investitorul străin îți dă bani. Dobânda pe care o solicită este expresia ratingului de
țară al României.
= Investiția de portofoliu nu creează o legătură economică durabilă, în sensul pe care l-
am definit. Aceasta este o investiție speculativă, care nu are ca scop ca acel investitor să
participe în mod efectiv, direct la administrarea, conducerea, controlul societății, ci rațiunea
investiției de portofoliu este, în esență, aceea de a câștiga prin diferența de valoare care se
creează între momentul cumpărării și momentul vânzării.
13
3. Noțiunea de investitor străin

Este definită în OUG 92/97 și în
Regulamentul BNR 4/2005. Această
noțiune este definită prin noțiunea de
nerezident (investitorul strain este un
nerezident).
Noțiunea de nerezident este definită în Regulamentul BNR 4/2005 și în Codul fiscal.
Esențial - Regulamentul BNR 4/2005 și Codul fiscal prevăd două criterii esențiale ale
definirii noțiunii de investitor străin:
= domiciliul în străinătate pentru persoana fizică (nu cetățenia!), sediul în străinătate
pentru persoana juridică.
Ești investitor străin atunci când ai naționalitate străină din punctul de vedere al
domiciliului/sediului și investești în una din formele prevăzute de legea română.
Așadar, de principiu, un cetățean român cu domiciliul în străinătate va beneficia de
calitatea de investitor străin, dar un cetățean străin cu domiciliul în România, nu.
4. Principiile specifice aplicabile regimului investițiilor străine

Principiile care guvernează regimul investițiilor străine.
Sunt 3 principii majore care guvernează regimul investițiilor străine.
A) Principiul libertății formelor și modalităților de investire în România
 Principiul libertății formelor
Din punctul de vedere al formelor, legea română OUG 92/1997 coroborată cu L 31/1990
legea societăților coroborată cu NCC:
= investițiile străine în țară pot îmbrăca orice formă societară
Deci, poate fi vorba despre constituirea unei societăți pe acțiuni, a unei societăți cu
răspundere limitată, a unei asociații în participație (aceasta putând fi o formă de investiție
străină).
 Principiul libertății modalităților. Felurile aporturilor investitorilor străini la
o societate românească
Din punctul de vedere al modalităților, există principiul libertății modalităților, investiția
străină poate îmbrăca mai multe modalități, varietate nelimitată de modalități.
i. Aportul în numerar
Investiția străină se poate face prin aport în numerar.
14
- Aportul în numerar în mod clasic este un aport în valută, adică într-o monedă liber
convertibilă.
- Aportul în lei este permis, fie că ei sunt dobândiți în țară printr-o altă activitate pe care o
desfășoară și dobândesc dividende în lei, fie prin cumpărare de lei în străinătate.
ii. Aportul în bunuri (corporale)
Aportul investitorului străin poate consta în bunuri mobile, dar și în imobile cu anumite
precizări în ceea ce privește regimul imobiliar, posibilitatea străinilor de a dobândi asemenea
imobile în țară și recunoașterea dreptului. Nu este exclus ca investitorul străin să constituie ca
aport la societatea românească un bun imobil situat în străinătate.
15
iii. Aportul în drepturi (bunuri incorporale)

Acest aport poate consta în drepturi de proprietate intelectuală, precum brevete de invenție,
licențe, know-how, mărci, drepturi de autor, desene, modele industriale.
iv. Aportul în alte drepturi sau valori economice
Aportul străinilor poate consta în orice alte valori economice.
În comerț, totul este evaluabil în bani. Și elemente nepatrimoniale/ neevaluabile în bani din
dreptul civil pot avea în comerț o valoare.
Pot constitui aport aportul în servicii, precum tehnici de management, aportul în surse de
materii prime, în piețe de desfacere, într-o anumită clientelă, în informații de marketing, în
public - relation, în rețele de aprovizionare și desfacere. Chiar și numele comercial poate
constitui aport la o societate comercială.
În fine, aportul investitorului străin poate consta şi dintr-o obligaţie de a nu face (non
– facere), comensurabilă în bani, ca, de exemplu, aceea de a nu face concurenţă
produselor societăţii pe terţe pieţe.
Concluzionând, constatăm că noţiunea de aport are în dreptul comerţului internaţional o
accepţiune foarte largă, ceea ce se poate considera a fi o uzanţă în materie, această noţiune
fiind practic echivalentă cu orice valoare economică.
B) Principiul liberului acces al investițiilor străine în toate domeniile vieții economice
din România
OUG 92/1997 enumeră, investiția străină putând fi în: industrie, agricultură, explorarea și
exploatarea resurselor naturale, transporturi, infrastructură, comunicații, construcții civile și
industriale, comerț, servicii bancare și asigurări, cercetare științifică și tehnologică etc.
Se remarcă faptul că, în temeiul legii generale, societăţile comerciale cu participare
străină se pot constitui inclusiv în domeniile bancar şi de asigurări, unde există condiţii
speciale, dar nu există restricţii privind accesul capitalului străin.
C) Principiul egalității de tratament (nediscriminării) aplicabil investitorilor străini
Acest principiu implică două aspecte:
− Egalitatea de tratament între investitorii români și cei străini
− Egalitatea de tratament între investitorii străini
Legea prevede egalitate de tratament între investitorii români și cei străini. Nu întotdeauna
a fost așa. L 35/1991 prevedea mai multe facilități și avantaje pentru investitorul străin decât
pentru cel român. S-a uniformizat regimul din 1997 de la OUG 92/97.
Există o egalitate de tratament între investitorii străini între ei. Nu se face nicio
discriminare în funcție de țara de proveniență, domiciliul sau sediul lor, acestea din urmă fiind
elemente care constituie criteriile esențiale de calificare a caracterului străin al unui investitor.
Există și o excepție de la acest principiu al egalității de tratament sub ambele sale
aspecte. Principiul are un standard comun, dar există și principiul legii mai favorabile care
16
se poate aplica în cadrul unor uniuni economice precum UE sau în acorduri bilaterale
cu anumite state terțe care pot dobândi anumite avantaje superioare regimului comun,
dar în mod excepțional.
Întrebări:
 Prezentați, pe scurt, trăsăturile esențiale ale principiului libertății comerțului
internațional, prin raportare la principiul monopolului de stat.
 Definiți noțiunea de investiție străină directă și prezentați trăsăturile caracteristice
ale acesteia.
17
 Definiți noțiunea de investiție străină de portofoliu și prezentați trăsăturile sale

caracteristice.
 Realizați o comparație între investițiile străine directe și investițiile străine de
portofoliu.
 Definiți noțiunea de investitor străin.
 Enumerați și caracterizați, pe scurt, principiile care guvernează regimul investițiilor
străine în România.
 În ce constă principiul libertății formelor și modalităților de investire în România.
Garanțiile acordate investitorilor străini și drepturile acestora. Facilități

1. Garanțiile acordate investitorilor străini
Investitorii străini în România beneficiază de două garanții majore:
I. Garanția împotriva indisponibilizării investiției
Este o garanție constituțională, existentă încă din Constituția din 1991 – nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și
prealabilă despăgubire. În 2003 a fost completat cu textul care prevede în mod explicit
interdicția naționalizării sau trecerii în proprietatea statului a bunurilor investitorilor străini
prin mijloace discriminatorii.
OUG 92/1997 detaliază regimul garantării investiților străine.
Investiția străină nu poate fi naționalizată, expropriată sau supusă altor măsuri cu efect
echivalent, exceptând cazurile în care sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:
a. exproprierea este necesară pentru cauză de utilitate publică;
b. exproprierea este nediscriminatorie;
c. exproprierea se efectuează în conformitate cu dispozițiile exprese ale legii;
d. exproprierea să se facă cu plata unei despăgubiri prealabile, adecvate și efective.
Exproprierea pentru utilitate publică este unica cauză. L 33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică
Condițiile din OUG 92/1997 pentru despăgubire:
a. despăgubire integrală, deci pentru întregul prejudiciul pe care investitorul străin îl
pierde;
b. despăgubire prealabilă, adică să exprime prețul de piață al investiției expropriate
anterior ca valoarea investiției să fie eventual afectată prin măsura iminentă de
expropriere;
c. despăgubire adecvată, adică să fie potrivită cu natura și cu valoarea de piață a
investiției disponibilizate;
d. despăgubire efectivă, adică să constea într-o plată efectivă, fie în valută pe care
investitorul respectiv să o poată transfera liber în țara de origine, fie prin plata unei
despăgubiri în natură.
OUG 92/1997 în capitolul privind indisponibilizarea investiției cuprinde și prevederi
18
specifice de soluționare a litigiilor.

Se recomandă ca litigiile să fie soluționate pe cale amiabilă între statul expropriator și
investitor.
Dacă nu este posibil, competența aparține instanțelor judecătorești naționale, pe principiile
prevăzute de L 33/1994, pe competența tribunalului de la locul situării bunului, dar OUG
92/97 recomandă soluționarea litigiilor pe calea arbitrajului și cea mai importantă instituție de
arbitraj internațional este Centrul internațional pentru soluționarea litigiilor cu privire la
investiții (International Centre of Settlement of Investment Disputes ICSID) cu sediul la
Washington. La ICSID principiul este acela că fiecare țară numește arbitrii care fac parte din
complet. România a numit două persoane, una dintre ele fiind Sitaru.
Arbitrajul investițional – soluționarea litigiilor cu privire la investiții trebuie să aibă o
justiție specializată
19
II. Garanția stabilității regimului juridic al investițiilor străine în România

Stabilitatea regimului juridic înseamnă că legea care guvernează regimul investițiilor
străine în momentul în care investiția este efectuată trebuie să guverneze regimul juridic
al investiției pe toată durata existenței ei, referindu-ne la avantaje, facilități, drepturi
speciale pe care legea din momentul efectuării investiției le-ar prevedea.
Este o formă a principiului tempus regit actum - investiția, din punctul de vedere al regimului
de drepturi, obligații ale investitorului, trebuie să fie guvernată de legea din momentul în care
acea persoană a efectuat investiția, deci a avut în vedere un anumit regim juridic.
Există și o excepție - dispoziție legală mai favorabilă – putem să acordăm și
investitorilor vechi care deja existau.
Prin excepţie de la principiul tempus regit actum, investiţiile străine trebuie supuse legii
ulterioare (noi), în măsura în care aceasta conţine prevederi mai favorabile decât cea care
fusese în vigoare la momentul efectuării investiţiei. Această excepţie derivă din aplicarea
principiului aplicării imediate a legii mai favorabile (melior lex).
20
CURS 2 09.02.2017
2. Drepturile de care beneficiază investitorii străini
Potrivit OUG 92/1997 și altor reglementări, investitorii străini beneficiază de câteva
drepturi specifice.
1) Dreptul la asistență privind parcurgerea formalităților administrative pentru
constituirea și funcționarea investiției străine
În cadrul Guvernului României există o agenție specializată privind asistența investitorilor
străini, Agenția Română pentru Investiții (A.R.I. = autoritatea competentă pentru promovarea și
sprijinirea investițiilor străine; organ de specialitate al administrației publice centrale).
A.R.I., agenția este afiliată unei agenții mondiale, anume Asociația Mondială a Agențiilor
de Promovare a Investițiilor (WAIPA), asociație internațională cu sediul la Geneva. România
este parte din anul 2004 la această asociație internațională.
2) Dreptul la conversia în valută și la transferul în străinătate al profitului obținut

în România
Investitorii nerezidenți în România au dreptul la conversia în valuta investiției a
veniturilor în lei ce le revin din investiție, precum și de a transfera în străinătate, fără nici
un fel de restricții, după plata impozitelor și taxelor legale, a acestor venituri, în valută
liber convertibilă, potrivit reglementărilor privind regimul valutar.
Dreptul de a transfera profitul pe care îl obțin din activitățile desfășurate în țară în

străinătate
OUG 92/1997 enumeră principalele tipuri de profituri pe care investitorii străini au dreptul
să le expatrieze/ categorii de venituri liber transferabile în străinătate:
− dividende sau beneficiile obținute în urma desfășurării investiției în România;
− veniturile obținute dintr-o asociație în participațiune;
− veniturile obținute din vânzarea acțiunilor sau a părților sociale;
− sumele obținute în urma lichidării investiției, așadar activul de lichidare;
− sumele obținute în urma indisponibilizării investiției ca urmare a unei măsuri de
expropriere pentru utilitate publică sau a unei măsuri cu efect echivalent, adică
sumele dobândite cu titlu de despăgubiri;
− orice alte venituri legal obținute în țară, conform formei de realizare a
investiției.
* După plata impozitelor și taxelor prevăzute de legea română.
3) Dreptul de proprietate asupra bunurilor din țară
 Asupra bunurilor mobile

Investitorii străini, persoane fizice sau juridice, beneficiază de regimul național, așadar
de aceleași condiții ca și cei români în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate
asupra bunurilor mobile din țară.
21
 Asupra bunurilor imobile, cu excepția terenurilor

Același lucru se întâmplă în ceea ce privește imobilele (clădiri), cu excepția terenurilor,
fiind aplicabil regimul național.
 Asupra terenurilor din România
Dreptul investitorilor străini asupra terenurilor din România
Pentru terenuri putem spune că marcăm o evoluție legislativă în ceea ce privește drepturile
pe care România le-a recunoscut investitorilor străini.
i. Până la amendarea Constituției în anul 2003, străinii nu aveau capacitatea de folosință
de a dobândi terenuri în proprietate în România. Textul era limpede la nivelul Constituției
din 1991: cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi drepturi de proprietate asupra
terenurilor. Dispoziție la nivel de capacitate, deci de aptitudine generală și abstractă.
22
ii. După revizuirea Constituției în anul 2003, prin art. 44, concepția legiuitorului român s-a
schimbat și s-a recunoscut vocația cetățenilor străini și apatrizilor de a dobândi drepturi
de proprietate privată asupra terenurilor în țară, dar nu în orice condiții, ci în condițiile
pe care Constituția le prevede.
Noile prevederi constituționale au produs o modificare la nivelul capacității de folosință a
cetățenilor străini și apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor
din țară.
Aceste condiții sunt menționate în art. 44, fiind vorba despre condițiile aderării României
la UE sau cele rezultate din alte convenții internaționale la care România este parte, pe bază
de reciprocitate, în condițiile prevăzute de legea organică, precum și prin moștenire legală.
Așadar, legiuitorul român a împărțit în două categorii situațiile de drept care pot apărea.
Potrivit dispoziției constituționale, persoanele fizice străine au căpătat vocația de a
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor din România în două situații:
A) Prin moștenire legală
Pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin moștenire legală, mortis
causa, nu este prevăzută nicio condiție specială în Constituție.
L 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către
cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, nu se aplică în cazul
dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi prin
moștenire legală.
B) Prin acte juridice între vii (inter vivos) și testament (mortis causa)
În ceea ce privește dobândirea prin acte juridice, adică fie că este vorba despre acte juridice
inter vivos (contracte), fie că este vorba despre testament, act juridic mortis causa, pentru
dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin acte juridice condițiile sunt cele
menționate (trebuie întrunite cumulativ):
a. În cazul în care o asemenea posibilitate este prevăzută într-o convenție
internațională la care România este parte, în condițiile aderării României la UE.
c. Pe bază de reciprocitate.
Dacă există reciprocitate, sub aspectul recunoașterii dreptului de proprietate asupra
terenurilor, între România și statul căruia îi aparține persoana străină.
Reciprocitatea este, în principiu, de trei feluri:
− legislativă, atunci când normele juridice din cele două state în discuție
coincid, prevăd aceleași drepturi pentru persoanele române similare;
− diplomatică, atunci când între cele două state există un acord/convenție care
permite reciproc dobândirea de drepturi de proprietate asupra terenurilor;
− de fapt, care rezultă din practica autorităților competente din statul respectiv și
care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
23
c. În condițiile prevăzute de legea organică.

Cea de-a treia condiție este aceea a existenței unei legi organice, în aplicarea
Constituției modificate în 2003, anume L 312/2005 privind dobândirea drepturilor
de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de
către persoanele juridice străine, care a intrat în vigoare la data aderării României
la UE.
Această lege, abrogată astăzi, continuă să producă efecte pentru raporturile
juridice născute sub incidența ei. Obiectul ei de reglementare îl constituie actele
juridice, inter vivos și mortis causa, deci nu și moștenirea legală care nu are nicio
restricție. Legea conținea prevederi în ceea ce privește relația cu statele membre
ale UE, pe de o parte, și relația cu statele terțe, pe de altă parte. În ceea ce privește
statele membre, principiul/prevederea generală era aceea că persoanele care
nu se mai numesc străini din celelalte țări membre ale UE, persoanele fizice și
persoanele juridice, beneficiază de regimul național, adică pot dobândi drepturi
de proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții ca și cetățenii români.
De la această prevedere au existat două excepții, două moratorii de care
România a beneficiat:
− un prim moratoriu pentru terenurile având drept scop constituirea de
reședințe sau sedii secundare, pentru care am avut un moratoriu de 5
ani, până la 1 ianuarie 2012.
− un moratoriu pentru terenurile agricole, păduri și terenuri forestiere,
pentru care am avut un moratoriu de 7 ani, până la 1 ianuarie 2014.
După 1 ianuarie 2014, relativ repede a fost adoptată L 17/2014, în vigoare
astăzi, privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor
agricole situate în extravilan, care a înlocuit L 312/2005 și care conține prevederi
pentru persoanele fizice și persoanele juridice din celelalte țări membre ale
UE, pentru care condițiile sunt minime, în esență fiind vorba de un drept de
preempțiune al vecinilor și al statului. Pentru țările terțe se perpetuează
prevederea potrivit căreia persoanele din acele țări pot dobândi drepturi de
proprietate asupra terenurilor din extravilan numai în condițiile reglementate
prin tratate încheiate cu statele respective, pe bază de reciprocitate și în
condițiile L 17/2014. Principiul este acela că nu i se pot acorda unui cetățean
sau unei persoane juridice dintr-un stat terț mai multe drepturi decât au cei
din țările membre ale UE.
4) Dreptul privind efectuarea operațiunilor valutare

Este reglementat actualmente de Regulamentul BNR 4/2005 privind regimul bancar,
acestea vizând anumite drepturi ale investitorilor străini, în calitatea lor de nerezidenți, în
materia la care se referă.
Acest regulament este consecința unui proces de evoluție permanentă. Ca ultimă etapă
prevăzută de acest regulament, înainte de aderarea României la UE la 1 septembrie 2006,
24
întreaga legislație restrictivă a fost abrogată, în așa fel încât din acel moment nerezidenții, deci
investitorii străini, au avut drepturi depline de a efectua operațiuni valutare pe teritoriul țării.
Vom vedea în ce constau aceste operațiuni când vom vorbi despre societățile constituite cu
participare străină.
Astfel, se prevede că nerezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină integral şi să
utilizeze active financiare exprimate în valută şi în moneda naţională (leu) (art. 4 al. 1).
Sumele în moneda naţională (leu) şi în valute cotate, deţinute de nerezidenţi, pot fi convertite
prin intermediul pieţei valutare (art. 4 al. 2). Nerezidenţii pot deschide şi menţine conturi
în valută şi în moneda naţională (leu) la instituţiile de credit. Este vorba atât de conturi
curente, cât şi de depozit. B.N.R. poate lua măsuri de salvgardare în situaţii deosebite
(art. 6 din R.B.N.R. nr. 4/2005).
Reținem: De la 1 septembrie 2006, nerezidenții au dobândit dreptul de a efectua
tranzacții privind achiziționarea de instrumente financiare românești pe piața
monetară, fără a mai fi necesară autorizarea BNR, ceea ce echivalează cu liberalizarea
completă a operațiunilor valutare și convertibilitatea totală a leului.
5) Dreptul de a angaja personal străin

Și din acest punct de vedere există o evoluție legislativă, de care ne vom ocupa mai pe larg
atunci când vom vorbi despre societățile cu participare străină.
Reținem: Până în anul 1997, angajarea de personal străin era permisă restrictiv,
numai în funcții de conducere și de execuție, nu și personalul necalificat, care putea fi
numai român, după care a intervenit o liberalizarea totală a angajării de personal străin
(inclusiv pe posturi de execuție), dar în limita stabilită anual prin autorizațiile de muncă,
fostele permise de muncă, cifră stabilită de Guvern prin hotărâre anual și care limitează
accesul străinilor, persoanelor din state terțe, pe teritoriul țării. Pentru celelalte țări membre
ale UE nu există niciun fel de restricție.
25
6) Dreptul de a alege instanțele competente pentru soluționarea litigiilor

Este vorba despre soluționarea litigiilor cu privire la investiție. Nu vorbim de alt gen de
litigii în acest context.
OUG 92/1997 a conferit investitorilor străini mai multe posibilități, la alegerea lor.
Investitorii au dreptul să desemneze ca fiind competentă pentru soluționarea litigiilor o
instanță arbitrală sau judecătorească.
Litigiile dintre investitorii străini și statul român pot fi soluționate, la alegerea
investitorului, potrivit uneia dintre următoarele proceduri:
a. o procedură internă
În primul rând, aceea de a apela la o procedură internă, națională, întemeiată pe
legea contenciosului administrativ L 554/2004.
b. o procedură de conciliere sau de arbitraj instituțional
Dacă nu doresc și în contract se menționează, posibilitatea să apeleze la o
procedură de arbitraj internațional.
În materie de investiții, arbitrajul specializat este arbitrajul Centrului
Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții (I.C.S.I.D.),
cu sediul la Washington.
Centrul a fost fondat în temeiul unei convenții internaționale foarte importante,
anume Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state
și persoane ale altor state, Convenția de la Washington din 1965, la care România
este parte încă din 1975, imediat după aderarea la FMI. Potrivit acestei convenții,
statele și investitorii pot prevedea în contractele pe care le încheie competența
Centrului.
c. o procedură de arbitraj ad-hoc
Altă posibilitatea recomandată de OUG 92/1997 este de a se apela la un arbitraj
ad-hoc. Cel de mai sus, arbitrajul I.C.S.I.D. este un arbitraj instituționalizat.
Se recomandată utilizarea arbitrajului ad-hoc în temeiul regulamentului de
arbitraj al UNCITRAL (Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru dreptul
comercial internațional). Este un regulament din 1976 care a fost modificat de-a
lungul timpului. Și Sitaru a avut ocazia să judece în temeiul regulamentului Uncitral.
Este un regulament foarte flexibil, foarte echilibrat, foarte puțin formalist și este
recomandabil atunci când se dorește să se încheie o convenție privind o modalitate
de soluționare a litigiilor în materie de investiții.
Prevederi privind soluționarea litigiilor cu privire la investiții între investitorii străini și statul
român sunt cuprinse în toate acordurile bilaterale privind promovarea și protejarea reciprocă a
investițiilor, la care România este parte.
Investitorul și statul sunt libere să apeleze și la alte forme de arbitraj. Acestea două de mai
sus sunt recomandate de OUG 92/1997.
Pot apela la arbitrajul curții de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera
de Comerț și Industrie a României (CCIR), dacă acceptă investitorul străin acest lucru.
26
Cel mai des se apelează la arbitrajul curții internaționale de arbitraj a Camerei de

Comerț Internaționale din Paris (ICC, International Chamber of Commerce), unde România
este campioană în materie de litigii. Sitaru este membru al curții de la Paris.
3. Facilități acordate investitorilor străini

Facilitățile se clasifică pentru rațiuni de școală în două categorii:
 Facilități cu caracter normativ
Au involuat de-a lungul timpului din punctul de vedere al conținutului, adică al
drepturilor conferite. În momentul aderării la UE, lucrurile au devenit
reglementate la nivel comunitar.
27
Astăzi, OUG 85/2008 privind stimularea investițiilor prevede ca facilități, mai

ales, ceea ce se numește ajutorul de stat, singura formă de ajutor/ sprijin pe
care un stat membru al UE o poate acorda întreprinderilor lui. Există o lege
specială privind ajutorul de stat, dar nu ne ocupăm de ea. Reținem că ajutorul de
stat intră sub acordul și supravegherea strictă a Comisiei europene, deoarece, în
condițiile unei piețe libere, nu se poate face un protecționism național, ci liberă
concurență.
 Facilități individuale
Actele normative care prevăd facilități individuale au existat, mai ales, după anii
90. Au dispărut total după aderarea la UE, dar unele din facilitățile care au fost
acordate până la aderarea la UE și-au perpetuat valabilitatea mult timp după
aceasta. În prezent, nu mai există o prevedere generală privind posibilitatea
acordării de facilități individuale. În mod reprezentativ, s-au acordat facilități, de
exemplu, pentru investiții coca-cola în țară în 1991, investiții la automobile Dacia
Pitești în 1999, facilitățile respective constând în reduceri de taxe și impozite, un
regim mai favorabil din punctul de vedere al eșalonării obligațiilor față de stat.
4. Garantarea investițiilor străine în România prin intermediul Agenției

Multilaterale de Garantare a Investițiilor
Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor a fost fondată pe baza unei convenții.
Este vorba de Convenția de constituire a acestei agenții, Convenția de la Seul din 1985, la
care România a devenit parte din 1992.
Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor funcționează sub auspiciile Băncii
Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), se bucură de o audiență foarte mare
(puține convenții au o asemenea audiență), peste 160 de state sunt membre la convenție și la
agenție, agenția este persoană juridică cu sediul la Washington. Rolul ei este acela de a emite
forme de garanție împotriva riscurilor care pot apărea și care pot fi legate de investițiile străine.
Care sunt riscurile eligibile potrivit convenției?
Agenția poate garanta, de regulă, investițiile eligibile, împotriva unor prejudicii rezultând
din unul sau mai multe din următoarele tipuri de riscuri:
− Riscurile de transfer valutar, adică în ipoteza în care statul interzice sau împiedică
investitorul străin să își expatrieze profitul;
− Riscul exproprierii sau luării altor măsuri de indisponibilizare;
− Riscul de încălcare a contractului de către statul parte la aport;
− Riscul unor conflicte sociale majore de tip război sau tulburări civile grave în statul
în care investiția este efectuată.
Dacă în anii 90, această convenție și această agenție erau importante mai ales pentru
investitorii străini în România, după aderarea țării la UE și astăzi, această convenție a devenit
mai importantă pentru investitorii români în străinătate.
28
Întrebări:
 Enumerați și caracterizați, pe scurt, garanțiile acordate investitorilor străini în
România.
 Enumerați și caracterizați, pe scurt, drepturile de care beneficiază investitorii străini
în România.
 Prezentați, pe scurt, dreptul de proprietate al investitorilor străini asupra bunurilor
din România.
 Care sunt căile prevăzute de lege pentru soluționarea litigiilor dintre investitorii
străini și statul român?
 Care sunt tipurile de facilități acordate investitorilor străini?
29
Regimul juridic general al importurilor și exporturilor în/ din România

1. Principiul liberalizării exporturilor și importurilor
Principiul care guvernează regimul importurilor și exporturilor este cel al libertății
comerțului internațional.
Exportul și importul bunurilor din/în România sunt liberalizate, acestea putând fi
efectuate, în principiu, fără a fi supuse unor măsuri de control sau supraveghere. Acesta
este un aspect particular al principiului libertății comerțului internațional al României.
Mărfurile intră și ies din țară fără îndeplinirea vreunei formalități administrative, dar nu în
toate cazurile.
În vederea realizării scopurilor de interes general al economiei naționale, exportul și/ sau
importul unor bunuri sunt supuse anumitor măsuri de control și supraveghere,
prevăzute în acte normative, care constituie excepții de la principiul liberalizării. Ca
urmare a caracterului excepțional al măsurilor de control ori supraveghere, atunci când o
operațiune de export sau de import nu este explicit menționată ca fiind supusă acestora, ea
este liberalizată.
Există categorii de mărfuri pentru care regimul de import sau de export sunt
supravegheate. Regimul de supraveghere se asigură, mai ales, prin mecanismul autorizațiilor
de import și export. Termenul de autorizație este unul generic, deoarece aceste autorizații pot
avea denumiri diferite: licențe, avize, certificate, permise, atestate, foarte variate denumirile
etc. În esență, ele implică/ prevăd un sistem de supraveghere a trecerii mărfii peste frontiera
română.
Mărfurile care fac obiectul operațiunilor de supraveghere și avizare sunt importante
în context economic. Nu vorbim numai de produsele militare precum: armele, munițiile,
materialele explozive, tehnologiile, cu dublă utilizare civilă și militară, dar nu numai acestea.
De asemenea, sunt supuse controlului și supravegherii comerțul cu animale vii, cu plante și
produse conexe, cu substanțe stupefiante și psihotrope, produsele alimentare și agricole,
produsele periculoase pentru sănătatea populației și pentru mediul înconjurător, produsele din
tutun și băuturile alcoolice, produsele chimice, produsele modificate genetic, produsele supuse
accizelor, metalele și pietrele prețioase, deșeurile de orice natură etc. Pentru fiecare din aceste
produse există reglementări proprii.
Există și mărfuri care sunt interzise la import sau la export. În această categorie intră
anumite tipuri de arme, muniții, anumite produse chimice periculoase, deșeurile, o anumită
categorie și tipologie de deșeuri. Nu ne interesează. Nu pot face obiectul niciunui fel de
comerț legal.
2. Regimul autorizațiilor de import și export. Procedura de eliberare a licențelor
Principalele autorități competente sunt agențiile guvernamentale în domeniile respective de
activitate, iar o singură agenție o menționăm care este cea mai activă, anume Agenția
Națională de Control al Exporturilor (ANCEX), care activează în subordinea
Ministerului Afacerilor Externe și care se ocupă de produsele militare permise la export,
produsele chimice, tehnologiile cu utilizare civilă și militară.
30
Autorizațiile de import și export urmează o procedură care diferă parțial de la o autoritate de

supraveghere la alta.
Sunt câteva principii care guvernează aceste autorizații, adică au câteva caractere pe
care trebuie să le reținem/ Valabilitatea licențelor este circumstanțiată sub următoarele
aspecte:
i. Au un caracter intuitu personae, deci se emit în considerarea unui anumit
comerciant și unei anumite mărfi și pot fi utilizate numai de către titular, nefiind
transmisibile;
ii. Au un caracter temporar, se emit, de regulă, anual pentru un anumit an calendaristic;
iii. Au un caracter spațial, deci se emit pentru o singură țară sau un grup de țări;
iv. Au o limitare materială, pentru că se referă la o anumită marfă sau mărfuri înrudite.
Procedura este complexă. Cel puțin pentru faptul că una din condițiile care trebuie
îndeplinite este ca marfa să fie individualizată în cererea de autorizație potrivit acelui
sistem armonizat de denumire și codificare a mărfurilor și care se bazează pe Convenția
internațională privind Sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor, Convenția
de la Bruxelles din 1983, elaborată sub auspiciile Consiliului de Cooperare Vamală,
organizație neguvernamentală, dar convenție la care UE a aderat.
31
*** Un alt principiu care guvernează/ care trebuie îndeplinit este în funcție de scopul
urmărit, rațiunea autorizațiilor este aceea fie de protejare a pieței interne, fie de asigurare a
controlului circulației bunurilor în trafic internațional.
Un act normativ, o convenție internațională foarte importantă în această materie, pe care o
menționăm pentru că sistematizează foarte bine principiul care guvernează regimul
autorizațiilor, mai ales regimul autorizațiilor de import, este Acordul privind procedurile în
materie de autorizații de import, Acordul de la Geneva din 1979, la care România este
parte din 1980, acord care a fost elaborat sub egida fostului Acord general pentru tarife și
comerț (GATT, General Agreement on Tariffs and Trade), ulterior înlocuit cu Organizația
Mondială a Comerțului (OMC)
– regulile și procedurile sunt cuprinse în prevederile Acordului de la Marrakech privind
constituirea OMC -, la care România, individual, și UE, ca subiect distinct de drept, sunt parte.
Acordul GATT din anul 1979 conține jaloanele, principiile pe care procedurile de emitere a
autorizațiilor de import de marfă trebuie să le îndeplinească.
Sistematizăm condițiile astfel:
a) Principiul egalității între solicitanții de autorizații
Statele nu trebuie să discrimineze în funcție de naționalitatea solicitantului.
b) Principiul simplificării procedurilor
În așa fel încât aceste proceduri de obținere a autorizațiilor să nu deregleze schimburile
economice internaționale.
c) Procedurile trebuie să fie neutre în aplicarea lor și administrate în mod just și
echitabil
Să nu se refere numai la anumite categorii/ domenii ale comerțului sau anumite categorii de
solicitanți.
d) Principiul publicității
Regimul de autorizare trebuie să fie dat publicității cu un timp rezonabil înainte ca el să
intre în vigoare, pentru ca toți comercianții să aibă posibilitatea să aibă timpul necesar să
cunoască aceste reguli.
e) Competența de emitere a autorizațiilor trebuie să aparțină, pe cât posibil, unui
singur organ administrativ în domeniul respectiv
Investitorul să nu fie în situația de a merge să bată la ușile mai multor autorități de stat.
f) Sancțiunile – Procedura nu trebuie să aibă un caracter sancționator, emiterea
autorizației nu poate fi refuzată pentru erori minore în documentație, iar
eventualele penalizări pecuniare aplicabile pentru asemenea erori nu trebuie să
depășească suma necesară pentru a servi drept un simplu avertisment, cu excepția
situației în care este vorba de intenție frauduloasă sau neglijență gravă.
32
3. Refuzul eliberării autorizațiilor de export/ import

Ne interesează în ceea ce privește regimul autorizațiilor în ipoteza în care apare un litigiu,
adică atunci când emiterea autorizației este refuzată.
Autoritatea publică poate, potrivit legii, să refuze emiterea autorizației în următoarele
situații:
a) când solicitantul nu îndeplinește condițiile legale pentru a efectua activitatea
respectivă de comerț;
b) când marfa pentru care se solicită autorizația este interzisă la import sau export, ori
este supusă unei limitări cantitative, adică un contingent tarifar, care a fost atins;
c) dacă marfa este supusă controlului și supravegherii, în România sau în țara de
destinație, și condițiile de eliberare a autorizației nu sunt îndeplinite;
d) dacă agentul economic, profesionistul comercial care solicită a fost sancționat cu
decăderea din dreptul de a obține autorizații pentru încălcarea anterioară a regimul
legal în materie, cu caracter sancționator.
33
Cazurile de mai sus prezintă, în general, un caracter obiectiv. Organul competent poate
refuza eliberarea autorizației și pentru motive subiective, de exemplu atunci când operațiunea
poate provoca o concurență neloială evidentă pe piața internă (în special o situație de
dumping), contravine reglementărilor (de preț etc.) ale țării de destinație sau încalcă
acordurile încheiate de România cu țara de destinație ori de proveniență a mărfii etc.
4. Căile de atac în cazul refuzului eliberării autorizațiilor și în cazul nerezolvării

cererii de autorizație în termenul legal
Dacă autorizația este refuzată, comerciantul/ solicitantul are căile de atac prevăzute de
legea contenciosului administrativ L554/2004, adică calea plângerii prealabile la organul
emitent al refuzului și, dacă acesta continuă să refuze emiterea sau nu răspunde în termenul
legal de 30 de zile, solicitantul se poate adresa instanței de contencios administrativ. De
principiu, curții de apel în primă instanță, fie de la domiciliul solicitantului, fie de la sediul
autorității pârâte care a refuzat emiterea autorizației, la alegerea solicitantului reclamant. De
regulă, curtea de apel, deoarece agențiile autorității care refuză sunt autorități naționale, deci
pentru acestea competența aparține curților de apel.
Instanța de judecată are puteri depline, în sensul de a respinge cererea, de a o admite și, în
cazul în care o admite, de a obliga autoritatea publică să emită actul administrativ/ autorizația
de import/ export și poate, de asemenea, să oblige autoritatea publică să plătească o
despăgubire către solicitant, fapt destul de frecvent, pentru pagubele produse solicitantului
pentru refuzul eliberării autorizației și/ sau întârzierea în eliberarea autorizației.
5. Natura juridică a autorizațiilor

Autorizațiile au natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual.
Pe planul dreptului internațional privat, regimul autorizațiilor de import și export constituie
norme de aplicație imediată sau norme de aplicație necesară, care sunt incidente cu
prioritate înaintea oricărui conflict de legi.
Indiferent de legea aplicabilă contractului, care poate fi legea străină, dacă marfa trece
frontiera română și o autorizație este cerută, ea trebuie acordată pentru ca marfa să treacă
frontiera română. Aceste dispoziții legale sunt obligatorii pentru toate părțile din contractele
comerciale internaționale care au ca obiect mărfuri supuse autorizațiilor, deci inclusiv pentru
partea străină la raportul juridic.
6. Efectele autorizațiilor de export asupra contractelor comerciale internaționale

Obligația de obținere a autorizației revine, de regulă, părții române din contract, dar
nu este imposibil ca părțile să convină și altfel. Practic, se întâmplă rar acest lucru, ar fi o
mare dificultate pentru partea străină în contract să solicite să supună procedurii în țară.
Ce natură juridică are obligația de obținere a autorizației?
34
De regulă, obligația de obținere a autorizației este o obligație de mijloace, adică de a

depune diligența normală în acest sens. Partea română, care de principiu e obligată să o
obțină, trebuie să depună toate diligențele pentru a o obține. Trebuie să prezinte cererea
completă, să aducă documente suplimentare dacă i se cer, în timpul în care i se cer.
Dacă, deși solicitantul a îndeplinit toate condițiile de diligență, autoritatea refuză
emiterea, această situație are caracterul unei cauze de forță majoră și, deci, partea nu
este supusă niciunei răspunderi, fiind exonerată de răspundere.
Dacă este culpă, atunci nu este forță majoră și va răspunde pentru culpă. Aceasta este
situația regulă, când obținerea autorizației este o obligație de mijloace. Eliberarea autorizației
intră în atribuția exclusivă a autorității publice competente. Această calificare a obligației
părții române este valabilă, desigur, în cazul în care din contractul comercial
internațional nu rezultă, explicit sau implicit, altfel.
35
Există și situații în care obligația de obținere a autorizației este o obligație de rezultat.

Poate fi o obligație de rezultat când părțile au prevăzut-o ca atare în contract, și nu numai
în contract. Situațiile în care se întâmplă acest lucru sunt cele în care este menționată în
caietul de sarcini al unei licitații, deoarece în general mărfurile despre care este vorba sunt
supuse unei proceduri de licitație. Se poate menționa în caietul de sarcini al unei licitații că
partea română se obligă să obțină autorizația de import sau de export. Dacă obligația este
de rezultat, efectele sunt grave în ipoteza în care rezultatul nu este obținut, deoarece partea
română răspunde chiar dacă nu este culpă.
Întrebări:
 Ce se înțelege prin liberalizarea importurilor și exporturilor?
 Care sunt importurile și exporturile pentru care sunt solicitate licențele?
 Care este procedura de eliberare a licențelor de import/ export și care este natura
juridică a autorizațiilor de export?
Izvoarele dreptului
Dreptul comerțului
internațional are mai multe categorii de izvoare.
1. Convențiile internaționale la care România este parte
Principalul izvor sunt convențiile
internaționale. Exemple:
 Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
din 1980, adoptată sub egida UNCITRAL ca organism al ONU;
 Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri,
Convenția de la New York din 1974, modificată în 1980;
 În materia transporturilor internaționale de marfă;
 Toate tipurile de transport sunt supuse unor convenții internaționale;
 În materie financiar-bancară: România este parte la organisme internaționale
esențiale în domeniul comerțului internațional – Fondul Monetar Internațional
(FMI), Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), Banca
Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), Agenția Multilaterală de
Garantare a Investițiilor (MIGA, Multilateral Investment Guarantee Agency);
 În domeniul vamal: Convenția de la Bruxelles din 1983 privind sistemul armonizat,
UE a preluat competența în acest domeniu;
 În materia arbitrajului: Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și
executarea sentințelor arbitrale străine, precum și Convenția de la Geneva din 1961,
Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, Convenția de la
Washington din 1965 privind soluționarea litigiilor referitoare la investiții.
36
Sunt organisme majore care se ocupă de codificarea/ armonizarea dreptului comerțului

internațional. Ex. ONU prin UNCITRAL, Camera de Comerț Internațional din Paris (ICC,
International Chamber of Commerce).
2. Izvoare interne
Un alt izvor esențial: reglementările de drept intern ne interesează mai puțin după dispariția
codului comercial și adoptarea NCC. Reglementările de drept intern rămân aspecte de drept
comun care se aplică în cazul în care dreptul român este lex causae, adică este legea aplicabilă
în speță.
3. Reglementările de soft law/ Uniformizarea dreptului comerțului internațional în
cadrul organismelor internaționale specializate
Mai importante în comerțul internațional sunt reglementările de soft law. Acestea nu sunt
convenții internaționale, nu sunt legi interne, nu se impun părților prin propria lor forță precum
legea, ci ele se aplică atunci când părțile trimit la respectivele reglementări, caz în care
respectivele reglementări sunt încorporate contractual, devin parte integrantă a contractului
printr-un mecanism pe care doctrina îl numește per relationem, prin referire, când acea
reglementare este încorporată în contract și devine legea părților, așa cum este contractul.
În categoria de soft law intră o gamă foarte largă de reglementări. În această categorie se
încadrează ceea ce numim clauzele standard. Clauzele standard, fiind vorba de contracte tip,
condiții generale, contracte cadru, adoptate de diferite organisme internaționale.
− Sunt contracte tip adoptate de către Camera de Comerț Internațional din Paris
(ICC) în materia principalelor contracte, în materia contractelor de intermediere, de
agenție, de distribuție exclusivă, în materia contractului din domeniul
transporturilor.
− Există clauze tip ex. clauza tip de forță majoră a Camerei de Comerț Internațional
din Paris sau clauza tip de impreviziune hardship.
− Foarte importante clauze standard există în materie financiar-bancară ex.
acreditivele internaționale, reglementate de regulamentul adoptat de Camera de
Comerț Internațional din Paris privind acreditivele.
Dintre aceste clauze standard, un rol esențial revine regulilor INCOTERMS
(International Commerce Terms) adoptate de către Camera de Comerț Internațional din Paris,
care sunt regulile fundamentale după care se desfășoară vânzarea internațională de mărfuri.
Menționăm și o reglementare care nu este a Camerei de Comerț Internațional din Paris, ci a
altui organism internațional în domeniul codificării, anume Principiile contractelor
comerciale internaționale, adoptate de către Institutul Internațional pentru Unificarea
Dreptului Privat (UNIDROIT), cu sediul la Roma.
37
CURS 3 16.02.2017
Principiile contractelor comerciale internaționale au fost adoptate de către Institutul
Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT), cu sediul la Roma. Este un
organism neguvernamental din care România face parte încă din perioada interbelică, practic
aproape de când s-a constituit. Rolul UNIDROIT este acela de a studia uzanțele care există în
materia comerțului internațional și de a le codifica/ uniformiza. Principiile contractelor
comerciale internaționale sunt o codificare de uzanțe în materia aceasta, a contractelor de
comerț internațional.
Ediții ale principiilor: prima ediție este din 1994, a doua ediție este din 2004, iar ultima
ediție este din 2010, care a transformat principiile contractelor comerciale internaționale
într-un adevărat cod al acestor contracte. În momentul actual, principiile au 211 articole.
Principiile acoperă practic întreaga problematică pe care o implică contractul de
comerț internațional: încheierea contractului, condițiile de validitate, interpretarea
contractului, conținutul contractului, drepturile terților, executarea contractului,
clauzele specifice (ex. clauza de impreviziune/ hardship), neexecutarea contractului și
problema răspunderii, inclusiv a daunelor interese, diferitele modalități de cesiune a
obligațiilor, compensația, cesiunea de drepturi, cesiunea contractului, prescripția
extinctivă, problema pluralității de părți, debitor și creditor.
Principiile UNIDROIT, așa cum am menționat în general despre reglementările de soft law,
nu au o forță juridică prin ele însele, nu sunt convenții internaționale, nu sunt o lege, nu se
impun părților, dar ele devin incidente în cazul în care părțile trimit la ele, în mod expres sau
implicit, le încorporează contractual, caz în care principiile devin clauză contractuală și au
forța juridică a contractului.
Rolul principiilor este variat, precizat de preambulul acestor principii (scopul

principiilor – aceste principii stabilesc regulile generale aplicabile contractelor comerciale
internaționale). Rolul este important, dovadă fiind faptul că principiile sunt relativ frecvent
utilizate în practica privind comerțul internațional. Ex. ivirea unui litigiu în legătură cu
contractul în care principiile sunt încorporate, ne dăm seama de amploarea aplicării lor.
Rolul principiilor:
1. Principiile completează conținutul contractului în cazul în care părțile fac
trimitere la ele în mod expres sau implicit, devin clauză contractuală și li se aplică
principiul pacta sunt servanda.
2. Principiile sunt codificări de uzanțe în materia contractelor din comerțul
internațional, deci acționează ca lex mercatoria, legea comercianților, care se aplică
atunci când legea națională nu prevede sau chiar atunci când legea națională
prevede o reglementare, dar aceea nu este de ordine publică. În cel de-al doilea
caz, prevalează dispozițiile din principii, dacă legea națională, lex causae, nu e
imperativă, nu e de ordine publică.
3. Principiile sunt un mijloc de interpretare și de completare a dreptului național.
4. Principiile reprezintă un model pentru legiuitorii naționali. Chiar și în legislația
38
română, în NCC, clauza de impreviziune/ clauză de hardship. NCC impreviziunea –

dispozițiile sunt inspirate/ copiate după principiile UNIDROIT, fiind o instituție
nouă pe care VCC nu o cunoștea.
Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) nu este

singurul care se ocupă de codificarea uzanțelor. Și Camera Internațională de Comerț din
Paris (ICCP) este implicată major în codificări de uzanțe la nivelul comerțului internațional.
Acest lucru se face prin adoptarea fie a unor clauze standard, fie a unor reguli uniforme (ex.
regulile incoterms, reguli uniformizate în materia garanțiilor la cerere/ acreditivelor,
contractele model/ tip, despre care vom vorbi mai ales în materie de forță majoră și de
impreviziune hardship).
39
4. UZANȚELE DIN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

- izvor specific al dreptului comerțului internațional
Regimul uzanțelor din comerțul internațional a suferit un proces evolutiv sub egida VCC
de la 1864, deci până în anul 2011, dreptul român nu recunoștea forță juridică uzanțelor, de
principiu. Așadar, nu recunoștea uzanțelor caracterul de izvor de drept. Codul civil italian
1882 recunoștea acest caracter uzanțelor și a fost folosit ca inspirație pentru Codul comercial
român din 1887. Și în perioada incidenței codului comercial român s-a recunoscut forță
juridică uzanțelor în câteva materii ex. în materia burselor de mărfuri și de valori, în
materia uzanțelor porturilor și în materia titlurilor de valori. De asemenea, uzanțele au
fost recunoscute ca având forță juridică în convenții internaționale la care România este parte,
mult înainte de adoptarea NCC care a înglobat și materia comercială, referindu-ne la
Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, CONVENȚIA DE LA GENEVA
1961, CARE A PREVĂZUT CĂ ARBITRII POT ȚINE SEAMA ȘI DE UZANȚELE
COMERCIALE, DAR ȘI CONVENȚIA DE LA VIENA PRIVIND VÂNZAREA
INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI DIN 1980, CARE PREVEDE CĂ PĂRȚILE
SUNT LEGATE/ OBLIGATE SĂ APLICE UZANȚELE DIN COMERȚUL
INTERNAȚIONAL.
În art.1 NCC, uzanțelor li se recunoaște caracterul de izvor de drept.
Definiția uzanțelor din comerțul internațional

= Uzanțele comerciale internaționale sunt practici sociale, adică un complex de atitudini/
comportări, prin natura lor nescrise, care au un anumit grad de vechime, repetabilitate și
stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe o zonă
geografică sau într-un anumit domeniu de activitate comercială și care, în lumina NCC,
prezintă caracter de izvor de drept, fiind aplicate ca obligație juridică fie în temeiul legii, fie în
temeiul voinței părților din raporturile de comerț internațional.
După cum rezultă din definiție, uzanțele au următoarele trei caracteristici esențiale:
1. Uzanțele au un element obiectiv, adică sunt un ansamblu de practici, însemnând acte și
fapte juridice care au căpătat caracter de practică datorită aplicării lor repetate între
participanții la raporturile de comerț internațional.
Practicile, pentru a deveni uzanțe, trebuie să prezinte caracterele de vechime, repetabilitate
și stabilitate, care se exprimă în latină prin longa (= îndelungată) inveterata (= veche)
diuturna (= repetată) consuetudo (= atitudine/ comportare).
2. Al doilea element definitoriu al uzanțelor este elementul de colectivitate, de
generalitate și impersonalitate. Uzanțele sunt generale și impersonale, întocmai ca și
legea. Legea nu se adresează unui număr definit de subiecte, parteneri în cazul uzanțelor. Se
aplică între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe un anumit teritoriu sau în
comerţul cu o anumită categorie de produse, fără a fi însă excluse uzanţele generale.
Între lege și uzanță există o deosebire esențială:
40
− legea este expresia autorității statului, fiind emisă de autoritatea legiuitoare a

statului;
− uzanțele sunt opera comercianților înșiși.
3. Al treilea caracter al uzanțelor ține de forța lor juridică, anume dacă au sau nu caracter
de izvor de drept.
Pentru ca uzanțele să aibă caracter de izvor de drept, două condiții trebuie întrunite: condiție
subiectivă și condiție de legalitate.
− Condiția subiectivă este aceea că o uzanță, pentru a se aplica întocmai ca și o lege,
trebuie să fie privită de către părțile cărora li se adresează ca fiind o obligație
juridică pentru ele. Altfel spus, părțile trebuie să aplice acea uzanță/ practică cu
sentimentul de obligativitate juridică, în latină se exprimă prin formula opinio juris
sive necessitatis = ideea de drept sau necesitatea. Când intru într-un port am
sentimentul obligativității juridice, în calitate de căpitan de vas, să aplic uzanțele
portului, nu am sentimentul că se poate deroga de la ele. La fel când apelez la o
bursă de mărfuri sau de valori, am sentimentul că trebuie să respect uzanțele acelei
instituții. Când transport o marfă, am sentimentul că trebuie să respect anumite
uzanțe, care nu sunt scrise în lege, uzanțe ale comerțului cu acele categorii de
mărfuri. Acest sentiment de obligativitate juridică, sentiment subiectiv/ psihologic,
este de esența uzanțelor, dar nu este suficient pentru ca uzanța să devină izvor de
drept.
− Condiția de legalitate - pentru a fi izvor de drept, uzanța trebuie să fie și
recunoscută ca atare de către sistemul de drept în care urmează să se aplice.
Dreptul român, după anul 2011, recunoaște forță juridică uzanțelor, de principiu.
Obișnuințele stabilite între părți/ Comparație cu uzanțele comerciale internaționale

În comerțul internațional se întâlnește și o altă instituție de drept, pe care o analizăm în
comparație cu uzanțele, aceea a obișnuințelor stabilite între părți/ uzanțe ale părților.
Obișnuințele stabilite între părți se deosebesc în mod esențial de uzanțe prin două
elemente:
i. prin faptul că nu au caracter de generalitate, deci se aplică între un număr definit
de parteneri comerciali;
ii. nu au forță de lege, ci se impun prin voința părților.
Caracterul colectiv deosebeşte uzanţele comerciale de obişnuinţele stabilite între părţile
contractante (aşa - numitele "uzanţe ale părţilor"), acestea din urmă formându-se între doi sau
un număr redus (şi determinat) de parteneri comerciali, atunci când, ca urmare a încheierii
între ei a unor contracte pe termen lung, apare o anumită categorie de acte juridice şi
fapte materiale care, fără a mai fi exprimate expres, sunt subînţelese în operaţiunile
comerciale respective.
În principiu, obişnuinţele stabilite între părţi stau la originea uzanţelor comerciale. Într-
adevăr, punctul de pornire în procesul de formare al uzanţelor îl constituie, de regulă, existenţa
anumitor expresii şi clauze, materializate prin comportări, atitudini, aplicate între doi sau un
41
număr redus de parteneri comerciali. Menţionate mai întâi în toate contractele pe care ei le
încheie, aceste expresii, prin repetare, se transformă în clauze de stil care, la un moment dat,
încetează de a mai fi menţionate expres în contracte, devenind subînţelese între partenerii
respectivi. Aceasta este faza "uzanţelor părţilor". Date fiind avantajele pe care le prezintă şi
rezultatele lor pozitive, aceste practici încep să fie utilizate şi de alţi comercianţi, ajungând cu
timpul să se aplice între un număr nedefinit de parteneri din aceeaşi zonă geografică sau din
aceeaşi ramură de comerţ, mai întâi expres, apoi subînţeles (tacit). În momentul în care
practica individuală devine colectivă, generală, socială, se face trecerea către uzanţe
comerciale.
O definiție a uzanțelor, prin comparație cu obișnuințele stabilite între părți, ne este oferită
de Codul comercial uniform al SUA. SUA, care au un sistem de drept de sorginte anglo-
saxonă, au un cod comercial foarte evoluat, uniform, aplicabil în toate statele uniunii,
exceptând Louisiana (sistem de drept de sorginte franceză). Codul face distincție între usage
of trade (uzanțe de comerț) și course of dealing (uzanțele părților), pe care le definește ca fiind
o serie de activități între părți care pot fi considerate în mod rezonabil ca stabilind o bază
comună de interpretare a expresiilor și actelor lor.
În sistemul de drept anglo-saxon, judecătorul/ arbitrul de formație anglo-saxonă pune
foarte mult preț pe modul cum părțile aplică contractul, mai mult decât pe litera contractului.
De aceea, uzanțele stabilite între părți sunt importante în aprecierea drepturilor și obligațiilor
lor. Rolul obișnuințelor stabilite între părți este acela de a crea o bază comună de interpretare
a actelor și faptelor lor.
Uzanțele și obișnuințele stabilite între părți au fost reflectate în convenții internaționale.
− Convenția de la Viena din anul 1980 privind vânzarea internațională de mărfuri
vorbește de obligația părților de a respecta uzanțele și obișnuințele stabilite între
părți.
− Principiile UNIDROIT, de asemenea, vorbesc despre uzanțe și obișnuințele stabilite
între părți.
− Art.1266 din NCC vorbește despre practicile statornicite între părți
42
Rolul obişnuinţelor stabilite între părţi este în principiu identic cu cel al uzanţelor
convenţionale, şi anume ele interpretează şi completează contractul părţilor şi pot conferi un
înţeles specific termenilor utilizaţi în contract.
Clasificarea uzanțelor
Clasificarea uzanţelor după criteriul sferei de aplicare:
 Uzanțele locale sunt cele care se aplică într-o anumită zonă geografică ex. un port,
o piață, uzanțele porturilor de la Marea Baltică;
 Uzanțele speciale se aplică de către anumite instituții care acționează în comerțul
internațional ex. agenții de bursă (uzanțe profesionale) sau uzanțele dintr-o
anumită ramură de activitate comercială (uzanțele din materia comerțului cu
grâu, cereale, lemn), contractele al căror obiect îl formează o anumită operaţiune
comercială (de pildă, uzanţele în domeniul contractelor de vânzare-cumpărare, de
prestări de servicii) sau o profesiune anume (de exemplu, uzanţele agenţilor de
bursă);
 Uzanțele generale se aplică întregului comerț ex. principiul cooperării dintre
părți, cu obligația fiecărei părți de a face acele acte/ fapte de natură a reduce
prejudiciile celeilalte părți în cazul în care aceasta este într-o situație deosebită.
Regula o constituie uzanțele locale și cele speciale!
Rolul uzanțelor
Uzanțele pot avea trei roluri: praeter – completare, secundum – interpretare, contra –
inlocuire.
1. Uzanțele pot reglementa raporturi de drept pe care legea nu le prevede.
Acestea se numesc constituo praeter legem, în locul legii, sunt acele practici care
acoperă lacunele legii și, în comerțul internațional, legiuitorii naționali nu se
implică, legea națională este, în general, adoptată pentru raporturile juridice interne.
Deci, în comerțul internațional apar lacune pe care uzanțele le acoperă.
2. Rolul esențial: De a interpreta sau completa legea.
Sunt constituo secundum legem, pe lângă lege, alături de lege. Legea se
interpretează prin modul în care părțile au aplicat-o în contractul lor și cum
uzanțele spun că trebuie aplicata în comerț.
3. Uzanțele pot înlocui o lege care nu este de ordine publică, care nu este
imperativă.
Se numesc constituo contra legem. Acele uzanțe care înlocuiesc o lege supletivă
și o înlocuiesc pentru că părțile pot deroga, nefiind imperativă/ de ordine publică,
iar uzanța având caracter special, derogă de la lege, deci uzanța se aplică cu
prioritate față de o lege care nu e obligatorie/ imperativă.
Când pot apărea uzanțele?
43
Uzanțele însoțesc toată piața comerțului.

− Uzanțele pot apărea în faza de negociere a unui contract, adică perioada anterioară
încheierii contractului.
− Sunt uzanțe ce țin de încheierea contractului. În materie maritimă ex. operațiunile
de salvare maritimă – au născut litigii și arbitraje foarte importante, obligație de
despăgubire
− Sunt uzanțe care țin de executarea contractului.
− Sunt uzanțe care țin de modul de încetare a efectelor.
44
CUM SE APLICĂ UZANȚELE?

Uzanțele se aplică în două moduri:
1. În temeiul legii
NCC prevede în art.1, text de generală aplicare, dar îl întâlnim în special în comerț, că:
− uzanțele se aplică dacă în acea materie există o lege, deci în materiile reglementate
de lege, numai în cazul în care legea trimite la ele în mod expres, deci avem o
competență derivată în materiile reglementate de lege;
− dar în cazurile neprevăzute de lege, uzanțele se aplică cu prioritate față de
celelalte izvoare de drept, deci au rolul unei legi supletive speciale, pe care părțile,
dacă nu derogă în mod explicit de la ele, trebuie să le recunoască.
Uzanțele, când constituie un izvor de drept, pot fi invocate din oficiu de către instanța
de judecată. Se aplică principiul iura novit curia (prezumția că judecătorul cunoaște legea) și,
dacă este încălcată uzanța normativă, atunci este act de nelegalitate, nu de netemeinicie, deci
beneficiază de protecția căilor de atac până la nivelul instanței supreme care judecă pe
nelegalitate, adică pe greșita interpretare sau aplicare a legii.
Uzanțele normative sunt, de regulă, uzanțe generale, cum ar fi anatocismul conturilor
bancare, adică capitalizarea periodică a dobânzilor, solidaritatea pasivă, deci a codebitorilor,
punerea de drept în întârziere a debitorului în comerț, efectul suspensiv al forței majore,
obligația părților de a coopera pentru limitarea reciprocă a prejudiciilor.
2. Prin voința părților

În acest caz, temeiul aplicării uzanțelor, fără ca ele să piardă caracterul de lege de
principiu care le este acordat, temeiul aplicării uzanțelor îl constituie voința părților care
trimit la aceste uzanțe în mod expres sau implicit. Practica a demonstrat că cea mai
frecventă aplicare a uzanțelor este atunci când părțile au trimis la ele.
Trimiterea pe care părțile o fac la uzanțe poate fi expresă sau tacită/ implicită.
De regulă, părțile trimit explicit la uzanțe, fie pentru că trimit la o uzanță codificată, cum
ar fi regulile INCOTERMS, reglementările din materia acreditivelor sau clauza tip de forță
majoră, aceasta fiind o formă de trimitere explicită la uzanțe, dar există și posibilitatea ca
părțile să facă o trimitere generală la uzanțe, cum ar fi prezentul contract se completează
cu uzanțele din materia comerțului cu grâu, fiind tot o trimitere explicită.
Este posibilă și o trimitere tacită sau implicită pe care părțile să o facă la uzanțe. În acest
caz, intervine rolul judecătorului sau arbitrului, deoarece manifestarea nefiind explicită,
judecătorul sau arbitrul trebuie să extragă voința părților din anumite indicii pe care le oferă
contractul ex. din atitudinea părților în timpul executării contractului, din trimiterile făcute la
condițiile generale în materie de asigurări. Convenția de la Viena privind vânzarea
internațională de mărfuri din 1980 prevede explicit în art.9 că părțile sunt legate nu numai de
uzanțele la care au trimis în mod explicit, ci la orice uzanță pe care o cunoșteau sau ar fi
trebuit să o cunoască și care este larg aplicată în latura comercială respectivă.
45
Când părțile au trimis la uzanțe expres sau implicit, acestea devin parte contractuală, sunt
încorporate contractual și au rolul de a interpreta și completa contractul. Dacă părțile nu le-au
înlăturat în mod explicit de la aplicare, ele se vor aplica (conform Viena).
46
Cauzele care explică rolul uzanțelor în comerțul internațional

1. În primul rând, o cauză este faptul că uzanțele acoperă lacunele dreptului intern,
deoarece, în general, legea internă nu este adaptată pentru soluționarea litigiilor
intervenite în comerțul internațional, iar particularitățile pe care comerțul
internațional le implică în aspectele lui de detaliu nu pot fi acoperite decât prin
uzanțe.
2. A doua cauză este aceea că dinamica raporturilor din comerțul internațional face ca,
de multe ori, reglementările interne să rămână în urmă, să nu acopere aspectele noi
care intervin în comerțul internațional.
Exemplu: comerțul electronic – legiuitorul a intervenit târziu, mai întâi
reglementări de soft law, adoptate la nivel de UNCITRAL, Comisia Organizației
Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional, Camera Internațională de
Comerț (ICC) din Paris, ulterior s-au încheiat convenții internaționale sau
legiuitorii au adoptat legi interne.
FIXAREA (CODIFICAREA) UZANȚELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE

ȘI PROBA ACESTORA
Cum se fixează uzanțele?
Uzanțele sunt practici nescrise prin natura lor. Natura uzanțelor este aceea de a fi practici
sociale nescrise.
Caracterul de practici nescrise al uzanţelor comerciale internaţionale le conferă, în mod
inevitabil, un anumit grad de imprecizie şi incertitudine, ceea ce este de natură a crea unele
dificultăţi de probare pentru partea care le invocă şi impune codificarea sau fixarea lor prin
diferite mijloace.
Cum le dovedim? Cum le
putem invoca? Sarcina
probei revine celui care
invocă uzanța.
Art.1 alin. (5) NCC – prevede în
mod explicit acest lucru. Deci, cum
se fixează?
Moduri de fixare și de probare a uzanțelor:
1. Se fixează prin clauzele standard întocmite de către participanții la comerțul
internațional, prin uzanțele codificate care îmbracă forma contractelor tip, contractelor
cadru, condițiilor generale, regulilor de interpretare, când ele sunt codificate, cum sunt
principiile contractelor internaționale sau regulile incoterms, atunci practic dovada se face cu
reglementarea codificată respectivă
2. A doua probă poate fi făcută prin codificările de uzanțe pe care le elaborează
47
organismele internaționale.
Condițiile generale, contractele tip, contractele cadru nu sunt întocmite numai de părți. Ex.
condițiile generale pentru a lua credit de la bancă, contractele de asigurare, contractele de
transport – sunt condiții generale de transport, asigurare, bănci elaborate de acele societăți
comerciale, fiind uzanțe codificate din practica lor, clauze standard.
Există și uzanțe codificate de organisme internaționale ex. UNIDROIT, Camera
Internațională de Comerț din Paris, UNCITRAL, care sunt mai neutre decât cele elaborate
de marile companii care activează pe o anumită latură a comerțului (forma unor contracte de
adeziune cu marile companii).
3. O modalitate frecventă de codificare a uzanțelor sunt hotărârile judecătorești și
arbitrale precedente. Când uzanța este reținută într-o hotărâre judecătorească de către un
arbitru într-o sentință arbitrală, aceasta poate fi invocată ca probă în situații similare în alte
litigii. Hotărârea respectivă are caracter relativ, dar putem reține ca precedent judiciar și probă
a uzanței.
4. O modalitate relativ frecventă îl constituie certificatele de cutumă (expertiza, ca la
DIP). Camerele de comerț și industrie, cum este și Camera de Comerț și Industrie a României
prin statutul ei, bursele de mărfuri și de valori, asociațiile profesionale ex. Liverpool Cotton
Association (Asociația Comercianților de Bumbac de la Liverpool), The Grain and Feed Trade
Association (Asociatia Comertului de Cereale si Hrană) de la Londra, care au competența de
a emite certificate de cutumă; în materia arbitrajului comercial internațional, ca mijloc de
probă este folosită expertiza – ex. Care este uzanța într-un anumit port? Apelez la un expert
din zona respectivă – căpitan, comandant, director de port, avocat, cadru didactic universitar
în domeniul respectiv pentru a acorda un aviz, expertiză în legătură cu cum este uzanța în zona
respectivă.
5. Proba uzanțelor se poate face prin orice mijloc de probă, fiind acte și fapte. Nu avem
limitare de probe în ceea ce privește uzanțele.
Întrebări:
 Definiți uzanțele comerciale internaționale și prezentați caracteristicile esențiale ale
acestora.
 Realizați o scurtă comparație între uzanțele comerciale internaționale și obișnuințele
stabilite între părți.
 Definiți uzanțele normative și prezentați caracterele juridice ale acestora.
 Care este rolul și forța juridică a uzanțelor normative?
 Definiți uzanțele convenționale și prezentați caracterele juridice ale acestora.
 Care este rolul și forța juridică a uzanțelor convenționale?
 Care sunt cauzele care explică rolul uzanțelor în comerțul internațional?
 Prezentați regimul uzanțelor în dreptul român.
48
Subiectele dreptului comerțului internațional. Subiectele de

naționalitate română Participanții la comerțul internațional
Persoanele fizice române ca subiecte ale dreptului comerțului internațional
La comerțul internațional participă profesioniști comercianți care pot fi persoane fizice
autorizate, dar nu ele sunt cele care reprezintă majoritatea, nici numeric și nici ca pondere.
Persoanele juridice române ca subiecte ale dreptului comerțului internațional
Comerțul internațional implică cheltuieli, valori financiare mari, motiv pentru care
principalii actori sunt societățile, persoanele juridice. Numai la societăți ne vom referi. Ne
vom referi la societățile cu participare străină ca subiecte ale dreptului comerțului
internațional
SOCIETĂȚILE CU PARTICIPARE STRĂINĂ – regimul juridic al societăților

române constituite cu participare străină: înființare, funcționare, încetare
1. Definiția societăților cu participare străină

OUG 92/1997 privind stimularea investițiilor directe definește societățile cu participare
străină.
= Acele societăți la care există o participare străină la capital.
Sunt societăţi cu participare străină în România societăţile comerciale, filialele şi
sucursalele constituite pe teritoriul ţării, cu capital integral străin sau în asociere cu
persoane fizice ori juridice române, indiferent dacă acestea s-au constituit de la început
ca atare sau elementul străin a intervenit ulterior, prin dobândirea de părţi sociale sau
acţiuni la societăţile deja existente - în cadrul capitalului iniţial sau prin majorarea acestuia - ,
precum şi de obligaţiuni sau alte efecte de comerţ emise de acestea.
Elementul esențial de extraneitate care conferă unei societăți caracter de societate cu
participare străină este participarea străină la capitalul acesteia, de la un procent cât de mic
până la 100%.
2. Poziţia societăţilor comerciale cu participare străină în cadrul persoanelor juridice

de naţionalitate română
Societățile cu participare străină reprezintă în clasificarea persoanelor juridice și a
societăților o categorie aparte, pe care o recunoaște și L 31/1990 în art.286 care vorbește
despre societățile cu participare străină ca fiind o categorie de societăți care sunt constituite cu
participare română și străină sau cu capital integral străin și cărora li se aplică dispozițiile L
31/1990, precum și legile specifice în materia comerțului internațional, mai ales cele în
materia investițiilor străine.
49
3. Capacitatea societăţilor comerciale româneşti de a face acte şi fapte de comerţ

internaţional. Calitatea lor legală de comerciant
Ca formă a principiului libertății comerțului, orice societate poate efectua acte de comerț
internațional dacă ea este un profesionist comerciant înregistrat la Registrul Comerţului
și dacă are în obiectul de activitate operațiuni de comerț internațional. Aceasta înseamnă că
societatea trebuie să indice când se înregistrează un anumit cod CAEN, cod din clasificarea
activităților din economia națională și se precizează desfășurarea de activități de comerț
internațional.
Capacitatea societăţilor comerciale româneşti, constituite cu sau fără participare străină, de
a face acte şi fapte de comerţ internaţional este fundamentată pe principiul constituţional al
libertăţii comerţului (art. 135 al. 2 lit. a) din
50
Constituţia revizuită) şi izvorăşte din prevederile actelor normative care constituie temeiul lor
juridic: art. 1 al. 1 din Legea nr. 31/1990, care conferă societăţilor comerciale capacitatea de a
efectua “acte de comerţ”, fără a distinge între comerţul intern şi cel internaţional.
4. Domeniile de constituire a societăţilor cu participare străină

Societățile cu participare străină se pot constitui, potrivit legii române, în orice domeniu
de activitate, inclusiv în domeniul bancar, asigurări, eventual cu condiții specifice de
constituire din punctul de vedere al naturii asociațiilor, din punctul de vedere al capitalului
social, din punctul de vedere al modului de administrare, funcționare, control există aspecte
specifice, dar egale pentru investitorii străini și pentru cei români (principiul egalității de
tratament, regimul investițiilor străine).
5. Obiectul de activitate al societăţilor cu participare străină

Determinarea prin actul constitutiv a obiectului de activitate, cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale, constituie o obligaţie a tuturor societăţilor
comerciale româneşti, conform art. 7 lit. c) şi 8 lit. c) din Legea nr. 31/1990.
Obiectul de activitate se codifică conform claselor de patru cifre existente în Clasificarea
activităţilor din economia naţională – CAEN.
6. Constituirea societăților cu participare străină

6.1 Prima etapă de constituire: întocmirea actului constitutiv al societăţii
Actul constitutiv al societăţii trebuie să conţină anumite menţiuni specifice în cazul în care
cel puţin unul dintre asociaţi este cetăţean străin sau persoană juridică străină.
6.2 A doua etapă: înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării
societăţii
În afară de dispozițiile legilor generale, L 31/1990 legea societăților, L 26/1990 privind
registrul comerțului, dar noi folosim anumite prevederi speciale pentru societăți, reținem că
un act normativ specific și foarte important îl constituie un Ordin ale Ministrului Justiției
2594/2008 prin care au fost adoptate norme metodologice privind modul de ținere a registrelor
comerțului, în care există prevederi speciale privind societățile cu participare străină.
Dacă se constituie o filială/ sucursală a unei societăți străine în țară sau un comerciant
român dorește să investească în străinătate, există dispoziții specifice adresate lui.
Străinul care investește în țară, în momentul în care dorește să-și înregistreze societatea la
registrul comerțului, trebuie să aducă și câteva acte specifice ex. declarație pe proprie
răspundere că nu are datorii fiscale în țara sa și un certificat de bonitate emis de bancă din
care rezultă că nu este în încetare în fapt a plăților, adică într-o formă de insolvență.
51
7. Înregistrarea fiscală şi publicitatea constituirii societăţii cu participare străină

Ca urmare a admiterii cererii de înregistrare a societăţii în registrul comerţului, Ministerul
pentru finanţe atribuie codul unic de înregistrare fiscală, pe baza datelor comunicate de
registrul comerţului.
De asemenea, după efectuarea înmatriculării societăţii în registrul comerţului, un extras al
încheierii judecătorului delegat se comunică de registrul comerţului, din oficiu, către
Monitorul Oficial, spre publicare.
52
8. Personalitatea juridică
Societățile cu participare străină sunt persoane juridice române.
Societăţile comerciale cu participare străină, ca, de altfel, toate societăţile comerciale cu
sediul în România, sunt persoane juridice române.
Criteriul esențial al naționalității lor îl constituie criteriul general, de drept comun, de
declarare a naționalității unei persoane juridice este sediul social, dar există și criterii speciale
de determinare a naționalității, cum este criteriul controlului, prevăzut de art.25 din
Convenția de la Washington 1965, Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la
investiții între state și resortisanți ai altor state. Criteriul controlului – în ce măsură este
controlată din afară. Deși are sediul pe teritoriul României, aceasta poate fi calificată ca fiind
străină atunci când asupra ei se exercită un control din afară. Ex. acorduri bilaterale Israel -
criteriul controlului asupra unor societăți comerciale.
9. Capitalul social al societăților cu participare străină

O problemă specifică pe care o ridică, în contextul la care ne referim, societățile comerciale
cu participare străină este aceea a monedei în care poate fi subscris şi vărsat capitalul lor
social.
Reglementările contabile din România impun exprimarea în monedă naţională a
capitalului social - şi implicit subscrierea acţiunilor sau părţilor sociale care îl compun – în
cazul tuturor societăţilor comerciale de naţionalitate română.
O distincție se face între capitalul social subscris și cel vărsat.
• Subscrierea capitalului social
Subscrierea este o obligație de a face, adică de a vărsa în viitor un aport.
Legea contabilității L 82/1991 prevede că societățile comerciale subscriu în monedă
națională, în lei, chiar dacă capitalul este exprimat paralel și într-o valută străină.
Contabilitatea se ține în limba română și în moneda națională, conform legii contabilității.
• Vărsarea capitalului social
Vărsarea capitalului social este o operațiune de dare/ de a da, un aport efectiv adus de
asociat.
În ceea ce priveşte vărsarea aporturilor, facem o distincţie între situaţia asociaţilor străini şi
a celor români:.
− Vărsământul investitorului străin poate consta în valută sau în moneda
națională/ lei.
− Asociatul român varsă aportul în monedă națională, deoarece R BNR 4/2005
privind regimul valutar privește vărsarea aportului ca o plată, asta și fiind această
operațiune, iar plățile între rezidenți se fac în monedă națională, cu anumite
excepții (dar nu în această materie).
53
Mărimea aporturilor - Străinul poate participa de la un aport cât de mic, dar chiar și până la
100%.
10. Patrimoniul societăților cu participare străină

În ceea ce privește bunurile mobile și imobile, altele decât terenurile, este aplicabil regimul
național, adică societatea cu participare străină are aceleași drepturi ca și societatea fără
capital străin.
Pentru dobândirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor din țară, în art.6 din OUG
92/1997 este o prevedere care a născut discuții în literatura de specialitate, deoarece este
formulată astfel: societățile rezidente (despre cele nerezidente au discutat la regimul
investițiilor străine), având sediul pe teritoriul țării, pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor în măsura necesară derulării activității lor, potrivit obiectului social.
54
Societăţile române cu participare străină, parţială sau integrală, au capacitatea legală

de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. Fiind însă vorba
despre persoane juridice, devine aplicabil principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, astfel
că dobândirea de terenuri este admisă numai dacă:
a) este conformă cu obiectul social;
b) se face în măsura necesară derulării activităţii societăţii.
Fiind vorba despre o dispoziţie de ordine publică, ce este sancţionată cu nulitatea
absolută, în caz de încălcare, instanţele vor putea fi sesizate de orice persoană interesată,
precum şi de Ministerul Public.
Așadar, anumite condiții sunt. O instanță de judecată/ parchetul ar putea interveni pentru a
anula un act de dobândire a unui drept de proprietate asupra unui teren de către o societate
rezidentă cu capital 100% străin, dar condițiile legale există și ele trebuie reținute: în măsura
necesară derulării activității și potrivit obiectului social, conform legii.
Organizarea și funcționarea societăților cu participare străină

11. Organizarea societăților cu participare străină
Legea nr. 31/1990 nu conţine prevederi speciale interesând organizarea societăţilor
comerciale cu element de extraneitate, aşa încât, în această materie, este pe deplin aplicabil
regimul de drept comun, prevăzut de această lege.
Legea nr. 31/1990 nu instituie niciun fel de restricţie privind drepturile străinilor, persoane
fizice, de a fi administratori sau cenzori ai unei societăţi comerciale de naţionalitate română.
Nu există restricţii speciale nici în ceea ce priveşte dreptul unei persoane juridice străine de a
administra o societate românească, dispoziţiile art. 139 din lege fiind aplicabile în egală
măsură acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor. De asemenea, dispoziţiile art. 159 şi
urm. din lege referitoare la auditul financiar, auditul intern şi cenzori sunt deopotrivă
aplicabile persoanelor fizice sau juridice străine, deoarece legea nu distinge.
12. Funcţionarea societăţilor cu participare străină
12.1 Temeiul juridic
Aspecte foarte importante privind societățile cu participare străină sunt cele reglementate
de Regulamentul BNR 4/2005 privind operațiunile valutare.
Regimul valutar intră în categoria normelor de aplicație imediată, așadar se aplică cu
prioritate, chiar dacă contractul ar fi supus unei legi străine. Statistic, societățile cu
participare străină sunt cele care fac cel mai frecvent operațiunile valutare.
12.2 Definiţia operaţiunilor valutare
Cum sunt definite operațiunile valutare de
Regulamentul BNR 4/2005? O operațiunea
valutară este definită în două moduri de
55
regulament:
− In rem = operațiunea se efectuează în valută - este o operațiune valutară cea care se
efectuează cu monedă străină/ valută (monedă străină liber convertibilă).
− In personam = constă în calitatea participanţilor la operaţiune, în sensul că sunt
operaţiuni valutare şi cele exprimate în moneda naţională (leu), atunci când
sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi - sunt considerate operațiuni valutare
și operațiunile în lei între un rezident și un nerezident sau între doi nerezidenți.
56
12.3 Operațiunile valutare sunt de două feluri: curente și de capital

Regulamentul BNR 4/2005 le analizează în detaliu.
− Operațiuni valutare curente sunt cele care implică o contraprestație, deci sunt
efectuate în valută, dar implică o contraprestație imediată sau afectată de un
termen, în sensul că este vorba de un preț pentru cumpărarea unui bun, tarif pentru
cumpărarea unui serviciu, pentru efectuarea unei lucrări. Deci, plata în valută are
un contra echivalent cvasi imediat și cuantificabil în bunuri, lucrări, servicii, adică
contraprestație. Operațiunile valutare curente au fost întotdeauna libere și sunt
libere.
− Operațiuni valutare de capital sunt cele efectuate între rezidenți și nerezidenți
sau între doi nerezidenți și constau în operațiuni cu instrumente financiare
tranzacționate pe piața de capital, acțiuni, obligațiuni, operațiuni de creditare
a comerțului internațional, operațiuni cu titluri de valoare pe piața economică
internațională. Aceste operațiuni au regimuri speciale și sunt supuse unei
supravegheri/ unui control de către banca națională sau de către autoritatea de
supraveghere financiară.
57
CURS 4 23.02.2017
13. Aspecte de muncă și de personal
13.1 Regimul personalului din celelalte state membre ale U.E. şi din spațiului
economic european, precum şi al personalului străin
Aceste aspecte sunt reglementate în câteva acte normative.
În primul rând, este vorba de OUG 194/2002 privind regimul juridic al străinilor în
România, cu modificările ulterioare, OUG 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea
străinilor pe teritoriul României și OUG 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul
României a cetățenilor statelor membre ale UE și spațiului economic european.
Societăţile comerciale româneşti sunt libere să angajeze personal român sau din alte
state. Personalul din alte state necesar desfăşurării activităţii societăţii se stabileşte în mod
liber de către organele de conducere ale acesteia. Acest personal poate fi angajat în orice
funcţie, de conducere, de specialitate sau de execuţie.
Din aceste acte normative coroborate rezultă că:
În ceea ce privește noțiunea de străin, această noțiune și-a modificat în mod esențial
accepțiunea după intrarea României în UE, OUG 194/2002 fiind modificată cu puțin timp
după aderarea României la UE.
Noțiunea de străin nu mai este aplicabilă pentru persoanele din celelalte țări membre
ale UE, fiind aplicabilă numai pentru statele terțe.
• Pentru cetățenii din celelalte state membre ale UE, societățile române au libertate
deplină de angajare a personalului, adică au acces nelimitat pe piața forței de
muncă din România. Cetăţenii statelor membre ale U.E. şi spațiului economic
european, nefiind consideraţi străini, au acces neîngrădit pe piaţa forţei de muncă
din România.
• În ceea ce privește străinii, adică persoanele care provin din statele terțe, accesul
lor pe piața muncii este condiționat de obținerea unei autorizații de muncă/ permis
de muncă, care se emite în temeiul OUG 56/2007. Această autorizație se eliberează
în temeiul unei HG. Guvernul emite hotărâri anuale în ceea ce privește numărul de
autorizații de muncă/ permise de muncă ce pot fi acordate și, în limita acelui
număr, se pot acorda aceste autorizații de muncă pe bază de cerere și documentație
de către o autoritate specializată, anume Oficiul Român pentru Imigrări.
13.2 Unele aspecte privind salarizarea personalului român și străin
Salarizarea personalului român și străin de la societățile romane cu participare străină
 Pentru personalul român, principiul este că salarizarea se face în monedă
națională, pentru că este o plată între rezidenți, iar societatea este rezidentă și
românul care este angajat este rezident. Plata se face în monedă națională. Art. 3 al.
1 din R.B.N.R. nr. 4/2005 - „plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea
operaţiuni între rezidenţi ... se realizează numai în moneda naţională (leu)”.
58
De la acest principiu există două excepţii importante, prevăzute în legi speciale:

a. În zonele libere
Regimul zonelor libere – în zonele libere este în vigoare L 84/1992
privind regimul zonelor libere, lege care prevede că românii pot fi
remunerați în valută/ și în valută în aceste zone. Conform art. 32 al. 1 din
Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, salariile personalului
care îşi desfăşoară activitatea în aceste zone se stabilesc în lei şi în
valută sau numai în lei ori numai în valută.
b. În cazul personalului reprezentanţelor societăţilor comerciale şi

organizaţiilor economice străine autorizate să-şi desfăşoare activitatea
pe teritoriul României.
A doua excepție este cea privind reprezentanțele societăților comerciale
și organizațiilor economice străine. Reprezentanțele sunt o formă de
participare a străinilor la activitățile comerciale din țară. Este în vigoare
un act normativ, anume HG 1222/1990 privind regimul impozitelor și
taxelor aplicabile reprezentanțelor din România ale societăților comerciale
cu participare străină, precum și drepturile și obligațiile legate de salarizarea
personalului român. În acest act normativ se prevede posibilitatea plății în
valută/ și în valută.
 În ceea ce priveşte salariile personalului străin la societăţile comerciale româneşti,

acestea pot fi plătite în monedă națională sau în valută. Dacă este plătit în
valută, în documentele contabile ale societății trebuie exprimat și echivalentul în
moneda națională. L contabilității L 82/1991 prevede că în România contabilitatea
se ține în monedă națională.
*Aspecte privind regimul fiscal şi vamal aplicabil societăţilor comerciale cu

participare străină constituite în România
A) Societăţile cu participare străină sunt supuse obligaţiei de plată a impozitului pe profit,
întocmai ca şi celelalte persoane juridice române.
B) Impozitul pe dividende este plătit de către societăţile cu participare străină întocmai ca
şi celelalte persoane juridice române.
14. Dizolvarea și lichidarea societăților cu participare străină

OUG 92/1997 prevede numai drepturile asociatului străin în caz de dizolvare și lichidare
de a transfera în străinătate beneficiul de lichidare. În rest, procedura de dizolvare și lichidare
este reglementată L insolvenței 85/2014, coroborată cu dispozițiile CPC în ceea ce privește
procesul civil internațional.
15. Aspecte privind insolvenţa internaţională
59
− În ceea ce privește insolvența transfrontalieră sau internațională, între statele membre

ale UE este aplicabil Regulamentul Consiliului 1346/2000 privind procedurile de
insolvabilitate.
− Pe plan internațional, reținem că o reglementare soft law cu aplicație practică
extinsă este legea model a a Comisiei Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul
Comerţului Internaţional (UNCITRAL), din 1997, care a stat la baza/ sursă de
inspirație pentru L 637/2002 privind reglementarea raporturilor de drept
internațional privat în domeniul insolvenței. Cu privire la relaţiile cu statele terţe,
este aplicabil Titlul I (“Raporturile cu state străine, în general”) din Legea nr.
637/2002 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în
domeniul insolvenţei, pentru adoptarea căruia legiuitorul român a utilizat ca sursă
de inspiraţie Legea model a UNCITRAL privind insolvabilitatea internaţională.
16. Soluţionarea litigiilor privind societăţile cu participare străină

Societățile cu participare străină pot apela fie la instanțele judecătorești naționale, fie la
arbitraj, pentru soluționarea litigiilor pe care le au cu alte subiecte de drept române.
− Competenţa de soluţionare a acestor litigii, atunci când au un element de
extraneitate, poate aparţine instanţelor judecătoreşti române. În cazul în care
există competență pentru instanțele de judecată, în raporturile cu celelalte țări
membre ale UE sunt aplicabile, încă mai prezintă interes și pentru considerente de
aplicare a legii în timp, Regulamentul Consiliului 44/2001 privind competența,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (competenţa
de jurisdicţie a instanţelor române pentru raporturile cu celelalte state membre ale
U.E.)/ Regulamentul Bruxelles 1, înlocuit de Regulamentul 1215/2015.
− În numeroase cazuri, societăţile româneşti constituite cu participare străină
apelează la arbitraj ca modalitate de soluţionare a litigiilor dintre ele şi alte
persoane fizice sau juridice, române ori străine.
În cazul în care părțile au apelat la arbitraj, deci există o clauză compromisorie în contract,
părțile pot conferi competență:
- Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerţ
şi Industrie a României, cu sediul la București, care funcționează în temeiul
L 335/2007 legea camerelor de comerț din România. Procedura curții este
reglementată de un regulament din anul 2014.
- În cazul în care părțile nu sunt de acord să se adreseze Curții de Arbitraj de la
București, după cum arată practica, în cea mai mare parte a cazurilor,
persoanele juridice române cu participare străină se adresează Curții
Internaționale de Arbitraj a Camerei de Comerț Internaționale din Paris, în
cazul în care este vorba despre un arbitraj instituționalizat.
- Dacă este vorba despre un arbitraj ad-hoc, apelează la Regulile de arbitraj
ale UNCITRAL din 1976, modificate în 2010.
Întrebări:
60
 Definiţi noţiunea de societăţi comerciale cu participare străină la capital.

 Care este modalitatea de constituire a societăţilor comerciale cu participare străină?
 Prezentaţi, pe scurt, aspectele esenţiale privind organizarea şi funcţionarea
societăţilor comerciale cu participare străină.
 Prezentaţi, pe scurt, principalele aspecte de muncă şi de personal în cadrul
Activitatea comercială a persoanelor

juridice străine în
România Filiala. Sucursala.
Reprezentanța
Participarea subiectelor de drept străine la activități comerciale pe teritoriul țării
Principiul libertății comerțului – din interior spre exterior și din exterior spre interior (când
este vorba despre participarea unor subiecte de drept străine pe piața comercială din
România).
Formele instituționalizate de participare
O persoană juridică străină/ societate comercială străină sau un comerciant persoană fizică
poate intra în raporturi contractuale cu o firmă din România. Aici nu vorbim despre crearea
unei entități în țară. Analizăm problemele privind normele contractuale în alt context.
Ne interesează entitățile exogene ale societăților comerciale
străine pe teritoriul țării. Trei forme instituționalizate: Filiale,
Sucursale, Reprezentanțe.
1. Filialele – Regimul juridic al filialelor constituite în România de societățile

comerciale străine
1.1 Definiţia filialei

= Este o societate cu personalitate juridică proprie, română/ de naționalitate română,
distinctă de societatea-mamă din străinătate, dar care se află sub controlul societății-
mamă.
Vocația societăților comerciale străine de a deschide filiale pe teritoriul țării este
recunoscută prin art.42 din L 31/1990 - filialele sunt societăți comerciale cu personalitate
juridică și care se înființează în una din formele prevăzute de lege. Regimul juridic este
stabilit prin dispoziții legale speciale ce țin de comerțul internațional, iar vocația este
prevăzută de L 31/1990.
61
Din această definiţie rezultă două elemente esenţiale care caracterizează filiala, din punct
de vedere juridic:
a) În primul rând, filiala are personalitate juridică, distinctă de societatea-mamă din
străinătate, ceea ce îi conferă calitatea de subiect de drept de sine stătător.
Fiind o persoană juridică, filiala are un patrimoniu propriu, distinct de cel al
societății-mamă din străinătate, și are dreptul/ posibilitatea de a acționa în
raporturile juridice cu terții, adică de a face acte juridice în nume propriu și pe
seama ei însăși. Prin această particularitate, ea se deosebeşte esenţial de sucursală
care, neavând personalitate juridică, acţionează întotdeauna pe seama societăţii-
mamă.
Pe planul dreptului internațional privat, reflexul faptului că are personalitate
juridică proprie, consecința este aceea că legea care guvernează filiala este legea
sediului ei social, lex societatis distinctă de societatea-mamă din străinătate.
b) În al doilea rând, filiala se caracterizează prin faptul că ea se află sub controlul
societății-mamă.
Sub aspect etimologic, tocmai existenţa acestui control este exprimată prin
denumirea de "filială", care decurge din cuvântul “filius”, care înseamnă "fiu", în
limba latină, controlul pe care părintele îl are asupra copilului său.
Cum se exercită acest control? Controlul se poate exercita în modalităţi juridice
diferite.
De regulă, în practică, controlul se manifestă prin faptul că societatea-mamă
deţine majoritatea capitalului social al filialei, mergând până la 100 %, caz în care
poate îmbrăca forma unui srl cu asociat unic străin, iar atunci distincția dintre
un SRL cu asociat unic și o filială rezultă mai ales din actul constitutiv și din
publicitatea care se face în ceea ce privește denumirea..
Sunt însă posibile şi alte forme de control, ca, de exemplu, prin faptul că
societatea-mamă deţine majoritatea drepturilor de vot în organele de conducere sau
de administrare ale filialei, are dreptul să numească sau să revoce majoritatea
membrilor organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor
filialei etc.
1.2 Relaţia dintre filială şi societatea-mamă

Pe plan juridic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă din străinătate este complexă, fiind
caracterizată pe de o parte, prin personalitatea juridică distinctă a filialei, iar, pe de altă parte,
prin controlul juridic pe care societatea - mamă îl exercită asupra acesteia.
Având personalitate juridică proprie, ea este subiect de drept distinct de societatea-mamă,
dar pentru că este sub control, ea are o autonomie relativă față de societatea-mamă. Din
punct de vedere economic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă se caracterizează
prin autonomia relativă a filialei. Această sintagmă exprimă atât autonomia filialei, cât şi
dependența ei faţă de societatea - mamă.
Autonomia relativă înseamnă că sunt elemente de dependență și elemente de autonomie.
 Elementele de dependență constau în faptul că societatea-mamă are controlul
62
asupra înființării, organizării și conducerii filialei. Filiala este dependentă faţă

de societatea - mamă deoarece, aflându-se sus controlul acesteia, funcționează în
coordonatele impuse de ea.
 Autonomia, în sens juridic, este generată de personalitatea juridică proprie, iar în
sens economic, în sensul că ea este obligată să întocmească documentele
financiar-contabile separate de societatea-mamă (buget propriu de venituri și
cheltuieli, bilanț contabil distinct de societatea-mamă din străinătate), pe care este
obligată să le înregistreze la autoritățile fiscale din România, întocmai ca orice
societate comercială..
63
1.3 Constituirea filialelor societăţilor comerciale străine în România

Neîndoielnic, prin decizia societății-mamă, care întocmește actul constitutiv al filialei,
acesta înregistrându-se la registrul comerțului din România.
Ordinul ministrului 2594/C/2008 pentru aprobarea unor norme metodologice privind
ținerea registrelor comerțului, ordin în care în detaliu se menționează etapele, pașii și
documentele care trebuie urmate pentru constituirea filialei pe teritoriul țării.
Reținem că: În actul constitutiv al filialei trebuie să se menționeze calitatea de filială. În
denumirea societății trebuie, de se asemenea, să apară mențiunea de filială. Actul constitutiv
trebuie să prevadă în mod explicit caracterul de filială al societăţii înfiinţate în România, iar în
cuprinsul acestuia se impun a fi menţionate modalităţile în care societatea - mamă îşi exercită
controlul asupra filialei.
1.4 Aspecte privind funcţionarea filialelor societăţilor comerciale străine în România

Filialele din România ale societăţilor străine, fiind persoane juridice române, sunt subiecte
de drept român (spre deosebire de sucursale şi reprezentanţe, care sunt subiecte de drept
străin), aşa încât funcţionarea lor urmează, în principiu, aceleaşi reguli prevăzute de lege
pentru societăţile româneşti, în general.
Din punctul de vedere al procedurii de funcționare, pentru că este o societate de
naționalitate română, sunt aplicabile dispozițiile generale din L 31/1990, dar cu
particularități sub anumite aspecte.
− Din punct de vedere financiar valutar, filiala este rezidentă, în sensul că este
calificată ca fiind o persoană juridică rezidentă, este R BNR 4/2005 privind regimul
valutar care prevede acest lucru, cu toate consecințele care decurg din calitatea de
rezident: plățile se fac în monedă națională în relația cu alte societăți, regimul
tva-ului este între rezidenți, deci consecințe de natură valutară și fiscală.
− Din punct de vedere contabil, filiala poate să aibă documente contabile în limba
străină și potrivit unei proceduri străine, dar ea este întotdeauna obligată să respecte
regulile de contabilitate din România, în sensul că trebuie întocmite și documente
contabile potrivit legii române, doar acestea fiind opozabile autorităților române.
− Din punctul de vedere al regimului investițiilor străine, filiala este o formă de
investiție, deoarece implică un aport cu capital în țară. În consecință, i se aplică tot
pachetul de acte normative care constituie regimul juridic al străinilor persoane
juridice în România, dobândind titlul de investitor străin în țară.
2. Sucursalele – Regimul juridic al sucursalelor constituite în România de societățile

comerciale străine
2.1 Definiţia sucursalei

= Este un sediu secundar al societății-mamă din străinătate, lipsit de personalitate
juridică proprie, care beneficiază de un capital ce îi este afectat în întregime de către
societatea-mamă din străinătate și care posedă o anumită autonomie juridică și
64
administrativă față de societatea-mamă.

Vocația societăților comerciale străine de a deschide sucursale pe teritoriul țării este
reglementată în art.43 din L 31/1990, care definește sucursala ca fiind un dezmembrământ fără
personalitate juridică al unei societăți comerciale, la modul general.
Din definiţie se desprind cel puţin două elemente esenţiale pentru sucursalele la care ne
referim:
a) Sucursala nu are personalitate juridică proprie şi deci nu prezintă calitatea de
subiect de drept distinct de societatea - mamă din străinătate.
În consecință, sucursala nu are un patrimoniu propriu în sensul juridic al
noțiunii, dar beneficiază de un capital propriu, de o masă de bunuri care îi este
afectată în exclusivitate de către societatea-mamă, ce
65
aparţine din punct de vedere juridic societăţii-mamă.. Tot o consecință este faptul
că ea, neavând personalitate juridică proprie, poate efectua acte juridice, în
principiu, numai pe seama societății-mamă. Vom vedea că poate, pentru că are
acest capital propriu, să încheie și acte juridice în nume propriu, dar pe seama
societății-mamă, pe principiile unui comision de drept societar.
Pe planul dreptului internațional privat, reflexul lipsei personalității juridice este
acela că lex societatis a sucursalei este lex societatis a societății-mamă din
străinătate. Aşadar, sucursala unei societăţi străine în România nu are naţionalitate
română, ci naţionalitatea societății - mamă, fiind supusă legii străine, ca lex
societatis.
b) Sucursala este dependentă faţă de societatea - mamă, faţă de care beneficiază
totuşi de anumite elemente de autonomie.
2.2 Relaţia dintre sucursală şi societatea-mamă

A) subordonarea sucursalei faţă de societatea - mamă din străinătate
Sucursala este dependentă de societatea-mamă prin faptul că societatea-mamă deține
integral capitalul social al sucursalei, deci 100%.
În consecință, pentru că nu are un patrimoniu propriu, sucursala nu are creditori proprii,
ci creditorii sunt ai societății-mamă.
Sucursala poate încheia raporturi juridice cu terții în toate cazurile pe seama societății-
mamă.
− De regulă, și în numele societății-mamă, ca un mandatar.
− Dar, pentru că are o masă de bunuri capital propriu, poate acționa și în nume
propriu și pe seama societății-mamă (comision de tip societar).
Întotdeauna pe seama societății mamă din moment ce nu are un patrimoniu distinct!
B) Pe de altă parte, sucursala beneficiază totuşi de anumite elemente de autonomie
juridică şi economică faţă de societatea - mamă, care îi conferă calitatea de sediu secundar al
acesteia.
De principiu, ea fiind dependentă, societatea-mamă fixează toate elementele. În ce constă
autonomia?
Autonomia juridică a sucursalei se manifestă cel puţin sub următoarele aspecte:
i. Sucursala are o capacitate de subiect de drept limitată.
Sucursala poate fi acționată în justiție direct la sediul ei din țară/ la
reședința ei din țară pentru operațiunile juridice pe care le-a efectuat aici.
NCPC are o prevedere explicită din acest punct de vedere. O societatea străină care
are pe teritoriul țării o sucursală poate fi acționată la sediul/ reședința sucursalei din
țară. În consecinţă, instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece
litigiile în care este implicată sucursala.
66
ii. A doua formă de autonomie juridică rezidă în faptul că sucursala, având o masă de
bunuri proprii, poate fi supusă unei proceduri de insolvență separată de societatea-
mamă.
Așadar, insolvența secundară a sucursalei din România nu afectează existența
societății-mamă din străinătate. Reciproca nu este însă valabilă. Dacă societatea-
mamă din străinătate intră în procedură principală de insolvență, aceasta se
extinde și asupra sucursalelor ei din toată lumea.
Autonomia economică:
Sucursala are elemente de autonomie economică, deoarece are un capital propriu
afectat în exclusivitate, beneficiază un anumit grad de autonomie gestionară, în
limitele pe care societatea mamă i le fixează prin actul constitutiv, întocmește
documente contabile proprii potrivit legii române, dar care sunt consolidate,
unificate cu documentele contabile ale societății-mamă din străinătate.
67
2.3 Constituirea sucursalelor societăţilor comerciale străine în România

În ceea ce privește constituirea sucursalelor pe teritoriul țării, facem trimitere la Ordinul
Ministrului Justiției 2594/2008, care indică procedura de urmat și actele care trebuie depuse.
În acest caz, registrul comerțului este obligat să facă o cercetare privind împrejurarea dacă
legea străină permite legea societății-mamă să deschidă sucursale în străinătate. Art. 44 din
Legea nr. 31/1990 prevede, pentru constituirea sucursalelor societăţilor comerciale străine în
ţară, aceeaşi condiţie ca şi în cazul filialelor, şi anume ca legea statutului organic al respectivei
societăţi să-i recunoască “dreptul” - care, aşa cum am arătat, este de fapt o capacitate de
folosinţă - de a înfiinţa sucursale în România. Dacă acest lucru este realizat, procedura de
constituire este supusă legii române, societatea-mamă întocmește actul constitutiv, pe care îl
înregistrează la registrul comerțului. Fiind persoană juridică străină, nu este obligată să
respecte anumite prevederi ale legii române, cele cum ar fi capitalul social prevăzut de legea
română doar în anumite domenii speciale ex. materie bancară și de asigurări, acolo fiind o
problemă de ordine publică, de protecție a clienților.
Firma sucursalei art.37 din L 26/1990 registrului comerțului - firma trebuie să cuprindă
mențiunea societății- mamă și sediul principal al acesteia din străinătate.
De exemplu, ING Bank România este o sucursală a ING Bank Rotterdam și trebuie să
menționeze calitatea de sucursală a ING Bank Rotterdam în denumirea sucursalei din
țară.
2.4 Conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia juridică a acestora, ca

persoane străine, în România
Sucursala are o natură juridică complexă.
Deoarece sucursala este persoană juridică străină, lex societatis este legea străină, ceea ce
atrage anumite consecințe pe planul capacității de folosință, dar ea funcționează, activează,
face acte și fapte pe teritoriul țării, motiv pentru care este supusă la ceea ce numim
condiția juridică a străinului pe teritoriul țării.
Așadar, pe capul sucursalei se întâlnesc două legi: legea străină a societății-mamă și
legea română a locului unde desfășoară activitatea.
Ce efecte are legea străină?
A) Astfel, pe de o parte, capacitatea de folosinţă a sucursalei este guvernată de legea
naţională (lex societatis) a societăţii - mamă, sucursale fiind o prelungire a personalităţii
juridice a acesteia.
Legea străină determină capacitatea, adică aptitudinea generală și abstractă de a face acte
juridice, de a avea drepturi și obligații.
Această situaţie atrage importante consecinţe juridice, exprimate în special prin următoarele
reguli:
− În consecință, sucursala nu poate să facă în România mai multe acte juridice
68
decât poată să facă societatea-mamă în propria ei țară. Mai puțin da, deoarece
societatea-mamă poate să-i delege o parte din capacitatea ei, dar mai mult nu. Altfel
spus, activităţile desfăşurate de sucursală nu pot excede obiectul de activitate al
societăţii - mamă.
− De asemenea, pentru că lex societatis este a societății-mamă, dacă societatea
mamă își încetează existența din orice motiv în țara de origine, sucursala își
încetează și ea existența. Această regulă este consecinţa faptului că sucursala are
personalitatea juridică a societăţii - mamă din străinătate.
B) Pe de altă parte, sucursalele societăţilor comerciale străine, desfăşurându-şi activitatea
pe teritoriul României, sunt supuse legilor române privind condiţia juridică a străinului,
persoană juridică.
Pe capul sucursalei se aplică legea română, cu tot pachetul de acte normative care
condiționează condiția juridică a străinului persoană juridică. Legea română se aplică esențial
în ceea ce privește funcționarea sucursalei, adică în activitatea ei concretă pe teritoriul țării.
69
2.5 Aspecte privind funcţionarea sucursalele societăţilor comerciale străine în

România
Principiul este regimul național. Sucursala are pe teritoriul țării același regim juridic
recunoscut persoanei juridice române, cu unele particularități.
Coordonatele esențiale:
2.5.1 Regimul contabil
Din punct de vedere contabil, sucursala este obligată să țină contabilitatea în monedă
națională și potrivit legii române.
L 82/1991 legea contabilității - … și pentru sediile secundare, precum sucursala.
Conform art. 1 al. 3 din Legea contabilităţii, nr. 82/1991, subunităţile fără personalitate
juridică din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate
(categorie în care se includ şi sucursalele societăţilor comerciale străine, potrivit art. 8 al. 2
C.F., n.n.) au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei
legi. În acelaşi sens, art. 47 din lege prevede că subunităţile fără personalitate juridică cu
sediul în România ce aparţin unei persoane juridice sau fizice cu sediul, respectiv domiciliul
în străinătate sunt supuse prevederilor acestei legi.
2.5.2 Regimul valutar (VALUTAR, SUCURSALA E REZIDENTA!!!)
Din punctul de vedere al regimului valutar, în mod specific, deși ea nu are personalitate
juridică română, sucursala este socotită rezidentă din punct de vedere valutar, potrivit R
4/2005 al BNR, cu toate consecințele pe care le implică regimul național: plățile, regimul de
tva.
Se remarcă faptul că, din punct de vedere valutar, o societate comercială străină care are
sucursală în ţară devine rezidentă din punct de vedere valutar, fiind asimilată filialelor
societăţilor străine în România (şi societăţilor comerciale româneşti), deși în acest caz
societatea nu a constituit o persoană juridică pe teritoriul țării.
2.5.3 Regimul fiscal
Din punct de vedere fiscal, codul fiscal o include explicit în categoria sediului permanent
în România, entitate juridică cu sediu permanent în țară, fiind supusă plății impozitului pe
profit și regimului contribuțiilor sociale, în măsura activității pe care o desfășoară în țară.
Aceste societăţi sunt supuse impozitului pe profitul atribuit sucursalei lor din ţară. Deci,
plătește impozit pe profit pentru veniturile obținute în România.
2.5.4 Regimul de muncă și de personal
Din punctul de vedere al regimului de muncă și de personal, sucursala este asimilată
străinului, deci se pune problema de a angaja personal român sau străin potrivit regulii
speciale.
2.5.5 Regimul dreptului de proprietate asupra terenurilor
Din punctul de vedere al regimului dreptului de proprietate asupra terenurilor, sucursala este
70
străină și are dreptul în măsura în care și societatea-mamă are dreptul.

Întrebări:
 Ce reprezintă filiala unei societăţi comerciale străine în România şi care sunt
trăsăturile esenţiale ale acesteia?
 În ce constă relaţia dintre filială şi societatea-mamă?
 Definiţi sucursala şi prezentaţi elementele esenţiale ale acesteia.
 În ce constă relaţia dintre sucursală şi societatea-mamă?
 Prezentaţi conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia juridică a
acestora, ca persoane străine, în România.
 Prezentaţi principalele aspecte privind funcţionarea sucursalele societăţilor
comerciale străine în România.
71
3. Reprezentanțele – regimul juridic al reprezentanțelor constituite în România de

societățile comerciale străine
3.1 Definiţia reprezentanţelor

= Este un sediu secundar al societăți-mamă din străinătate, lipsit de personalitate
juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al societății-mamă din străinătate și
poate efectua pe teritoriul țării numai operațiuni de reprezentare a societății-mamă din
străinătate față de partenerii ei comerciali din țară.
Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale reprezentanţelor societăţilor
comerciale străine în România:
a) Reprezentanțele nu au personalitate juridică proprie, ci constituie o prelungire a
personalității juridice a societății-mamă din străinătate. Aşadar, ele nu au calitatea
de subiect de drept distinct de societatea- mamă, iar din punct de vedere al dreptului
internaţional privat, sunt supuse legii naţionale (lex societatis) a societăţii-mamă;
Din acest punct de vedere, reprezentanța se deosebește esențial de filială și se
aseamănă cu sucursala.
b) Reprezentanțele nu fac niciodată acte juridice în nume propriu, ci pot acționa
numai în calitate de mandatar/ reprezentant al societății-mamă, în sensul că fac acte
juridice în numele și pe seama societății- mamă din străinătate. Reprezentanţa
acţionează în numele societăţii-mamă (nomine alieno) şi pe seama acesteia, având
calitatea juridică de mandatar;
Din acest punct de vedere, reprezentanța parțial se aseamănă cu sucursala, de
regulă, și sucursala face acte juridice în numele și pe seama societății-mamă, dar
mai puțin decât sucursala nu poate face nici acele acte pe bază de comision societar,
deci în nume propriu, dar pe seama societății-mamă, întotdeauna numai în numele și
pe seama societății-mamă. Cu deosebire și de filială, care poate acționa și în nomine
proprio, fiind persoană juridică distinctă.
c) Reprezentanța nu are un capital social distinct de societatea-mamă, ci numai
bunuri necesare pentru desfășurarea activității ei de reprezentare. De aceea, spre
deosebire de sucursală și filială, ea nu este o formă de investiție străină în țară, nu
este supusă regimului investițiilor străină, nu se înregistrează la registrul
comerțului.
3.2 Comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor comerciale

străine în ţară
Între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor comerciale străine în România
există asemănări şi importante deosebiri:
a) Prin faptul că sunt lipsite de personalitate juridică proprie, reprezentanţele se aseamănă
cu sucursalele, dar se deosebesc esenţial de filiale.
b) Reprezentanţa şi sucursala fac acte juridice întotdeauna pe seama societăţii-mamă, dar
72
spre deosebire de cea dintâi, care acţionează în numele societăţii - mamă, aceasta din urmă
poate acţiona şi în nume propriu. Filiala poate face acte juridice în nume propriu şi pe seama
ei însăşi, dar şi pe seama societăţii - mamă, pe bază de mandat sau comision.
c) Deoarece nu au un capital propriu, distinct de cel al societăţii-mamă, reprezentanţele se
deosebesc esenţial de filiale şi, într-o anumită măsură, şi de sucursale.
d) Reprezentanţele se deosebesc de filialele şi sucursalele societăţilor comerciale străine şi
prin faptul că ele nu se înregistrează la oficiile Registrului comerţului şi nu se încadrează în
categoria investiţiilor străine în România.
73
3.3 Temeiul juridic al reprezentanţelor

Vocația societăților comerciale și organizațiilor economice străine de a deschide
reprezentanțe pe teritoriul țării este conferită de art.44 din L 31/1990.
Regimul juridic aplicabil reprezentanţelor societăţilor comerciale străine în ţară este
reglementat prin legi speciale:
− Decretul-lege 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a
reprezentanțelor societăților comerciale și organizațiilor economice străine.
− În aplicarea acestui act normativ s-a emis HG 1222/1990 privind regimul
impozitelor și taxelor și privind salarizarea personalului român personalului român.
Ambele sunt din 1990 și ambele au supraviețuit.
Din punct de vedere terminologic, reținem că denumirea de reprezentanță este denumirea
generală pe care o folosește și L 31/1990, dar, de foarte multe ori, reprezentanțele poartă
alte denumiri ex. birouri, agenții. Ca regim juridic, acestea sunt reprezentanțe.
3.4 Constituirea şi autorizarea funcționării reprezentanţelor

O condiție ca o societate comercială străină să deschidă o reprezentanță pe teritoriul țării
este, conform art.44 L 31/1990, ca legea societății-mamă să permită subiectelor de drept din
acel stat să deschidă reprezentanțe în străinătate. Reprezentanțele - ca şi filialele şi sucursalele
- societăţilor comerciale străine se pot înfiinţa în România “cu respectarea legii române”, dacă
acest drept este recunoscut acestor societăţi “de legea statutului lor organic”. Acesta este
primul lucru verificat de autoritatea română competentă să autorizeze reprezentanța.
Ulterior, dacă dreptul (respectiv vocaţia) de a deschide reprezentanţe în ţară este
recunoscut de legea societăţii - mamă, procedura de constituire a reprezentanţelor este supusă
legii române.
Cererea pentru autorizare trebuie adresată de către societatea-mamă din străinătate către
Ministerul comerțului, acesta având calitatea de a emite autorizații pentru reprezentanțe.
Trebuie adresată o cerere de către societatea-mamă.
Este posibil ca mai multe societăți străine să facă o cerere unică pentru deschiderea
unei reprezentanțe comune.
În cererea făcută de societatea-mamă trebuie făcute câteva mențiuni obligatorii:
− denumirea și sediul societății-mamă din străinătate;
− obiectul de activitate al reprezentanţei;
− durata de funcționare a reprezentanței din țară;
− numărul şi funcţiile persoanelor propuse a se
încadra la reprezentanţă. La cererea de eliberare a
autorizaţiei se vor anexa următoarele:
− actele constitutive ale societății-mamă;
74
− un certificat din partea camerei de comerț din țara de sediu din care să rezulte că
societatea-mamă este legal constituită;
− un certificat de bonitate de la societatea bancară ce deservește societatea-mamă
care să ateste că ea nu este în faliment sau încetare în fapt a plăților;
− împuternicire autentificată după regulile din țara societății-mamă care să ateste
drepturile persoanelor care sunt delegate în România pentru a reprezenta societatea-
mamă/ reprezentanţii desemnaţi să angajeze valabil societatea-mamă.
Cererea de autorizare se adresează Ministerului comerţului, care este competent pentru
eliberarea autorizaţiei de funcţionare a reprezentanţei.
75
Potrivit dreptului comun, Ministerul comerțului are 30 de zile pentru a analiza cererea.
• Poate să respingă cererea și intră pe mecanismul contenciosului administrativ;
• Poate să admită cererea si, în acest caz, va emite o autorizație de funcționare în
care se stabilesc: denumirea societății-mamă, obiectul de activitate al reprezentanței
din țară, condițiile de exercitare a activității, ministerul având dreptul să intervină
prin limitare a drepturilor, durata pentru care se constituie, sediul din țară al
reprezentanței.
Reprezentanța, după ce primește autorizarea din partea Ministerului comerțului, este
obligată să se înregistreze fiscal la administrația fiscală de la sediul său din țară, fiind
plătitoare a unui anumit tip de impozit. Înregistrarea are caracter fiscal, de luare în evidență
fiscală.
Până la modificarea Decretului-lege 122/1990 în 1997, reprezentanțele erau obligate să
se înregistreze și la Camera de Comerț și Industrie a României, cu scop de evidenţă şi
publicitate comercială. Legea nu a mai cerut după 1997 această înregistrare cu scop de
publicitate, dar, în virtutea inerției juridice, reprezentanțele continuă să se înregistreze la
Camera de Comerț și Industrie a României, care emite și un buletin al reprezentanțelor străine
autorizate să funcţioneze în România. Nu se înregistrează la registrul comerțului!
76
CURS 5 02.03.2017
3.5 Obiectul de activitate al reprezentanței
Obiectul de activitate al reprezentanţei este stabilit prin autorizaţia de funcţionare. Obiectul
de activitate este o menţiune esenţială a autorizaţiei, depăşirea lui fiind sancţionată cu
retragerea autorizaţiei.
Reprezentanțele fac acte juridice în numele și pe seama societății - mamă și, de obicei,
operațiunile efectuate sunt următoarele:
− emitere sau primire de oferte și comenzi;
− negocierea și încheierea de acte juridice, pe bază de procură instituțională dată
de către societatea - mamă;
− operațiuni de informare și reclamă comercială pentru societatea - mamă;
− asistență tehnică și service, pentru mașinile și utilajele pe care societatea - mamă le
livrează în țară, mai ales atunci când este vorba despre reprezentanțele societăților
producătoare de bunuri de larg consum;
− servicii similare societății - mamă din străinătate, mai ales în materia
transporturilor și expedițiilor internaționale - agențiile companiilor aeriene străine
și agențiile companiilor de transporturi de alt tip străine (navale, terestre) sunt
reprezentanțe;
− operațiuni de tip agenții de turism sau agenții de presă - reprezentanțele marilor
agenții de presă străină în țară se încadrează în această categorie;
− orice alte activități care le sunt stabilite de societatea - mamă.
3.6 Capacitatea de folosință a reprezentanțelor și condiția juridică a acestora, ca

Această problemă este trată în mod similar celor arătate la sucursale, sucursalele și
reprezentanțele neavând personalitate juridică română.
În consecință, pe capul lor se întrunesc două legi:
− legea societății-mamă, lex societatis a societății - mamă;
− legea română, prin condiția juridică a străinului.
A) Astfel, pe de o parte, capacitatea de folosinţă a reprezentanţei este supusă legii
naţionale a societăţii-mamă (lex societatis).
Capacitatea lor de folosință este supusă legii societății - mamă. Aplicarea legii naţionale a
societăţii - mamă cu privire la capacitatea de folosinţă a reprezentanţei sale din ţară se exprimă
sub mai multe aspecte:
a. Obiectul de activitate al reprezentanțelor trebuie să fie "în concordanţă" cu
obiectul de activitate al societății-mamă, deci nu pot face mai multe acte decât
poate face societatea-mamă în propria ei țară. Obiectul lor de activitate este
determinat de legea societății-mamă. Această prevedere este o aplicaţie a regulii
generale de drept internaţional privat, conform căreia un drept dobândit în
77
străinătate nu poate produce în România mai multe efecte decât în ţara unde a fost
dobândit.
b. Reprezentanțele acționează în numele și pe seama societății-mamă.
Reprezentanţa poate efectua acte juridice şi activităţi numai "în numele" societăţii-
mamă.
c. Dacă societatea-mamă își încetează existența din orice motiv, și reprezentanța
din țară își încetează existența. Cu alte cuvinte, funcţionarea reprezentanţei
încetează de drept atunci când societatea - mamă încetează de a mai funcţiona.
78
B) Pe de altă parte, reprezentanţele firmelor comerciale străine, desfăşurându-şi activitatea

pe teritoriul ţării, sunt supuse dispoziţiilor legii române, şi anume celor care reglementează
condiţia juridică a străinului, persoană juridică (sau fizică, dacă este vorba de reprezentanţa
unui comerciant persoană fizică străină), în România.
a. Reprezentanțele nu pot face pe teritoriul țării decât acele acte și fapte care le sunt
permise prin autorizația de funcționare. Reprezentanţele pot efectua în ţară
"numai acte juridice şi activităţi conforme cu obiectul de activitate stabilit prin
autorizaţia de funcţionare".
b. Din punct de vedere contabil, L 82/1991 legea contabilității prevede și pentru
reprezentanțe aceeași regulă: contabilitatea se ține în monedă națională și
potrivit legii române. Evidenţa contabilă a reprezentanţelor este supusă
dispoziţiilor legii române. Legea română se aplică şi subunităţilor fără personalitate
juridică cu sediul în România ce aparţin unei persoane juridice sau fizice cu sediul,
respectiv domiciliul, în străinătate, categorie în care se încadrează, desigur, şi
reprezentanţele.
c. Din punct de vedere financiar-valutar:
R BNR 4/2005 prevede că o societate străină care are o reprezentanță pe
teritoriul țării este rezidentă din punct de vedere fiscal. Așadar, toate operațiunile
ei în țară sunt supuse regimului rezidenților din punct de vedere fiscal ex. plată în
monedă națională în raporturile cu alți rezidenți, tva plătit, pentru că nu este export
pentru a funcționa regimul plății inverse și tva 0 în țară. Este rezidentă, deși, ca și
sucursala, nu are personalitate juridică română.
Reprezentanța trebuie să plătească impozit în România. Este un impozit fix,
prevăzut de codul fiscal, un impozit forfetar. Dacă reprezentanța are venituri, și
poate avea venituri dacă prestează, de exemplu, operațiuni de service (Sony – mă
duc la reprezentanță pentru reparația produsului electrocasnic), va plăti impozit pe
profit ca și în cazul societăților comerciale de naționalitate română.
3.7 Regimul juridic al personalului reprezentanței și alte aspecte de muncă

Personalul reprezentanței poate fi format din cetăţeni români cu domiciliul în România
sau în străinătate şi din cetăţeni străini.
Reprezentanțelor li se permite să angajeze personal străin.
− Dacă vorbim de state care nu sunt în UE, personalul străin poate fi angajat în limita
autorizațiilor/ permiselor de muncă emise, în limita numărului aprobat anual de
către Guvernul României. Ex. OUG privind numărul de străini nerezidenți din state
terțe care pot fi angajați cu permise de muncă, în total 5500 de oameni în total din
afara UE pot dobândi permise de muncă pe teritoriul țării.
− Dacă vorbim de celelalte state membre ale UE, angajarea este liberă și nelimitată în
privința personalului străin, nefiind socotit străin.
Salariile personalului reprezentanței pot fi în lei şi/sau valută, inclusiv pentru români,
fiind una dintre excepțiile menționate la salarizarea societăților cu participare străină (pe
lângă excepția privind zonele libere).
79
• Pentru personalul străin de la reprezentanțe există o opțiune prevăzută de codul

fiscal de a plăti contribuțiile sociale în țară.
• Pentru personalul român există oricum obligația de înregistrare fiscală, fiind o
obligație legală, pentru care trebuie plătite și impozitul pe salariu și contribuțiile
sociale.
80
3.8 Răspunderea civilă a reprezentanțelor

Decretul - Lege 122/1990 prevede limpede două forme de răspundere:
 Răspunderea societății - mamă pentru actele reprezentanței ca instituție
(răspundere contractuală sau delictuală, după caz);
 Societatea-mamă răspunde solidar cu angajații reprezentanței pentru daunele
rezultate din faptele ilicite comise de aceștia, angajații reprezentanței, în
exercitarea activității lor pe teritoriul țării. Răspunderea societăţii - mamă pentru
faptele angajaţilor reprezentanţei sale din ţară îmbracă forma răspunderii
comitentului pentru prepus, prevăzută de C.civ.
3.9 Competența de soluționare a litigiilor în care sunt implicate reprezentanțele

În ceea ce priveşte calitatea de pârât, o persoană juridică străină este socotită ca având
sediul în România în cazul în care are pe teritoriul ţării o reprezentanţă sau o agenţie (ca şi o
filială sau o sucursală). În consecinţă, instanţele judecătoreşti române sunt competente să
judece litigiile în care este implicată societatea - mamă, prin reprezentanţa sa din ţară.
Calitatea procesuală a reprezentanțelor este redusă.
Reprezentanțele pot fi acționate în justiție la sediul din țară pentru actele și faptele
săvârșite în țară. NCPC prevede explicit.
Ex. Dacă societatea - mamă a încheiat un contract cu o altă persoană fizică sau juridică
română prin reprezentanța ei din România, cocontractantul român va acționa societatea -
mamă la sediul reprezentanței ei din țară.
Întrebări:
 Ce este reprezentanţa unei societăţi comerciale străine în România şi care sunt
 Realizaţi o comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor
comerciale străine în ţară.
 Prezentaţi, pe scurt, modalitatea de constituire şi autorizare a funcţionării
reprezentanţelor.
 Care este obiectul de activitate al reprezentanţei?
 În ce constă capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor şi condiţia juridică a
acestora, ca persoane străine, în România?
 Care este regimul juridic aplicabil personalului reprezentanţelor?
81
Contractele comerciale internaționale

Teoria generală a contractelor încheiate în comerțul internațional
1. Importanţa contractelor comerciale internaţionale
Contractele - instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional
Contractele comerciale internaționale sunt cea mai importantă instituție a dreptului
comerțului internațional. De asemenea, acestea reprezintă cel mai important instrument juridic
de realizare a operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională.
Acestea sunt guvernate de principiul libertății comerțului. Părțile sunt libere: să încheie,
să nu încheie, să stabilească conținutul contractelor.
Contractele comerciale internaţionale constituie o formă a contractelor comerciale (care
reprezintă, pentru cele dintâi, genus proximus) şi, ca atare, întocmai ca şi acestea din urmă, au
ca drept comun reglementările aplicabile contractelor civile în general, faţă de care se
deosebesc însă prin anumite particularităţi, generate de natura lor comercială.
Contractele comerciale internaţionale se disting, la rândul lor, faţă de contractele
comerciale (interne), prin anumite particularităţi (diferentia specifica), generate, mai ales, de
caracterul lor de internaţionalitate.
Contractele comerciale internaţionale pot fi definite ca fiind acordurile de voinţă încheiate
între două sau mai multe subiecte ale dreptului comerţului internaţional, care îndeplinesc
condiţiile de comercialitate şi internaţionalitate şi care au ca scop naşterea, modificarea sau
stingerea raporturilor juridice de comerţ internaţional.
2. Conţinutul contractelor comerciale internaţionale, în general

2.1 Principiul libertăţii părţilor în stabilirea conţinutului contractului
În cazul contractelor comerciale internaţionale, întocmai ca şi în dreptul comun, părţile
beneficiază de posibilitatea deplină de a stabili, prin acordul lor de voinţă, exprimat în clauze
contractuale, drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului, această
posibilitate constituind un aspect substanţial al principiului libertăţii contractuale.
Totodată, în acest context, principiul se materializează în libertatea părţilor de a modifica
contractul, prin acordul lor de voinţă.
Pe planul dreptului internaţional privat, principiul se manifestă prin libertatea părţilor de
a desemna legea aplicabilă conţinutului contractului (lex voluntatis).
Conţinutul contractelor comerciale internaţionale este stabilit de părţi prin clauzele
contractului.
Contractele comerciale internaţionale conţin clauze de drept comun (generale), care se
referă mai ales la părţile şi obiectul acestor contracte şi clauze specifice, care stabilesc
anumite drepturi şi obligaţii care nu sunt absolut indispensabile (de validitate) în conţinutul
contractelor, fiind determinate de particularităţile acestor contracte.
82
În aceste contracte întâlnim:

 clauze generale, care se regăsesc în majoritatea contractelor de comerț internațional;
 clauze specifice, care se întâlnesc numai în anumite tipuri de contracte de comerț
internațional.
83
Libertatea comerțului, deși există de principiu, nu este nelimitată, ci există dispoziții

legale care pot să restrângă această libertate.
Principalele dispoziții legale sunt:
− cele privind protecția consumatorilor;
− cele privind disciplina contractuală;
− reprimarea clauzelor abuzive;
− reglementări privind protecția concurenței loiale și împotriva practicilor
restrictive;
− depoziții privind autorizațiile de import/ export;
− reglementări valutare.
Toate acestea sunt, pe planul dreptului internațional privat, norme de aplicație imediată care
se aplică cu prioritate, indiferent de legea aplicabilă contractului (ex. poate fi o lege străină
aplicabilă contractului sau, în cazul unui contract cu un punct de legătură semnificativ cu țara
forului, aceste dispoziții se aplică cu prioritate față de conflictul de legi).
2.2 Clauzele de drept comun (generale) în contractele comerciale internaţionale/

Clauzele generale
Practica relaţiilor comerciale internaţionale, actele normative şi literatura de specialitate
relevă existenţa unui fond comun de clauze în contracte, ce trebuie inserate în mod necesar în
aceste contracte, pentru ca ele să fie valabile şi utile pentru reglementarea completă şi eficientă
a raporturilor juridice din acest domeniu de activitate.
Clauzele generale sunt, în principal, următoarele:
2.2.1 Preambulul contractului. Clauzele privind părţile contractante şi alte elemente
de identificare a acestora
Preambulul contractului - indică în conţinutul său, de regulă, împrejurările în care s-a
încheiat contractul, raţiunile care au determinat părţile să îl încheie şi scopurile (obiectivele)
esenţiale pe care părţile şi le propun să le realizeze prin încheierea şi executarea contractului.
Clauzele privind părțile contractante - atributele lor de identificare (denumirea şi sediul,
pentru persoanele juridice, respectiv numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice) și statutul
lor juridic (naţionalitatea şi cetăţenia persoanelor juridice, respectiv fizice); forma juridică a
societăţii, codul unic de înregistrare şi, în anumite cazuri, capitalul social, numărului contului
bancar al părţilor contractante.
2.2.2 Clauze privind obiectul material al contractului
Aici avem următoarele tipuri de clauze:
1) clauzele privind identificarea obiectului material (marfă, lucrare sau serviciu);
2) clauzele privind cantitatea;
3) clauzele privind calitatea, care includ:
− Clauze privind metodologia de determinare a calităţii;
84
− Clauze privind procedura constatării lipsurilor calitative;

− Clauze privind răspunderea pentru calitate, sancțiunile în cazul încălcării
obligațiilor de calitate;
− Clauze de asistenţă tehnică şi service;
− Clauze privind procedura de reclamare a lipsurilor cantitative şi calitative;
− Clauze privind ambalajul şi marcarea;
− Clauze privind obligaţia de livrare (predare) a mărfii şi termenele de
livrare (predare);
− Clauze privind celelalte condiţii de livrare, momentul transmiterii
riscurilor şi dreptului de proprietate asupra mărfii - momentul livrării și
transmiterea riscurilor sunt elemente esențiale și ne vom reîntâlni cu ele
când vom vorbi despre Convenția de la Viena și regulile Incoterms.
− Clauze privind condiţiile de expediţie, încărcaredescărcare, transport şi
asigurare;
− Clauze privind obligaţia de preluare a mărfii de către beneficiari.
85
2.2.3 Clauze privind obiectul pecuniar al contractului

Obiectul pecuniar al contractului - prețul sau alt obiect pecuniar, în funcție de natura
contractului. Poate fi vorba despre:
− Tarif, pentru o lucrare sau un serviciu;
− Dobândă, dacă este un contract bancar;
− Comision, dacă este un contract de comision/ agenție;
− Redevență, dacă este un contract de transfer de tehnologie;
− Navlu, prețul contractului de transport maritim.
Deci, prețul îmbracă forme variate de la un
tip de contract la altul. Esențiale sunt
următoarele clauze:
1) Clauze privind preţul sau alte prestaţii pecuniare/ Determinarea prețului -
potrivit NCC, acesta trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil; excepție
în Convenția de la Viena, care permite o determinare legală a prețului, în cazul în
care nu este determinat sau determinabil prin contract;
2) Clauze privind obligaţia de plată a preţului;
3) Clauze privind condițiile de plată;
4) Modul de garantare a plăţii;
5) Momentul și locul plății;
6) Instrumentul de plată.
Convenția de la Viena este mai punctuală.
2.3 CLAUZE SPECIFICE în contractele comerciale internaţionale

Clauzele specifice sunt acele clauze care se întâlnesc în anumite tipuri de contracte, în
funcție de specificul lor, iar dintre ele menționăm:
1. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare
Se întâlnesc foarte des în contractele de comerț internațional încheiate pe termen
mediu și lung, acest tip de contracte fiind regula în comerțul internațional. Sunt mai
puține contracte cu executare uno ictu, mare majoritate sunt pentru bunuri viitoare,
deci sunt contracte cu prestare pe termen mediu și lung, iar asupra acestor clauze ne
vom apleca mai mult.
Clauze asigurătorii sunt specifice contractelor pe termen mediu şi lung, dar pot
apărea şi în contractele încheiate pe termen scurt, atunci când împrejurările o
impun.
Totodată, mai ales în contractele pe termen mediu şi lung, care se execută prin
prestaţii succesive, se pot insera clauze privind continuarea raporturilor
contractuale (clauze de opţiune), având ca scop prelungirea şi / sau extinderea
relaţiilor de afaceri dintre parteneri între care există deja asemenea relaţii şi care
urmăresc menţinerea stabilităţii acestora.
2. Clauze privind răspunderea contractuală
86
Părţile trebuie să se preocupe pentru inserarea în contract a clauzelor

sancţionatorii aplicabile aceleia dintre ele care nu îşi execută obligaţiile
contractuale: clauzele penale (de penalităţi), clauzele de exonerare de răspundere
(mai ales clauza de forţă majoră) şi convenţiile asupra răspunderii. Părţile pot
prevedea şi clauze privind rezoluţiunea contractului, pentru neexecutarea
obligaţiilor de către oricare dintre ele (pacte comisorii) etc.
3. Clauzele privind preîntâmpinarea și soluționarea litigiilor

Frecvent, părțile inserează în contract o clauză privind preîntâmpinarea litigiilor,
prevăd că ele se obligă să încerce o conciliere, pot apela la ceea ce se numim un
mijloc alternativ, alternative dispute resolution, în care intră: concilierea, expertiza,
medierea și arbitrajul (principala formă de soluționare a litigiilor din comerțul
internațional). Avem două clauze esențiale care duc la arbitraj și înlătură
competența generală a instanțelor de soluționare a litigiilor - clauza arbitrală:
clauză compromisorie și compromis.
87
Clauzele de jurisdicţie
Părţile trebuie să prevadă în contract o clauză de jurisdicţie, fie în favoarea
instanţelor judecătoreşti, române sau străine, fie a unui tribunal arbitral, în acest
ultim caz clauza de jurisdicţie luând forma clauzei de arbitraj (clauza
compromisorie sau compromis).
4. Clauza privind alegerea legii aplicabile. Clauze privind determinarea dreptului

aplicabil contractului Am studiat la dreptul internațional privat clauza de electio
iuris, pactum de lege utenda, prin care părțile stabilesc care este legea aplicabilă pe fond
contractului în cazul ivirii unui litigiu între ele.
În mod uzual, părţile inserează în contract o clauză prin care desemnează
sistemul de drept pe care organul de jurisdicţie urmează să-l aplice în cazul ivirii
unui litigiu cu privire la aspectele de fond ale contractului. Această clauză
materializează în contract înţelegerea părţilor cu privire la legea aplicabilă
contractului, lex voluntatis.
În cazul în care părţile nu desemnează legea contractului (lex contractus) prin
voinţa lor, aceasta va fi determinată de către organul de jurisdicţie, în urma unei
localizări obiective, conform normei conflictuale aplicabile în speţă.
Clauza de jurisdicție, de arbitraj și de electio iuris – merg împreună.
5. Clauzele privind autorizațiile de export și import

Ex. despre ce autorizație este vorba, cui îi revine obligația de obținere a
autorizației, ce natură juridică are această obligație (de rezultat sau de mijloace).
Obligaţia de obţinere a licenţei sau altor autorizaţii administrative este, de
regulă, de mijloace, partea căreia îi revine trebuind să depună toată diligenţa
normală în acest sens, deoarece eliberarea lor cade în competenţa exclusivă a unor
organe administrative. Obligaţia poate fi însă şi de rezultat, dacă părţile prevăd
astfel în contract sau o asemenea calificare a obligaţiei rezultă din acte emise de
autorităţile competente implicate în materie, aşa cum am arătat.
6. Clauzele ce țin de natura relațiilor dintre părți:

− Clauza de confidențialitate;
− Clauza de exclusivitate;
− Clauza de neconcurență/ nonconcurență.
Clauze relativ frecvent întânite.
7. Clauze specifice în contractele având ca obiect obligații de a face, cum ar fi:

− Clauza de a depune toate diligențele, în contractele cu obligații de mijloace
best efforts.
8. Există și alte
clauze care mai pot
apărea:
Restricții de
revânzare a
mărfii;
88
Clauze de
informare
reciprocă.
2.4 Clauze privind modificarea şi încetarea efectelor contractului, precum şi mențiuni

finale
Mai este un pachet de clauze tot generale, dar cu specificitatea
faptului că ele sunt finale. Este obligatorie inserarea în contract a
cel puţin următoarelor menţiuni finale:
1. Clauze privind modificarea contractului - soluția este că nu se poate modifica
decât prin mutuus dissensus, acordul părților;
2. Clauze privind încetarea efectelor contractelor, adică regimul rezoluțiunii -
convenția de la viena nu prevede rezoluțiunea judiciară, ci doar voluntară,
pactele comisorii;
3. Mențiunile finale privind numărul de exemplare, limba, data încheierii
contractului (inclusiv locul), semnăturile părților sau ale reprezentanţilor lor
etc.
Întrebări:
 Identificaţi diferenţele si congruenţa dintre principiul libertăţii contractuale şi cel al
libertăţii comerţului;
 Prezentaţi, pe scurt, clauzele generale cuprinse în conţinutul contractelor comerciale
internaţionale.
89
CLAUZELE STANDARD/ CLAUZELE PRESTABILITE

Contractele comerciale internaționale se încheie pe bază de clauze standard (standard
clause). Clauzele standard sau clauzele prestabilite (cum se mai numesc în doctrină) sunt
reglementări de soft law, elaborate de organisme internaționale neutre, de organizații
profesionale neutre sau de părți, care nu sunt neutre.
Îmbracă forma: contractelor tip, condițiilor generale, contractelor cadru, contractelor de
adeziune, frecvent întâlnite, și reguli de interpretare ex. regulile Inctoterms, regulile ICC în
materia acreditivelor, în materia contractelor bancare.
Insistăm din rațiuni practice și de actualitate asupra clauzelor specifice în contractele
comerciale internaționale încheiate pe termen mediu și lung.
Clauze specifice în contractele comerciale internaţionale încheiate pe

termen mediu şi lung Se consideră, pe baza reglementărilor BNR, că sunt:
− contracte pe termen mediu - cele încheiate între 1 și 5 ani, adică între momentul
încheierii și al finalizării executării trec între 1 și 5 ani;
− contracte pe termen lung - cele încheiate peste 5 ani.
1. Riscurile contractuale și clauzele asigurătorii împotriva acestora
1.1 Riscurile care afectează contractele comerciale internaţionale încheiate pe termen
mediu şi lung
În ansamblul acestor contracte, pe termen mediu și lung, este foarte posibil ca între
momentul încheierii și cel al executării contractului să apară evenimente imprevizibile de
natură a perturba echilibrul contractual stabilit inițial de părți, producând prejudicii. Aceste
evenimente se numesc riscuri.
Contractele comerciale internaţionale încheiate pe termen mediu sau lung prezintă, într-o
mai mare măsură decât cele pe termen scurt, particularitatea de a fi supuse pe parcursul
executării lor unor riscuri care, în cazul în care se produc, pot influenţa prestaţia uneia sau
chiar a ambelor părţi, perturbând echilibrul stabilit la data încheierii contractului.
Ce sunt riscurile? Definiție riscuri
= RISCURILE sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului,
independent de culpa vreuneia dintre părți și care, în cazul în care se realizează, fac
imposibilă sau sensibil mai oneroasă obligația uneia sau chiar a ambelor părți
contractante.
Care sunt elementele definitorii ale riscurilor?
Din această definiţie rezultă elementele esenţiale ale riscurilor în contractele comerciale
internaţionale:
90
a) Riscul este un eveniment, adică un fapt material, în momentul în care se produce.

b) Riscul este un eveniment posibil de a se realiza. Aşadar, realizarea riscului este o
probabilitate, iar nu o certitudine.
* Producerea riscului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă are loc între
momentul încheierii şi cel al terminării (finalizării) executării contractului.
c) Producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre părţi,
adică să se producă din cauză străină și să fie imprevizibil la momentul încheierii
contractului. Dacă este previzibil, este culpă, iar dacă este culpă, nu este risc. Riscul
începe unde se termină culpa. Culpa începe unde se termină riscul. Dacă
evenimentul s-a produs din culpa vreuneia dintre părţi, este exclusă ideea riscului şi
intervine răspunderea contractuală a părţii în culpă. Este condiția esențială a
riscurilor, imprevizibilitatea, independența de culpa părților. În general, se
analizează in abstracto, în persoana comerciantului rezonabil și prudent aflat în
aceeași situație.
91
d) În cazul în care se produce, riscul are drept consecință perturbarea echilibrului

contractual, efect negativ asupra prestației uneia sau chiar a ambelor părți, în sensul
că fac acea prestație mai oneroasă. Nu orice risc produce efecte, ci, în general, cele
care produc un efect sensibil mai oneros pentru una sau ambele părți. Poate avea
drept consecință imposibilitatea executării contractului sau un prejudiciu pentru una
sau chiar pentru ambele părţi contractante.
Comparație între riscuri și forță majoră

Comparație între conceptul de risc, tipic în comerț, și instituția forței majore, instituție
generală din materie civilă cu aplicații în materie comercială.
• Asemănare:
Riscurile și forța majoră sunt evenimente imprevizibile suferite pe parcursul executării
contractului, independent de culpa vreuneia dintre părți.
• Deosebire esențială:
Forța majoră implică, în plus, elementul de insurmontabilitate. Evenimentul de forță
majoră este un eveniment imprevizibil și insurmontabil. Chiar dacă este prevăzut,
consecințele lui nu pot fi depășite. Cazurile de forță majoră sunt mult mai puține decât
riscurile în practică.
În comerțul internațional, riscurile se materializează frecvent din punct de vedere juridic
sub forma impreviziunii (a clauzei de impreviziune hardship) și vom compara clauza
hardship și forța majoră, unde vom vedea și alte diferențe majore.
1.2 CLASIFICAREA riscurilor

Riscurile în contractele comerciale internaţionale se clasifică în două mari categorii:
comerciale şi necomerciale.
A) Riscurile comerciale sau economice se împart, la rândul lor, în două subcategorii:
valutare şi nevalutare.
a) Riscurile valutare sunt cele mai frecvente riscuri comerciale care se pot întâmpla.
Ele constau în schimbarea cursului de schimb de referință al monedei de plată
între momentul încheierii și executării contractului, motiv pentru care prestația
uneia sau celeilalte dintre părți devine mai oneroasă.
b) Riscurile nevalutare sunt alte categorii de riscuri economice care pot îmbrăca
forma unor evenimente economice din cele mai variate: schimbări în prețul
materiilor prime (prețul barilului de țiței, ceea ce poate avea consecințe majore
pentru contractele comerciale încheiate în domeniul respectiv), schimbările în
prețurile materialelor, energiei, forței de muncă (adică nivelul salariilor), în materia
tarifelor de transport, al comisioanelor bancare, al primelor de asigurare, al
dobânzilor, chiar și riscul tehnic, adică riscul în uzura produsului, este un risc
92
economic.
B) Riscurile necomerciale se subdivid, la rândul lor, în două subcategorii: riscuri politico-
administrative şi evenimente naturale.
a) riscuri politico-administrative, unde intră: conflictele armate, embargou, blocadă
economică, modificări ale regimului politic dintr-o anumită țară, grevele sau alte
tulburări sociale grave, neacordarea autorizațiilor de export/ import, luarea de
măsuri restrictive vamale, antidumping sau alte măsuri de protecţie a concurenţei,
instituirea de restricţii asupra schimburilor valutare sau a transferului valutei în
străinătate, exproprierea şi măsurile similare, suspendare sau încălcare de către stat a
contractului încheiat cu un resortisant al altui stat (în contractele mixte sau semi-
internaţionale).
b) evenimentele naturale, calamitățile naturale: cutremure, inundații, secetă, îngheț,
cu mai puține efecte în comerțul internațional, dar existente
93
1.3 Clauzele ASIGURĂTORII împotriva riscurilor

Pentru ca părțile să evite pe cât posibil efectele negative pe care riscurile le pot produce
asupra echilibrului contractual, ele trebuie să insereze în contract acele clauze asigurătorii
împotriva riscurilor.
Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor se clasifică după mai multe criterii.
A) Clasificarea clauzelor asigurătorii după felul riscurilor la care se referă
După felul riscurilor la care se referă cu prioritate, clauzele asigurătorii se împart în
următoarele categorii:
a) Clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare (de variație a schimbului)
În această categorie intră clauza aur și
clauzele valutare (de mai multe feluri, la rândul lor).
b) Clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare

Acestea cuprind, mai ales, clauza de revizuire a prețului,
clauza ofertei concurente,
clauza clientului celui mai favorizat,
clauza de hardship (impreviziune).
c) Clauza de forță majoră (clauza contra riscurilor necomerciale)

Prin această clauză părțile urmăresc, de regulă, evitarea consecințelor
nefavorabile ale unor riscuri politico-administrative sau ale calamităților naturale
(riscurile necomerciale).
B) Clasificarea clauzelor asigurătorii după obiectul lor

În funcție de obiectul lor și, implicit, de incidența pe care o au asupra economiei
contractului, clauzele la care ne referim pot fi clasificate în:
a) Clauze de menținere a valorii contractului
Au rolul de stabilizare a prestației pecuniare din contract, adică a prețului și a
variantelor lui. Au un obiect mai restrâns, în sensul că privesc exclusiv prestația
monetară (pecuniară) şi urmăresc menţinerea acesteia - deci a valorii contractului -
împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.
Sunt cuprinse în categoria clauzelor de menţinere a valorii:
clauza aur,
clauzele valutare,
clauza de revizuire a preţului.
b) Clauze de adaptare a contractului sau de readaptare

Sunt acele clauze care nu privesc numai prețul, prestația monetară din contract, ci
întreaga economie a contractului, privesc și prestația materială, cantitate, calitate,
condițiile de livrare, termen de livrare, de plată.
Au, în principiu, un obiect mai larg, privind nu numai prestaţia monetară (deşi,
94
practic, acesta constituie cel mai frecvent obiectul lor), ci şi alte drepturi şi obligaţii
ale părţilor (privind cantitatea, calitatea, condiţiile de livrare, de plată etc.).
În această categorie intră, mai ales:
clientului celui mai favorizat,
de hardship
de forţă majoră (celelalte clauze).
C) Clasificarea clauzelor asigurătorii în funcţie de modul lor de a acționa
Potrivit acestui criteriu, clauzele asigurătorii se clasifică în:
a) Clauze cu acțiune automată
Sunt acele clauze care includ în formularea lor o ecuație, un mod de calcul, care
permite unei singure părți, fără negociere cu cealaltă, să aplice mecanismul de
readaptare a contractului; deci, nu implică renegocierea. Prin noţiunea de
"acţiune automată" se înţelege faptul că respectiva clauză îşi produce efectul prin
ea însăşi (eo ipso), în mod direct, fără să fie necesare noi negociere între părţi şi în
principiu nici intervenţia arbitrului.
Cel mai frecvent exemplu sunt clauzele valutare (de regulă sunt automate, dar
nu e o regulă).
b) Clauzele fără efect automat/ Clauze

cu acţiune neautomată
Sunt clauze care implică renegocierea
contractului.
Intră Întotdeauna CLAUZA DE IMPREVIZIUNE HARDSHIP. Aceasta nu
acționează automat, întotdeauna presupune renegocierea contractului.
95
Întrebări:
 Prezentaţi, pe scurt, clauzele speciale cuprinse în conţinutul contractelor comerciale
internaţionale.
 În ce constau riscurile ce afectează contractele comerciale internaţionale încheiate
pe termen mediu şi lung?
 Enumeraţi clauzelor asigurătorii împotriva riscurilor valutare şi nevalutare;
Clauzele asigurătorii ÎMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE

Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare au fost foarte importante din toate
timpurile, dar și în prezent, în concepția dreptului român. Înainte de NCC, nu era reglementată
legal teoria impreviziunii. În NCC, s-a reglementat teoria impreviziunii, adică posibilitatea
judecătorului de a interveni în contract, la cererea unei părți, fiind o excepție de la pacta sunt
servanda (forța obligatorie a contractului).
Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor sunt utile și astăzi, chiar dacă există teoria
impreviziunii. Înainte de a fi reglementată teoria impreviziunii, acestea erau singura
modalitate de a salva contractul. Totuși, acestea sunt utile deoarece una este ce stabilesc
părțile într-un contract și alta este ce li se poate întâmpla în temeiul legii.
Principalele clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare: clauza aur și clauzele valutare
1. CLAUZA AUR
Clauza aur îmbracă două forme:
a) Clauza valoare-aur (gold-value clause), care se utilizează în cazul în care preţul
contractual este exprimat într-o valută, iar aurul este luat ca etalon al valorii acestei
valute; clauza de exprimare a prețului în aur sau prin raportare la aur;
b) Clauza monedă-aur (gold-coin clause), prin care preţul este exprimat direct în aur
şi urmează a fi plătit în monedă de aur; când prețul contractual este exprimat într-o
anumită cantitate de lingouri de aur și plătibil în lingouri de aur. Aceste tranzacții
sunt întâlnite în comerțul internațional. În general, acestea sunt secrete, făcute de
state, motiv pentru care nu ne ocupăm de ele.
Clauza aur a jucat în istorie un rol esențial, referindu-ne numai la perioada de după cel de-
al doilea Război Mondial, când prin acordurile de la Bretton Woods din 1944, care au pus
bazele fondului monetar internațional FMI, marele economist Keynes a gândit un sistem bazat
pe doi piloni: pilonul dolar (care devenea un instrument internațional de plată) și pilonul aur.
Pilonul aur consta în faptul că fiecare țară membră a FMI din acel timp, adică statele cu
economie de piață, nu statele cu economie totalitară, aveau obligația să stabilească fiecare
pentru moneda lui națională o anumită paritate fixă în aur. Dolarul american a avut o lungă
perioadă de timp, 15 ani sau mai mult, o paritate de 888 de mg de aur fin = 1 dolar. Raportul
dintre monede era extrem de ușor de făcut, existând un punct comun, prin raportare la
cantitatea de aur. Era ușor de calculat și dacă se produceau devalorizări sau revalorizări ale
96
monedelor – creștea sau scădea cantitatea de aur reprezentată de fiecare monedă. Acest lucru
se reflecta în contract. Dacă, cum s-a și întâmplat de-a lungul timpului, dolarul se devaloriza,
prețul contractului trebuia să crească în același procent.
Principiile de la Bretton Woods au funcționat până la începutul anilor 70, când Franța a
solicitat schimbarea în aur a tuturor dolarilor. Sistemul nu era conceput pentru asemenea
șocuri. Asemenea șocuri au constituit ceea ce s-a numit febra aurului, adică exodul aurului din
băncile americane. La începutul anilor 70, s-a abandonat principiul convertibilității în aur.
Apoi, s-a abandonat și principiul parității fixe în aur.
Ulterior, prin Acordul de la Kingston (Jamaica) din 1976 s-au pus bazele noului sistem
monetar internațional, existent și în prezent. Înseamnă fluctuația liberă a monedelor una față
de cealaltă. Aurul avea un preț fix, nu era o marfă, nefiind supus legii cererii și ofertei, avea
un preț fix stabilit de FMI pe piața economică internațională și un rol de numitor comun.
Când a pierdut acest rol, a intrat în jocul cererii și ofertei. A urmat creșterea exagerată a
97
prețului unciei de aur, apoi s-au stabilizat lucrurile. BNR: paritățile monedelor și prețul unciei
de aur. Aurul a pierdut rolul istoric pe care l-a jucat, dar astăzi, când toate monedele au
devenit fluctuante, lumea s-a întors la aur și vedem tot mai des tranzacții în comerțulul
internațional prin raportare la prețul unciei de aur, pentru a exista un element de referință în
cazul în care prețul unciei de aur poate reprezenta un indicator în cadrul comerțului
internațional.
Conform clauzei aur, preţul contractual, exprimat într-o valută care are o paritate oficială
în aur la momentul încheierii contractului, se va modifica în mod corespunzător dacă această
paritate va creşte sau va scădea până la data plăţii preţului.
Condiţia esenţială pentru a funcţiona clauza aur este ca valuta de plată să fie
exprimată în aur, în principiu printr- o paritate oficială.
Această condiţie a fost îndeplinită în perioada antebelică, când aurul a jucat rolul de etalon
monetar, cât şi după cel de-al doilea război mondial, atâta timp cât a funcţional sistemul
monetar internaţional instituit prin Acordurile de la Bretton Woods din 1944, unul dintre
principiile sale fundamentale fiind cel al parităţilor fixe în aur ale monedelor statelor membre
ale F.M.I.
Suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului S.U.A. (1971) şi, mai ales, renunţarea oficială
la funcţiile monetare ale aurului în 1978, când aurul a încetat să mai fie etalon de valoare
pentru monedele naţionale, devenind o simplă marfă, supusă legilor pieţei, a făcut ca această
clauză, în forma ei "clasică". să-şi piardă utilitatea, ea dispărând practic din categoria
modalităţilor de menţinere a echilibrului contractual.
Când aurul a pierdut rolul său în 1970, clauzele valutare s-au extins.
2. CLAUZELE VALUTARE
Clauzele valutare se caracterizează prin faptul că părţile stabilesc două categorii de monede:
a) monedă de plată (de facturare);
b) una sau mai multe monede de referinţă (de calcul, de cont).
Scopul clauzelor este acela de a evita riscul variaţiei cursului de schimb al monedei de
plată faţă de cea (cele) de referinţă, produsă între momentul încheierii şi cel al executării
contractului, prin includerea în preţ a procentului de scădere sau prin deducerea din preţ a
procentului de creştere a ratei de schimb.
Clauzele valutare sunt de două feluri:
− Clauze monovalutare;
− Clauze plurivalutare/ multivalutare.
Clauzele multivalutare se subclasifică în două categorii:
− clauze multivalutare bazate pe un coș valutar stabilit de părți;
− clauze multivalutare bazate pe un coș valutar instituționalizat.
−
98
 Clauza monovalutară
Clauza monovalutară este cea mai frecventă.
Clauzele valutare, în general, și clauza monovalutară, în special, implică două categorii de
monede:
− monedă de plată, adică moneda în care se face efectiv transferul financiar al
prețului, care, prin ipoteză, este o monedă mai slabă, mai fluctuantă;
− monedă de cont, care este socotită o valută forte, mai stabilă, folosită ca
element de referință. Prețul contractului se exprimă în moneda de cont.
Prin clauza monovalutară părţile arată că preţul mărfii (lucrării, serviciului etc.), exprimat
în moneda de cont, se va plăti (factura) în moneda de plată, la cursul de schimb dintre cele
două monede la data plăţii.
99
Practic, la momentul încheierii contractului, părţile au avut în vedere, pentru

stabilirea preţului, un anumit curs de schimb între moneda de plată şi cea de cont. Dacă
la data executării contractului moneda de plată s-a devalorizat cu un anumit procent, preţul
efectiv plătit va fi mai mare cu acel procent faţă de cel rezulta din calcul la data încheierii
contractului. Situaţia este inversă în cazul revalorizării monedei de plată faţă de cea de cont.
Altfel spus, preţul efectiv plătit include procentul de scădere, respectiv deduce procentul de
creştere a monedei de plată faţă de cea de cont. Aşadar, preţul efectiv plătit apare ca modificat
invers proporţional cu variaţiile monedei de plată faţă de cea de calcul.
Părţile pot conveni în mod liber asupra oricărei monede de cont şi de plată pentru a se
aplica în contractul lor.
Exemplu. ÎNTRE REZIDENȚI, PREȚUL CONTRACTULUI ESTE DE 100.000 DE
EURO, IAR PLATA PREȚULUI SE FACE ÎN LEI, LA CURSUL BNR DIN ZIUA
PLĂȚII. – CLAUZĂ MONOVALUTARĂ – NU ESTE INTERZISĂ, DEOARECE
PLATA SE FACE ÎN LEI ÎNTRE REZIDENȚI, numai că acea cantitate de lei care se
plătește se calculează în ziua emiterii facturii în funcție de cursul de referință emis de
BNR.
→ Clauza monovalutară este cea în care prețul mărfii se stabilește în moneda de cont
și se facturează în moneda de plată în momentul scadenței.
Este o clauză asigurătorie pentru că am siguranța că voi primi prin raportare la dolar/ euro
suma, în caz că se devalorizează leul.
Clauza monovalutară se aplică în mod automat, de regulă, fiind calculată de către
partea interesată, de către cel care emite factura în general.
În comerțul internațional s-au folosit și clauze multivalutare, deoarece este greu de
identificat o monedă de cont cu o anumită stabilitate.
 Clauza multivalutară
*bazată pe un coș valutar stabilit de părți
Renunţarea la etalonul aur şi fenomenele de relativă instabilitate existente în anumite
perioade pe pieţele valutare au determinat părţile să adopte o nouă soluţie contractuală de
preîntâmpinare a riscurilor, şi anume RAPORTAREA CURSULUI MONEDEI DE PLATĂ
LA MEDIA CURSURILOR MAI MULTOR MONEDE (DE REGULĂ, 3 - 5 MONEDE)
CARE FORMEAZĂ UN "COŞ VALUTAR" ŞI JOACĂ ROLUL DE MONEDE DE
REFERINŢĂ. Clauza contractuală prin care se realizează această soluţie este cunoscută în
literatura de specialitate sub denumirea de clauză multivalutară sau plurivalutară bazată pe un
coş valutar restrâns, stabilit de părţi.
Prin această clauză părţile convin ca preţul contractual, exprimat în moneda de plată, să fie
100
facturat în funcţie de media cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, la data
executării contractului. Astfel, în cazul în care între momentul încheierii contractului
(momentul de referinţă) şi momentul plăţii media cursurilor monedelor din coş faţă de
moneda de plată a crescut cu un anumit procent (adică moneda de plată s-a devalorizat faţă de
monedele din coş), preţul efectiv plătit (facturat) va fi mai mare cu acel procent (va adăuga
procentul de devalorizare). Dimpotrivă, preţul facturat va fi mai mic cu procentul de scădere a
mediei cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, între momentul de referinţă şi
cel al executării contractului (se deduce procentul de revalorizare a monedei de plată).
Este atunci când prețul contractual, în lei să zicem, este raportat la media cursurilor, de
regulă, a 3-5 monede. Exemplu. Prețul contractual 100.000 de lei, în condițiile în care la
momentul încheierii contractului 1 euro = 4,5, 1 dolar = 4,2, 1 franc elvețian = 4,3. Se face
media celor 3 monede din coș și rezultă o cifră. Se calculează în momentul plății prin
raportare la media celor 3 cursuri din momentul plății.
Rar întâlnită în comerțul internațional, dificil de calculat media, dar principial este mai
corectă deoarece, dacă dolarul scade, euro crește, sau dacă francul elvețian crește, euro scade,
media rămânând mai aproape de realitate, având în vede întregul comerț internațional, nu o
anumită monedă.
101
*bazată pe un coș valutar instituționalizat

Din ce în ce mai des întâlnită.
Ceea ce deosebeşte această clauză de cea de care ne-am ocupat anterior este, în principal,
faptul că în acest caz monedele care fac parte din coş - şi modalitatea de calcul a
modificărilor de curs – nu sunt stabilite de către părţi, ci de un organ specializat cu caracter
internaţional, aceste monede formând o unitate de cont instituţionalizată.
În practica internaţională sunt utilizate mai multe asemenea unităţi de cont, cea mai
cunoscută şi cu cea mai largă sferă de acţiune fiind DREPTURILE SPECIALE DE
TRAGERE (D.S.T.) ALE F.M.I. România este membră a F.M.I. din anul 1972.
În prezent, numărul valutelor care compun coşul D.S.T. este de cinci, şi anume dolarul
S.U.A., euro, lira sterlină, yenul japonez, yuanul chinezesc.
Principala monedă fiduciară, monedă care nu are o circulație efectivă pe piață, nu este
exprimată în bancnotă - Drepturile Speciale de Tragere ale FMI. Acestea joacă un rol esențial
în comerțul internațional, deoarece, prin raportare la ele, se face calculul răspunderii
cărăușilor în principalele convenții internaționale privind transporturile maritime,
terestre (cu diferitele lor forme, auto, pe calea ferată). În convențiile respective sunt prevederi
privind răspunderea cărăușilor/ transportatorilor prin raportare la drepturile speciale de
tragere.
Drepturile speciale de tragere sunt o monedă compozită, calculată zilnic de către FMI prin
raportare la: dolarul american (care are cel mai mare procent), euro, lira sterlină, yenul
japonez și yuanul chinezesc (ultimul din 2016).
Așadar, se calculează printr-o medie ponderată cu procente diferite de participare, care se
modifică, iar media o reprezintă drepturile speciale de tragere ale FMI.
Întrebări:
internaţionale.
 Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, trăsăturile clauzelor asigurătorii împotriva
riscurilor valutare.
 Prezentaţi elementele caracteristice ale clauzelor valutare.
102
CURS 6 09.03.2017
Clauzele asigurătorii ÎMPOTRIVA RISCURILOR NEVALUTARE
1. Clauza de REVIZUIRE A
PREȚULUI (de indexare nevalutară)
Definiție
= Clauză prin care părțile stabilesc că oricare dintre ele este îndreptățită să procedeze la
recalcularea prețului contractual în cazul în care, între momentul încheierii și momentul
executării contractului, au survenit modificări semnificative ale unor elemente de natură
nevalutară (nemonetară), care au modificat echilibrul contractual stabilit de părți în
momentul încheierii contractului.
Cel mai frecvent întâlnite elemente nevalutare/nemonetare care pot afecta echilibrul
contractual sunt modificări în prețul materiilor prime, materialelor, combustibilului,
forței de muncă, adică nivelul salariilor, tarifelor de transport, primelor de asigurare,
comisioanelor bancare etc.
Clauzele de revizuire a prețului sunt foarte des întâlnite în contractele pe termen mediu și
lung privind furnizarea de obiective industriale turn-key (la cheie), obiective industriale
majore, fabrici, autostrăzi, aeroporturi, deci mari obiective de infrastructură, unde prețul
contractual este influențat major de unul sau mai multe din aceste elemente menționate. În
practică, clauzele de revizuire a preţului se includ mai ales în contractele pe termen lung de
vânzare pe credit de maşini, utilaje, instalaţii, în cele de engineering, de exporturi complexe
(în special exportul de instalaţii la cheie), în contractele de antrepriză pentru lucrări de
construcţii montaj etc.
Clasificarea clauzelor de revizuire a prețului
În funcție de complexitatea elementului de referință (etalonului), clauzele de revizuire a
prețului (de indexare nevalutară) sunt de trei feluri:
a) Clauzele cu indexare unică (specială) – acele clauze în care prețul contractual
este raportat la un singur element de referință, cel mai reprezentativ în
stabilirea/calcularea prețului. Sunt cele prin care preţul contractual este raportat
la preţul, exprimat într-o unitate de măsură uzuală, al unui produs determinat (de
exemplu, al unei tone de cărbune sau de cereale, al unui baril de petrol, al unui
Kw/oră energie electrică etc.) sau la un indice statistic care exprimă sintetic
evoluţia preţurilor unui grup de produse determinate (eventual, dintr-o anumită
ramură economică).
Exemplu.
Dacă vând benzină, indexez prețul contractual cu prețul barilului de țiței brut.
Dacă vând pâine, indexez cu prețul tonei de grâu.
Dacă vând aluminiu, indexez cu prețul kilowattului-oră. - adică elementul
103
esențial în producerea bunului care face obiectul contractului.

Problema esențială care se pune în acest caz este determinarea prețului de
referință.
De regulă, prețul de referință este stabilit de către părți în contract prin trimiterea
la prețul bursei mărfii caracteristice, cotația bursei caracteristice ex. cotația
Rotterdam pentru prețul petrolului sau cotația New York pentru prețul petrolului;
și, în funcție de cotația bursei, se va modifica și prețul contractului.
Etalonul unic trebuie astfel ales de părţi încât să reflecte, sintetic, eventuala
variaţie de valoare a întregului ansamblu de elemente care au concurat la calcularea
preţului contractual. De regulă, produsul de referinţă este principala materie primă
folosită pentru realizarea mărfii care face obiectul contractului (de exemplu, preţul
unei vânzări de benzină va fi indexat cu cel al barilului de petrol; al unei vânzări de
aluminiu cu preţul unui Kw/oră etc.).
În toate cazurile, părţile trebuie să precizeze documentul care stabileşte etalonul
(indicele de referinţă), acesta putând fi o publicaţie oficială (de exemplu, a unui
institut de statistică), jurnalul unei burse de mărfuri, dacă valoarea etalonului este
dată de o cotaţie bursieră (caz în care trebuie să se indice toate elementele de
circumstanţiere necesare: bursa, data exactă de referinţă, denumirea jurnalului etc.),
buletinul unei asociaţii profesionale sau al unei camere de comerţ etc.
104
b) Clauzele cu indexare cumulativă (complexă) – prețul contractual este stabilit în

funcție de mai multe elemente de referință, cum ar fi materiile prime, forța de
muncă și tariful de transport (navlu, prețul contractului de transport maritim), mai
ales la obiectivele complexe ex. linie de metrou, uzină, aeroport. Se negociază între
părți în funcție de natura contractului. Leagă prețul contractului de valoarea mai
multor elemente de referinţă privite cumulativ, şi anume, de regulă, cea a materiilor
prime (materialelor) şi forţei de muncă (salariilor), necesare pentru realizarea
obiectului contractului.
c) Clauzele cu indexare generală – în care prețul contractual este raport la un indice
statistic, publicat de către un institut de statistică, de regulă. Sunt cele prin care
prețul contractual este raportat la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii
care pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este exprimat acest preţ, într-o
zonă geografică determinată.
2. Clauz
a
OFERT
EI
CONCU
RENTE
Definiție
= Prin clauza ofertei concurente, o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte
dreptul ca, în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de
contractare în condiţii mai favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să
obţină adaptarea acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte
contractantă (promitentul clauzei) nu acceptă, contractul urmează să se suspende sau să fie
reziliat, direct sau, cel mai frecvent, în temeiul unei hotărâri cu caracter jurisdicţional,
arbitrală sau judecătorească.
Clauza se numeşte "a ofertei concurente" deoarece oferta este adresată beneficiarului
clauzei de un terţ "concurent" al promitentului.
Această clauză este des folosită în contractele de furnizare, doctrina le mai numește și
contracte de aprovizionare, fiind contracte pe termen mediu și lung, în esență contracte de
vânzare, care pot avea elemente complexe precum materii prime, materiale etc.
Care este mecanismul de funcționare a clauzei ofertei concurente? Care este condiția
definitorie a clauzei? Când se declanșează ea?
Mecanismul clauzei se declanșează în cazul în care un terț face uneia din părțile
contractante o ofertă mai favorabilă decât oferta în curs de executare.
Condiţia definitorie a clauzei este caracterul "mai favorabil" al ofertei terţului.
105
Ipoteza aplicării clauzei ofertei concurente este ca terţul să fi făcut o ofertă mai favorabilă
decât cea din contract: preţul mai bun sau privind alte elemente ale contractului (cantitate,
calitate, termene de livrare, condiţii de plată, de transport, avantaje conexe etc.).
Exemplu. Am încheiat un contract de furnizare de cărbune din Polonia pe 25 de ani, la
prețul de 1000 dolari/tona de cărbune și, pe parcursul executării contractului, după al cincilea
an vine o firmă din Turcia și spune că vinde cărbunele cu 800 dolari/tona. Aceasta este o
ofertă mai favorabilă făcută de un terț.
În ce poate consta elementul mai favorabil?
În exemplul de mai sus, elementul mai favorabil constă într-un preț mai bun. În loc de
1000 dolari/tona, mi se oferă să cumpăr la 800 dolari/tona. Condițiile mai favorabile pot
consta și în alte elemente decât prețul. Ex. termene de livrare, condiții de plată mai
avantajoase, condiții de transport mai bune. Deci, condițiile mai favorabile pot îmbrăca și
forme mai complexe.
Problema principală a clauzei este seriozitatea ofertei terțului. În contract, părțile
trebuie să prevadă că oferta terțului trebuie să provină de la un ofertant serios, să fie dată în
stare de angajament juridic și să nu fie vorba despre o persoană care se află în sfera de
influență a beneficiarului clauzei – adică să nu fie o ofertă falsă.
106
Acest lucru, principial, nu se poate întâmpla în comerțul internațional, deoarece dacă un

terț face o ofertă mai favorabilă și vânzătorul contractual nu acceptă, atunci este posibil ca
acest contract în vigoare să-și înceteze efectele și să se încheie contractul cu terțul ofertant,
fiind un contract încheiat cu o ofertă defavorabilă lui.
Cum acționează clauza ofertei concurente? Depinde de voința părților.
Efectele clauzei: efect AUTOMAT sau prin ACORDUL PROMITENTULUI
Efectele clauzei ofertei concurente asupra contractului de lungă durată depind de voința
părților.
Este posibil să acționeze automat, adică în momentul în care partea română/cumpărătorul
primește oferta mai favorabilă din partea firmei din Turcia, să notifice și să aplice automat
noul preț către vânzătorul polonez, dar, de regulă, funcționează prin renegocierea
contractului, depinde de gradul de încredere dintre părți.
a) În cazul în care ele au prevăzut că respectiva clauză operează automat, vechea
obligaţie îşi pierde valabilitatea (devine caducă), iar beneficiarul clauzei (de
regulă, cumpărătorul) poate să procedeze la adaptarea contractului conform
ofertei mai favorabile primite de la terţ (de exemplu, să reducă preţul). O
asemenea clauză presupune existenţa unei depline încrederi între părţi, altfel ea
fiind riscantă pentru promitent (vânzător), deoarece etalonul îl constituie oferta
terţului iar aprecierea condiţiilor şi a seriozităţii ei scapă controlului
promitentului.
b) Efectul neautomat se produce prin
RENEGOCIEREA
CONTRACTULUI Promitentul
are în acest caz următoarele
opţiuni:
− promitentul poate să accepte ca atare condiţiile din oferta
concurentă, caz în care contractul va fi adaptat corespunzător.
− dacă promitentul refuză adaptarea contractului în una din
modalităţile menţionate sau nu îşi exprimă punctul de vedere în
termenul contractual sau rezonabil, părţile prevăd, de regulă, soluţia
rezilierii contractului, caz în care ele sunt dezlegate de obligaţiile
contractuale, beneficiarul devenind liber să încheie un alt contract, în
noile condiţii, cu terţul ofertant.
De ce clauza ofertei concurente este o clauză asigurătorie împotriva riscurilor nevalutare?
O încadrăm în această categorie deoarece, în momentul în care terțul face o ofertă serioasă
la 800 dolari/tona, se presupune că prețul cărbunelui pe piața europeană a scăzut, iar în acest
sens este o clauză asigurătorie împotriva riscurilor nevalutare. Partea română nu va fi obligată
25 de ani să plătească 1000 dolari/tona. Prin această clauză este introdusă o anumită
107
flexibilitate în cazul în care prețul cărbunelui pe piața europeană va scădea. Este posibil ca
această clauză să funcționeze unilateral, în favoarea părții române, dar este posibil să
acționeze și bilateral, în favoarea părții poloneze. Dacă prețul crește, partea poloneză va soma
că va vinde cu un preț mai ridicat. Depinde de cum este formulată clauza.
În această situație, partea română primește oferta mai favorabilă, notifică partea poloneză.
Posibil ca aceasta să accepte, în spiritul ofertei terțului, nu neapărat la fel. Dacă nu
acceptă, consideră că nu este o ofertă serioasă sau nu a intervenit o scădere reală a prețului pe
piața europeană, ci un preț punctual, conjunctural, în această situație se întâmplă ceea ce
contractul prevede.
Mai rar contractul prevede rezilierea de drept și imediată, deși nu e exclus, când
acționează ca un pact comisoriu, dar, de regulă, se prevede posibilitatea de a apela la un
terț, care poate fi arbitru, judecător sau expert ex. de la bursa caracteristică în domeniul
respectiv de activitate. În unele cazuri, pentru ipoteza în care adaptarea contractului nu se
poate realiza prin bună învoială, părţile prevăd posibilitatea apelării la arbitraj conform
clauzei compromisorii inserate în contract.
Ele trebuie să menţioneze, în cuprinsul clauzei ofertei concurente, cel puţin competenţa
arbitrului privind adaptarea, eventual rezilierea contractului, şi termenul în care poate fi
sesizat, presupunând că celelalte elemente necesare desfăşurării arbitrajului (felul acestuia,
procedura etc.) sunt prevăzute în clauza compromisorie generală.
108
Intervenția arbitrului
Ce poate face arbitrul?
 poate respinge cererea de readaptare a contractului;
 poate admite cererea de readaptare a contractului și poate reduce prețul în spiritul
ofertei;
 poate suspenda contractul pentru o perioadă de timp, dacă este o criză sau o
supraproducție conjuncturală care se poate remedia în 6 luni/1 an;
 dacă acel contract nu mai poate fi salvat în niciun fel, poate dispune rezilierea
contractului și o egalizare a pierderilor.
Arbitrul, după ce a stabilit că oferta concurentă conţine prevederi mai favorabile decât cele
din contract şi este serioasă, poate dispune, în principiu, fie alinierea contractului la condiţiile
din oferta concurentă, cu indicarea elementelor care se readaptează (numai preţul sau şi alte
elemente) şi în ce cuantum, fie suspendarea executării, cu indicarea perioadei de timp, fie, ca
ultimă soluţie, rezilierea contractului, dispunând în acest ultim caz, eventual, şi o egalizare a
pierderilor, pe baze echitabile.
3. Clauza CLIENTULUI CELUI MAI FAVORIZAT

Este expresia pe planul dreptului privat a clauzei națiunii celei mai favorizate din dreptul
internațional public.
Definiție
= Prin clauza clientului celui mai favorizat, o parte contractantă (promitentul) se obligă
ca, în ipoteza în care pe parcursul executării contactului pe termen lung va încheia cu un terţ
un contract similar prin care va acorda acestuia condiţii mai favorabile decât cele
înscrise în contractul în curs de executare, să aplice aceste condiţii mai favorabile şi în
favoarea celeilalte părţi contractante (beneficiarul clauzei), contractul fiind astfel adaptat
în mod corespunzător.
Comparaţie cu clauza ofertei concurente
Clauza clientului celui mai favorizat se aseamănă cu clauza ofertei concurente, ambele
având ca scop readaptarea contractului la schimbările conjuncturale pe piață și ambele
presupun condiții mai favorabile față de cele existente în contract. În ambele cazuri, condiția
funcționării clauzei este să se acorde condiții mai favorabile decât cele din contract. Clauza
clientului celui mai favorizat se aseamănă esenţial cu cea a ofertei concurente prin faptul că
amândouă au ca scop adaptarea contractului în cazul producerii unor riscuri, în principiu,
nevalutare, de natură a schimba condiţiile economice pe piaţa internaţională, evitându-se,
astfel, crearea pentru una din părţi a unei situaţii defavorabile în raport cu terţii concurenţi.
Deosebiri: în timp ce la clauza ofertei concurente este vorba de o ofertă mai favorabilă
făcută de un terț unei părți contractante, la clauza clientului celui mai favorizat este un contract
mai favorabil făcut de o parte contractantă unui terț, deci în primul caz din exterior spre
109
interior și din interior spre exterior în al doilea caz. Ele se deosebesc însă una de cealaltă, în
principal prin natura elementului de referinţă (etalonului) pentru adaptarea contractului şi
anume, în timp ce la clauza ofertei concurente acesta este oferta terţului (iniţiativa care
declanşează mecanismul clauzei pornind deci de la un terţ către o parte contractantă), în
cazul clauzei clientului celui mai favorizat etalonul este operaţiunea comercială
(contractul, în principiu) încheiată de o parte contractantă cu terţul (iniţiativa pornind,
aşadar, în acest caz, de la parte către terţ).
Condiția definitorie a caracterului mai favorabil al regimului acordat unei părți este identică.
Condiţia definitorie a clauzei: caracterul "mai favorabil" al regimului acordat terţului,
care poate privi preţurile sau ansamblul elementelor celor două contracte.
Așadar, mecanismul clauzei clientului celui mai favorizat este atunci când eu, parte
contractantă, care vând energie electrică cu 1000 dolari/megawatt, închei un contract cu un
terț căruia îi vând cu 800 dolari/megawatt pe parcursul executării contractului existent. Dacă
am o clauză a clientului celui mai favorizat, va trebui să o aplic.
110
Efectele clauzei
Punct nevralgic al clauzei – confidențialitatea contractului. În general, contractele sunt
confidențiale, deci este posibil ca partea cealaltă să nu știe că am încheiat un contract în
condiții mai favorabile, deci în clauză trebuie menționate garanțiile, ce se întâmplă dacă aflu
ulterior.
Efectul clauzei clientului celui mai favorizat este, de regulă, AUTOMAT, dar se poate
discuta și prin RENEGOCIERE.
Dacă SE RENEGOCIAZĂ, se întâmplă același lucru ca la clauza ofertei concurente,
adică mă duc la un arbitru, expert, judecător și acea persoană va decide în funcție de
împrejurări.
Clauza clientului celui mai favorizat îşi produce efectele, de regulă, în mod automat, în
sensul că vechea obligaţie devine caducă iar promitentul trebuie să acorde beneficiarului
condiţiile mai favorabile pe care le-a consimţit în favoarea terţului. Aşadar, această clauză,
spre deosebire de cea a ofertei concurente, nu permite promitentului să refuze adaptarea
contractului optând pentru rezilierea lui, dacă nu contestă faptul că a acordat unui terţ
condiţii mai favorabile, iar soluţia suspendării contractului este improprie, în acest caz.
Uneori, părţile prevăd că alinierea contractului la condiţiile mai avantajoase acordate
terţului nu se face în mod automat, ci prin negocieri, la cererea beneficiarului.
Intervenţia arbitrului
Va decide dacă există condiția mai favorabilă. Se analizează de la caz la caz.
Arbitrul/expertul are aceleași posibilități: să accepte, să respingă, să suspende, să dispună
readaptarea contractului, rezilierea contractului (foarte rar).
Pentru cazul în care nu se înţeleg asupra interpretării noţiunii de "condiţii mai
favorabile", părţile prevăd, de regulă, posibilitatea soluţionării litigiului pe cale arbitrală, ca
şi în prezenţa clauzei ofertei concurente.
4. Clauza de HARDSHIP (IMPREVIZIUNE)

Cea mai frecventă clauză din ultimii ani. Clauza de hardship este de sorginte anglo-saxonă,
dar prezintă avantaje și în sistemul romanist.
Hardship – situație grea = substantial hardship – nu orice
îngreunare, ci una substanțială Evoluție legislativă:
− Convenția de la Viena din 1980 – nu s-a pus problema să se insereze în convenție o
clauză de impreviziune hardship; principiul pacta sunt servanda - suveranitatea
părților absolută, judecătorul nu intervine în contract, nici arbitrul sau expertul.
Ulterior, s-a dispus adaptarea dreptului la noile realități;
− Principiile UNIDROIT 1990 – nu a existat, 2004 - a apărut, 2010 - exista clauza de
impreviziune hardship;
111
− Reglementări de clauze tip de hardship: clauza tip/ model a Camerei Internaționale

de Comerț din Paris din anul 2003, model de clauză de impreviziune hardship în
cadrul principiilor Unidroit;
− NCC art.1271 teoria impreviziunii – excepție de la principiul forței obligatorii a
contractului (pacta sunt servanda); aproape identică exprimarea cu cea din
principiile Unidroit.
Definiție clauză de impreviziune/ hardship
= Acea clauză contractuală prin care se prevede obligaţia părţilor de A PROCEDA LA
RENEGOCIEREA CONTRACTULUI în vederea readaptării contractului sau de a recurge,
în subsidiar, la un terţ (de regulă, un arbitru/ judecător sau expert) în acest scop, dacă pe
parcursul executării contractului se produce o împrejurare, de orice natură,
independentă de culpa vreuneia dintre părţi, care afectează grav echilibrul contractual,
producând o îngreunare substanţială (substantial hardship) a executării contractului pentru cel
puţin una din părţi, şi care deci ar fi inechitabil să fie suportată exclusiv de partea afectată.
112
Condițiile de aplicare a clauzei de impreviziune/ hardship

1. Să intervină un risc/eveniment pe parcursul executării contractului;
Orice tip de risc, chiar riscuri nevalutare, dar se poate folosi și în cazul unui risc valutar.
Deci, are un caracter de generalitate. Clauza de hardship are un caracter de generalitate,
fiind formulată de părți în termeni generici, care acoperă împrejurări de orice natură care ar
putea interveni pe parcursul executării contractului.
2. Riscul/evenimentul să fie independent de culpa vreuneia dintre părți;
Principiile Unidroit - condiții de neculpă:
− evenimentul să fi apărut și să fi fost cunoscut de către partea care o invocă DUPĂ
ÎNCHEIEREA contractului;
− acea parte care invocă să nu fi putut să ia în considerare în mod rezonabil acel
risc în momentul încheierii contractului;
− să fie în afara controlului părții care îl invocă;
− victima evenimentului de hardship să nu-și fi asumat riscul producerii lui;
Clauza ICC prevede cam aceleași condiții. Dacă e culpă, avem răspundere pentru culpă,
deci nu e risc.
Părţile trebuie să menţioneze şi criteriul de apreciere a comportării părţii care reclamă
situaţia de hardship, în împrejurarea invocată. Acest criteriu este în mod uzual obiectiv (in
abstracto) şi constă în compararea acestei comportări cu atitudinea pe care ar fi avut-o orice
comerciant "rezonabil şi prudent aflat în aceeaşi situaţie" (sau o formulă echivalentă).
3. Evenimentul/Riscul să producă o îngreunare substanțială a executării
contactului/ substantial hardship;
− Cum analizăm îngreunarea? întotdeauna obiectiv, după poziția comerciantului rezonabil
și prudent aflat în aceeași situație, adică după conceptul abstract al unui reasonable man;
nu se analizează subiectiv.
− Ce înseamnă substantial? Părțile trebuie să prevadă în contract cam ce înseamnă
substanțial. În general, se analizează în funcție de reducerea profitului ex. s-a redus cu 10-
20%, în funcție de împrejurări; poate fi o pagubă efectiv suferită sau o reducere a
profitului; în această situație se va declanșa mecanismul clauzei. Nu orice eveniment
influențează contractul, ci ceva substanțial.
4. Condiția inechității.
Rațiunea clauzei de impreviziune hardship este de readaptare a contractului, de echilibrare
sau de balansare a pierderilor.
Exemplu. Dacă transport marfă pe o anumită rută și a izbucnit un război și a trebuit
schimbată ruta, intervin costuri suplimentare pentru transport/hardship, îngreunare
substanțială a executării contractului.
113
În această situație, arbitrul va proceda la reechilibrarea contractului, adică condiția este să

fie inechitabil. Rolul este acela de a-l reechilibra pe părți.
Efectele clauzei
a) Efectul specific al clauzei constă în adaptarea contractului, în cazul în care
condiţiile privind cauzele de hardship şi consecințele lor asupra contractului sunt
îndeplinite.
Clauza NICIODATĂ NU ACȚIONEAZĂ AUTOMAT, fiind o clauză de renegociere a
contractului, deci trebuie neapărat să notific în legătură cu situația și să propun renegocierea.
Este de esenţa instituţiei faptul că adaptarea nu operează automat, ci prin renegocierea
contractului.
b) Clauza de hardship - şi cererea de negociere bazată pe ea – NU
ÎNDREPTĂŢEŞTE partea dezavantajată SĂ SUSPENDE EXECUTAREA
CONTRACTULUI. Acest efect negativ al clauzei este prevăzut expres în
Principiile UNIDROIT şi se deduce din clauza tip a C.C.I. din Paris.
114
Mecanismul de adaptare a contractului

Oricare dintre părți, dacă se consideră într-o situație de hardship, poate cere renegocierea.
Dacă cealaltă parte refuză total și negocierea, în contract trebuie menționat ce se întâmplă
într-o astfel de situație.
 Se înțeleg – contractul se adaptează în termenii conveniți;
 Nu se înțeleg – există posibilitatea de reziliere a contractului, automată, dar nu
aceasta este rațiunea clauzei, ci se apelează la acel arbitru sau expert care ar
posibilitățile discutate: să adapteze contractul, să suspende contractul pe o perioadă
de timp, dacă evenimentul de hardship este temporar, să dispună rezoluțiunea
contractului în cazul în care evenimentul este atât de grav și afectează atât de
profund contractul încât nu mai poate fi salvat.
Din contract nu trebuie să lipsească menţiunile cu privire la procedura de aplicare a clauzei,
respectiv mecanismul de adaptare a contractului.
Acest mecanism implică mai multe etape:
a) Notificarea intenţiei de renegociere a contractului
Partea care se consideră a fi într-o situaţie de hardship trebuie să ceară (să notifice)
celeilalte părţi renegocierea contractului.
Cererea va fi făcută în termenul prevăzut în contract sau, în lipsă, într-un termen rezonabil
din momentul când a suferit sau a cunoscut împrejurarea de hardship.
b) Renegocierea contractului
Ca urmare a cererii de renegociere formulate de partea afectată, părţile sunt obligate, în
temeiul clauzei, să se întâlnească pentru renegocierea contractului.
Obligaţia de negociere în vederea adaptării contractului la noile împrejurări îşi are izvorul în
clauza de hardship.
Clauza de hardship stabileşte numai obligaţia părţilor de a proceda cu bună credinţă la
negocieri, dar nu poate să le impună să ajungă la un acord asupra soluţiei de adaptare.
c) Rezultatul renegocierii contractului

Dacă negocierile eşuează, pentru că partea potrivnică neagă existenţa în speţă a unei
situaţii de hardship sau nu răspunde la cererea de renegociere ori pentru orice alt motiv,
părţile prevăd, de regulă, în cuprinsul clauzei două soluţii principale.
A. Astfel, ele pot stabili rezoluţiunea (rezilierea) de plin drept a
contractului, la expirarea termenului prevăzut pentru negocieri. O
asemenea clauză contractuală îmbracă forma unui pact comisoriu.
115
B. Părţile pot conveni asupra posibilităţii fiecăreia dintre ele de a apela la un

terţ pentru a decide situaţia contractului.
Acest terţ poate fi un conciliator (mediator), caz în care soluţia acestuia are caracter
neobligatoriu (“non - binding”), fiind vorba de o modalitate alternativă de soluţionare a
litigiilor (“Alternative Dispute Resolution” - A.D.R.).
Cel mai frecvent părţile convin ca litigiul să fie soluţionat printr-o hotărâre jurisdicţională, şi
în acest caz apelează la un arbitru sau, mult mai rar, la o instanţă ordinară.
Aşadar, de principiu, dacă părţile au inserat în contract o clauză compromisorie
generală, aceasta trebuie considerată că se extinde şi asupra competenţei arbitrului de a
se pronunţa cu privire la situaţia contractului în cazul survenirii unui eveniment de
hardship, în lipsa unei prevederi explicite în sens contrar.
116
Arbitrul competent să hotărască asupra situaţiei contractului poate să pronunţe una din
următoarele soluţii:
a) în cazul în care constată că nu există un caz de hardship, să confirme
clauzele contractului în versiunea existentă;
b) dacă apreciază că există hardship, el poate fie să adapteze contractul în
scopul restabilirii echilibrului prestaţiilor, fie să considere contractul încetat
(rezolvit, reziliat) la o dată şi în condiţiile pe care le fixează, atunci când
respectivul contract nu mai poate fi salvat prin adaptare, fie să pronunţe
orice altă soluţie pe care o găseşte rezonabilă în speţă, precum suspendarea
contractului până la încetarea cauzei de hardship după care executarea
contractului urmează să se reia în termenii iniţiali, obligarea părţilor să
continue negocierile în vederea ajungerii la o înţelegere asupra adaptării
contractului şi altele.
Comparaţie între hardship şi forţa majoră
Evenimentele de hardship se aseamănă cu cele de forţă majoră mai ales prin caracterul lor
de imprevizibilitate, independente de orice culpă.
Aceste două instituţii juridice se deosebesc însă esenţial prin cel puţin următoarele
elemente:
a) prin conţinutul lor, în sensul că forţa majoră implică şi condiţia insurmontabilităţii;
b) prin scopul urmărit de părţi la încheierea clauzei, astfel: la hardship se urmăreşte
adaptarea contractului la noile împrejurări, pe când la forţa majoră scopul este cel de a
reglementa suspendarea sau încetarea efectelor acestuia în cazul survenirii evenimentului;
c) prin efectele lor (ca o consecinţă directă a deosebirii precedente) şi anume, în timp ce
cauzele de hardship fac numai în mod substanţial mai oneroasă obligaţia uneia din părţi şi
atrag, prin natura lor, adaptarea contractului, cele de forţă majoră atrag de regulă
imposibilitatea (absolută) a executării contractului şi constituie, în primul rând, cauze de
exonerare de răspundere a părţii care le-a suferit.
Întrebări:
riscurilor nevalutare.
 Prezentaţi mecanismul clauzei de revizuire a prețului.
 Prezentaţi mecanismul clauzei ofertei concurente.
 Prezentaţi mecanismul clauzei clientului celui mai favorizat.
 Prezentaţi trăsăturile specifice clauzei de hardship.
 Care sunt efectele clauzei de hardship?
117
Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional. REGIMUL JURIDIC AL FORŢEI

MAJORE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
Riscurile politico-administrative și calamitățile naturale sunt acoperite din punct de vedere
juridic de clauza de forță majoră.
În comerțul internațional, forța majoră este reglementată contractual, iar în cazul în
care contractul tace, de lege (lex causae, adică legea aplicabilă contractului).
1. Reglementarea legală/ Regimul legal al forței majore

Forţa majoră este principala cauză străină exoneratoare de răspundere în contractele
civile şi comerciale, fiind frecvent întâlnită în practica relaţiilor comerciale internaţionale.
Forţa majoră constituie un risc, în comerţul internaţional el prezentând anumite aspecte
specifice care, în cea mai mare parte a cazurilor au fost relevate de practica arbitrală.
Cauzele de forţă majoră sunt definite de regulă ca fiind acele evenimente imprevizibile şi
insurmontabile, independente de culpa celui care le invocă (debitorului), survenite după
încheierea contractului şi care fac obligaţia debitorului imposibil de executat.
Regimul general al forței majore este o problemă de natură civilă.
C.Civ. – regimul forței majore este mult aplicabil în materie comercială, aproape unanim.
În civil, contractele sunt, de regulă, uno ictu sau cu termen de execuție scurt, iar forța majoră nu
ajunge să afecteze. Forța majoră intervine în contractele încheiate pe termen mediu și lung,
acestea fiind apanajul relațiilor comerciale.
Regimul legal al forței majore poate fi reglementat de către o convenție internațională. Cel
mai bun exemplu din această materie este Convenția de la Viena din 1980 privind vânzarea
internațională de mărfuri: condițiile forței majore și efectele pe care ea le produce.
Comerțul internațional a oferit foarte multe exemple ca evenimente de potentiala forță
majoră, atât situații în care arbitrii nu au reținut că este forță majoră, cât și situații în care au
reținut că este forță majoră.
În mult mai numeroase cazuri, practica arbitrală şi cea judiciară din comerţul internaţional
au apreciat însă că anumite situaţii intervenite pe parcursul executării contractului nu constituie
forţă majoră, nefiind întrunite condiţiile de imprevizibilitate şi insurmontabilitate.
Exemple în care nu s-a reținut forța majoră:
− defecțiuni în uzina producătoare internă a celui care urma să producă bunul care
face obiectul contractului;
− lipsa capacității de producție, în sensul că linia de producție este
supraaglomerată;
− sosirea cu întârziere a navei cu materie primă – evenimente previzibile;
− întârzierea în livrarea de subproduse de la subcontractanți;
118
− blocajul financiar;
− lipsa materiilor prime;
− lipsa spațiilor de depozitare ale beneficiarului;
− anumite dificultăți în procurarea valutei - imposibilitatea procurării valutei
pentru achitarea mărfurilor cumpărate.
Reținute ca situații de forță majoră, evenimente insurmontabile și imprevizibile:
− calamități naturale;
− evenimente politico-administrative grave, războaie, embargou, greve la nivel
major;
− refuzul eliberării autorizațiilor de import/export de către o autoritate competentă.
119
Situaţiile cele mai des invocate în enumerarea de cazuri de forţă majoră sunt: calamităţile
naturale (secetă, îngheţ, cutremure, inundaţii, incendii, epidemii etc.), conflictele armate sau
alte asemenea situaţii conflictuale grave (stare de război, revoluţie, mobilizare, rechiziţii,
embargo etc.), conflictele de muncă grave (grevele care afectează activitatea economică a
uneia din părţi), actele puterii publice (refuzul eliberării licenţelor sau altor autorizaţii legale de
export-import, a autorizaţiilor de construcţie sau de exploatare a unui obiectiv economic etc.),
dificultăţile de transport, aprovizionare, restricţia utilizării energiei etc.
Mai puține cazuri în care a fost reținută forța majoră decât cazuri în care a fost respinsă.
2. Regimul convenţional al forţei majore. Clauzele de forţă majoră în contractele

comerciale internaţionale
Clauzele de forţă majoră sunt extrem de frecvente, putând fi considerate adevărate “clauze
de stil” în contractele comerciale internaţionale.
Clauzele la care ne referim constituie o specie a clauzelor asigurătorii în contractele
comerciale internaţionale şi, ca atare, se subsumează particularităţilor generale ale acestora.
Există și o clauză tip privind forța majoră a Camerei Internaționale de Comerț din
Paris (ICC) 2003, Clauza model privind forţa majoră.
Definiția forței majore în contractele de comerț internațional
Practica internaţională şi literatura de specialitate au relevat existenţa a trei tipuri de
definiţii ale forţei majore (două propriu-zise și una mixtă), prin care părţile contractante
particularizează condiţiile acestei instituţii:
1. Definiția sintetică – expresie a sistemului de drept romanist - reglementează forța
majoră prin elementele ei esențiale, anume se prevede că trebuie să fie un
eveniment survenit ulterior încheierii contractului, imprevizibil, insurmontabil,
independent de culpă, să nu fie asumat riscul, să nu fie pus în întârziere (=
condițiile esențiale ale forței majore).
O definiţie sintetică a forţei majore este cuprinsă în Convenţia de la Viena (1980) şi în
Principiile UNIDROIT.
2. Definiția analitică - specifică sistemului anglo-saxon – părţile enumeră limitativ
situaţiile pe care le consideră ca fiind cazuri de forţă majoră.
Deosebirea dintre cele două tipuri de definiții poate fi aparent nesemnificativă, dar capătă
importanță în cazuri particulare, deoarece în definiția analitică dacă evenimentul s-a petrecut
și nu e înscris, nu e forță majoră, deși poate să îndeplinească condițiile forței majore potrivit
definiției sintetice. Nu mă regăsesc acolo, nu are efect asupra contractului. În dreptul
romanist, apreciază judecătorul/ arbitrul dacă se îndeplinesc condițiile forței majore.
3. Definiția mixtă - în clauza model a ICC Paris s-a adoptat varianta mixtă - rezidă în
faptul că forța majoră este definită sintetic, dar urmează o înșiruire de
evenimente care, cu scop exemplificativ, nu limitativ, sunt cazuri de forță
majoră: calamități naturale, conflicte armate, conflicte sociale grave, actele puterii
120
publice ex. refuzul eliberării autorizațiilor, dificultăți grave de transport,

aprovizionare, utilizarea energiei, regimul valutar, actele de terorism, calificate cu
titlu exemplificativ evenimente de forță majoră.
121
Aspecte comune regimului legal şi celui convenţional al forţei majore

3. EFECTELE
(consecinţele)
forţei majore
Sistemul romanist, sistemul anglo-saxon, principiile Unidroit, clauza model ICC sunt
cvasiunanime, în sensul că un eveniment de forță majoră poate produce următoarele efecte:
1. Efectul suspensiv
de
executare
Forţa majoră produce în contractele comerciale internaţionale în primul rând un efect
suspensiv de executare a obligaţiei debitorului afectat.
Primordialitatea efectului suspensiv de executare al forţei majore este posibilă datorită
faptului că, în comerţul internaţional, contractele se încheie, de regulă, pe termen mediu şi
lung, iar tendinţa firească a părţilor este aceea de a salva contractul afectat temporar de forţă
majoră.
Datorită efectului lor, în primul rând suspensiv de executare, clauzele de forţă majoră
acţionează similar clauzele de adaptare a contractului, mai ales în cazul în care, pe durata
suspendării, părţile au renegociat termenii contractului, iar după încetarea suspendării
contractul urmează să îşi producă efectele în aceşti noi termeni.
Executarea contractului se suspendă pe durata cauzei de forță majoră și se
prorogă/prelungește cu perioada când s-a produs forța majoră. Părțile trebuie să fie atente si
să prevadă cât de lungă poate fi această suspendare, de regulă 6 luni, 1 an maximum ca
durată acceptată de suspendare a contractului. Dacă evenimentul de forță majoră durează mai
mult sau dacă devine evident de la început că acel contract nu se va executa, intervine cel de-
al doilea efect.
Părţile prevăd, de regulă, că efectul suspensiv al forţei majore se exprimă prin
prelungirea termenului de executare a contractului cu durata situaţiei de forţă majoră (acesta
fiind, de fapt, efectul tipic al suspendării), dar nu este exclusă posibilitatea ca ele să convină ca
prelungirea să aibă loc pe o altă durată sau să stabilească suspendarea executării pe perioada
forţei majore, dar fără prelungirea duratei contractului.
2. Efectul extinctiv al forţei majore
Efectul extinctiv, de rezoluţiune (reziliere) a contractului, care în dreptul comun constituie
principiul în materie, se produce în comerţul internaţional numai în subsidiar, atunci
când situaţia de forţă majoră durează un timp îndelungat (de regulă, peste 6 luni), stabilit
de părţi în contract sau executarea contractului devine de la început evident imposibilă.
Rezoluţiunea contractului poate avea loc de prin drept sau pe cale judecătorească ori
arbitrală.
Efectul extinctiv poate opera automat, la expirarea perioadei prevăzute în contract 1 an/ 6
luni, pentru că, de regulă, în comerțul internațional rezoluțiunea nu este judiciară, vom vedea
122
și în Convenția de la Viena, dar părțile pot prevedea în contract că rezoluțiunea nu intervine

decât printr-o hotărâre arbitrală sau judecătorească, depinde de părți.
În cazul survenirii cazului de forţă majoră, care împiedică sau afectează grav executarea
contractului, se ridică problema suportării riscului contractului, precum şi a transferului
acestuia de la o parte contractantă la alta.
Contractul se desfășoară cu exonerarea de răspundere a părții care a suferit forța majoră.
4. Procedura de anunțare a cazului de forță majoră şi sancțiunea nerespectării acesteia

Convenția de la Viena și uzanțe: Partea care a suferit forța majoră trebuie să comunice
această situație celeilalte părți imediat ce acest lucru este posibil (putând fi afectate și
mijloacele de comunicație). Sistemul de drept român prevede expres sau prin uzanţe obligaţia
părţii care a suferit un caz de forţă majoră de a-l face cunoscut celeilalte părţi contractante.
Trebuie să anunțe nu la modul general, ci explicit care sunt efectele forței majore asupra
contractului în discuție. Obiectul înştiinţării (avertizării) celeilalte părţi este atât survenirea
cazului de forţă majoră cât şi efectele acesteia asupra executării contractului.
123
În cazul acesta, părțile se pot întâlni pentru a renegocia o eșalonare a executării

contractului sau, dacă nu, se va apela la un arbitru/ expert care va judeca și va decide
care este situația.
Forma înştiinţării este, de regulă, aceea a comunicării scrise, făcută prin orice mijloc
susceptibil de dovadă (scrisoare, fax, telex, email etc.), dar părţile pot prevedea şi
posibilitatea comunicării telefonice, confirmată ulterior în scris.
Comunicarea trebuie făcută imediat după survenirea împrejurării de forţă majoră.
Convenţia de la Viena (1980) utilizează formula "într-un termen rezonabil". Părţile folosesc de
regulă în contract exprimări de tipul "într-un termen scurt", "de îndată" sau echivalente.
Sancțiunea neanunțării
Sancțiunea pentru nerespectarea cerinţelor referitoare la anunţarea forţei majore este
obligarea debitorului la suportarea prejudiciilor pe care creditorul le-ar fi putut evita
dacă ar fi fost înştiinţat în termen.
Frecvent în arbitraj ne întâlnim cu situația în care partea pârâtă, chemată în judecată pentru
despăgubiri pentru că nu a executat la timp, vine și spune pentru prima dată despre
evenimentul de forță majoră, odată ce acțiunea este introdusă.
Constituie un caz de neprimire a excepției?
Convenția de la Viena și uzanțe:
− Faptul că nu anunți forța majoră NU ESTE UN MOTIV DE DECĂDERE, deci nu ești
decăzut din dreptul de a o anunța.
− Partea care nu a anunțat va fi obligată să suporte toate daunele pe care cealaltă parte
le-ar fi putut evita dacă ar fi fost anunțată în termen. Aici e culpă, nu mai e forță
majoră, deci răspunzi pentru culpă, adică pentru prejudiciul pe care cealaltă parte l-a
suferit – cauză exoneratoare de răspundere pentru partea principală a contractului.
5. Obligaţia părților de a coopera pentru atenuarea efectelor forței majore

Aspect simetric: În cazul în care se anunță forța majoră sau se știe despre existența forței
majore, partea adversă are obligația să coopereze.
Obligația de cooperare în comerțul internațional este esențială. Are obligația să coopereze cu
victima forței majore pentru a reduce prejudiciile, consecințele negative ale forței majore.
Pârțile au obligaţia lor de a coopera în vederea înlăturării efectelor negative ale forţei
majore. Această obligație constă mai ales în necesitatea ca părţile să depună eforturi
conjugate pentru limitarea pagubelor şi readucerea contractului pe cât posibil la situaţia
normală, inclusiv, dacă este posibil, prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea către un
arbitru a competenței de a-l readapta la noile împrejurări.
Dacă o parte nu cooperează, nu va putea cere eventuale despăgubiri pentru
prejudiciile pe care le-ar fi putut evita. Ex. regulile Incoterms - vânzătorul nu are dreptul să
lase marfa pe cheiul portului să se degradeze, ci are obligația să o depună într-un depozit pe
124
cheltuiala cumpărătorului, altfel va răspunde pentru prejudiciile pe care le-a adus pentru lipsa
de cooperare.
6. Proba forţei majore în comerţul internaţional

Partea care invocă situaţia de forţă majoră, trebuie să o probeze, mijloacele de probă fiind
variate:
a) cu certificate/atestate de forţă majoră eliberate de camerele de comerţ şi
industrie;
Camerele de comerț și industrie, inclusiv cea a României, asociațiile
profesionale, bursele de mărfuri și de valori au, de regulă, prin statutul lor,
dreptul de a emite certificate/atestate de forță majoră în domeniul lor de
activitate.
125
Forța probantă a acestor certificate este relativă, iuris tantum, așadar

judecătorul sau arbitrul poate să le înlăture, nu este o constatare absolută care
să oblige.
b) pe cale de expertiză, fie ca unic mijloc de probă, fie în completarea altor
asemenea mijloace;
c) prin orice mijloc, fiind vorba de a se dovedi situaţii de fapt.
Întrebări:
 Prezentaţi, pe scurt, regimul legal și convențional al forței majore în comerțul
internațional.
 Care sunt consecințele forței majore?
Aspecte privind efectele contractelor
comerciale internaționale Regimul
despăgubirilor (daunelor - interese) în comerțul
internațional
Regimul dobânzii în comerțul internațional - reglementare specifică = Regimul daunelor -
interese pentru obligațiile bănești
C.Civ. - La obligațiile care au ca obiect o sumă de bani, daunele-interese pentru
neexecutare pot consta numai în dobânda legală.
Regimul dobânzii este reglementat în OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și
penalizatoare pentru obligațiile bănești.
Nu ne ocupăm de dobânda remuneratorie. Aceasta privește situația în care, de exemplu, am
dat un credit. Prețul creditului pe care îl primesc nu implică nicio neexecutare, reprezintă
profitul băncii.
Dobânda penalizatoare - în caz de neexecutare/executare cu întârziere
În materie comercială, cuantumul dobânzii, în general, este stabilit de către părți, așadar
dobânda are un caracter convențional. În raporturile la care ne referim este pe deplin
aplicabil principiul libertăţii contractuale, postulat de art. 1 din Ordonanţă, potrivit căruia
“părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei
obligaţii băneşti”.
− În reglementarea civilă, dobânda convențională este limitată prin raportare la dobânda
de referință a BNR.
− În materie comercială, nu există o asemenea limită. Dobânda este liberă în
materie comercială. Totuși, nu trebuie să fie abuzivă.
Practică – dobânda convențională abuzivă poate fi redusă de arbitru sau judecător, fiind
vorba de un abuz de drept, deci reprimabilă, dar în principiu nu se intervine.
Dacă părțile nu prevăd în contract, se aplică dobânda legală (caracter subsidiar), iar
126
dobânda legală în materie comercială este prevăzută în art.4 din OG 13/2011 și este de 6%
pe an.
Pentru a se aplica această dobândă specială pentru comerțul internațional trebuie îndeplinite
următoarele condiții:
1) Să fie vorba despre un raport juridic cu element de extraneitate, potrivit ordonanței,
coroborat cu ideea că trebuie să fie vorba despre materie comercială, adică despre un
raport între întreprinderi, raport internațional, cu element de extraneitate;
2) Legea aplicabilă acelui contract să fie legea română (lex causae), dobânda este
prevăzută de legea română, prevedere din dreptul intern;
3) Părțile să fi prevăzut în contract că plata se face în monedă străină.
Dacă sunt îndeplinite aceste trei condiții, se aplică art.4 din OG 13/2011, adică dobânda
legală specială din comerțul internațional.
Întrebări:
 Prezentați modalitățile de evaluare judiciară, legală şi convențională, a
despăgubirilor în comerțul internațional.
127
CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI

POTRIVIT CONVENȚIEI DE LA VIENA (1980)
1. DISPOZIȚII GENERALE
Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri/ Convenția Națiunilor
Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri din 1980 – cea mai importantă
reglementare care a fost adoptată în materie.
Aceasta fost adoptată sub egida ONU, ea a fost adoptată în cadrul UNCITRAL, Comisia
Națiunilor Unite pentru dreptul comerțului internațional. La această convenție s-a lucrat
aproximativ 20 de ani. La această comisie a participat și o delegație din partea României
condusă de profesorul Tudor Popescu (fondatorul disciplinei dreptului comerțului
internațional în facultatea de drept).
Convenția este împărțită în patru părți:
I. Domeniu de aplicare şi dispoziții generale;
II. Formarea contractului; – aspecte foarte apropiate de dreptul român
III. Efectele contractului/ Vânzarea mărfurilor - conținutul contractului; – influența
majoră este a sistemului de drept anglo-saxon; vom regăsi o restructurare a
reglementării și concepte noi
IV. Dispoziții tranzitorii și finale.
Această convenție a reușit să îmbine cele două sisteme de drept ale lumii: sistemul de drept
romanist și sistemul de drept anglo-saxon. Prima mare reușită din acest punct de vedere la
nivel internațional.
România a aderat la această convenție prin L 24/1991, relativ curând după revoluție.
Convenția din 1980 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988, când s-a împlinit numărul de
membri suficienți pentru a intra în vigoare.
2. Caracterul Convenției de la Viena

2.1 Caracterul SUPLETIV
Prevederile Convenției au un caracter supletiv, în sensul că părțile pot exclude
capitole/părți din această convenție. Au existat state care au aderat numai la anumite părți
din convenție. România nu a făcut vreo asemenea rezervă, făcând parte integral la convenție.
Părţile pot să deroge de la oricare dintre dispoziţiile sale sau pot să îi modifice obiectul, să
deroge în mod expres prin inserarea în contract a unei prevederi care să excludă aplicarea
Convenţiei total, parţial sau indirect prin inserarea în contract a unor alte prevederi decât cele
pe care convenţia le conţine. DACĂ ÎNSĂ PĂRŢILE NU AU EXCLUS ÎN MOD
EXPRES CONVENŢIA, ACEASTA SE APLICĂ CU PUTERE DE LEGE .
128
3. Domeniul de aplicare a Convenției de la Viena (1980)

3.1 Domeniul de aplicare temporal – ratione temporis
Convenția a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988, la 8 ani de la elaborare. România a
aderat la Convenţie prin legea 24/1991.
129
3.2. Domeniul de aplicare personal - ratione personae

Art. 1 prevede că aceasta se aplică în următoarele două cazuri/criterii alternative:
1) Convenția se aplică între părți care își au SEDIILE ÎN STATE CONTRACTANTE
DIFERITE;
Acesta este primul element al internaționalității, adică să fie vorba despre părți cu
sediile în state diferite.
Convenţia nu defineşte noţiunea de “sediu “, urmează a fi supusă dispoziţiilor
sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie.
“ State contractante ” sunt toate acelea care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la
Convenţie.
Alte criterii precum naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau comercial al părţilor
sau al contractului, nu sunt relevante şi deci nu sunt luate în considerare pentru
aplicarea Convenţiei.
2) Convenția se aplică și atunci când părțile parte la convenție NU-ȘI AU SEDIILE

în state diferite, dar prin mecanismul normelor conflictuale SE TRIMITE LA
LEGEA UNUI STAT CONTRACTANT.
Acest criteriu se aplică în cazul în care nici una sau doar una din din părţile
contractante îşi au sediul pe teritoriul unui stat parte la Convenţie dar norma de drept
internaţional privat a ţării forului trimite, prin punctul său de legatură, la legea unui
stat contractant.
Ex. contractul este între o firmă română și o firmă dintr-o țară care nu este aderentă la
Convenția de la Viena și în contract se prevede ca lex contractus legea română, convenția se
aplică, deoarece aceasta este parte din sistemul de drept român, iar acesta este lex causae.
3.3. Domeniul de aplicare material – ratione materiae
Reținem că această convenție se aplică pentru marea majoritate a problemelor pe care le
ridică vânzarea internațională de mărfuri, dar nu chiar la toate. Convenţia nu cârmuieşte toate
aspectele privind contractul de vânzare internaţională de mărfuri, ci numai cele privind
formarea contractului, precum şi drepturile şi obligaţiile la care un astfel de contract dă
naştere între vânzător sau cumpărător.
Sunt excluse la modul general două instituții:
− validitatea contractului;
− transferul proprietății.
Acestea sunt aspecte asupra cărora statele nu s-au înțeles la timpul respectiv.
!!! Nu însă și transferul riscurilor, acesta fiind amplu reglementat de către convenție.
Transferul riscurilor poate fi separat de transferul proprietății.
Convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri.
Convenţia nu defineşte noţiunea de “contract de vânzare “ şi nici noţiunea de “marfă “, dar
din spiritul Convenţiei rezulta ca ea se aplică pentru vânzarea de bunuri mobile corporale.
130
De asemenea, sunt și anumite tipuri de contracte care nu intră în domeniul de aplicare

materială a convenției. De exemplu:
− contractele privind bunuri destinate uzului personal sau familial, acestea nefiind
acte de comerț;
− vânzările la licitații, acestea fiind supuse unor caiete de sarcini și proceduri proprii;
− vânzările de titluri de valoare (cambia, cec, bilet la ordin etc.), vânzări de titluri
mobiliare (acțiunile, obligațiunile), deoarece sunt supuse unor reglementări
speciale;
− vânzarea de monedă, adică schimbul valutar;
− vânzările de nave și aeronave, deoarece au pavilion și funcționează aproape pe
regulile bunurilor imobile;
− așa-numitele vânzări de bunuri imateriale ex. curentul electric - marfă specială,
imaterială care se transmite continuu.
Restul sunt sub incidența convenției.
131
I. Dispoziții generale privind interpretarea, forma și proba contractului

1. Reguli de interpretare a contractelor de vânzare internațională de mărfuri
Interpretarea convenției și, prin extrapolare, interpretarea contractului de vânzare
internațională de mărfuri - art.7, 8 și 9
Convenția stabilește câteva reguli de interpretare a contractelor de vânzare internațională de
mărfuri și le menționăm pe cele mai importante:
1. Convenția și contractul se interpretează ținând seama de caracterul lor
internațional și de necesitatea de a se promova aplicarea sa uniformă.
2. Potrivit principiului bunei-credințe - Se va ține seama de asigurarea respectului

bunei-credințe în comerțul internațional; bona fides - prezumția de bună-credință,
partea care invocă reaua-credință trebuie să o probeze.
3. Problemele privind materiile cârmuite de convenție și care nu sunt reglementate

în mod expres prin convenție vor fi reglementate potrivit (1) principiilor generale
de drept din care convenția se inspiră sau, în lipsa unor asemenea principii
generale, (2) în temeiul legii aplicabile potrivit normelor de drept internațional
privat.
Așadar, convenția și contractul se interpretează în primul rând pe temeiul
principiilor generale de drept din care ea se inspiră. Prin noțiunea de principii
generale de drept din care convenția se inspiră se înțeleg principiile UNIDROIT,
principiile contractelor comerciale internaționale care sintetizează principiile
generale de drept în materie de vânzare. Abia ulterior se va aplica norma
conflictuală pe care judecătorul/arbitrul o consideră potrivită și care trimite la un
sistem de drept național, deci în final se va interpreta în temeiul lui lex causae.
4. Convenția și contractul se interpretează după intenția părților, atunci când

cealaltă parte cunoștea sau nu putea să ignore intenția cocontractantului său.
Această regulă de interpretare este preluată din sistemul de drept romanist, este
principiul interpretării potrivit voinței interne a părților, iar nu după sensul literar al
termenilor NCC, cu condiția ca această intenție a uneia dintre părți să fie
exteriorizată sau să nu fi trebuit să o cunoască. – până aici avem drept romanist
+ Dacă nu se aplică regula precedentă, manifestările de voință ale părților
trebuie interpretate potrivit cu semnificația care le-ar fi acordată de către o
persoană rezonabilă, cu aceeași pregătire ca cealaltă parte, aflată în aceeași
situație. - aici avem dreptul anglo-saxon, teoria omului rezonabil/reasonable man.
Pentru determinarea acestei persoane trebuie să se țină seama de împrejurările
pertinente, mai ales de negocierile care au avut loc între părți, de obișnuințe, uzanțe
și de întregul comportament al părților ulterior încheierii contractului. Așadar,
comportamentul părților în cadrul negocierilor și ulterior în executarea contractului
joacă un rol foarte important în interpretarea voinței lor.
132
5. Părțile SUNT LEGATE prin uzanțele la care ele au consimțit, precum și de

obișnuințele care s-au stabilit între ele.
Este vorba despre interpretarea contractului potrivit uzanțelor generale și
impersonale, dar și potrivit obișnuințelor stabilite între părți, acele
comportamente/atitudini care nu au caracter general, impersonal și se aplică numai
între părțile contractante, mai ales în contractele încheiate pe termen mediu și lung.
Aceasta este aplicarea directă a uzanțelor la care părțile au consimțit.
Art.9 alin. (2) Convenția reglementează situația acceptării tacite a uzanțelor – În
afară de acordul contrar al părților, acestea sunt considerate că s-au referit în
contract la orice uzanță pe care o cunoșteau sau ar fi trebuit să o cunoască și
care în comerțul internațional este larg cunoscută și în mod regulat respectată de
către părțile la contracte de același tip în ramura comercială avută în vedere.
Așadar, acceptarea tacită a uzanțelor implică îndeplinirea condițiilor din text, în
primul rând părțile pot înlătura prin voința lor aplicarea uzanțelor, iar dacă nu o fac,
atunci părțile sunt socotite obligate să respecte și uzanțele care sunt larg cunoscute
și în mod regulat respectate de către părțile la contracte de același tip, în ramura
comercială avute în vedere – circumstanțieri în scară.
133
2. Mecanismul formării contractului potrivit Convenției de la Viena (1980): Forma și

Proba contractului
 Form
a
c
o
n
t
r
a
c
t
u
l
u
i
Încheierea contractului art.11 – principiul consensualismului– Contractul de vânzare nu
trebuie să fie încheiat în scris și nu este supus niciunei alte condiții de formă. Se încheie
solo consensu, fără a se cere nicio condiție de formă scrisă, indiferent de valoare.
Modificarea contractului art.29 – principiul simetriei juridice – Contractul trebuie
modificat mutuus dissensus, tot prin acordul de voință a părților, fără a fi cerută o condiție
specială de formă.
În cazul în care însă, un contract scris conține o dispoziție ce stipulează că orice modificare
sau reziliere amiabilă trebuie făcută tot în scris, contractul nu poate fi modificat sau reziliat în
mod amiabil decât în această formă.
 Prob
a
c
o
n
t
r
a
c
t
u
l
u
i
Deoarece funcționează principiul consensualismului în materie de formă, este firesc ca
proba să fie liberă, dacă nu pun o restricție de formă nu am cum să restricționez nici proba –
134
principiul libertății probei – Contractul poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin
martori.
II. ÎNCHEIEREA (FORMAREA) CONTRACTULUI. Oferta de a contracta

Partea a doua a convenției privește formarea contractului.
Convenția reglementează mecanismul formării consimțământului, cu cele două elemente:
oferta şi acceptarea.
1. OFERTA DE A CONTRACTA
1.1 Condi
ți
i
d
e
V
A
L
I
D
I
T
A
T
E
Art.14 Definiție și condiții
= propunerea de încheiere a unui contract care trebuie să întrunească următoarele condiții de
validitate:
a. Oferta trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate; per a
contrario, oferta adresată publicului nu este ofertă, ci numai o invitație la ofertă.
b. Oferta trebuie să fie suficient de precisă, adică trebuie să denumească mărfurile și,
în mod expres sau implicit, să stabilească cantitatea și prețul sau să dea indicații care
să permită determinarea acestora.
Așadar, sunt 3 elemente esențiale: marfa, cantitatea și prețul.
În ceea ce privește prețul, unde avem problemele cele mai serioase, după cum
rezultă din art.14 acesta trebuie să fie determinat sau determinabil, adică să existe
indicii pentru a putea fi determinat. Acest articol intră în contradicție cu art.55
(influența dreptului anglo-saxon) din convenție unde contractul rămâne valabil, cu
niște remedii prevăzute de convenție, chiar dacă prețul nu este determinat sau nici
măcar determinabil prin contract.
c. Oferta trebuie să denote voința autorului ei/ofertantului de a se angaja în caz de
acceptare – condiție de drept romanist – oferta trebuie făcută în stare de angajament
juridic.
135
1.2 Momentul producerii efectelor ofertei

Convenţia adoptă teoria recepţiei în ceea ce priveşte momentul când oferta îşi produce
efectul . Oferta îşi produce efectele când ajunge la destinatar (art. 15).
1.3 retractarea şi revocarea ofertei
Convenția reglementează pe larg problema retractării și revocării ofertei.
Distincție între cele două noțiuni – retractare și revocare a ofertei. Ambele reprezintă o
renunțare la ofertă, însă retractarea intervine atunci când renunțarea ofertantului ajunge
la destinatar cel mai târziu în același timp cu oferta, pe când
revocarea operează după momentul ajungerii ofertei la destinatar, până la încheierea
contractului.
136
Retractarea = retragerea ofertei care se produce înainte ca oferta să ajungă la destinatar sau
simultan cu ajungerea la destinatar.
În această situație, retractarea este posibilă fără nicio condiție/restricție, deoarece, din
moment ce ea a fost trimisă prin scrisoare și este retractată prin mail, adică înainte ca aceasta
să ajungă, nu poate produce niciun prejudiciu pentru destinatarul ei.
O ofertă chiar dacă este irevocabilă poate fi retractată dacă retractarea ajunge la
destinatar înaintea sau în același timp cu oferta. Retractarea intervine atunci când oferta este
retrasă înainte de primirea ei de către destinatar, deoarece destinatarul ofertei nu a cunoscut
despre existența ei, nu a făcut cheltuieli în vederea acceptării ofertei și nu a fost prejudiciat.
După ce oferta a ajuns la destinatar intervine revocarea.
Revocarea = retragerea ofertei după ce ea a ajuns la destinatar, dar până la momentul
încheierii contractului. Revocarea se poate produce între momentul ajungerii ofertei și
momentul în care se socotește încheiat contractul.
În legătură cu revocarea există o regulă și o excepție.
REGULA – cea a revocabilității ofertei - oferta poate fi revocată până la încheierea
contractului dacă revocarea sosește la destinatar ÎNAINTE CA ACESTA SĂ FI
EXPEDIAT ACCEPTAREA (teoria expediției din dreptul anglo-saxon).
Contractul se încheie pe teoria recepțiunii potrivit Convenției de la Viena, momentul când
acceptarea ajunge înapoi la ofertant, teorie de sorginte romanistă. Totuși, aici s-a făcut o
concesie pentru sistemul anglo-saxon care adoptă teoria expedițiunii și se prevede că
revocarea se poate produce până în momentul când acceptantul a expediat acceptarea.
EXCEPȚIE – oferta nu poate fi revocată în două cazuri:
a. Când oferta prevede în conținutul său un termen pentru acceptare sau declară în
mod explicit că este irevocabilă.
Dacă oferta prevede un termen pentru acceptare, și de regulă prevede, ex. 1 lună de
zile, ea este irevocabilă în cadrul lunii respective. De asemenea, dacă prevede în mod
explicit că este irevocabilă.
b. Oferta este socotită, de asemenea, irevocabilă dacă este rezonabil pentru destinatar
să considere că oferta este irevocabilă și să fi acționat în consecință – teoria omului
rezonabil/reasonable man – pentru determinarea intenției acceptantului, precum și
pentru determinarea a ceea ce o persoană rezonabilă ar fi făcut în acea situație se
va ține seama de circumstanțele pertinente, negocierile stabilite între părți,
obișnuințe și uzanțe.
Așadar, chiar dacă oferta nu stabilește un termen pentru revocare, nu spune că este
irevocabilă, ar putea fi revocabilă. Totuși, convenția limitează și spune că dacă este rezonabil
potrivit împrejurărilor ca destinatarul să o considere irevocabilă și dacă a și acționat în
consecință, adică a făcut anumite demersuri, aceasta nu mai poate fi revocată.
1.4 Încetarea efectelor ofertei
Efectele ofertei, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa ajunge la ofertant
137
(teoria recepțiunii).
138
2. ACCEPTAREA OFERTEI
2.1 Definiție
= declarația sau altă manifestare de voință a destinatarului ofertei care exprimă acordul său
cu privire la oferă. Din această definiție rezultă că acceptarea este de două feluri:
− expresă, atunci când constă într-o declarație;
− tacită, atunci când constă într-o altă manifestare de voință.
2.2 Regimul juridic al tăcerii
Convenția reglementează și regimul juridic al tăcerii - concepția din dreptul romanist,
dreptul comercial.
Regula - Tăcerea sau inacțiunea prin ele însele nu constituie acceptare, adică prin ele însele
nu produc efecte juridice. Esențial - prin ele însele - această sintagmă exprimă că simpla
tăcere nu constituie acceptare.
Excepție - Se deduce că o tăcere calificată, aceea care este implicită din voința părților, din
obișnuințe sau uzanțe poate produce efecte juridice.
2.3 Momentul producerii efectelor acceptării. Termenele de acceptare
Distingem între acceptarea expresă și cea tacită.
A. Acceptarea expresă
În cazul acceptării exprese, există o subdistincție după cum contractul se încheie între
persoane care nu sunt de față/între absenți (inter absentes) sau între persoane care sunt de față
(inter praesentes).
a. inter absentes
REGULA – acceptarea produce efecte în momentul în care parvine
ofertantului, fiind așadar adoptat sistemul recepțiunii din dreptul romanist,
iar nu cel al expedițiunii din dreptul anglo- saxon din acest punct de vedere.
Este prevăzută și o EXCEPȚIE de la această regulă – acceptarea nu
produce efecte dacă ea nu parvine ofertantului în termenul de
acceptare stabilit de ofertant sau, în lipsa unui asemenea termen de
acceptare, într-un termen rezonabil, în funcție de împrejurări,
obișnuințe sau uzanțe.
b. inter praesentes
Convenția prevede că oferta trebuie să fie acceptată imediat, dacă din
împrejurări nu rezultă contrariul. CU ACEASTĂ OFERTĂ SE
ASIMILEAZĂ ȘI CEA FĂCUTĂ PRIN TELEFON SAU
MIJLOACELE MODERNE DE COMUNICARE prin care părțile apar
față în față ex. videoconferință.
139
B. Acceptarea tacită
Acceptarea tacită constă în îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin
care el arată că acceptă oferta, chiar dacă acel act nu este comunicat sub forma unei
declarații către ofertant. (ex. expedierea mărfurilor sau plata prețului)
Acceptarea tacită nu este permisă chiar liber, ci numai în temeiul ofertei, al
obișnuințelor și uzanțelor. Convenția spune că intenția destinatarului ofertei de a accepta
oferta trebuie să fie concordanță cu obiectul ofertei, cu uzanțele sau cu obișnuințele stabilite
între părţi.
Dacă, potrivit acestor elemente, acceptarea tacită este posibilă, ea poate consta faptic în
orice manifestare de voință a destinatoriului ofertei, a acceptantului. Convenția menționează
cu titlu exemplificativ expedierea mărfii sau plata prețului – elementele cele mai evidente. Nu
este o reglementare limitată. Orice altă manifestare de voință poate să valoreze acceptare
tacită.
140
Exemple de manifestări de voință care pot fi asimilate ca fiind acceptare tacită: punerea în
fabricație a bunului comandat, achiziționarea de materii prime pentru producere, ambalarea
mărfii cu indicarea destinatarului ei, expedierea mărfii sau plata prețului.
În cazul acceptării tacite, momentul producerii efectului de către actul de acceptare tacită
este momentul în care acel act a fost îndeplinit.
2.4 Conținutul acceptării
Convenția de la Viena reglementează o regulă, o excepție de la regulă și o excepție la
excepție care revine la regulă.
REGULA – Acceptarea ofertei nu trebuie să conțină completări, limitări sau alte
modificări față de conținutul ofertei. art.19
Acceptarea trebuie să fie pură şi simplă, perfect concordantă cu conținutul ofertei,
fără completări sau modificări. Așadar, se aplică ceea ce în dreptul anglo-saxon se numește
mirror image rule/ regula imaginii în oglindă, acceptarea trebuie să fie identică cu oferta. Dacă
există modificări, nu ne aflăm în fața unei acceptări, ci ne aflăm în fața unei noi oferte sau
unei contraoferte.
EXCEPȚIA – Totuși, va constitui acceptare un răspuns care conține elemente
complementare sau diferite față de conținutul ofertei, dar care nu alterează în mod
substanțial termenii ofertei.
Ce se consideră că alterează în mod substanțial termenii ofertei este reglementat de
convenție. Toate celelalte elemente care nu se includ în enumerare sunt neesențiale și pot
apărea.
Convenția consideră ca ALTERÂND ÎN MOD SUBSTANȚIAL termenii ofertei
îndeosebi următoarele elemente complementare sau diferite:
− prețul;
− modalitățile de plată a prețului;
− calitatea şi cantitatea mărfurilor;
− locul şi momentul predării;
− întinderea răspunderii unei părți contractante față de cealaltă;
− soluționarea litigiilor.
Enumerarea este exemplificativă. Judecătorul sau arbitrul poate considera că sunt
substanțiale în funcție de împrejurări și alte elemente decât acestea.
În această situaţie de excepţie, când toate celelalte modificări decât cele enumerate nu
alterează substanţial oferta, contractul se socoteşte încheiat în termenii ofertei cu modificările
cuprinse în acceptare.
EXCEPȚIA LA EXCEPȚIE – În cazul în care acceptarea conține modificări
substanțiale față de conținutul ofertei, ea va fi socotită totuși acceptare în cazul în care
141
ofertantul nu relevă diferențele și nu avizează în acest sens pe ofertant fără întârziere

nejustificată.
Așadar, în momentul în care se primește o acceptare cu modificări poate fi socotită valabilă
dacă nu ai relevat diferențele și nu ai avizat imediat.
2.5 Acceptarea tardivă
= este acceptarea care parvine ofertantului/destinatarului după expirarea termenului de
acceptare prevăzut în ofertă sau după expirarea termenului rezonabil, în funcție de
împrejurări.
142
Efectele acceptării tardive

Acceptarea tardivă, ca regulă, nu produce efecte.
O distincție se face în funcție de împrejurarea dacă tardivitatea acceptării este culpabilă sau
nu pentru emitentul acceptării, deci pentru acceptant:
a) Dacă acceptarea a fost emisă peste termen și a ajuns peste termen, nu produce
efecte decât în cazul în care ofertantul îl informează pe acceptant că acceptă și în
condițiile în care a primit o acceptare vădit tardivă.
b) Dacă acceptarea este emisă în termen și ar fi trebuit să ajungă în termen, dar nu
ajunge din cauza culpei unui terț. În această situație, acceptarea tardivă
expediată în termen va valora acceptare, cu excepția situației în care ofertantul
dovedește că este în imposibilitate absolută de a o mai onora, adică de a socoti
contractul încheiat.
Exemplu. Obiectul contractului: bunuri perisabile, termen de o lună, nu am primit în acea
lună acceptarea, a doua zi am vândut marfa unui terț, peste două zile primesc scrisoarea de
acceptare și rezultă că ea a fost expediată cu două săptămâni înainte, acceptarea nu a ajuns la
timp, imposibilitate de a mai executa acel contract.
Retractarea acceptării
Acceptarea poate fi retractată dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care
acceptarea produce efecte, adică înainte de ajungerea acceptării la destinatar întrucât în acel
moment acordul de voință s-a format.
3. Formarea
contractului
momentul
formării
contractului
 În cazul acceptării exprese, inter absentes, momentul încheierii contractului este cel
în care acceptarea parvine ofertantului (teoria receptiunii).
 În cazul acceptării exprese, inter praesentes, momentul încheierii contractului este
cel în care se realizează acordul de voinţă al părţilor.
 În cazul acceptării tacite, momentul încheierii contractului este cel în care actul de
acceptare tacită a fost îndeplinit.
III. EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE

MĂRFURI POTRIVIT CONVENȚIEI DE LA VIENA (1980): obligațiile părților,
răspunderea contractuală
143
Partea a treia din Convenție privind efectele contractului conține dispoziții specifice.
Se reglementează obligațiile vânzătorului și răspunderea contractuală a vânzătorului, adică
consecințele încălcării de către vânzător a oblig sale, oblig cumpărătorului și răspunderea
contractuală a cumpărătorului, aspecte de natură comună privind regimul daunelor-interese,
transferul riscurilor, regimul forței majore
OB
LIG
AȚI
ILE
VÂ
NZ
ĂT
OR
UL
UI
Enu
mer
area
obli
gații
lor
Sunt enumerate în art.30 din Convenție. Convenția enumeră aceste obligații, dar în afară de
cele enumerate și reglementate, una o enumeră fără să o reglementeze: transferul proprietății
– o enumeră ca o obligație a vânzătorului, dar nu o reglementează.
Obligațiile enumerate și reglementate:
144
I). Obligația de predare a mărfii

Principala obligație a vânzătorului. Aspecte importante: locul predării și data predării.
1. Locul predării
Convenția instituie o reglementare în scară sau în cascadă în art.31 – predarea se socotește
îndeplinită, așadar obligația este realizată, dacă predarea se face în mod alternativ în unul
din următoarele locuri:
a. Într-un loc special prevăzut în contract.
Convenția acordă prioritate voinței părților. Dacă părțile au prevăzut în contract
un loc special în care trebuie să se predea marfa, oblig se socotește îndeplinită dacă
este marfa predată în acel loc.
b. În cazul în care nu se prevede un loc special – Dacă contractul de vânzare implică

transportul mărfii, marfa se socotește predată în momentul în care este remisă
către primul transportator pentru a fi transmisă cumpărătorului.
c. În cazul în care nu ne aflăm în situațiile de mai sus – Dacă acel contract

privește un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere
generice care este prelevat dintr-o masă de bunuri sau dacă este vorba de un
bun viitor, adică un bun care urmează a fi fabricat sau produs, iar în
momentul încheierii contractului părțile știau că marfa se găsește sau urmează
a fi produsă într-un anumit loc, locul predării este în acel loc unde marfa ar
trebui să fie pusă la dispoziția cumpărătorului.
Exemple. Vând grâu și știu că el se prelevă de la silozul Constanța, locul
predării este acolo; bunul urmează să fie fabricat la Pitești, acolo este locul
predării.
d. Escape clause/clauză de salvare – În toate celelalte situații, locul predării este la

sediul vânzătorului din momentul încheierii contractului. (plata cherabilă)
Predarea mărfii este cherabilă, nu portabilă, cumpărătorul trebuie să se prezinte
la sediul vânzătorului dacă nicio altă situație nu este în prezență pentru a ridica
marfa, sediul vânzătorului din momentul încheierii contractului.
2. Data predării/ Momentul
predării mărfii Art.33
prevede următoarele
situații alternative.
Vânzătorul trebuie să predea
marfa sau mărfurile:
a. La data fixată prin contract sau determinată prin referire la contract.
Așadar, principiul autonomiei de voință - dacă părțile au fixat o dată în contract,
marfa trebuie predată la acea dată.
145
b. Dacă părțile au stabilit în contract o perioadă de timp pentru predare sau

determinabilă prin referire la acesta, în această situație problema se pune când
anume trebuie sau cine are dreptul să aleagă data exactă în cadrul acelei perioade.
Convenția prevede că dreptul de a stabili data precisă a predării în cadrul
perioadei contractuale revine vânzătorului. Vânzătorul este cel care se obligă să
predea, in dubio pro debitore. !
Cu excepția situației în care în contract se spune că alegerea revine
cumpărătorului sau din circumstanțe, obișnuințe sau uzanțe rezultă că alegerea
revine cumpărătorului.
c. Escape clause, clauza reziduală de salvare – În toate celelalte situații, predarea

mărfii trebuie să se facă într-un termen rezonabil din momentul încheierii
contractului. Termen rezonabil stabilit de circumstanțe, obișnuințe sau uzanțe.
146
II). Obligația de remitere a documentelor referitoare la marfă

În comerțul internațional, marfa circulă contra documente.
Documentul respectiv poate fi un document negociabil ex. conosament. Conosamentul este
documentul care atestă încărcarea mărfii pe vas și care este un titlu de valoare in rem care
poate fi negociat între momentul în care marfa a fost încărcată pe vas și momentul în care
marfa este descărcată de pe vas. În acest interval, conosamentul se poate negocia și poate trece
prin n mâini. Cine se prezintă cu exemplarul conosamentului în portul de descărcare înseamnă
că este titularul dreptului de a primi marfa.
Reguli:
a. Dacă s-a prevăzut modalitatea de remitere a documentului în contract - Vânzătorul
este obligat să remită documentele referitoare la marfă în momentul și la locul
prevăzute în contract – autonomia de voință a părților.
b. Dacă nu s-a prevăzut nimic în contract cu privire la momentul și locul predării
documentelor - Vânzătorul este obligat să remită documentele la data, la locul și în
forma care să permită cumpărătorului să intre în posesia mărfii și să-și exercite
drepturile cu privire la marfă potrivit uzanțelor( + legii, obișnuințelor stabilite
între părți).
147
CURS 8 23.03.2017
III). Obligația de conformitate a mărfurilor
Una din influențele pe care sistemul de drept anglo-saxon le-a avut asupra Convenției de la
Viena a fost aceea că ceea ce în sistemul de drept romanist este reglementat în texte diferite,
obligația de conformitate în Convenția de la Viena concentrează următoarele obligații ale
vânzătorului în art.35: Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate, tip,
ambalaj și condiționare corespund celor din contract. Așadar, obligațiile cu privire la
aceste cinci aspecte sunt concentrate într-o singură reglementare intitulată obligația de
conformitate a mărfii. Conformitatea este o noţiune de sorginte anglo-saxonă în care se includ
toate obligaţiile vânzătorului legate de cantitate, calitate, tip al mărfii, ambalaje sau
condiţionare a mărfii.
Criterii pentru îndeplinirea obligației de conformitate
Convenția de la Viena reglementează un criteriu principal/primordial de verificare a
îndeplinirii obligației de conformitate, iar ulterior reglementează 4 criterii
subsidiare/secundare de verificare a îndeplinirii obligației de conformitate.
Această obligație se socotește îndeplinită de cumpărător după următoarele distincții:
 Criteriul principal este contractul – vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror
cantitate, calitate, tip, ambalaj și condiționare trebuie să corespundă celor din
contract. În cazul în care cantitatea, calitatea, tipul mărfii şi ambalajul sunt
prevăzute în contract, obligaţia se consideră îndeplinită când acesta este realizat;
 În cazul în care în contract nu este prevăzut nimic cu privire la aceste cinci aspecte,
Convenția prevede că marfa este conformă cu contractul dacă este îndeplinit măcar un
criteriu din cele 4 criterii subsidiare. Marca se consideră conformă:
a. Marfa este adecvată întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit
mărfuri de acelaşi tip
(deci potrivit uzanțelor, dacă există astfel de uzanțe);
b. Marfa este adecvată unei întrebuinţări speciale, cu condiţia ca această
întrebuinţare specială să fi fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa
vânzătorului de către cumpărător în momentul încheierii contractului;
Spre deosebire de prima situație în care cumpărătorul nu a precizat o
anumită întrebuințare, dar există potrivit uzanțelor o întrebuințare obișnuită,
al doilea criteriu este atunci când cumpărătorul a indicat o anumită
întrebuințare.
c. Marfa livrată posedă calităţile unei mărfii pe care vânzătorul a
prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model;
d. Mărfurile trebuie să fie ambalate sau condiționate în mod obișnuit
pentru mărfuri de același tip sau, în lipsa unei uzanțe sau obișnuințe,
trebuie ambalată și condiționată într-o manieră adecvată pentru a fi
conservată (escape clause).
IV). Obligația de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț/
Obligaţia de garanție pentru evicțiune
148
Această obligație corespunde în sistemul de drept romanist cu obligația de garanție pentru

evicțiune. Remarcăm că dacă obligația de conformitate menționată se referea la conformitatea
materială a mărfii, această obligație de a preda marfa liberă de orice drept sau pretenție a unui
terț exprimă conformitatea juridică a mărfii. Convenția de la Viena – garanție pentru
evicțiune în dreptul romanist (terminologie).
Convenția de la Viena reglementează pentru această obligație de garanție două aspecte:
1. Obligația de garanție pentru evicțiune în general;
2. Reglementare specială în ceea ce privește garanția împotriva evicțiunii izvorâte dintr-
un drept de proprietate intelectuală pe care un terț l-ar invoca asupra mărfii care face
obiectul contractului.
149
1. Obligația de garanție pentru evicțiune în general

Art.41 din Convenție – Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau
pretenție a unui terț, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în
aceste condiții.
Așadar, obiectul garanției îl constituie, potrivit convenției, orice drept sau pretenție din
partea unui terț, ceea ce doctrina a interpretat în sensul că poate fi și un drept de proprietate
pe care terțul îl poate invoca, deci un drept real în general, dar mai ales dreptul de
proprietate ex. dezmembrământ al proprietății, privilegiu, garanție reală.
Ceea ce este specific este faptul că în convenție se prevede posibilitatea cumpărătorului
de a accepta marfa și în aceste condiții. În aceste condiții înseamnă în condițiile unui
drept/unei pretenții invocate de terț.
Convenția de la Viena – Contractul rămâne valabil, nu este nul, chiar dacă se vinde bunul
altuia în momentul încheierii contractului, cu condiția ca acel cumpărător să fie în cunoștință
de cauză și să fi acceptat încheierea contractului chiar și în aceste condiții.
2. Obligație de garanție pentru evicțiune întemeiată pe un drept de proprietate
intelectuală – regulă specială
pretenție a unui terț, întemeiată pe proprietatea industrială sau pe altă proprietate
intelectuală, în cazul în care cunoștea sau nu putea să ignore acel drept al terțului în
momentul încheierii contractului, cu condiția ca acel drept/acea pretenție să fie întemeiată
pe proprietatea intelectuală în două situații alternative:
a. În temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie vândute sau utilizate,
dacă părțile au avut în vedere la momentul încheierii contractului faptul că
mărfurile vor fi vândute sau utilizate în acel stat;
b. În temeiul legii statului în care cumpărătorul își are sediul, în toate celelalte
cazuri.
Din text rezultă că răspunderea vânzătorului nu intervine în două cazuri (vânzătorul nu este
ținut de obligația de garanție pentru evicțiune întemeiată pe proprietatea intelectuală):
− La momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoștea sau nu putea să
ignore existența dreptului sau pretenției terțului;
− Dreptul sau pretenția terțului rezultă din faptul că acel vânzător s-a conformat
planurilor tehnice de producere a bunului care i-au fost furnizate chiar de
către cumpărător.
Transferul proprietății – menționat, dar nu este reglementat de Convenția de la Viena.
MIJLOACELE DE CARE DISPUNE CUMPĂRĂTORUL ÎN CAZ DE

ÎNCĂLCARE A CONTRACTULUI DE CĂTRE VÂNZĂTOR, potrivit Convenției de la
150
Viena
Textul folosit de convenție – în cazul contravenției la contract săvârșite de către vânzător
– traducere cuvânt cu cuvânt din limba franceză, contravenție în loc de încălcare.
Care sunt mijloacele? Vorbim despre răspunderea contractuală a vânzătorului. – prin prisma
cumpărătorului
În cazul în care vânzătorul a încălcat contractul/în contravenție la contract, cumpărătorul
are două mijloace/posibilități:
I. Să mențină contractul în ființă – înseamnă să obțină în principiu executarea
contractului;
II. Să declare rezoluțiunea contractului – contractul nu mai rămâne în ființă.
151
I. Dreptul cumpărătorului de a cere executarea obligațiilor de către vânzător

Sunt trei posibilități în acest context acordate cumpărătorului:
1. Cumpărătorul poate cere vânzătorului să-și execute în natură oricare dintre
obligațiile sale - posibilitate generală, deoarece se referă la oricare dintre obligațiile
vânzătorului, indiferent de natura obligațiilor încălcate. Cumpărătorul are dreptul de
a obține executarea în natură a acelei obligații care a fost încălcată.
Mențiuni privind posibilitatea de a cere executarea în natură a oricărei obligații
încălcate:
a. Cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar pe durată
rezonabilă pentru executarea obligațiilor sale;
Convenția prevede nu este o obligație a cumpărătorului să acorde
vânzătorului un termen suplimentar pentru executare, dar încurajează această
soluție (reglementarea rezoluțiunii).
Vorbim despre un termen de grație convențional, voluntar, din partea
cumpărătorului în acest caz.
b. Judecătorul sau arbitrul, deci instanța nu are dreptul să acorde vânzătorului un

termen de grație pentru executare.
Convenția de la Viena lasă termenul suplimentar pentru executare/ termenul
de grație exclusiv pe seama părții cumpărător.
Cumpărătorul poate cere executarea în natură a oricăreia dintre obligaţii (să
predea bunul sau documentele cu privire la marfă etc.).
Excepție: este cazul în care cumpărătorul a efectuat un act incompatibil cu
executarea contractului, de exemplu, a solicitat rezoluţiunea.
2. În cazul în care vânzătorul și-a încălcat OBLIGAȚIA DE CONFORMITATE A

MĂRFII (numai în acest caz!), Convenția prevede trei mijloace speciale de
executare pe care cumpărătorul le poate solicita vânzătorului. Sunt tot forme de
executare în natură, contractul este salvat, dar sunt forme de executare specifice:
a. Dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere
vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, dacă lipsa de conformitate
constituie o contravenție esențială la contract.
Convenția introduce pentru prima dată aici noțiunea de contravenție
esențială la contract. O întâlnim și în alte cazuri. Este echivalentă cu încălcarea
esențială a contractului. Noțiunea este definită de convenție în prima parte, art.25
= o contravenție la contract săvârșită de una dintre părți este esențială dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele 4 condiții:
− Acea încălcare/contravenție cauzează celeilalte părți, adică
cumpărătorului, un prejudiciu;
− Acest prejudiciu să priveze/să lipsească în mod substanțial pe cealaltă
parte de ceea ce aceasta era în drept să se aștepte de la contract;
Condiția a doua este tradusă în limbajul romanist prin lipsa cauzei actului
152
juridic, adică ex. mi-ai furnizat altceva decât ceea ce a fost scopul meu la
încheierea contractului.
Aceste prime două condiții sunt condiții pozitive.
− În afară de cazul în care partea în culpă, vânzătorul în cazul nostru, nu
a prevăzut un astfel de rezultat; - condiție negativă
− Și nici o persoană rezonabilă, cu aceeași pregătire și aflată în aceeași
situație, nu le-ar fi prevăzut.
Convenția este echilibrată în reglementarea ei, primele două sunt condiții
favorabile victimei cumpărător, iar celelalte două condiții sunt favorabile
făptuitorului vânzător.
Ex. răspunde pentru că l-a privat de la ceva la care era în drept să se aștepte –
nu a prevăzut el și nici alt terț nu ar fi prevăzut, atunci vânzătorul este exonerat.
*Poate cere dacă lipsa de conformitate constituie o contravenţie esenţială la
contract la contract şi dacă această predare este cerută de către cumpărător în
momentul denunţarii lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil calculat
de la această denunţare.
153
b. Dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere

vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în care o
asemenea reparație ar fi nerezonabilă ținând seama de împrejurări – influența
sistemului de drept anglo-saxon;
c. Dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul are dreptul de a
reduce prețul proporțional cu lipsa de conformitate constatată art.50 din
Convenție.
3. Vânzătorul poate, chiar și după data predării, să repare pe cheltuiala sa orice lipsă
a obligațiilor sale, chiar fără ca acest lucru să fi fost cerut de cumpărător, cu
condiția ca reparația să nu atragă o întârziere nerezonabilă a executării
contractului și nici să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente nerezonabile sau
incertitudini privind rambursarea de către vânzător a eventualelor cheltuieli pe
care cumpărătorul le-a făcut pentru reparație art.48 din Convenție.
Această posibilitate se referă la orice obligație încălcată de către vânzător și
implică o colaborare între vânzător și cumpărător. Vânzătorul are dreptul de a avea
inițiativa reparării încălcării obligației sale, dar în colaborare cu cumpărătorul, care
are dreptul de a se opune în cazul în care consideră că această reparație ar aduce
cheltuieli nerezonabile sau întârzieri.
II. Posibilitatea cumpărătorului de a cere rezoluțiunea contractului

Rezoluțiunea contractului – soluția duce la încetarea efectelor contractului, deci este o
soluție dirimantă pentru contract, reglementată restrictiv de către convenție. Rezoluţiunea este
o soluţie pe care Convenţia o prevede cu rezervă şi o reglementează la nivel de excepţie,
pentru că ea duce la desfiinţarea contractului.
 Rezoluțiunea contractului poate fi declarată DE CĂTRE CUMPĂRĂTOR numai
în două situații:
1. Când vânzătorul a săvârșit o contravenție esențială la contract/ încălcare esențială

a contractului
(încălcare esențială pentru oricare obligație a vânzătorului);
2. Când vânzătorul nu și-a respectat obligația de predare a mărfii în termenul
suplimentar acordat de cumpărător sau declară că nu le va preda în termenul
astfel acordat - situație specială.
→ Simpla obligație de nepredare a mărfii de către vânzător:
− Dacă este contravenție esențială la contract – intră în prima ipoteză, cumpărătorul
poate cere rezoluțiunea contractului.
− Dacă nu este contravenție esențială la contract – cumpărătorul trebuie să-i acorde
vânzătorului un termen suplimentar/ termen de grație convențional, iar dacă acesta
nu e respectat sau vânzătorul declară de la început că nu va executa nici în termenul
suplimentar acordat, atunci cumpărătorul poate cere rezoluțiunea contractului; nu e
154
obligat să-i acorde termen suplimentar, dar dacă nu acordă, nu poate beneficia de
această a doua posibilitate, ci numai de prima dacă este contravenție esențială.
 Regimul juridic al rezoluțiunii în Convenția de la Viena – diferă de reglementarea

din dreptul romanist Bazat pe 3 idei:
a. Rezoluțiunea este extrajudiciară; în dreptul romanist, rezoluțiunea este de natura ei
judiciară, cu excepția pactului comisoriu; poate fi declarată de oricare dintre părți,
ceea ce constituie o derogare de la conceptia dreptului romanist unde rezoluţiunea
este pronunţată de instanţa de judecată;
b. Nu poate fi făcută decât pe temeiul unei notificări, deci cumpărătorul trebuie să
notifice pe vânzător cu privire la rezoluțiunea contractului;
c. Instanța de judecată sau de arbitraj nu poate acorda părții în culpă un termen de
grație, adică vânzătorului.
155
Obligațiile cumpărătorului art.53 din Convenție

I). Obligația de PLATĂ A PREȚULUI
Este concepută în sensul că plata prețului implică îndeplinirea de către cumpărător a
oricăror formalități care să permită vânzătorului să intre în posesia sumei reprezentând
contravaloarea mărfii. Deci, obligația de plată a prețului este concepută la modul general.
Obligaţia cumpărătorului de plată a preţului include şi pe aceea de a lua orice măsuri şi de
a îndeplini orice formalităţi destinate să permită transferul sumei exprimând preţul de la el
către vânzător potrivit contractului, legii sau a altor reglementări.
Prețul
− determinarea prețului
− locul plății prețului
− momentul/data plății prețului
 Determinarea prețului
Convenția de la Viena are două părți de fond: partea a doua - formarea contractului,
influențată de sistemul romanist + partea a treia - efectele contractului, influențată de sistemul
anglo-saxon.
Partea a doua - formarea contractului art.14 condițiile ofertei – prețul trebuie să fie
determinat sau cel puțin determinabil – concepția romanistă.
Partea a treia – efectele contractului – art.55 aparent vine în contradicție cu art.14 –
permite ca acel contract să fie socotit valabil, chiar dacă prețul nu este determinat și nici
măcar determinabil prin contract, ceea ce ar atrage nulitatea potrivit concepției romaniste, dar
art.55 prevede o determinare legală a prețului – vânzarea este valabil încheiată fără ca prețul
mărfurilor vândute să fie determinat în contract sau printr-o dispoziție care să permită a fi
determinat. – concepția anglo-saxonă. Convenția spune că PĂRȚILE SUNT REPUTATE
CĂ S-AU REFERIT ÎN MOD TACIT ÎN CONTRACT LA PREȚUL PRACTICAT ÎN
MOD OBIȘNUIT ÎN RAMURA COMERCIALĂ RESPECTIVĂ PENTRU ACELEAȘI
MĂRFURI VÂNDUTE ÎN ÎMPREJURĂRI COMPARABILE. Așadar, este o determinare
tacită a prețului, legală, pe următoarele 4 elemente: prețul practicat în mod obișnuit/uzanță, în
ramura comercială avută în vedere, pentru mărfuri de același tip, vândute în împrejurări
comparabile.
Cine va determina toate aceste condiții? Arbitrul, judecătorul sau expertul, dacă părțile nu
se înțeleg. Cel mai frecvent se apelează la un expert pentru o problemă tehnică sau la un
arbitru.
Problema care s-a pus în dreptul român este de ce convenția a prevăzut soluții distincte?
Sunt state care au aderat numai la anumite părți din convenție. România a aderat fără rezerve
la întreaga convenție. Articolele se conciliază prin faptul că acea condiție ca prețul să fie
determinat sau determinabil nu este de ordine publică în comerțul internațional. Așadar,
în comerțul internațional o vânzare fără preț determinat sau determinabil nu este nulă, ci
judecătorul, expertul sau arbitrul va proceda la o determinare după împrejurări a prețului.
156
 Locul plății
Convenția reglementează 3 posibilități în scară:
a. Posibilitatea generală potrivit contractului – dacă în contract s-a prevăzut că plata
trebuie făcută într-un loc determinat, plata este valabilă dacă se face în acel loc;
principiul forței obligatorii a contractului/pacta sunt servanda;
b. În cazul în care părțile nu au determinat în contract locul plății prețului – prețul
trebuie plătit la sediul vânzătorului;
Plata prețului este portabilă, iar nu cherabilă. Predarea mărfii este cherabilă -
obligația vânzătorului. Obligația cumpărătorului de plată a prețului este portabilă, nu
cherabilă; prețul nu se socotește plătit decât în momentul în care banii au intrat în
posesia vânzătorului; nu e suficient să dau ordin băncii să plătească, trebuie să și
verific. Plata preţului este portabilă deoarece plata preţului în comerţul internaţional
se face prin virament bancar, iar preţul se consideră plătit în momentul în care banii au
ajuns în contul vânzătorului.
157
c. Dacă în contract se prevede plată contra documente/payment against documents –

plata trebuie făcută la locul remiterii mărfurilor sau documentelor.
 Momentul plății prețului/Data

Convenția reglementează 3 posibilități:
a. Potrivit contractului – prețul trebuie plătit la momentul prevăzut în contract;
b. În cazul în care în contract nu s-a prevăzut nimic cu privire la momentul plății
prețului – prețul trebuie plătit de cumpărător în momentul în care vânzătorul îi
pune la dispoziție mărfurile sau documentele reprezentative ale acestora/payment
against documents. Ex. conosament
c. Când vânzarea implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul face din plata prețului o
condiție a expedierii mărfii – prețul trebuie plătit cel mai târziu în momentul în
care marfa este remisă transportatorului.
Punerea de drept în întârziere a cumparatorului privind plata preţului
Art.59 din Convenție consacră principiul dies/ziua, termenul interpellat/punere în întârziere
pro hominem. Acel cumpărător este pus în întârziere de drept de la data scadenței, fără a fi
nevoie de o notificare pentru punerea în întârziere. Cumpărătorul este pus de drept în
întârziere pentru plata prețului la data scadenței. Cumpărătorul trebuie să plătească preţul
la data stabilită în contract sau care rezulta din contract fără nici o cerere sau altă formalitate
din partea vânzătorului (principiul dies interpellat pro hominem).
II). Obligația de PRELUARE A MĂRFII PREDATE

Părțile trebuie să coopereze, cumpărătorul nu poate
obstrucționa predarea mărfii. Presupune două elemente:
a. Cumpărătorul trebuie să îndeplinească orice act care poate fi așteptat în mod
rezonabil din partea sa pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea; deci,
trebuie să facă toate formalitățile necesare pentru a permite vânzătorului să
predea marfa;
b. Cumpărătorul trebuie să preia efectiv marfa, adică să facă actul material de preluare
a mărfii predate.
Mijloacele de care dispune VÂNZĂTORUL în caz de contravenție la contract din

partea cumpărătorului/ Răspunderea contractuală a cumpărătorului
În cazul în care cumpărătorul nu-și execută obligațiile, vânzătorul are trei mari posibilități:
I. Să ceară executarea în natură a obligațiilor de către cumpărător;
II. Să ceară rezoluțiunea contractului;
III. Posibilitate specială în cazul în care marfa ar fi trebuit produsă pe baza specificațiilor
furnizate de cumpărător.
158
I. Vânzătorul are dreptul să ceară executarea în natură de către cumpărător a

oricăreia dintre obligațiile sale
Aceasta este o posibilitate generală, simetrică cu mijlocul acordat cumpărătorului.
Executarea în natură pentru orice obligație încălcată de cumpărător. Salvează contractul, fiind
soluția preferată de Convenție.
EXCEPȚIE – Vânzătorul poate să ceară cumpărătorului executarea oricăreia dintre
obligațiile sale (plata prețului, preluarea mărfii predate), cu excepția cazului în care s-a
prevalat de un mijloc incompatibil cu o asemenea cerere.
Ex. cer rezoluțiunea, deci nu mai cer executarea în natură – mijloc incompatibil
159
Mențiuni privind posibilitatea de a cere executarea în natură a oricărei obligații încălcate:

a. Vânzătorul poate acorda cumpărătorului un termen suplimentar pe durată rezonabilă
pentru executarea obligațiilor sale. Simetric cu ceea ce putea face cumpărătorul în
cazul încălcării obligațiilor de către vânzător. Nu e obligatoriu să-i acorde acest
termen. Pe planul rezoluțiunii e important.
b. Judecătorul sau arbitrul, adică organul de jurisdicție nu poate acorda un termen
suplimentar pentru executare/termen de grație. Simetric pentru ambele părți
contractante.
II.
III. Vânzătorul poate declara rezoluțiunea contractului
Și aici Convenția nu privește pozitiv rezoluțiunea contractului care ar duce la desființarea
efectelor sale.
 Sunt prevăzute o situație regulă și o situație specială când rezoluțiunea poate
interveni:
1. Situația regulă – Când încălcarea contractului de către cumpărător constituie o
contravenție esențială la contract (încălcarea oricăreia din obligațiile cumpărătorului
poate constitui o contravenție esențială la contract, dacă acele condiții sunt
îndeplinite);
2. Situația specială – Când cumpărătorul a întârziat în plata prețului sau în preluarea
mărfii predate/ declară de la început că nu va plăti sau nu va prelua marfa în
termenul acordat.
Cele două obligații ale cumpărătorului nu sunt însă prin ele însele o contravenție esențială
dacă sunt încălcate, dar:
− Dacă este contravenție esențială la contract – intrăm la situația de la pct. 1.
− Dacă nu este contravenție esențială la contract – vânzătorul trebuie să acorde
cumpărătorului un termen suplimentar pentru executare, iar dacă acel cumpărător
nu execută, nu preia sau nu plătește prețul nici în termenul suplimentar sau declară
de la început că nu va plăti sau nu va prelua marfa, atunci vânzătorul are dreptul să
ceară rezoluțiunea contractului.
 Regimul juridic al rezoluțiunii în Convenția de la Viena

Condițiile rezoluțiunii sunt identice – cele 3 elemente la fel, dar și unul în plus:
a. Extrajudiciară;
b. Trebuie notificată;
c. Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda termen de grație;
d. De drept în întârziere.
IV. În cazul în care marfa se produce pe baza unei specificații furnizate de

cumpărător, însemnând că marfa trebuie produsă pe baza unui eșantion/model
(sample) pe care vânzătorul trebuie să-l folosească pentru a produce marfa
respectivă, cumpărătorul trebuie să furnizeze eșantionul sau modelul în
termenul contractual, altfel vânzătorul nu are după ce să producă. - situație
160
specială
Ce se întâmplă în cazul în care cumpărătorul nu transmite specificațiile? Art.65 din
Convenție - în cazul în care contractul prevede că acel cumpărător trebuie să
specifice forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfii și nu face această
specificație în termenul contractual sau într-un termen rezonabil de când primește o
cerere din partea vânzătorului în acest sens, vânzătorul este în drept să efectueze
singur respectiva specificație potrivit cu nevoile cumpărătorului care i-ar putea
fi cunoscute. El trebuie să comunice specificarea cumpărătorului şi să îi acorde un
termen rezonabil pentru a face o specificare diferită iar în cazul în care acesta tace
specificarea va deveni definitivă.
161
CURS 9 30.03.2017
Dispoziții comune privind obligațiile vânzătorului și obligațiile cumpărătorului
1. Transferul riscurilor (transferul proprietății nu este reglementat, dar transferul
riscurilor de la vânzător la cumpărător da);
2. Regimul daunelor-interese (oricare dintre mijloacele menționate se pot cumula cu
daune-interese);
3. Exonerarea de răspundere.
1. Momentul transferului riscurilor

Momentul transferului riscului cu privire la marfă de la vânzător la cumpărător este legat
de momentul predării mărfurilor. Convenția nu reglementează transferul proprietății. În
principiu, transferul proprietății este legat de transferul riscului.
Convenția de la Viena face o distincție în ceea ce privește transferul riscurilor după cum
contractul implică sau nu o obligație de transport a mărfii:
A. Vânzarea implică o obligație de transport al mărfii
− Dacă vânzătorul este ținut prin contract să livreze marfa într-un loc anume
determinat → riscurile sunt transferate la momentul emiterii mărfii în locul
stabilit prin contract. Exemplu. dacă prevăd predarea mărfii în portul CT în data de
1 aprilie, acesta este momentul și locul în care sunt transferate riscurile;
− Dacă vânzătorului nu îi incumbă o asemenea obligație de a transfera marfa într-un
loc determinat → transferul riscurilor se produce atunci când marfa este remisă
primului transportator. Exemplu. chiar la sediul vânzătorului.
B. Vânzarea nu implică o obligație de transport al mărfii

− Atunci când există obligația cumpărătorului de a prelua marfa în alt loc decât la
sediul vânzătorului → riscurile se transferă atunci când marfa este remisă în locul
anume determinat;
− Dacă preluarea se face la unul dintre sediile vânzătorului → transferul riscurilor se
produce atunci când marfa este pusă la dispoziția cumpărătorului.
2. Daunele-interese
Oricare dintre părți poate solicita daune-interese pentru neexecutarea oricăreia dintre
obligațiile contractuale, daunele-interese putând fi cumulate cu celelalte mijloace de care
dispune creditorul obligației neexecutate.
Întinderea daunelor-interese
Întinderea daunelor-interese cuprinde atât pierderea efectivă/damnum emergens, cât și
beneficiul nerealizat/lucrum cessans.
162
!!! Particularitate: pot fi solicitate exclusiv daunele previzibile la momentul încheierii

contractului. Particularitate pentru că textul convenției este rezultatul colaborării între state
din sistemul de drept romanist și state din sistemul de drept anglo-saxon. Recuperarea
integrală a daunelor – sistemul anglo-saxon – prejudiciul previzibil și imprevizibil la
momentul încheierii contractului. A avut câștig de cauză soluția din dreptul romanist.
3. Exonerarea de răspundere a părților

Potrivit art.79 din Convenția de la Viena – Exonerarea de răspundere intervine în situația
FORȚEI MAJORE.
Textul convenției nu folosește această noțiune, nu face niciun fel de referire expresă la
forța majoră, însă din condițiile impuse pentru exonerarea de răspundere, ajungem la
concluzia că se referă la forța majoră.
163
O parte este exonerată de răspunderea pentru neexecutarea unei obligații contractuale în

cazul în care dovedește faptul că neexecutarea este cauzată de o piedică care întrunește
următoarele condiții cumulative:
− independentă de voința părților;
− caracter imprevizibil și insurmontabil;
− conduce la imposibilitatea de executare a uneia dintre obligațiile contractuale.
Procedura
Convenția prevede și anumite aspecte procedurale ce țin de aplicarea cazului de forță
majoră.
Partea care a suferit împrejurarea exoneratoare de răspundere este obligată să notifice
cocontractantului său pierderea suferit și efectele evenimentului survenit asupra capacității
sale de executare a contractului. Notificarea evenimentului de forță majoră trebuie făcută într-
un termen rezonabil calculat de la momentul la care partea a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască acea împrejurare.
În lipsa unei notificări, partea este obligată la plata de daune-interese pentru prejudiciile
cauzate de absența notificării. Așadar, nu mai putem vorbi de o exonerarea absolută în caz
de lipsă a notificării. În cazul în care forța majoră se invocă direct în fața instanței, partea nu
este decăzută din dreptul de a o invoca, însă va suporta toate prejudiciile pe care cealaltă parte
le-ar fi putut evita dacă ar fi fost anunțată într-un termen rezonabil.
Întrebări:
 Care este domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei de la
Viena?
 Care este forma de încheiere şi modalitatea de probare a contractului de vânzare
internaţională de mărfuri?
 Care sunt condiţiile de validitate a ofertei de a contracta potrivit Convenţiei de la
Viena?
 În ce condiţii pot interveni retractarea şi revocarea ofertei de a contracta?
 Care este momentul producerii efectelor acceptării ofertei de a contracta?
 În ce trebuie să constea conţinutul acceptării pentru a produce efecte?
 Prezentaţi regimul acceptării tardive şi al retractării acceptării, potrivit Convenţiei de
la Viena.
 Enumeraţi obligaţiile vânzătorului din contractul de vânzare internaţională de
mărfuri.
 În ce constă obligaţia vânzătorului de predare a mărfurilor, potrivit Convenţiei de la
Viena?
 În ce constă obligaţia de conformitate a mărfurilor, potrivit Convenţiei de la Viena?
 Care sunt mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract
a vânzătorului?
 Enumeraţi obligaţiile cumpărătorului din contractul de vânzare internaţională de
mărfuri.
164
 În ce constă obligaţia cumpărătorului de plată a preţului?

 Care sunt mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract a
cumpărătorului?
 Prezentaţi, pe scurt, regimul rezoluţiunii (rezilierii) în contractele de vânzare
internaţională de mărfuri.
 Prezentaţi regimul forţei majore în contractele de vânzare internaţională de mărfuri.
165
CONVENȚIA DE LA NEW YORK DIN 1974 PRIVIND PRESCRIPȚIA

EXTINCTIVĂ ÎN MATERIA VÂNZĂRII INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI
1980 Viena, 1974 New York – amânată până la intrarea în vigoare a Convenției de la
Viena
Convenția a fost adoptată sub egida ONU și a fost modificată prin Protocolul încheiat la
Viena în 1980, cu scopul de a asigura armonizarea acesteia cu prevederile Convenţiei
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la aceeaşi
dată şi în acelaşi loc.
Convenţia are un CARACTER SUPLETIV, rezultat din dispoziţiile art. 3 par.3, conform
cărora Convenţia nu se aplică când părţile au exclus în mod expres aplicarea sa. Are caracter
de lege specială prin raportare la dreptul intern al statelor semnatare ale convenției.
1. Domeniul de aplicare a Convenției de la New York
Din punctul de vedere al sferei de aplicare, Convenția de la New York prezintă identitate de
soluții cu Convenția de la Viena, aplicându-se acelorași tipuri de contracte, cu excepțiile
stabilite în Convenția de la Viena. Ex. licitație, bunuri personale, aeronave etc.
Temporal - Convenția a intrat în vigoare în 1988. România a ratificat convenția prin L
24/1992.
Personal - identic cu Convenţia de la Viena
Material - Sfera de aplicare ratione materiae a Convenţiei este prevăzută în art.1 par.1.
Conform textului, convenţia determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce
ale unui cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un contract de vânzare
internaţională de bunuri mobile corporale, sau referitoare la o contravenţie la acest
contract, rezilierea ori nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui
anumit interval de timp. Acest interval de timp este desemnat în convenţie prin expresia
termen de prescripţie. Din această prevedere - ca şi, desigur, din întregul conţinut al
convenţiei - rezultă că obiectul convenţiei îl constituie termenul de prescripţie a dreptului la
acţiune în materie de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale.
Convenţia nu foloseşte noţiunea de "prescripţie extinctivă", ci numai pe cea de
"prescripţie", dar este evident, din întregul său conţinut, că se referă la aceasta, iar nu la
prescripţia achizitivă (uzucapiune).
În schimb, noţiunea de "bun mobil corporal" nu este acoperită explicit, Convenţia de la
Viena utilizând termenul de "marfă".
2. Reglementările privind termenul de prescripție

2.1 DURATA TERMENULUI de prescripție
Termenul de prescripție extinctivă prevăzut de convenție este 4 ani.
166
Având în vedere care au fost statele semnatare, adică state din sistemul de drept romanist și
sistemul de drept anglo-saxon, termenul convenit este unul foarte scurt, deci poate fi
considerat un succes pentru statele din sistemul de drept romanist.
Art.23 din Convenție – Termen special de prescripție, în sensul că a fost stabilită o limită
maximă pentru curgerea termenului de prescripție încât, indiferent de câte cazuri de
întrerupere sau de suspendare a prescripției intervin, termenul de prescripție nu poate
depăși 10 ani de la data la care începe să curgă.
167
2.2 ÎNCEPUTUL CURSULUI prescripției extinctive - regulă generală și reguli speciale

REGULA GENERALĂ – art.9 – termenul de prescripție începe să curgă de la data la care
acțiunea poate fi exercitată.
REGULI SPECIALE:
1) Acțiune rezultând din încălcarea contractului → poate fi exercitată de la data
producerii încălcării respective; Această regulă privește prescripția acțiunii în
răspundere contractuală, în general. Regulile următoare vizează răspunderea
contractuală pentru anumite motive speciale.
2) Acțiune întemeiată pe neconformitatea mărfurilor → poate fi exercitată începând cu
data la care marfa a fost efectiv remisă cumpărătorului sau cu data la care
oferta de remitere a fost refuzată de către cumpărător – caz de acțiune întemeiată
pe viciile bunului vândut; În acest caz, regula se referă la acțiunea bazată pe viciile
aparente ale bunului vândut; pentru viciile ascunse se aplică regula prevăzută de
art.11, care privește ipoteza în care vânzătorul a acordat cumpărătorului un termen de
garanție.
3) Acțiune întemeiată pe dol → poate fi exercitată începând cu data la care dolul a
fost sau ar fi trebuit în mod rezonabil să fie descoperit;
Convenția se raportează la două momente distincte de la care începe să curgă
prescripția:
− moment subiectiv - cel al cunoașterii dolului;
− moment obiectiv - cel când dolul ar fi trebuit descoperit.
Această soluție de raportare la un moment obiectiv și unul subiectiv reprezintă o
influență a dreptului anglo-saxon și raportează data de la care începe să curgă
termenul de prescripție la cazul unui profesionist prudent și rezonabil aflat în aceeași
situație.
4) Dacă vânzătorul a acordat cu privire la marfa vândută o garanție expresă, valabilă
pentru o perioadă determinată → termenul de prescripție al dreptului la acțiune
începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului fapta care
motivează exercitarea acțiunii sale, cel mai târziu însă termenul poate curge de la
data expirării garanției. Această regulă se referă la acțiunea cumpărătorului pentru
viciile ascunse ale lucrului vândut, pentru care vânzătorul a acordat un termen de
garanție.
5) Acțiune în rezoluțiunea contractului, adică situația în care o parte poate declara
contractul rezolvit este supusă unei distincții:
− când declarația de rezoluțiune intervine înaintea datei prevăzute pentru
executarea contractului → termenul de prescripție curge de la data la care
declarația este notificată celeilalte părți;
− când declarația de rezoluțiune este făcută la data fixată pentru executare sau la
un moment ulterior → termenul de prescripție începe să curgă de la data
convenită pentru executare.
2.3 IMPEDIMENTELE la curgerea termenului de prescripție
168
Încetarea/Întreruperea curgerii termenului de prescripție

Terminologic – Este un impediment similar întreruperii prescripției din dreptul comun, cu
mențiunea că în convenție este folosit termenul de încetare.
Încetarea/Întreruperea se produce în următoarele trei cazuri:
1) Creditorul îndeplinește un act introductiv al oricărei proceduri împotriva
debitorului ex. proceduri judiciare, arbitrale, administrative, cu condiția ca asemenea
măsuri să fie prevăzute de către legea aplicabilă contractului;
2) Creditorul îndeplinește orice alt act întreruptiv de prescripție prevăzut de legea
statului unde debitorul își are domiciliul sau sediul.
Aceasta este o măsură de protecție a debitorului, prin ea prevenindu-se frauda la
lege. Supune problema cazurilor reglementate de legea debitorului. Când creditorul
săvârşeşte, în statul unde debitorul îşi are sediul, mai înainte de expirarea termenului
de prescripţie, un act, altul decât cele prevăzute la art. 13, 14, 15 şi 16, care, după
legea acestui stat, are drept efect redeschiderea unui termen de prescripţie, un nou
termen de 4 ani începe să curgă începând de la data stabilită prin această lege.
169
3) Debitorul recunoaște obligația sa față de creditor într-o formă scrisă/expresă sau

pe cale tacită.
Conform acestui din urmă text, plata dobânzilor sau executarea parţială a unei
obligaţii de către debitor are acelaşi efect ca şi recunoaşterea expresă, dacă raţional
se poate deduce din aceste acte că debitorul îşi recunoaşte obligaţia sa.
→ Efectul încetării/întreruperii termenului de prescripție este oprirea curgerii
termenului și începerea unui nou termen întreg, de 4 ani, cu limita de 10 ani.
Prelungirea/Suspendarea curgerii termenului de prescripție
Terminologic – Este un impediment similar
suspendării din dreptul comun. Prelungirea intervine
pentru un singur caz: FORȚA MAJORĂ.
Identic dispozițiilor din Convenția de la Viena, Convenția de la New York nu folosește
noțiunea de forță majoră, însă din condițiile prevăzute pentru prelungirea cursului prescripției
rezultă că la forță majoră se referă. Reticenţa acestei convenţii (ca şi a celei de la Viena, din
1980) de a adopta noţiunea de "forţă majoră" este justificată prin faptul că sunt sisteme de
drept care nu cunosc această noţiune (ca, de exemplu, dreptul anglo-saxon).
Convenția prevede că se prelungește termenul de prescripție atunci când intervin
împrejurări care îndeplinesc următoarele condiții:
− nu sunt imputabile creditorului;
− creditorul nu le putea învinge sau evita;
− îl aduc pe creditor în imposibilitatea de a face să înceteze cursul prescripției.
→ Efectul cazului de forță majoră constă în prelungirea cu (pana la) 1 an a termenului
de prescripție din momentul în care împrejurarea respectivă încetează să existe.
Efectul de prelungire cu 1 an se produce numai în măsura în care de la încetarea
evenimentului de forță majoră a rămas să curgă mai puțin de 1 an până la împlinirea
prescripției – restrângere a aplicări textului în practică
2.4 Efectul expirării termenului de prescripție

 Efectul asupra dreptului la acțiune
Art.25 din Convenție – Niciun drept nu este recunoscut și nici nu devine executoriu în
nicio procedură începută după expirarea termenului de prescripție.
Convenția se referă la stingerea dreptului material la acțiune din dreptul intern. Rezultă că
aceasta se referă la prescripţia dreptului la acţiune, iar nu a dreptului de a cere executarea
silită a unui titlu executoriu.
 Efectul prescripției asupra dreptului subiectiv
Art.26 din Convenție – În măsura în care debitorul execută obligațiile sale după
170
expirarea termenului de prescripție, acesta nu are dreptul să ceară restituirea prestațiilor,

chiar dacă nu a cunoscut atunci când a executat faptul că termenul se împlinise.
Întrebări:
 Prezentaţi domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei de la
New York asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri.
 Care este durata termenului de prescripţie şi începutul curgerii acestuia?
 Care sunt cazurile de încetare a curgerii termenului de prescripţie, potrivit
Convenţiei de la New York?
 Care este efectul expirării termenului de prescripţie?
171
Uzanțe codificate în materia contractului de vânzare

internațională de mărfuri Regulile
INCOTERMS 2010
Noțiune și istoric
INCOTERMS reprezintă o prescurtare a cuvintelor “Internaţional Commercial Terms”,
semnificând reguli de comerţ internaţional.
Lucrare elaborată de către ICC Paris (International Chamber of Commerce).
Lucrare de tradiție care a cunoscut un proces evolutiv. Prima variantă a fost adoptată în
perioada interbelică 1928. Varianta nu a fost susținută și aplicată de către profesioniștii
englezi. Ulterior au fost adoptate mai multe variante 1935, 1956, 1990, 2000, iar ultima
variantă în vigoare este din 2010 (cuprinde 11 reguli INCOTERMS, reprezentând fiecare un tip
de vânzare). Lucrare realizată de ICC pe bază de cercetări pe piață.
1. Natură juridică
Regulile INCOTERMS sunt uzanțe codificate și uniformizate în materia contractului
de vânzare internațională de mărfuri (pe zona europeană) și au natura juridică a unor
condiții generale.
În funcție de forța economică a părților, deoarece au natura juridică a unor condiții
generale, de foarte multe ori regulile INCOTERMS vor fi impuse de una dintre părți
celeilalte.
2. Forța juridică a regulilor INCOTERMS

Regulile nu sunt nici lege, nici convenție internațională. Așadar, nu se impun părților prin
propria lor forță. Nu se impun părților în mod obligatoriu, ci au doar un caracter facultativ și
se aplică numai în cazul în care părțile trimit la ele în mod expres sau tacit.
De regulă, trimiterea se face expres printr-o clauză contractuală (regula este încorporată
contractual, devine clauză contractuală prin recepțiunea contractuală per relationem).
De exemplu: livrarea mărfii se face FOB Constanța, INCOTERMS 2010. Aceasta
înseamnă recepțiunea contractuală, inserarea în contract a regulii FOB din INCOTERMS
2010. FOB – Free On Board
3. Obiectul regulilor INCOTERMS

Regulile reglementează obligațiile părților la contractul de vânzare internațională de
mărfuri (nu toate obligațiile, majoritatea). În mod tradițional, regulile au fost aplicate și în
172
comerțul intern, deoarece în situația în care există uniuni vamale ex. UE, deși nu se mai poate
vorbi la nivelul UE despre comerț transfrontalier, totuși, într-un contract încheiat între părți
din state membre diferite se pune problema deplasării mărfurilor dintr-o jurisdicție în alta.
Obiectul regulilor INCOTERMS îl constituie obligațiile vânzătorului și ale
cumpărătorului cu privire la predarea mărfii și la încheierea altor contracte adiacente
vânzării, precum contractul de transport al mărfii, contractul de asigurare a mărfii, diferite
operațiuni ce țin de îmbarcarea în mijlocul de transport, debarcarea în țara de destinație.
Succesul pe care regulile INCOTERMS l-au avut la nivel internațional face ca ele să fie
aplicate în aproximativ 70% din vânzările internaționale de mărfuri.
În mod tradițional, regulile au fost aplicate în special în zona europeană. Treptat, regulile s-
au impus la nivel mondial. Ex. Camera de comerț internațional de la Washington a adoptat o
reglementare similară numită RAFTD
173
(Revised American Foreign Trade Definitions), ultima variantă fiind din 1941, nu au mai fost
actualizate pentru că regulile INCOTERMS au ajuns să fie aplicate mondial. Datorită
succesului mai redus, după 1990 această Cameră a recomandat comercianților americani să
folosească INCOTERMS.
4. Importanța regulilor INCOTERMS
Regulile asigură părților o importantă economie de timp și de spațiu contractual, dar
sporesc și securitatea circuitului comercial.
 Economisesc timp de negociere
În loc ca părțile să negocieze clauză cu clauză contractele pe care urmează să le încheie,
ele vor negocia numai cu privire la adoptarea uneia dintre cele 11 reguli INCOTERMS.
Adoptând una dintre ele, părțile încorporează contractual tot ceea ce respectiva regulă
prevede, plus doctrina și jurisprudența internațională relevante. Deci, contractul devine mult
mai ușor de negociat. Astfel se asigură celeritatea, rapiditatea negocierii contractuale.
 Economisesc spațiu contractual
Părțile fac o simplă trimitere ex. FOB Constanța INCOTERMS 2010.
 Sporesc securitatea circuitului comercial
Practica a demonstrat faptul că majoritatea litigiilor se nasc pentru că termenii contractelor
nu sunt limpede exprimați. În special în contractele de comerț internațional, părțile pot da
înțelesuri diferite acelorași noțiuni, fapt ce creează neconcordanțe în interpretarea aceleași
clauze. Făcând ambele părți referire la un instrument unic care nu trece prin interpretarea dată
de legea națională a fiecăreia dintre părți, ci printr-un filtru uniform internațional se asigură o
interpretare și aplicare comună.
5. Clasificarea regulilor INCOTERMS

Sunt mai multe criterii de clasificare în literatura de specialitate, dar principala clasificare
este după criteriul mijloacelor de transport utilizate.
În funcție de mijlocul de transport folosit în contractele de vânzare internațională de
mărfuri, lucrăm cu două categorii de reguli:
 Reguli care se folosesc pentru toate tipurile de transport – 7 reguli – EXW,
FCA, CPT, CIP, DAT, DAP, DDP;
 Reguli folosite numai pentru transporturile pe apă (maritime sau fluviale) – 4
reguli – FAS, FOB, CFR, CIF - sunt cele mai vechi si des aplicate.
În versiunea adoptată în anul 2010 există 11 reguli INCOTERMS.
6. Conținutul regulilor INCOTERMS

Regulile INCOTERMS determină obligațiile părților la contractele de vânzare
174
internațională de mărfuri.
Regulile sunt sistematizate identic, conțin un pachet de reglementări referitoare la
obligațiile vânzătorului, un pachet de reglementări referitoare la obligațiile cumpărătorului,
fiecare dintre cele 11 reguli cuprinzând 10 tipuri de obligații. Noi vom analiza doar 3 dintre
ele:
a. Obligația de livrare a mărfii;
b. Cum sunt suportate cheltuielile de transport, asigurare și conservare a mărfii pe
perioada transportului;
c. Cum sunt suportate cheltuielile de export din țara vânzătorului, cheltuielile de
tranzit și cheltuielile de import în țara cumpărătorului/de destinație.
175
Toate regulile se referă la aceleași tipuri de obligații. Diferă modalitatea de împărțire a

acestor obligații între vânzător și cumpărător.
− EXW cuprinde cele mai multe obligații pentru cumpărător și cele mai puține obligații
pentru vânzător.
− Pe măsură ce avansăm de la o regulă la alta se transferă dintre obligații de la
cumpărător către vânzător.
− Regulă echilibrată este regula CIF.
− Ultima regulă DDP cuprinde cele mai multe obligații pentru vânzător și cele mai
puține obligații pentru cumpărător.
În momentul în care părțile au trimis la una din regulile INCOTERMS, ele au încorporat
contractual o anumită obligație/un anumit conținut al contractului, un anumit mod de împărțire
a obligațiilor.
7. Alegerea uneia dintre reguli
Alegerea se face în funcție de tipul de transport folosit, dar mai ales prin libera negociere a
părților.
• Dacă piața pe care contractez este favorabilă vânzătorului (seller's market), puțină
ofertă pe multă cerere, vânzătorul va putea să impună o regulă cu mai puține
obligații pentru el și mai multe pentru cumpărător.
• Dacă piața pe care contractez este favorabilă cumpărătorului (buyer’s market),
multă ofertă cu puțină cerere, poziția avantajoasă o are cumpărătorul, deci va putea
impune o regulă cu mai puține obligații pentru el și mai multe pentru vânzător.
• Piața echilibrată, voi alege pe bază de negociere o regulă echilibrată ex. CIF.
Reguli INCOTERMS: 1. Regula EXW; 2. Regula FCA; 3. Regula CPT; 4. Regula CIP;
5. Regula DAT; 6.
Regula DAP; 7. Regula DDP; 8. Regula FAS; 9. Regula FOB; 10. Regula CFR; 11. Regula
CIF.
1) Regula EXW (Ex Works)

– franco fabrică + locul de livrare convenit.
Se completează cu locul de livrare convenit care, de regulă, este sediul vânzătorului.
Dacă livrarea mărfurilor se face la fabrica vânzătorului din București, regula va fi exprimată
astfel: EXW București INCOTERMS 2010.
Această regulă implică cele mai puține obligații pentru vânzător și cele mai multe pentru
cumpărător dintre toate regulile INCOTERMS.
Livrarea mărfii - Vânzătorul este obligat să livreze marfa către cumpărător la sediul
vânzătorului, adică la fabrică, depozit, plantație, la data și la locul convenite în
contract → cumpărătorul este obligat să se deplaseze la sediul vânzătorului pentru
preluarea mărfii.
176
Transportul, asigurarea și conservarea mărfii pe perioada deplasării către țara

cumpărătorului → sunt suportate de către cumpărător;
Asigurarea mărfurilor pe perioada transportului aparține tot cumpărătorului, dacă
dorește să o asigure. Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea EXW
obligaţia de asigurare a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul,
cheltuielile de asigurare a mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către
cumpărător.
Exportul mărfii din țara vânzătorului - toate taxele de export → sunt achitate de către
cumpărător. Regula EXW este calificată drept o vânzare internă = din perspectiva
vânzătorului, atunci când vinde EXW pentru el ar fi exact ca și când ar vinde către un
alt profesionist român, deși este un contract de vânzare internațională de mărfuri.
Tranzitul mărfii prin țări terțe → revine cumpărătorului.
Import mărfii în țara cumpărătorului → îi revin cumpărătorului.
Vânzarea EXW este singura vânzare internă potrivit regulilor INCOTERMS 2010
(vânzarea este internă atunci când formalităţile şi cheltuielile de export din ţara vânzătorului
sunt în sarcina cumpărătorului).
177
2) Regula FCA (Free Carrier)

– franco transportator + locul de livrare convenit
Se completează cu numele locului de livrare convenit, pe categorii de obligații:
Livrarea mărfii - Vânzătorul este obligat să livreze marfa transportatorului indicat
de către cumpărător la data și la locul convenite în contract. → Nu mai predă la sediul
său vânzătorul, se obligă să transporte până la un anumit transportator.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.
Cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
Transportul, asigurarea și conservarea mărfii în timpul deplasării → revin
cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea EXW obligaţia de asigurare a
mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Exportul mărfii din țara vânzătorului, presupunând că avem un cumpărător străin →
revin vânzătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în
sarcina acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin
terţe ţări şi importul său în ţara cumpărătorului
→ sunt în sarcina acestuia din urmă.
3) Regula CPT (Carriage Paid To)

– transport plătit până la + locul de destinație convenit
Se completează cu numele locului de destinație convenit de către părți și pe categorii de
obligații:
Livrarea mărfii - Vânzătorul este ținut să livreze marfa în mâna transportatorului
pentru a fi livrată cumpărătorului la locul de destinație convenit. Livrarea și
transferul riscurilor se fac la momentul predării către transportator, similar cu regula
anterioară.
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la
regula CPT este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit
cumpărător, este predată transportatorului (sau, după caz, primului transportator).
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la
locul de destinaţie convenit incumbă vânzătorului.
vânzătorului.
178

cumpărătorului.
Exportul mărfii din țara vânzătorului → revine vânzătorului.
Tranzitul mărfii/taxele care trebuie plătite către autoritățile statelor tranzitate în
drumul de la expeditor către destinatar → revin cumpărătorului.
Importul mărfii în țara de destinație → revin cumpărătorului.
sarcina acestuia. Formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări
sunt în sarcina vânzătorului până la momentul livrării şi în sarcina cumpărătorului
după acest moment. Formalităţile şi cheltuielile privind importul mărfii în ţara
cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.
Analizăm fiecare regulă prin prisma vânzătorului.- sfat pentru examen
179
CURS 10 06.04.2017
Regulile INCOTERMS – recapitulare prof. Sitaru
Natură juridică → Codificare de uzanțe în materia vânzării internaționale de mărfuri.
Forță juridică → Forță juridică convențională, reglementări de soft law
Regulile sunt o reglementare de soft law. Nu au forță juridică prin ele însele, nu sunt
convenție internațională, nu sunt o lege internă. Caracterul regulilor este acela de a fi o
reglementare convențională pe care părțile pot opta să o adopte sau nu, iar dacă o adoptă o pot
modifica în conținutul lor.
Proces evolutiv – din perioada interbelică - 2010
70-80% din vânzările internaționale de mărfuri se desfășoară pe baza regulilor
INCOTERMS.
INCOTERMS se referă la vânzarea internațională de mărfuri, dar prin prisma
obligațiilor părților se referă și la obligațiile colaterale vânzării ex. obligația de a încheia un
contract de transport/ contract de asigurare.
Fiecare regulă exprimă o anumită împărțire a obligațiilor între vânzător și cumpărător.
Regulile sunt reglementate în ordinea împărții obligațiilor între părți. EXW cuprinde cele
mai puține obligații pentru vânzător și cele mai multe pentru cumpărător, iar celelalte reguli
transferă din aceste obligații. DDP cuprinde cele mai puține obligații pentru cumpărător.
Alegerea unei reguli nu este întâmplătoare, ci este expresia raportului de forțe economice
dintre vânzător și cumpărător. Dacă piața este favorabilă vânzătorului, acesta va impune o
regulă cu mai puține obligații pentru el. Dacă piața este favorabilă cumpărătorului, acesta va
fi cel care va determina o regulă mai favorabilă pentru el.
În general, părțile merg la regula de la mijloc. Frecvent folosite sunt regulile care împart
obligațiile între vânzător și cumpărător, ex. CIP – asigură o echilibrare a obligațiilor; în
materia transporturilor maritime CIF – împărțire relativ echilibrată a obligațiilor între
vânzător și cumpărător.
4) Regula CIP (Carriage and Insurance Paid To)

– transport şi asigurare plătite până la + arătarea loculului
de destinaţie convenit Fiecare regulă trebuie să fie însoțită
de indicarea locului de destinație convenit.
Exemplu clauză contractuală: Livrarea sau predarea mărfii se va face CIP Hamburg
INCOTERMS 2010 (regula
+ locul de destinație convenit + sursa regulii). Părțile pot apela și la o regulă CIP mai veche, la o
variantă anterioară.
Regula CIP seamănă cu regula CPT (Carriage Paid To), regula anterioară.
 Livrarea sau predarea mărfii - Vânzătorul este ținut să predea marfa în custodia
transportatorului pentru a fi transportată la locul de destinație convenit, la data sau
în perioada stabilită în contract.
180
 Transportul mărfii → revine vânzătorului. Deci, obligația de încheiere a

contractului de transport revine vânzătorului (carriage). Regula se poate folosi
pentru toate tipurile de transport. Este folosită mai puțin în materia transporturilor
maritime sau fluviale, deoarece pentru acestea avem reguli specifice. Vânzătorul
este cel care trebuie să încheie contractul de transport al mărfii.
cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
 Asigurarea mărfii - ceea ce particularizează față de CPT este aceea că →
vânzătorului îi revine obligația de asigurare a mărfii (carriage and insurance).
cumpărătorului.
 Exportul mărfii din țara vânzătorului → revine vânzătorului. Deoarece marfa se
predă în custodia unui transportator, ex. transport terestru, vânzătorul este cel care
trebuie să suporte cheltuielile de export din țara sa, ex. din România.
Tranzitul mărfii/ taxele care trebuie plătite către autoritățile statelor tranzitate în
drumul de la expeditor către destinatar → revine cumpărătorului.
Importul mărfii în țara de destinație → revine cumpărătorului.
181
5) Regula DAT (Delivered at Terminal)

– livrat la terminal + arătarea numelui terminalului la portul sau locul de destinație convenit
 Livrarea sau predarea mărfii - Vânzătorul este obligat nu numai să predea marfa
unui transportator în vederea transportului, ci el este obligat să transporte efectiv
marfa până la terminal și să o descarce, punând marfa la dispoziția cumpărătorului
la terminalul convenit, la data sau perioada stabilite în contract pentru livrare. Marfa
se socotește predată la terminalul de destinație.
 Transportul mărfii → revine vânzătorului.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport și de descărcare la
destinație, la terminalul convenit, incumbă vânzătorului.
 Asigurarea mărfii – Regula nu reglementează obligația de asigurare, deci această
obligație rămâne la negocierea părților, dar, de obicei, asigurarea este făcută de către
cumpărător, dar vânzătorul este obligat să acorde asistență cumpărătorului dacă el
este cel asigurat.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt, până la momentul livrării, în sarcina
cumpărătorului.
 Exportul din țara de plecare a mărfii → revine vânzătorului.
Tranzitul până la terminalul de destinație →
revine vânzătorului. Importul mărfii în țara
de destinație → revine cumpărătorului.
6) Regula DAP (Delivered at Place)

– livrat la loc + locul de destinație convenit
 Livrarea sau predarea mărfii - Vânzătorul este obligat să predea marfa la dispoziția
cumpărătorului în mijlocul de transport gata pentru descărcare, la locul de
destinație convenit, la data sau în perioada de timp prevăzute în contractul de
vânzare.
 Asigurarea mărfii – Regula nu reglementează obligația de asigurare, deci rămâne
la latitudinea părților.
cumpărătorului.
 Exportul mărfii din țara vânzătorului →
revine vânzătorului. Tranzitul prin țări terțe
până la livrare → revine vânzătorului.
Importul mărfii în țara cumpărătorului →
7) Regula DDP (Delivered Duty Paid)

– livrat cu taxele vamale plătite + arătarea locului de destinație convenit
Regula este cea mai oneroasă pentru vânzător, deoarece presupune cele mai multe obligații
pentru vânzător și cele mai puține pentru cumpărător. Este extrema regulii EXW, care exprimă
cele mai puține obligații pentru vânzător și cele mai multe pentru cumpărător.
 Livrarea sau predarea mărfii - Vânzătorul este obligat să pună marfa la dispoziția
182
cumpărătorului în mijlocul de transport gata pentru descărcare, la locul de destinație

convenit, la data sau în perioada stabilită în contract.
 Asigurarea mărfii - Regula nu o prevede în mod explicit → revine, de regulă,
vânzătorului.
cumpărătorului.
 Exportul mărfii din țara vânzătorului → revine vânzătorului.
Tranzitul mărfii prin terțe țări → revine
vânzătorului. Importul mărfii în țara
de destinație → revine vânzătorului.
Cumpărarea DDP este singura cumpărare internă potrivit regulilor INCOTERMS 2010
(cumpărarea este internă atunci când formalităţile şi cheltuielile de import din ţara
cumpărătorului sunt în sarcina vânzătorului).
↑ Mai sus – 7 reguli din materia transporturilor generale

↓ Mai jos – 4 reguli din materia transporturilor maritime și fluviale – vânzarea implică un
transport pe apă.
183
8) Regula FAS (Free Alongside Ship)

- liber de-a lungul vasului + arătarea portului de încărcare convenit
Această regulă implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe pentru
cumpărător, dintre regulile INCOTERMS aplicabile vânzării însoţite de transport maritim sau
fluvial. Treptat la următoarele reguli se transferă din obligaţiile cumpărătorului spre vânzător.
Exemplu. Contract de vânzare internațională de mărfuri între o firmă din România și una
din SUA; presupunem că marfa care face obiectul vânzării se produce la București, se
transportă în portul Constanța, se încarcă pe vas, se transportă în portul Istanbul pe un alt vas,
se descarcă în portul New York și se transportă pe cale terestră într-un stat din SUA.
Exemplu clauză contractuală: Livrarea mărfii se va face FAS Constanța INCOTERMS 2010.
Trebuie arătat portul de încărcare convenit de părți.
 Livrarea sau predarea mărfii → revine vânzătorului, care este ținut să livreze marfa
de-a lungul vasului desemnat de către cumpărător, la locul de încărcare convenit, la
data sau în perioada stabilită în contract. Momentul predării mărfii este și momentul
când se transferă riscurile de la vânzător către cumpărător.
Întotdeauna, momentul predării coincide cu momentul transferului riscurilor, dar
poate să nu coincidă cu momentul transferului proprietății. !Regulile INCOTERMS
nu reglementează transferul proprietății, cum nu reglementează nici Convenția de la
Viena, fiind o problemă care rămâne exclusiv la latitudinea părților.
Momentul predării mărfii și transmiterii riscurilor este momentul în care marfa,
individualizată ca fiind pentru acel cumpărător, este depusă de-a lungul vasului, pe
cheiul portului de încărcare convenit.
Dacă cumpărătorul întârzie în aducerea vasului în port la data fixată, riscul pierii
sau deteriorării mărfii se transferă cumpărătorului la data când vasul trebuia să
ajungă în port.
 Transportul mărfii
 Transportul terestru → revine vânzătorului. Vânzătorul va suporta
transportul până la portul cheiului de încărcare, până la portul Constanța.
 Transportul maritim → revine cumpărătorului. Din portul Constanța până
la New York. Cumpărătorul trebuie să încheie contractul de transport
maritim pentru închirierea vasului, contractul de navlosire charter-party,
care să asigure transportul mărfii din portul Constanța până la destinație.
Cumpărătorul trebuie să navlosească vasul, să încheie contractul de
navlosire. Trebuie să fie un vas apt pentru a transporta întreaga marfă care
face obiectul livrării respective. Cumpărătorul trebuie să plătească navlul,
prețul contractului de transport maritim, și să aducă vasul în portul de
încărcare, ex. portul Constanța, la data stabilită în contract, pentru a prelua
marfa care, la momentul respectiv, potrivit obligației vânzătorului, trebuia
să fie depusă pe chei.
Dacă vreuna dintre părți nu-și execută obligația suportă consecințele:
− Dacă vânzătorul nu aduce marfa la data stabilită în contract pe chei, va
suporta contrastalii, prețul rămânerii mărfii în port mai mult decât perioada
convenită.
− Dacă cumpărătorul întârzie aducerea vasului în port peste perioada stabilită
în contract cu vânzătorul, dacă marfa este în stare de a fi încărcată, deci
individualizată pentru acel cumpărător, riscurile se transmit în momentul în
184
care marfa trebuia încărcată. Din acel moment, dacă marfa piere fortuit,
riscul revine cumpărătorului. Însă, vânzătorul are obligația de cooperare
(uzanțe), anume că nu va lăsa marfa pe chei să se degradeze, ci o va
depozita într-un doc/depozit în incinta portului, pe cheltuiala
cumpărătorului.
Atât cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas, cât şi cheltuielile de descărcare a
acesteia în portul de destinaţie incumbă cumpărătorului.
 Asigurarea mărfii – Regula nu prevede o obligație anume în sarcina vreuneia din
părți, dar → revine, de regulă, cumpărătorului. Cumpărătorul navlosește și
asigură.
cumpărătorului.
 Exportul mărfii din țara vânzătorului – evoluție în reglementarea INCOTERMS.
• Până la INCOTERMSUL 2000, FAS-ul era o vânzare internă, cheltuielile
de export din țara vânzătorului → reveneau cumpărătorului. Vânzătorul se
comporta ca și când ar fi vândut unui partener local. Logic. Cheiul portului
Constanța este pe teritoriul țării. Exportul se produce în momentul în care
marfa trece peste balustrada vasului, atunci ea trece frontiera. În consecință,
FAS este prin natura sa o vânzare internă.
185
• Totuși, practica a arătat că punerea obligației de export din țara vânzătorului

în sarcina cumpărătorului a creat probleme, deoarece el trebuia să-și
angajeze un agent local, eventual să deschidă un birou în România. În
INCOTERMSUL 2000 și 2010, regula FAS a devenit o vânzare externă.
Cheltuielile de export din țara vânzătorului → revin vânzătorului.
Tranzitul mărfii prin țări terțe → revine
cumpărătorului. Importul mărfii în țara
9) Regula FOB (Free On Board)

- liber la bordul vasului + numele portului de încărcare convenit
Este una dintre cele mai utilizate reguli în materia transporturilor maritime.
Exemplu clauză contractuală: Livrarea mărfii se face FOB Constanța INCOTERMS 2010.
 Livrarea sau predarea mărfii – Vânzătorul trebuie să depună marfa la bordul vasului
(on board), în portul de încărcare convenit, la data stabilită în contract.
Există și variante ale regulii FOB. Exemplu: FOB Trimmed (FOB stivuit)/ FOB
Stowed. – Momentul predării mărfii și transmiterii riscurilor este momentul în care
marfa este stivuită pe vas. Riscul stivuirii mărfii în vas → revine vânzătorului.
Dacă marfa nu este corect stivuită în vas este posibil să se degradeze în timpul
transportului maritim. Se poate chiar scufunda vasul.
 Transportul mărfii → revine cumpărătorului. Cumpărătorul este cel care trebuie să
navlosească vasul/să încheie contractul de navlosire charter-party, să plătească
navlul și să aducă vasul apt pentru a transporta tipul de marfă care face obiectul
livrării integral până în portul de destinație convenit. Dacă nu se încarcă întreaga
marfă care face obiectul contractului și rămâne marfă pe chei, răspunde
cumpărătorul, adică cine navlosește.
Transportul până în portul de încărcare →
revine vânzătorului. Încărcarea mărfii pe
vas → revine vânzătorului.
Stivuirea mărfii pe vas → revine
vânzătorului. Descărcarea mărfii
de pe vas → revine
cumpărătorului.
 Asigurarea mărfii – regula nu o prevede ca o obligație anume, dar → revine, de
obicei, cumpărătorului.
Cumpărătorul transportă și asigură.
cumpărătorului.
 Exportul mărfii din țara vânzătorului → revine vânzătorului. Întotdeauna regula
FOB a însemnat o vânzare externă, deoarece marfa trece frontiera în momentul în
care marfa este încărcată on board.
Vânzătorul va include în prețul mărfii atât transportul până în portul de încărcare Constanța,
cât și încărcarea mărfii pe vas.
186
10) Regula CFR (Cost and Freight)

- cost/preț de producție a mărfii şi navlu + numele portului de descărcare/destinație convenit
Exemplu clauză contractuală: Livrarea mărfii se face CFR New York INCOTERMS 2010 –
numele portului de destinație!!!
Ecuație – CFR = FOB +
FREIGHT(Navlu)
Toate obligațiile sunt ca
la FOB, dar, în plus:
 Transportul mărfii → revine vânzătorului, el este cel care trebuie să încheie
contractul de transport maritim și să plătească navlul/freight.
Vânzătorul va include în prețul mărfii aceste două lucruri în mod esențial: cost/prețul de
producție al mărfii + navlu/prețul contractului de transport maritim.
Momentul livrării mărfii și transmiterii riscurilor este ca la FOB, adică momentul în care
marfa este depusă la bordul vasului. Vasul circulă pe riscul cumpărătorului, deoarece riscul
se transferă în momentul livrării/momentul predării la încărcarea pe vas, dar pe cheltuiala de
navlu a vânzătorului.
La examen repetăm regulile de la FOB.
187
11) Regula CIF (Cost, Insurance and Freight)

- cost/preț de producție, asigurare și navlu + portul
de descărcare convenit Ecuație – CIF = FOB +
INSURANCE + FREIGHT(Navlu)
Toate obligațiile sunt ca la FOB, cu două excepții:
 Transportul mărfii → revine vânzătorului. Vânzătorul este cel care navlosește vasul
și plătește navlul.
 Asigurarea mărfii → revine vânzătorului. La CFR, asigurarea nu era reglementată,
dar, de regulă, la CFR asigurarea revenea cumpărătorului. La CIF, asigurarea revine
vânzătorului.
Marfa circulă pe riscul cumpărătorului, el s-a transmis ca la FOB în momentul încărcării pe
vas, dar pe cheltuiala vânzătorului, navlul și asigurarea fiind plătite de vânzător.
CIF și FOB sunt cele mai des folosite în practică în transporturile maritime.
Aparent, regula FOB implică mai puține obligații pentru vânzător și mai multe pentru
cumpărător. Regula CIF implică în plus pentru vânzător insurance și freight.
Sunt situații în practică în care vânzătorului îi convine să exporte CIF decât FOB. Atunci
când ai nave proprii, pe care le poți navlosii la un navlu mai redus, și societăți de asigurare
suficient de puternice care să asigure marfa pe parcursul drumului în propria țară; în acest caz,
prețul va fi mai mic, deoarece navlul și asigurarea sunt mai mici, deci prețul de vânzare a
mărfii este mai mic și marfa este mai competitivă pe plan internațional. CIF este folosită și
atunci când există un risc pe parcursul drumului. Ea circulă pe riscul cumpărătorului, dar cu
banii plătiți. Des folosită de către companiile americane în timpul World War II – mai
convenabil, deoarece riscul revenea cumpărătorului.
Întrebări:
 Care este natura juridică şi obiectul regulilor INCOTERMS?
 Prezentaţi regula EXW; Prezentaţi regula FCA; Prezentaţi regula FAS; Prezentaţi
regula FOB; Prezentaţi regula CPT; Prezentaţi regula CIP; Prezentaţi regula CFR;
Prezentaţi regula CIF; Prezentaţi regula DAT; Prezentaţi regula DAP; Prezentaţi
regula DDP.
Operațiunile de contrapartidă în comerțul internațional

1. Noțiunea contrapartidei
= Contrapartida este o operațiune juridică complexă care se caracterizează prin faptul că
implică în structura ei două sau mai multe acorduri de voință/contracte, care sunt legate
între ele printr-o finalitate juridică și economică comună, unică, anume compensarea
importurilor cu exporturile, altfel spus compensarea prețului de vânzare cu un preț de
cumpărare.
Exemplu. A (vânzător român) vinde o marfă lui B (cumpărător străin). Operațiunea este o
vânzare însoțită de un contract încheiat tot între A și B, în care B este vânzător și A este
cumpărător. – contrapartidă bilaterală. Pozițiile părților pot fi și diferite: A (cumpărător
188
român) și B (vânzător străin) – în operațiunea de contrapartidă pozițiile sunt inverse.

Rațiunea operațiunilor de contrapartidă este aceea de compensare a importului cu
exportul.
Operațiunile de contrapartidă sunt folosite mai ales, prin prisma României, în cazul
contractelor de import, care sunt folosite pentru achizițiile publice, în care importatorul român
este o entitate publică ex. stat, minister, entitate teritorială, agenție guvernamentală.
În aceste situații, de regulă, chiar prin legislație se solicită ca entitățile care importă din
România să-și asigure pentru compensare un export echivalent.
Operațiunile de contrapartidă pot fi bilaterale: exemplul de mai sus - A (importator român) și
B (exportator străin), contractul invers, contractul de export se încheie tot între A și B.
189
Contrapartida poate îmbrăca forme din ce în ce mai complexe.

− Contrapartida bilaterală – forma unor linii paralele. A importă de la B; A exportă
către B.
− Contrapartidă trilaterală – forma unui triunghi. A importă de la B, dar exportul din
România se face de C (o altă firmă românească) către B.
− Contrapartidă cvadrilaterală - forma unui dreptunghi. A importă de la B; C exportă
către D.
− La infinit. Poate îmbrăca forme extrem de complexe. Maximul ce poate fi atins sunt
operațiuni de clearing, încheiate între state prin acorduri bilaterale, importurile din
România și exporturile din România între aceleași state, indiferent de societățile
care participă la operațiune, sunt contabilizate într-un cont comun de clearing și se
compensează importurile cu exporturile la nivel global.
Temeiul economic şi juridic al legăturii dintre contractele care alcătuiesc

contrapartida
 Temeiul economic al contrapartidei
Compensarea importurilor cu exporturile, urmând a se plăti numai soldul, dacă există.
 Temeiul juridic al contrapartidei
Operațiune complexă, contractul de import este diferit de contractul de export. Ele pot fi
tratate ca două operațiuni distincte. De ce nu sunt distincte? Pentru că sunt legate din punct de
vedere juridic prin ideea de scop, de cauză juridică a actului. Cauza importului este
exportul. Așa se poate configura finalitatea juridică a contrapartidei. Legătura juridică dintre
contracte, care pot fi 2 sau nu, se asigură printr-o singură idee: scopul juridic comun, cauza
actului este unică. Voinţa comună a părţilor (cauza actului) care, în principiu, din chiar
momentul încheierii contractelor, trebuie să stabilească dacă şi prin ce elemente acestea se
leagă.
2. Formele contrapartidei
Din punctul de vedere al părților: bilaterală, trilaterală, cvadrilaterală etc.
Din punctul de vedere al naturii contractelor care alcătuiesc contrapartida, aceasta îmbracă 3
forme:
1) Contrapartida axată pe contractul de vânzare internațională de marfă
Subclasificare:
a. Contrapartida axată pe contracte de import și export paralele
Paralele: Import între A și B, export între C și D.
Aceste contracte paralele sunt coordonate/corelate între ele, se încheie în același timp sau
190
la un interval relativ scurt de timp unul după celălalt și sunt corelate în executarea lor, în
sensul că o livrare de marfă pe import este, de regulă, însoțită/corelată cu o prestație de export.
Această operațiune implică câteva consecințe foarte importante din punct de vedere juridic.
Consecința cea mai importantă din punct de vedere juridic este aceea că neexecutarea unei
livrări în contractul dintre C și D, din contractul de export, poate duce la excepția de
neexecutare în contractul dintre A și B. Importatorul român, ministerul transporturilor,
urmărește modul de corelare a importului strategic făcut cu exportul de marfă românească,
care poate fi de orice tip, în principiu se urmărește exportul mărfurilor prelucrate superior, ex.
mașini, utilaje etc., → acest cumpărător român, A, poate invoca excepția de neexecutare a
contractului dintre C și D dacă D nu primește marfa la exportul făcut de C sau nu o plătește.
Excepția de neexecutare a contractului, specifică contractelor sinalagmatice, care se invocă
potrivit dreptului comun în același contract, între obligații care izvorăsc din același contract,
aici se poate invoca din obligații care izvorăsc din două contracte diferite, pe considerentul că
acele contracte sunt legate în cauza lor juridică.
191
Comisie comună de auditare/contabilizare a operațiunilor de contrapartidă.

Operațiunea presupune existența unei comisii comune de auditare a contrapartidei, în funcție
de cât de complexă este. Evidența cumpărărilor la import și a vânzărilor la export trebuie
ținută de cineva în mod organizat.
Dacă D nu cumpără de la C, încalcă obligația de cumpărare din relația cu C (exportatorul
român), se poate invoca
rezoluțiunea contractului dintre A și B.
b. Contrapartida bazată pe un contract cadru, urmat de contracte de import și
export corelate
Părțile încheie un frame contract/contract cadru în care stabilesc principalele coordonate
ale operațiunii, între cine se încheie contractul de import, deci cine sunt A și B, între cine se
vor încheia contractele de export și condițiile generale ale operațiunii. Contractul cadru nu
generează obligația de a da, de transfer al proprietății, ci generează numai obligația de a face,
anume contractul cadru generează obligația de facere, de a încheia în viitor contractele de
import și export propriu-zise.
Contractul cadru este apoi materializat prin contract de import propriu-zis și prin contractul
de export propriu- zis. Acelea generează obligații de dare, transferul dreptului real.
192
CURS 11 12.04.2017
2) Contrapartida axată pe contractul de schimb
Este vorba despre o contrapartidă marfă contra marfă.
Particularitate a contrapartidei axate pe contractul de schimb față de schimbul propriu-zis
din materie civilă:
→ Schimbul îmbracă forme complexe. Se procedează la prestații succesive care sunt
corelate în executarea lor, nefiind vorba numai despre o singură operațiune, ci despre mai
multe operațiuni.
→ Nu implică o desocotire financiară niciodată. Se procedează la compensația în marfă, cu
foarte puține excepții în care vorbim de sultă sau diferență plătită în numerar.
3) Contrapartida axată pe contractul de cooperare economică internațională
În acest caz se încheie un contract de import, de regulă este vorba despre un contract de
import de materie primă, ex. țiței. Acest contract de import este însoțit de un contract de
cooperare economică internațională care, de regulă, îmbracă forma constituirii unei societăți
de comerț, care are ca obiect prelucrarea materiei prime respective. Contrapartida constă în
vânzarea produselor finite care fac obiectul prelucrării.
Operațiunea este complexă pentru că toate contractele sunt corelate, așadar contractul de
import inițial cu contractul de cooperare economică internațională, care poate fi eșalonat pe o
lungă perioadă de timp/chiar încheiat pe o durată nedeterminată (contractul de societate
pentru crearea societății de comerț), dar trebuie să fie corelate în aceeași cauză juridică a
actului și operațiunile de export al produselor finite.
Întrebări:
 Definiţi noţiunea de contrapartidă şi prezentaţi felurile acesteia în funcţie de numărul
participanţilor.
 Clasificaţi contrapartida în funcţie de criteriul numărului şi naturii contractelor care
intră în conţinutul său.
Mecanismul soluționării litigiilor prin arbitrajul comercial internațional

Arbitrajul de comerț internațional este principala modalitate de soluționare a litigiilor care
apar în comerțul internațional, fiind și o modalitate de soluționare specifică. Părțile pot apela
pentru soluționarea litigiilor de comerț internațional și la instanțele de judecată, dar jurisdicția
specifică pentru litigiile din comerțul internațional revine neîndoielnic arbitrajului.
1. Noțiunea și trăsăturile esențiale ale arbitrajului
comercial internațional Definiție complexă (cuprinde
elementele esențiale/definitorii)
193
= Arbitrajul de comerț internațional este o jurisdicție (1) pentru soluționarea litigiilor din
comerțul internațional
(2) care au caracter de arbitrabilitate (3), litigii ivite între persoane de drept privat sau între
acestea și persoane de drept public care acționează de jure gestionis (4), jurisdicție efectuată de
un tribunal arbitral (5) compus din persoane neînvestite cu autoritate publică (denumite
arbitrii) (6) și a cărui competență izvorăște din voința părților litigante sau, în cazuri
excepționale, din convenții internaționale (7), jurisdicție desfășurată pe baza unei proceduri
speciale (8), care se poate finaliza printr-o hotărâre definitivă și obligatorie pentru părțile
litigante (9).
194
Trăsături esențiale
1) Arbitrajul de comerț internațional este o jurisdicție.
Această trăsătură semnifică faptul că arbitrajul este o formă de justiție, deoarece arbitrii au
competența de a judeca/ de a arbitra litigiul. Jurisdicție vine de la juris dictio (dreptul de a
spune legea într-o situație de fapt concretă). Nu oricine are juris dictio, numai legiuitorul spune
cine are juris dictio/ dreptul de a spune legea.
Din acest punct de vedere, al faptului că este o jurisdicție, arbitrajul se aseamănă major cu
instanțele de judecată. Constituie principala asemănare între arbitraj și instanțele de judecată.
Judecătorul are neîndoielnic juris dictio/ dreptul de a spune legea.
Din acest punct de vedere, arbitrajul se deosebește de alte modalități/mijloace de
soluționare a litigiilor care sunt subsumate modern sub sintagma alternative dispute
resolutions (modalități alternative de soluționare a litigiilor). Discuție doctrinară dacă
arbitrajul intră în această categorie. Sitaru: Arbitrajul nu este un alternative dispute resolution,
ci o formă distinctă deoarece are juris dictio. În noțiunea de alternative dispute resolutions intră
forme de soluționare a litigiilor precum: concilierea, medierea, expertiza, unde persoanele care
le efectuează nu au juris dictio. Hotărârea pe care o pronunță aceste persoane, conciliatorul/
mediatorul/ expertul, în măsura în care se numește hotărâre în România, nu poate niciodată să
fie adusă la îndeplinire prin forța coercitivă a statului. Aceasta este caracteristica esențială a
hotărârii jurisdicționale, hotărârea care are juris dictio poate fi adusă la îndeplinire prin forța
coercitivă a statului. Hotărârea unui conciliator/ mediator/ expert, părțile pot să o execute în
funcție și de cum s-au înțeles sau pot să nu execute, iar atunci se va apela la o formă
jurisdicțională care să ofere titlu executoriu pentru a putea fi pusă în mișcare prin forța
coercitivă a statului.
2) Arbitrajul de comerț internațional este o jurisdicție pentru soluționarea

litigiilor din comerțul internațional.
Obiectul arbitrajului îl constituie litigiile din comerțul internațional. Acest obiect conferă
caracterul de a fi internațional și comercial al arbitrajului. Natura jurisdicției este dată de
natura litigiului pe care acea jurisdicție îl soluționează. De aceea există curți/secții de natură
comercială, acestea având un obiect de soluționare special.
M.Of. Decizie RIL ÎCCJ – problema continuării existenței secțiilor comerciale la anumite
tribunale. Sitaru: obiect specific, aceste secții trebuie să existe; ÎCCJ a aderat la acest punct de
vedere. Sitaru: Este o eroare faptul că s-a produs unificarea dreptului comercial cu cel civil.
Dreptul comercial își păstrează autonomia și independența sa, deoarece soluționează litigii
diferite de cele civile.
→ Caracterul comercial și caracterul internațional ale litigiului sunt cele care conferă
jurisdicției caracterele specifice.
3) Litigiile trebuie să fie arbitrale.
195
Un litigiu este arbitrabil în momentul în care el poate face obiectul unei tranzacții sau, în
alte cuvinte, cu privire la el părțile pot să tranzacționeze.
CPC menționează și situații în care litigiile nu sunt arbitrabile. Aceasta se întâmplă mai
ales în materia dreptului familiei, materia dreptului succesoral, chiar și în anumite situații de
drept comercial (ex. anumite cazuri - contestarea deciziilor adunărilor generale ale societăților
comerciale L 31/90 exclusiv către tribunale). În aceste materii arbitrajul nu poate să se
pronunțe.
→ Nu orice litigiu este arbitrabil. Arbitrajul este o jurisdicție specială față de jurisdicția
statală. Jurisdicția statală are o competență nelimitată, cu poate unele excepții tot stabilite de
lege. Arbitrajul nu judecă totul, ci numai acele litigii asupra cărora părțile pot încheia o
tranzacție.
196
4) Natura subiectelor – persoane de drept privat, persoane de drept public care

participă la raportul juridic pe picior de egalitate/ de jure gestionis.
Subiectele arbitrajului de comerț internațional sunt, în imensa majoritate a cazurilor,
persoane de drept privat. Asta înseamnă: comercianți persoane fizice, societăți cu activitate
de comerț. Aceștia sunt principalii beneficiari ai arbitrajului de comerț internațional.
Există și posibilitatea ca într-un arbitraj de comerț internațional să fie parte o persoană de
drept public, însemnând statului, de regulă reprezentat prin Ministerul finanțelor, dar și alte
entități publice de tip statal, ex. unitățile administrativ-teritoriale, județe, municipii, orașe,
comune, ministere, companiile naționale, DAR ceea ce este specific în această situație este
faptul că acele persoane de drept public participă la raportul juridic pe picior de egalitate cu
cealaltă parte/ de jure gestionis, nu ca putere suverană/ nu de iure imperii. Exemplu. Când
statul este parte într-un litigiu pentru că o fostă întreprindere de stat a fost privatizată și
cumpărată de un investitor străin, și apare litigiu între investitorul străin și stat reprezentat
prin Ministerul finanțelor/Ministerul dezvoltării sau altă autoritate, acestea sunt litigii în care
statul apare pe picior de egalitate/de jure gestionis și intră în domeniul arbitrajului de drept
privat. Sitaru: Nu am întâlnit situații în care două state să fi acționat amândouă pe picior de
egalitate/ de jure gestionis. Nici autorii străini nu detaliază astfel de situații, nu se întâlnesc.
Când sunt două state, de principiu, arbitrajul este de drept internațional public. Arbitrajul
poate fi de drept privat când o parte este o persoană privată și o parte este o entitate publică
acționând de jure gestionis.
Statului român a participat la Tribunalul internațional de la Haga când s-a pus problema
litigiului cu Ucraina privind platoul teritorial de pe Insula Șerpilor ca putere suverană, a fost
un arbitraj de drept internațional public. Acolo statul/organizațiile internaționale participă de
jure imperii.
Datorită acestei competențe, arbitrajul comercial internațional se încadrează în categoria
arbitrajului de drept privat.
5) Jurisdicția este făcută de către un tribunal arbitral.

Tribunalul arbitral este o entitate cu o fizionomie juridică proprie. Este constituit din arbitrii.
Dacă în cazul unui arbitraj ad-hoc lucrurile sunt mai simple, deoarece nu există decât
tribunalul arbitral constituit de părți, în cazul unui arbitraj instituționalizat există instituția de
arbitraj (ex. Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și
Industrie a României, Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris).
→ Tribunalul arbitral nu se confundă cu curtea de arbitraj ca instituție în aceste situații.
Curtea, ca instituție, poate avea un rol mai mare sau mai mic. Ex. ICC Paris – acolo se
prevede limpede care este competența tribunalului și care este competența curții ca instituție,
curtea nu se implică din punct de vedere jurisdicțional, ci numai organizatoric, tribunalul
arbitral este compus din arbitrii; În București – puțin se implică curtea prin președintele ei în
anumite cazuri puține.
197
6) Tribunalul arbitral este compus din persoane neînvestite cu autoritate publică

denumite arbitrii.
Aceasta este cea mai importantă deosebire dintre arbitraj și instanța de judecată.
− Judecătorul este un funcționar public, judecătorul este un demnitar, instanțele de
judecată fac parte din sistemul organelor statului, este una dintre cele trei puteri din
stat.
− Arbitrii nu sunt învestiți cu autoritate publică. Arbitrii sunt persoane private care
beneficiază de încrederea părților. Ce condiții trebuie ei să îndeplinească?
Neîndoielnic, încrederea părților ca să numească arbitrii și să le judece litigiile.
Arbitraj instituționalizat – anumite condiții ce țin de pregătirea profesională, de
cunoștințe în materia comerțului internațional, moralitate, reputație, prestigiu
științific,
!nu condiții de natură publică!. → Arbitrul nu este un demnitar, nu este un funcționar
public, nu face parte din sistemul organelor statului. Datorită calităţii arbitrilor,
arbitrajul comercial internaţional apare ca o formă de justiţie privată.
198
În cazuri excepționale, poate exista un arbitraj de drept privat impus printr-o convenție
internațională. Foarte puține cazuri în istorie. Celebru: Convenția de la Moscova din perioada
până în 1990, când litigiile dintre fostele state socialiste din Europa și din Asia erau
soluționate printr-un arbitraj la curțile de arbitraj naționale. Asemenea competențe nu există în
acest moment, DEȘI sunt arbitraje reglementate prin convenții internaționale. Ex. Arbitrajul
ICSID (Arbitrajul Centrului internațional pentru soluționarea diferendelor relative la
investiții) – constituit pe baza unei convenții internaționale, DAR statele trebuie să adere la
Convenția de la Washington din 1965 pentru a se atrage competența Centrului de la
Washington (România a aderat în 1975).
7) Temeiul competenței arbitrilor este voința părților sau, în cazuri excepționale,
izvorăște din convenții internaționale.
Această voință a părților se exprimă printr-o convenție de arbitraj care poate îmbrăca două
forme: forma clauzei compromisorii sau forma compromisului.
În cazuri excepţionale, temeiul competenţei arbitrilor îl constituie prevederile unei convenţii
internaţionale.
8) Arbitrajul se desfășoară pe baza unei proceduri speciale.

Procedura arbitrală este derogatorie de la cea de drept comun a instanțelor de judecată.
Dacă este vorba de un arbitraj instituționalizat, toate curțile de arbitraj au reguli proprii de
arbitraj/reguli proprii de procedură derogatorii de la CPC Cartea IV privind arbitrajul.
De regulă, regulile de procedură arbitrală ale arbitrajului instituționalizat pot prevedea că,
în cazul în care ele nu acoperă o problemă anume de procedură, să se aplice dispozițiile CPC.
Ex. O asemenea prevedere o regăsim în regulile de procedură ale Curții de la București, reguli
care spun că ele se completează cu dispozițiile de drept comun de procedură, cartea IV și codul
în întregul lui, deoarece Curtea de la București este un organism național de arbitraj român.
Curtea internațională de arbitraj a Camerei de Comerț Internațională din Paris, deși are sediul
la Paris, este un organism internațional care nu are conexiune decât incidentală cu procedura
civilă franceză. În regulile Curții de la Paris este prevăzut că arbitrii sunt obligați să aplice
regulile Curții, iar dacă nu prevăd, reguli de procedură pe care le consideră potrivite în speță,
fără a fi obligați la anumite reguli de procedură dintr-un anumit cod de procedură.
9) Procedura specială se poate finaliza printr-o hotărâre definitivă și obligatorie

pentru părțile litigante.
Procedura specială se finalizează/ se poate finaliza (procedura poate înceta din diverse
motive ex. reclamantul își retrage acțiunea arbitrală, părțile încheie o tranzacție, arbitrajul se
suspendă într-un anumit moment = incidente de procedură de acest tip, dar 99% din litigii se
finalizează) printr-o sentință/hotărâre (arbitral award), sentință care, arbitrajul având caracter
jurisdicțional, este definitivă și obligatorie.
Toate regulamentele de procedură prevăd obligația părților litigante de a executa sentința
de bunăvoie. O asemenea prevedere este și în regulile Curții de la București.
199
Dacă nu o execută de bunăvoie:

− Dacă este vorba de o hotărâre națională, ex. a Curții de la București, ea este titlu
executoriu și se execută ca și o hotărâre judecătorească, prin forța coercitivă a
statului;
− Dacă este vorba de o hotărâre străină, ex. a Curții de la Paris, atunci va obține
învestire cu formulă executorie în România, iar ulterior, devenind o hotărâre
națională, se va executa întocmai ca o hotărâre judecătorească, prin forța coercitivă
a statului.
Natura juridică a arbitrajului

Arbitrajul izvorăşte din voinţa părţilor, temeiul lui juridic este autonomia de voinţă a
părţilor, prin urmare, acesta are o natură contractuală şi jurisdicţională.
Arbitrajul are şi o natură procedurală, rezidând în posibilitatea părţilor de a-şi alege
arbitrul, specializarea unică a arbitrului, alegerea tipului de arbitraj (în drept strict “de jure”
sau în echitate), posibilitatea alegerii regulilor de procedură aplicabilă etc.
200
2. Noțiunea și formele convenției de arbitraj

Temeiul competenței arbitrilor îl constituie convenția arbitrală/convenția de arbitraj.
Definiție = Convenția de arbitraj este acordul de voință al părților de a supune un litigiu
viitor sau un litigiu prezent între ele unui tribunal arbitral.
Convenția de arbitraj îmbracă două forme:
A. Forma clauzei compromisorii/clauzei de arbitraj
= Acea convenție arbitrală care privește un litigiu viitor, așadar un litigiu posibil/potențial
de a izbucni între părți, care poate să nu intervină niciodată.
Clauza de arbitraj/clauza compromisorie este o clauză din contractul principal, de regulă.
Exemplu: Orice litigiu care va izbucni în legătură cu încheierea, executarea, încetarea
prezentului contract va fi soluționat de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe
lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
De regulă, o regăsim printre mențiunile finale, în capitolul privind de soluționare a litigiilor.
Este însoțită de foarte multe ori de clauza de alegerea a legii aplicabile/clauza de electio
juris. Exemplu. Părțile mai spun: care va aplica … - clauză de alegerea a legii aplicabile.
B. Forma compromisul de arbitraj
= Acea convenție arbitrală care se încheie cu privire la un litigiu
prezent, născut între părți. Îmbracă forma unui contract separat de
contractul principal.
→ Sunt situații în care se încheie atât clauză compromisorie (inserată în contractul
principal și poate fi o clauză generală, de tipul celei menționate), cât și compromis (în
momentul ivirii litigiului, părțile pot conveni asupra altor aspecte în cazul încheierii unui
compromis ex. numărul de arbitrii care vor soluționa litigiul, dacă arbitrii judecă în drept strict
sau în echitate, dacă arbitrii stabilesc un anumit timp/termen în care să fie emisă sentința
arbitrală).
→ Statistic, marea majoritate a convențiilor de arbitraj îmbracă forma clauzei
compromisorii, fiind inserată în contractul principial într-un moment în care părțile nu sunt în
litigiu. În momentul în care părțile sunt într-un litigiu, sfera de negociere este mai restrânsă.
3. Efectele convenției de arbitraj în general

 Efectul negativ
Convenția de arbitraj înlătură competența instanțelor ordinare, care au o competență
legală.
Dacă constată că în contract există o clauză compromisorie sau că părțile au încheiat un
compromis prin care au conferit competență arbitrilor, judecătorul este obligat:
− Dacă este vorba de o curte națională, ex. Curtea de la București, să decline
201
competența în favoarea curții;

− Dacă este vorba despre o curte străină, să închidă dosarul, urmând ca părțile să
se adreseze ulterior acelei curți.
CPC Cartea IV prevede puține cazuri în care judecătorul nu e obligat să facă acest
lucru:
 Dacă nicio parte nu invocă clauza arbitrală, se subînțelege că sunt de acord să
accepte competența judecătorului;
 Dacă se invocă de către una din părți nevalabilitatea clauzei de arbitraj,
judecătorul trebuie să analizeze dacă acea clauză de arbitraj este sau nu valabilă.
• Dacă este valabilă → va declina la curtea de arbitraj sau va încuviința
părțile pentru a se adresa curții de arbitraj.
• Dacă nu e valabilă → va continua judecata și instanța va da o soluție
executorie în țară, având competența originară de soluționare a litigiilor.
202
 Efectul pozitiv
Convenția de arbitraj conferă competență tribunalul arbitral, fiind temeiul competenței
arbitrilor.
Arbitrii sunt obligați să-și verifice propria competență, fiind primul lucru pe care îl fac
în momentul în care sunt sesizați: verifică clauza de arbitraj să vadă în ce măsură sunt
competenți. Dacă nu sunt competenți, declină la rândul lor către instanța ordinară. Pot
exista clauze de arbitraj patologice/bolnave, cu probleme care ridică o cercetare din partea
tribunalului arbitral și o soluție privind valabilitatea clauzei. Formele de imperfecțiune ale
clauzelor compromisorii pot fi nenumărate.
4. Raportul dintre clauza compromisorie și contractul principal în care este

inserată
Regula în practică: clauze compromisorii inserate în contractul principal. Se pune
problema raportului dintre acestea. Același raționament l-am făcut la dreptul internațional
privat atunci când ne-am referit la clauza de electio juris/ clauza de alegere a legii aplicabile și
contractul principal. Și clauza de electio juris este tot o clauză din contractul principal.
Între clauza compromisorie și contractul principal este un raport de autonomie relativă.
→ Clauza compromisorie are autonomie relativă față de
contractul principal. Clauza de arbitraj este autonomă,
deoarece:
− Rezoluțiunea sau rezilierea contractului principal nu afectează valabilitatea clauzei
compromisorii. Așa se explică faptul că arbitrii pot să pronunțe rezoluțiunea sau
rezilierea contractului. Cauzele de rezoluțiune/reziliere a contractului principal nu
afectează clauza compromisorie. Arbitrii pot pronunţa rezoluţiunea sau rezilierea
contractului pentru neexecutare, fără ca prin aceasta să îşi desfiinţeze propria
competenţă).
− Raționamentul de drept internațional privat - legea aplicabilă contractului poate fi
una, legea aplicabilă convenției de arbitraj din acel contract poate fi alta.
− Raționamentul de ordine publică - ordinea publică poate avea o anumită configurație
în cadrul contractului principal și alta în cazul clauzei compromisorii.
→ Deci, nu este obligatoriu ca regimul de drept internațional privat al clauzei
compromisorii să fie identic cu regimul contractului, dar poate fi. Valabilitatea clauzei
compromisorii poate fi judecată după legea aplicabilă contractului principal.
Clauza de arbitraj este relativă – există cauze de nulitate convergentă, adică sunt situații
când nulitatea contractului principal poate atrage și nulitatea clauzei compromisorii inserate în
acel contract. De exemplu, un viciu de consimțământ care a determinat încheierea contractului
principal se presupune că afectează și clauza de arbitraj inserată în el. Este posibil ca în acea
situație jurisdicția statală să fie cea care poate rezolva problema.
203
5. Clasificarea arbitrajului
Arbitrajul este clasificat în literatura de specialitate după multiple criterii. Din acestea
selectăm două:
I. După caracterul temporar sau permanent al arbitrajului
 Arbitraj ad-hoc
 Arbitraj instituționalizat/instituțional
 Arbitrajul ad-hoc
Arbitrajul ad-hoc constituie, neîndoielnic, regula. Dacă părțile au prevăzut competența
arbitrajului, dar nu au prevăzut competența unei anumite curți de arbitraj, atunci arbitrajul este
ad-hoc.
Arbitrajul ad-hoc este un arbitraj temporar, care se constituie pentru soluționarea unui
anumit litigiu, care nu are în spate o structură organizatorică proprie și care își încetează
existența în momentul în care sentința este pronunțată.
204
Există în această situație regulamente de arbitraj ad-hoc, ex. Regulamentul de arbitraj al

UNCITRAL din 1976 cu modificările ulterioare. Regulament foarte bun, flexibil, permite
arbitrilor să adopte o procedură adaptată față de situația litigiului. Arbitrii stabilesc unde se
întâlnesc, nu există lex fori, arbitrii se pot întâlni acolo unde consideră că este cel mai potrivit.
Acțiuni în anulare, obligativitatea păstrării dosarului pentru totdeauna.
Arbitrajul ad-hoc nu constituie cea mai mare parte a situațiilor.
 Arbitrajul instituționalizat
Părțile preferă să se adreseze unui arbitraj instituționalizat, deoarece are o structură
organizatorică prestabilită.
Spre deosebire de arbitrajul ad-hoc care se naște și moare odată cu o cauză, curțile de
arbitraj/arbitrajul instituționalizat sunt concepute pentru a soluționa un număr nedefinit de
litigii, deci este un arbitraj permanent. Structura organizatorică preexistă și subzistă litigiului.
Subclasificare arbitraj instituționalizat:
Arbitrajul instituționalizat se clasifică după cel puțin două criterii:
1. După criteriul competenței materiale (ratione materiae)
 Arbitraje instituționalizate cu competență materială generală
Marea majoritate ex. Curtea de arbitraj internațional de la
București, Curtea de la Paris; Competență generală = pot
soluționa litigii din orice domeniu de comerț internațional.
 Arbitraje instituționalizate cu competență materială specializată
Cele care soluționează litigii numai dintr-un anumit domeniu al comerțului.
Dacă arbitrajele cu competență materială generală sunt organizate pe lângă curți
de arbitraj naționale sau internaționale (precum cea din Paris), arbitrajele cu
competență specializată sunt, de regulă, organizate pe lângă camere de comerț
specializate, pe lângă burse de mărfuri, pe lângă asociații profesionale dintr- un
anumit domeniu de activitate. Ex. Arbitrajul GAFTA (Grain and Feed Trade
Association), asociația comercianților cu sediul la Londra, cea mai cunoscută
asociație internațională în materia comerțului cu cereale, are o Curte de arbitraj
specializată în materia comerțului cu cereale și nutrețuri, atât de specializată încât
este greu de făcut o distincție în cazul acelor persoane între un arbitru și un expert.
Liverpool Cotton association/ International Cotton Association, asociația
comercianților de bumbac de la Liverpool care soluționează litigiile din acest
domeniu de activitate.
2. După criteriul competenței teritoriale (ratione locii)

 Arbitraje cu competență teritorială universală/generală
Soluționează litigii între părți care pot să aibă sediile/domiciliile oriunde în lume
ex. Curtea de arbitraj de la București, Curtea de la Paris – litigii și între persoane
străine!!!
 Curți regionale
Soluționează litigiile dintr-o anumită zonă geografică ex. NAFTA (North
American Foreign Trade Association), asociația comercianților din America de
205
Nord (Canada, SUA, Mexic), curte de arbitraj renumită în acea zonă. Curți de
arbitraj care soluționează litigiile între statele scandinave, comisie scandinavă de
arbitraj.
 Curți de arbitraj bilaterale
Soluționează litigiile dintre două state, de regulă se întemeiază pe convenții
bilaterale încheiate între acele state. (ex: Canadian-American Arbitration
Association).
206
II. Din punctul de vedere al

competențelor conferite arbitrilor
Arbitrajul poate fi:
 În drept strict (de jure)
 Arbitraj în echitate (ex aequitate, ex aequo et bono sau amiable compositeur)
 Arbitrajul în drept strict (de jure)

Regula este arbitrajul în drept strict. Dacă părțile nu au investit în mod special cu
competența de a judeca litigiul în echitate, se judecă în drept strict. Numai dacă a fost învestit
cu competență specială se judecă în echitate.
Judecata de drept strict = arbitrul, ca și judecătorul, trebuie să pronunțe o hotărâre pe baza
legii aplicabile, care poate fi o convenție internațională sau o lege internă, fie că este vorba de
alegerea părților prin clauza de electio juris sau prin clauza compromisorie, fie că este stabilită
de ei în funcție de ceea ce este mai potrivit în speță. Sunt obligat când judec să mă întemeiez
pe un text de lege pe care îl voi menționa în motivarea sentinței.
 Arbitrajul în echitate (ex aequitate, ex aequo et bono sau amiable compositeur)
Arbitrajul în echitate este cel care conferă arbitrilor puteri sporite.
− Din punct de vedere procedural, arbitrul nu este obligat să respecte dispozițiile de
procedură dintr-un sistem de drept.
− Din punct de vedere material, arbitrul nu este obligat să respecte dispozițiile de
drept substanțial dintr-un anumit sistem de drept, poate judeca după ceea ce
consideră că este echitabil în speță, însemnând că poate judeca după lex mercatoria,
principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale, după orice
reguli pe care le consideră echitabil să se aplice în speță.
Nu trebuie să ne imaginăm că arbitrul în echitate este în afara dreptului, există limite.
Limitele arbitrajului în echitate:
− Izvorul competenței lui este întotdeauna voința părților;
− Nu poate depăși limitele împuternicirii în echitate;
− Trebuie să respecte principiile fundamentale ale procesului civil:
contradictorialitatea, disponibilitatea, dreptul la apărare;
− Mai ales pe planul dreptului substanțial, trebuie să respecte dispozițiile de ordine
publică de drept internațional privat din sistemul de drept care ar fi fost/ar fi
aplicabil în speță sau dispozițiile de ordine publică ce țin de principiile generale de
drept.
207
CURS 12 20.04.2017
6. Regulile de arbitraj ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă
Camera de Comerț și industrie a României
Documente constitutive
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a
României este organizată și funcționează în temeiul a două regulamente principale:
 Regulamentul privind organizarea și funcționarea curții;
 Regulile de procedură arbitrală.
Acestea au fost adoptate în anul 2014, cu modificări succesive (cele în vigoare).
Regulamentul prevede că această curte de arbitraj este organizată și funcționează în
temeiul L 335/2007, legea camerelor de comerț din România. Este prevăzută în mod explicit
posibilitatea camerelor de comerț de a organiza curți de arbitraj.
Reținem că în România există o cameră de comerț și industrie națională, Camera de
Comerț și Industrie a României, și există camere de comerț și industrie (de agricultură,
maritimă cea de la CT) în diferite județe, fie o cameră pe județe, fie sunt situații în care două
sau trei județe se unesc pentru a crea o cameră de comerț. Așadar, camerele de comerț sunt
structurate la nivel național și la nivel de județ/interjudețene.
În regulamentul de organizare și funcționare a curții sunt prevăzute principiile de
organizare și funcționare, dar și elemente ce țin de natura juridică a curții.
Curtea are, de asemenea, Norme privind taxele şi cheltuielile arbitrale.
Curtea este o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate
juridică proprie şi independentă în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale.
Natura juridică a Curții de Arbitraj Comercial Internațional

− Curtea de Arbitraj Comercial Internațional este organizată pe lângă Camera de
Comerț și Industrie a României, deci este organizată la nivel național;
− Curtea este o instituție permanentă de arbitraj, deci este un arbitraj instituționalizat/
instituție permanentă de arbitraj;
− Curtea nu are personalitate juridică proprie. Camera de Comerț și Industrie a
României are personalitate juridică. Lipsa personalității juridice poate atrage anumite
consecințe, nefiind un subiect de drept distinct de Camera de Comerț și Industrie
națională;
− Curtea de arbitraj este independentă în exercitarea atribuțiilor ce-i revin. Numai din
punct de vedere organizatoric/administrativ, curtea este pe lângă camera de comerț și
industrie națională, dar din punctul de vedere al atribuțiilor sale jurisdicționale ea
este independentă. Camera nu are dreptul legalmente să se amestece în activitatea
jurisdicțională a curții;
− Curtea este organizată și funcționează potrivit legii camerelor de comerț L 335/2007
208
și potrivit propriului său regulament de organizare și funcționare;

− Sediul curții este la București, Bd. Octavian Goga, nr.2, sector 3.
209
Atribuțiile Curții de Arbitraj Comercial Internațional art.3 din Regulament

a. Curtea organizează și administrează soluționarea litigiilor interne și
internaționale prin arbitraj instituționalizat, în condițiile prevăzute în regulile
de procedură arbitrală și în temeiul dispozițiilor CPC Cartea IV despre
arbitraj.
Organizează și administrează soluționarea, deci nu judecă. Cine arbitrează?
Tribunalul arbitral. Nu confundăm curtea cu tribunalul. Tribunalul arbitral este
format din arbitri. Curtea creează numai cadrul organizatoric pentru soluționarea
litigiilor de către tribunalul arbitral.
b. Curtea asigură părților, la cerere, organizarea arbitrajului ad-hoc, în cazul în
care părțile au optat prin convenție arbitrală pentru această modalitate de
arbitraj.
Arbitrajul ad-hoc este un arbitraj neinstituționalizat, temporar, DAR se poate
apela la un arbitraj instituționalizat, precum arbitrajul curții de la București, numai
pentru a se crea acest cadru organizatoric, fără a se schimba natura juridică a
arbitrajului ad-hoc și fără a se merge după regulile curții, deci după regulile
arbitrajului instituționalizat. Rămâne suspus regulilor arbitrajului ad-hoc.
c. Curtea elaborează modele de convenții de arbitraj.
d. Curtea dezbate problemele de drept și de jurisprudență arbitrală. Dezbaterea
are loc în plenul curții de arbitraj. Se dezbat problemele de drept de principiu, nu
într-un litigiu concret. În foarte puține cazuri au fost admise acțiuni în anulare.
e. Curtea colaborează cu alte curți de arbitraj ale camerelor de comerț din
România, dar și cu alte curți de arbitraj din alte state, precum și cu
personalități ale vieții arbitrajului intern și internațional.
f. Curtea ține evidența jurisprudenței arbitrale, întocmește culegeri de
jurisprudență arbitrală, asigură documentare în domeniul arbitrajului intern
și internațional.
Sub egida curții de arbitraj s-au elaborat culegeri de jurisprudență, care au
început de pe vremea când la curtea de arbitraj erau ilustre personalități precum Ion
Văcanu și Octavian Căpățână, autorii primelor culegeri de jurisprudență.
g. Curtea face propuneri de lege ferenda, propuneri de îmbunătățire a
organizării și desfășurării arbitrajului intern și internațional, inclusiv
propuneri adresate puterii legiuitoare, Parlamentului, pentru modificarea
actelor normative care privesc arbitrii. Ex. cazul contractelor administrative
h. Curtea poate organiza, la cerere, și modalități alternative de soluționare a
litigiilor/ alternative dispute resolution (ADR) precum expertiză, conciliere.
Organizarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional

Curtea este compusă din arbitri. În momentul de față sunt aproximativ 100 de
arbitri pe listă. Organul de conducere este colegiul de conducere al curții.
Colegiul de conducere are un președinte.
În regulamentul de organizare și funcționare sunt prevăzute și condițiile pe care o
210
persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi înscrisă pe lista de arbitri, art.4 din

regulile privind organizarea și funcționarea:
→ Poate fi arbitru orice persoană, cetățean român sau străin, care are capacitatea deplină
de exercițiu al drepturilor sale, se bucură de o reputație neștirbită și are o înaltă calificare și
experiență profesională în domeniul dreptului privat, relațiilor economice interne și
internaționale și arbitrajului comercial.
Arbitrii sunt înscrişi pe lista Curţii. Arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea
atribuţiilor lor jurisdicţionale, ei nefiind reprezentanţii părţilor.
Regulamentul de organizare și funcționare permite ca litigii pe rolul curții să fie
soluționate și de arbitri care nu sunt înscriși pe listă, dacă părțile le-au numit pe acele
persoane prin convenția de arbitraj într-un litigiu determinat și ele îndeplinesc aceleași
condiții pe care trebuie să le îndeplinească și arbitrii de pe listă.
211
Colegiul curții (organul de conducere) este cel care asigură conducerea generală a curții. În
competența sa intră:
− adoptă regulile de procedură, regulile de procedură actuale și în vigoare sunt
adoptate în 2014, iar Sitaru a fost membru al colegiului curții la acel moment;
− aprobă lista de arbitri;
− convoacă plenul curții;
− urmărește întocmirea culegerilor de jurisprudență arbitrală;
− adoptă regulamentul secretariatului curții.
Colegiul are un președinte și un vicepreședinte. Președintele este cel care asigură
conducerea curentă a curții și este cel care o reprezintă în relațiile naționale și internaționale.
Prin regulile de procedură se conferă președintelui anumite competențe.
Totalitatea arbitrilor constituie plenul curții, care are în atribuțiile sale dezbaterea
informărilor și rapoartelor depuse de colegiu și discută, totodată, problemele de drept ivite în
activitatea curții.
Regulile de procedură arbitrală

Regulile de procedură arbitrală au fost adoptate tot de colegiul din anul 2014. Ele au fost
publicate în M.Of. nr.
613 din 19 august 2014.
Analizăm, în continuare, principalele prevederi ale Regulilor de procedură arbitrală.
 Competența Curții
Regulile de procedură arbitrală stabilesc, în primul rând, competența curții.
→ Curtea organizează și administrează soluționarea litigiilor comerciale interne și
internaționale pe calea arbitrajului instituționalizat, dacă părțile au încheiat în acest sens o
convenție arbitrală scrisă și dacă au sesizat curtea cu o cerere de arbitrare.
Regulile de procedură arbitrală definesc și termenii esențiali:
Litigiul arbitral = orice litigiu izvorând dintr-un contract sau în legătură cu contractul,
inclusiv referitor la încheierea/ interpretarea/ executarea sau desființarea contractului (aceasta
este regula/majoritatea cazurilor: izvorul contractual al litigiilor), dar, totodată, regulile permit
situații în care curtea judecă alte raporturi juridice arbitrabile, însemnând și raporturi juridice
izvorâte din fapte juridice (îmbogățirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri, chiar și delict),
atunci când sunt legate de contract sau părțile au convenit ca litigiul cu privire la acel fapt să
fie soluționat printr-un arbitraj. Foarte rar se întâmplă să fie un litigiu extracontractual.
Litigiul intern = litigiul la care părțile au naționalitatea sau cetățenia română (criteriul
subiectiv) + raportul juridic să nu conțină un element de extraneitate care să pună în discuție
aplicarea legii străine, să nu aibă loc raționamentul conflictual (criteriul obiectiv).
Litigiul internațional = prin prisma noțiunii de extraneitate, litigiul este internațional când
decurge dintr-un raport juridic cu element de extraneitate.
212
Așadar, Curtea:
a) poate soluționa litigii derivate dintr-un contract comercial, precum şi din alte rapoarte
juridice comerciale; Curtea poate soluţiona şi litigii născute din fapte juridice stricto sensu
(delicte comerciale sau fapte comerciale licite).
b) poate soluţiona litigii interne sau internaţionale. Litigiul comercial este intern când
decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice comerciale interne şi este internaţional
când decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice comerciale care interesează
comerţul internaţional.
213
 Arbitrabilitatea litigiului
→ Orice persoană care are capacitate deplină de exercițiu poate conveni să soluționeze
litigiul pe calea arbitrajului, cu excepția acelor litigii asupra cărora legea nu permite a se face
tranzacție.
Arbitrabilitatea litigiului este una din condițiile definitorii. CPC stabilește domenii în care
arbitrajul nu are competență ex. dreptul familiei, dreptul succesiunilor.
 Formele convenției arbitrale

Izvorul competenței arbitrilor îl constituie convenția arbitrală.
→ Convenția arbitrală trebuie să se încheie în scris. Este o condiție de validitate, deci sub
sancțiunea nulității.
Convenția arbitrală îmbracă două forme. Se poate încheia fie sub forma unei clauze
compromisorii înscrise în contractul principal, fie sub forma unei convenții de sine stătătoare
denumită compromis.
Regulile definesc clauza compromisorie și compromisul în sensul definit la cursul anterior.
− Clauza compromisorie – privește litigii ce se vor naște, deci litigii viitoare,
posibile, potențiale; este ace clauza introdusa în contractul principal prin care părţile
înţeleg să supună arbitrajului litigiile ce vor apărea între ele, născute din contract sau
în legătură cu contractul.
− Compromisul – privește litigii ivite, actuale, născute; este convenţia de arbitraj
încheiată de părţi după apariţia litigiului. Acesta trebuie să indice, sub sancţiunea
nulităţii, două elemente: obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de a
fi numiţi.
→ În cazul compromisului, regulile prevăd o condiție pe lângă cea a formei scrise: în
compromis să fie
menționat în mod obligatoriu obiectul litigiului.
Anexă la regulile de procedură – se prevede și modelul orientativ pentru clauza
compromisorie. Clauza compromisorie recomandată de Curtea de la București este
următoarea:
→ Orice litigiu decurgând din sau în legătură cu acest contract, inclusiv referitor la
încheierea, executarea ori desființarea lui, se va soluționa prin arbitrajul Curții de Arbitraj
Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în
conformitate cu regulile de procedură arbitrală ale acestei curți. Hotărârea arbitrală este
definitorie, obligatorie și executorie.
Aceasta este clauza minimă. Anexa spune că părțile mai pot adăuga și anumite mențiuni,
anume:
− numărul de arbitri, adică pot prevedea că este compus dintr-un arbitru unic numit
prin acordul părților sau din 3 arbitri, câte unul numit de fiecare parte și cel de-al
214
treia, supraarbitrul, numit de către cei doi arbitri;

− temeiul competenței arbitrilor, în drept sau în echitate;
− legea aplicabilă, română/engleză/franceză;
− locul arbitrajului, sediul curții sau în altă parte;
− dacă doresc ca litigiul arbitral să fie soluționat într-o anumită perioadă limitată de
timp;
Dacă este vorba de compromis, Anexa 2 la regulile de procedură conține și un model de
compromis, de data aceasta trebuie să îmbrace forma unui contract, deci trebui indicate:
− atributele de identificare a părților;
− obiectul litigiului, adică ce pretenție are reclamantul, ce apărare are pârâtul pe scurt,
partea dispozitivă - părțile convin la litigiul să fie soluționat prin arbitrajul curții …,
în conformitate cu regulile de procedură ale acestei curți; hotărârea arbitrală va fi
definitivă, obligatorie și executorie.
Și aici părțile pot opta pentru inserarea unor mențiuni ca cele de la clauza compromisorie.
215
Regulile prevăd dreptul statului și autorităților publice de a încheia convenții de

arbitraj dacă sunt autorizate prin lege în acest sens, deci au facultatea de a încheia convenții
arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenții internaționale la care
România este parte.
Convenția arbitrală independentă de valabilitatea contractului de care a fost inclusă.
Efectele convenției de arbitraj → Convenția arbitrală exclude pentru litigiul care face
obiectul ei competența instanțelor judecătorești, conferind competență tribunalului arbitral.
 Constituirea tribunalului arbitral

Tribunalul arbitral nu poate fi constituit decât în cele 2 variante:
 1 arbitru unic, ales de cele două părți sau de președintele curții, dacă părțile nu se
înțeleg;
 3 arbitri, fiecare parte numește un arbitru, iar cei doi arbitri numesc supraarbitrul
(terminologia pentru președintele tribunalului arbitral).
Completul format din 3 arbitri este regula. Deci, dacă părțile nu au convenit ca tribunalul
să fie compus dintr-un arbitru unic, vor fi 3 arbitri. Dacă vreuna din părți nu-și desemnează
arbitrul sau cei doi arbitri nu se înțeleg pentru desemnarea supraarbitrului, desemnează
președintele curții.
Dacă sunt mai mult reclamanți sau mai mulți pârâți, ei își vor alege un arbitru de fiecare
parte.
Potrivit art.12, arbitrii sunt independenți și imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor lor
jurisdicționale, nu sunt reprezentanții părților. Chiar dacă sunt numiți de părți, nu sunt
avocații părților.
Arbitrii se desemnează, de regulă, prin cererea de arbitrare de către reclamant, iar de
către pârât prin întâmpinare.
De regulă, se recomandă să se numească și un arbitru supleant, care să înlocuiască pe
arbitrul titular dacă nu poate exercita atribuțiile.
Orice arbitru trebuie să semneze o declarație de acceptare în care trebuie să menționeze
acordul sau refuzul de a îndeplini misiunea de arbitru. Refuzul este ad mutuum, nu are
obligația să dea niciun fel de explicație dacă refuză. Dacă acceptă, trebuie să menționeze
totodată că nu este în nicio cauză de incompatibilitate prevăzută de regulile de procedură sau
de CPC pentru judecători, că este în măsură să dedice timpul necesar desfășurării procedurii
arbitrare și, totodată, că a studiat/ cunoaște regulile de procedură arbitrală și se obligă să le
respecte.
 Sesizarea tribunalului arbitral

Procedura arbitrală începe printr-o cerere de arbitrare. Tribunalul arbitral este sesizat de
216
reclamant printr-o cerere scrisă, denumită cerere de arbitrare sau acțiune arbitrală.
Cererea de arbitrare trebuie să conțină toate elementele unei cereri de chemare în judecată,
anume elementele
generale:
− atributele de identificare a părților – nume, domiciliu/sediu, CNP/ cod de
identificare fiscală/nr. de înmatriculare în registrul comerțului, cod bancar, telefon,
fax, e-mail; dacă are reședința în străinătate, reclamantul trebuie să indice o
reședință aleasă în România;
− dacă este reprezentată prin reprezentant legal sau avocat – trebuie indicată calitatea
reprezentantului, numele și calitatea persoanei care reprezintă;
− obiectul cererii, inclusiv valoarea cererii pentru a se putea calcula taxa arbitrală;
− motivele de fapt și de drept pentru fiecare capăt de cerere;
217
− probele pe care intenționează să se întemeieze - înscrisurile trebuie depuse, măcar

cele principale; numele și domiciliul martorilor pentru proba testimonială;
obiectivele expertizei în cazul solicitării acestei probe; întrebările la interogatoriu în
cazul persoanelor juridice, dacă solicită interogatoriul;
− semnătura părții reclamante + ștampila în cazul persoanelor juridice; dacă cererea
este introdusă prin avocat, ea va fi semnată de acesta, aplicând ștampila.
3 elemente în plus sunt specifice:
− menționarea convenției de arbitraj, adică a articolului din contractul principal care
conține clauza compromisorie sau, neapărat, compromisul dacă este un contract
distinct (verificarea competenței este primul lucru);
− taxa arbitrală, care trebuie plătită în momentul introducerii cererii. ! Regulile de
procedură arbitrală au în anexa lor norme privind taxele și cheltuielile arbitrale
adoptate de colegiul camerei și se stabilesc pe tranșe valorice, pe lei și pe
valută/euro, în funcție de situație;
− numele arbitrului (pârâtul
menționează prin întâmpinare). Cererea se
înregistrează la secretariatul curții.
Cererea se comunică pârâtului fie direct de către reclamant cu dovada înmânării sau de
către secretariatul curții.
Pârâtul poate depune întâmpinare. Întâmpinarea nu este obligatorie, dar trebuie făcută în
20 de zile de la introducerea cererii de arbitrare. Întâmpinarea trebuie să conțină toate
elementele unei întâmpinări din dreptul comun:
− atributele de identificare a pârâtului;
− excepțiile de procedură și de fond;
− răspunsul în fapt și drept la pretențiile reclamantului pe capete de cerere;
− p
robel
e în
apăra
re. În
plus:
− denumirea arbitrului.
Întâmpinarea poate fi comunicată de pârât direct reclamantului cu dovadă de înmânare sau
depusă la secretariatul curții.
Pârâtul poate face cerere reconvențională dacă are pretenții proprii împotriva
reclamantului decurgând din același raport juridic. Cererea reconvențională trebuie depusă în
termenul pentru depunerea întâmpinării, 20 de zile sau, cel mai târziu, până la prima zi de
218
înfățișare. Trebuie să conțină toate elementele unei cereri de arbitrare. Se soluționează, de

regulă, odată cu cererea principală, dar arbitrii pot disjunge cererea reconvențională de cea
principală.
 Dezbaterea litigiului
Procedura arbitrală nu este publică.
→ La procedura arbitrală pot participa numai părțile, reprezentanții părților, martorii,
experții, traducătorii, alte persoane permise de către tribunalul arbitral și cu acordul părților.
Fiecare parte are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază pretenţie sau apărarea.
Administrarea probelor se efectuează în şedinţa de arbitraj.Aprecierea probelor se face de
arbitri potrivit intimei lor convingeri.
219
La prima zi de înfățișare, tribunalul arbitral are obligația să întrebe părțile:

− dacă au obiecțiuni privind competența curții și componența completului, ceea ce se
consemnează în încheierea de ședință;
− dacă au luat cunoștință de regulile de procedură arbitrală;
− dacă doresc să se împace (și se poate acorda un termen în acest sens);
− dacă solicită să fie judecate în echitate;
− dacă mai au alte cereri/memorii/apărări/probe de solicitat.
Conducerea ședinței se face de către un singur arbitru care asigură și poliția ședinței, dar
oricare dintre arbitri poate să se adreseze părților cu acordul supraarbitrului.
Neprezentarea unei părți la ședința de arbitrare nu împiedică soluționarea. Deci litigiul nu
se suspendă !!! Nu se suspendă nici dacă niciuna din părți nu este prezentă. Se poate amâna
dacă părțile solicită acest lucru.
Dezbaterile pot fi înregistrate dacă se solicită acest lucru.
Probele se administrează potrivit CPC, de regulă, pentru arbitrajele interne. Sunt
particularități pentru arbitrajele internaționale.
Dezbaterile la fiecare ședință se consemnează într-o încheiere de ședință. Aceasta
cuprinde:
− numele membrilor tribunalului arbitral și al asistentului arbitral;
− modul de îndeplinire a procedurii de citare;
− scurtă descriere a desfășurării ședinței;
− cererile pe scurt ale părților;
− motivarea măsurilor care sunt dispuse de tribunalul arbitral;
− dispozitivul cu măsurile tribunalului arbitral;
− semnătura arbitrilor și al asistentului arbitral.
 Sentința arbitrală
Procedura arbitrală se finalizează printr-o hotărâre
arbitrală numită sentință. În art.63 regulile spun cum
se soluționează litigiul.
→ Litigiul se soluționează în temeiul contractului principal, al normelor de drept aplicabile,
ținându-se seama de uzanțele comerciale și de principiile generale de drept.
Pe baza acordului expres al părților, tribunalul arbitral poate soluționa litigiul în echitate.
Dacă se judecă în echitate, trebuie arătate motivele de echitate pe care arbitri se întemeiază.
Când arbitrii consideră că faza probatorie este încheiată și au loc dezbaterile în fond, se
închid dezbaterile, urmează deliberarea din acel moment. În principiu, se ia cu unanimitate,
dar se poate formula opinie separată, ceea ce înseamnă opinie divergentă la soluție, sau se
poate formula o opinie separată la motivare, opinie concurentă.
220
După pronunțare se întocmește o minută/ un dispozitiv, care se semnează de

membrii tribunalului arbitral. Urmează motivarea sentinței.
Sentința trebuie redactată în scris și cuprinde următoarele mențiuni obligatorii:
− componența tribunalului arbitral și numele asistentului arbitral;
− data și locul pronunțării sentinței;
− atributele de identificare a părților și a reprezentanților lor;
− menționarea convenției de arbitraj în temeiul căreia arbitrii sunt competenți;
− obiectul litigiului și susținerile pe scurt ale părților;
221
− motivele de fapt și de drept ale sentinței, inclusiv în echitate dacă este cazul;
− dispozitivul;
− semnăturile tuturor arbitrilor și cea a asistentului arbitral.
Există și o procedură de îndreptare, lămurire și completare a dispozitivului.
Sentința trebuie redactată în cel mult o lună de la data pronunțării, când a fost
completată minuta. Sentința
se comunică prin grija secretariatului.
Sentința este definitivă și obligatorie. Ea trebuie adusă la îndeplinire de bunăvoie de către
partea care a căzut în pretenții. Dacă nu este adusă la îndeplinire de bunăvoie, ea constituite
titlu executoriu și se execută silit întocmai ca și o hotărâre judecătorească.
 Dispoziții speciale privind arbitrajul comercial internațional

Regulile de procedură prevăd anumite dispoziții speciale privind arbitrajul internațional:
1) În cazul litigiilor internaționale, ele se soluționează potrivit regulilor de
procedură, dar și potrivit convențiilor internaționale la care România este parte.
2) Litigiul va fi soluționat, dacă este un litigiu în drept, potrivit legii aplicabile/lex
contractus, părțile având dreptul de a alege legea aplicabilă fondului
litigiului/lex voluntatis.
Dacă părțile nu au indicat legea aplicabilă fondului litigiului, arbitrii vor
stabili legea aplicabilă pe baza normelor conflictuale pe care le consideră potrivite
a se aplica în speță, care pot fi sau nu normele conflictuale din dreptul român.
Părţile sunt libere să determine prin înţelegerea lor, legea aplicabilă fondului
litigiului. În lipsa unei atare determinări, se aplică legea stabilită de tribunalul
arbitral pe baza normelor conflictuale pertinente.
3) Locul arbitrajului – sediul arbitrajului și locul arbitrajului (noțiuni distincte)
• Sediul arbitrajului – la sediul curții, unul singur întotdeauna;
• Locul arbitrajului în arbitrajul internațional poate fi, de regulă, la sediul curții, dar
poate fi și într-un alt loc stabilit de părți cu arbitrii. Pot să o facă și prin convenția
de arbitraj sau în cursul procedurii arbitrale.
! Deliberarea se poate face oriunde, dar hotărârea este pronunțată la sediul curții.
4) Dacă sunt termene de procedură, ex. termenul de 20 de zile pentru întâmpinare,
în arbitrajul internațional sunt întotdeauna duble.
În arbitrajul comercial internaţional, durata termenelor prevăzute pentru
soluţionarea litigiului intern se dublează.
5) Limba arbitrajului
Tribunalul arbitral poate desfășura procedura în limba română sau într-o limbă
de circulație internațională stabilită prin convenția de arbitraj sau printr-un
compromis pe parcursul procedurii. Se pot asigura traducători dacă vreuna din părți
nu înțelege.
Dezbaterea litigiului în fata tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin
convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privinţă ori nu a
intervenit o înţelegere ulterioară, într-o limbă de circulaţie internaţională stabilită
222
de tribunalul arbitral. Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară

dezbaterea, la cererea şi pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral ii asigură serviciile unui
interpret. Părţile pot să participe la dezbateri cu interpretul lor.
6) Probele – specificitate pentru arbitrajul internațional.
De regulă, probele se administrează potrivit CPC, dar în arbitrajul internațional
probele se pot administra și potrivit regulilor privind probele Rules on the Taking
of Evidence in International Arbitration, care sunt acordate de către International
Bar Association.
223
 Acțiunea în anulare
Sentința arbitrală poate fi atacată numai printr-o singură cale de atac care se numește
acțiune în anulare, ale cărei motive sunt limitativ prevăzute de art. 608 CPC.
Motivele pentru introducerea acțiunii în anulare
Împotriva sentinței arbitrale nu există apel/ recurs/ contestație în anulare/ revizuire, ci
numai acțiune în anulare, cu următoarele motive limitativ prevăzute:
1. Litigiul nu este susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului = nu e arbitrabil;
2. Tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau
în temeiul unei convenții nule ori inoperante = nu am temei pentru a judeca ca
arbitru dacă nu există/ convenția se dovedește a fi nulă sau inoperantă;
3. Tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția de
arbitraj = arbitrul unic, deși trebuiau trei sau invers;
4. Partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile, deci la ultimul termen,
iar procedura de citare nu a fost îndeplinită. Partea nu a primit sau nu a fost
prezentă deloc. Dacă confirmă primirea, se prezumă că are cunoștință de proces.
5. Hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului, deși cel
puțin una dintre părți a declarat că solicită arbitrarea în cadrul acestui termen
la prima zi de înfățișare și părțile nu au convenit prelungirea/continuarea
judecății;
6. Tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau a
dat mai mult decât s-a cerut. Încălcarea principiului disponibilității, plus petita.
7. Hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul
pronunțării, nu este semnată de toți arbitri.
8. Hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile
imperative ale legii.
Cel mai frecvent motiv, celelalte sunt de strictă procedură și se întâlnesc mai rar.
9. Dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională a admis o
excepție de neconstituționalitate a legii sau ordonanței pe care arbitrul s-a
întemeiat în pronunțarea sentinței – motiv de revizuire, nu este o revizuire pe
motivele din CPC.
Procedura de soluționare a acțiunii în anulare
În procedura de soluționare a acțiunii în anulare nu sunt admise probe noi decât cu
înscrisuri.
Competența aparține curții de apel în circumscripția căreia arbitrajul își are sediul, deci
Curtea de Apel București este întotdeauna competentă.
Acțiunea în anulare se introduce într-o lună de la data comunicării sentinței/hotărârii
arbitrale sau în 3 luni de la data pronunțării Curții Constituționale la pct. 9.
Curtea de apel judecă în complet de primă instanță, deci se consideră o judecată luată de
la capăt.
Întâmpinarea este obligatorie.
224
Curtea de apel, dacă admite acțiunea în anulare, poate:

 să o trimită către instanța de judecată competentă, dacă anulează sentința pentru
motivul necompetenței tribunalului arbitral;
 să rejudece cauza, după ce anulează sentința;
 să trimită cauza spre rejudecare la tribunalul arbitral (un fel de casare cu trimitere, a
creat mari probleme în practică).
Sentința curții de apel este supusă recursului la ÎCCJ.
225
Întrebări:
 Definiți arbitrajul şi prezentați elementele sale esențiale.
 Clasificați arbitrajul după caracterul permanent sau temporar.
 Clasificați arbitrajul după puterile conferite arbitrilor.
 Definiți şi prezentați formele convenției de arbitraj.
 Care este raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care este inserată?
 Care este competența Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă
Camera de Comerț şi Industrie a României?
 Care este modalitatea de sesizare a tribunalului arbitral?
 Prezentați trăsăturile esențiale ale sentinței arbitrale.
 Care este calea de atac care poate fi exercitată împotriva sentinței arbitrale?
226
CURS 1 02.02.2017
Comerțul internațional
1. Noțiunea de comerț
internațional
Comerțul internațional = o ramura a dreptului privat care are ca obiect de analiza (studiu,
reglementare) comertul international, adica ansamblul raporturilor juridice de drept privat in
cadrul comertului internatinal. totalitatea operațiunilor de import, export și tranzit privind
mărfuri, lucrări și servicii, care se desfășoară între persoane fizice și juridice române
specializate, profesioniști care au calitatea de comercianți, pe de o parte, și comercianți din
alte state, pe de altă parte.
Dreptul comertului international nu trebuie confundat nici cu ideea de comert
international, nici cu alte ramuri de drept.
Dreptul comertului international reglementeaza raporturi juridice dintre persoane fizice
si/sau persoane juridice, aflate pe pozitie de egalitate juridica, chiar si atunci cand statul este
parte la un raport de dreptul comertului international, el actionand in acea situatie ca un
subiect de drept privat, de drept civil.
Dreptul comertului international nu se confunda cu dreptul international public,
deoarece dreptul international public reglementeaza raporturile dintre state, cand acestea
actioneaza ca puteri suverane sau raporturile dintre state si organizatii internationale
guvernamentale sau raporturi dintre aceste organizatii intre ele. Dreptul comertului
international reglementeaza raporturi intre subiecte de drept privat.
Dreptul comertului international nu se confunda cu dreptul international privat. DCI
este un drept eminamente material, el vine si foloseste norme juridice de dreptul comertului
international pentru a reglementa niste raporturi juridice specifice acestei ramuri. Dreptul
international privat este un drept conflictual (nu material), intrucat are ca obiect de studiu
rezolvarea conflictelor de legi, ca unic scop identificarea sistemului de drept material care
guverneaza un anumit tip de raport juridic de drept privat. Prin urmare, DCI (sau DIP?)
solutioneaza conflicte de legi pe taramul tuturor ramurilor de drept privat (civil, familiei,
transporturi, muncii, comercial, succesiuni) si conflictele de legi aparute pe taramul dreptului
comertului international. DCI trebuie sa interactioneze cu DIP pentru ca atunci cand avem un
raport juridic de dreptul comertului international (deci cu element de extraneitate) si ne
punem intrebarea „ce drept material urmeaza sa reglementeze pe fond problemele de DCI?”,
vom face apel la DIP, care prin normele sale specifice (conflictuale) ne va arata care este
legea aplicabila acelui raport juridic.
Distingem si intre DCI si comert international. Comertul international, stricto sensu,
cuprinde totalitatea operatiunilor de import, de export de marfuri, de lucrari, de servicii pe
care le desfasoara pf sau pj care isi au domiciliul sau sediul in state diferite sau care primesc o
marfa care se afla in tranzit international. Comertul international vizeaza nu doar importul,
exportul, ci si transferul de lucrari si servicii.
Elementul de internationalitate este dat de domiciliul, sediul pf sau pj, dar poate fi dat si de
faptul ca bunurile, marfurile se afla intr-un tranzit international.
1
Aceasta acceptiune restransa a comertului international este apropiata de sensul comun de

comert, derivand din comercium, format din cum si mercium, adica vanzarea de marfuri.
Astazi, comertul international a depasit cadrul traditional obisnuit de comert, de vanzare-
cumparare.
Astazi, in sens larg, pe langa sensul restrans al comertului international mai incadram in
sfera larga a comertului international si alte aspecte, pe care generic am putea sa le
circusmscriem ideii de cooperare economica internationala, constituind un ansamblu de relatii
de conlucrare intre mai multe persoane fizice/juridice, apartinand unor state diferite care insa
nu implica in mod necesar un transfer de marfa sau o executare de lucrari sau prestare de
servicii, ci au ca scop realizarea prin eforturi comune a unor operatiuni conexe celor de
comert international propriu-zis, opreatiuni esalonate, de regula, pe o perioada de timp
determinata, desfasurate in domeniul productiei sau in afara sferei productive, dar cel mai
important, in scopul obtinerii unor avantaje reciproce.
Profitul obtinut din aceasta cooperare, in cadrul unor activitati lucrative, se imparte intre
partenerii la cooperare, in functie de aportul fiecaruia la acea activitate.
Din puncte de vedere al DCI, aceste operatiuni conexte comertului, se prezinta sub aspect
juridic in acte si fapte de cooperare economica internationala.
Cand vorbim despre aspectele juridice ne intereseaza reglementarea juridica a acestor
operatiuni, precum si izvorul juridic al raporturilor (mai ales actele juridice, dar mai ales
contractul, care implica 2 parti).
Din perspectiva contractuala, avem contracte de cooperare economica internationala,
contracte care se manifesta eminamente sub aspect strict contractual, dar exista si varianta in
care partile constituie societati comerciale, situatie in care forma juridica nu este doar
contractuala, ci si institutionala (creezi un subiect de drept distinct). Sa zicem ca avem 2
societati comerciale (una din Cehia si una din Romania). Astfel, pot sa fac o cooperare in 2
feluri. Întâi, o asociere in participatiune prin care cele 2 societati pun impreuna niste bunuri,
produc ceva, vand acele produse si fac profit impartit. Asta e un aspect strict contractual. O
alta situatie e daca 2 societati constituie impreuna o societate distincta (3 societati impreuna
creeaza o societate distincta pe teritoriul Romaniei).
→ Comerțul internațional se desfășoară între subiecte de drept, profesioniști comercianți
de naționalități diferite, sau atunci când raportul juridic dintre părți privește o marfă aflată în
trafic/tranzit internațional.
2. Elementele raporturilor juridice de comerț internațional (ceea ce caracterizează

comerțul internațional):
Acestea sunt raporturi de drept privat și se desfășoară între persoane fizice sau juridice, ca
subiecte de drept privat.
Se caracterizează prin două elemente:
a) elementul de operațiune efectuată cu o marfă, lucrare sau serviciu;
b) elementul de internaționalitate, care este dat de două aspecte/elemente de
extraneitate relevante:
2
− element subiectiv - fie subiectele la raportul juridic își au domiciliile

profesionale (dacă e vorba de persoane fizice), respectiv sediile (dacă e
vorba de persoane juridice), în state diferite;
Deci, naționalitatea diferită a părților este elementul esențial de
internaționalitate care privește raportul de comerț internațional.
− element obiectiv - fie operațiunile în care, chiar dacă subiectele nu au
naționalități diferite, marfa, lucrarea sau serviciul se află în tranzit
internațional.
Ce înseamnă ca marfa să se afle în tranzit internațional?
Înseamnă că în drumul ei, în general ne referim la marfa care face
obiectul contractului, de la o parte către cealaltă, de la vânzător la
cumpărător, trece cel puțin o frontieră.
*Aceste două elemente nu trebuie întrunite în mod cumulativ, ci ele sunt
alternative. Așadar, oricare dintre ele este suficient pentru a conferi caracter
internațional raportului juridic.
Elementul de internaționalitate este elementul care particularizează raporturile juridice care
fac obiectul dreptului comerțului internațional.
Există un raport juridic internațional atunci când în cuprinsul acelui raport juridic apare un
element de extraneitate. Noțiunea de internaționalitate nu este însă aceeași în dreptul
comerțului internațional și în dreptul internațional privat.
− În dreptul internațional privat, raportul juridic devine internațional atunci când în
cuprinsul său apare orice element de extraneitate.
− În dreptul comerțului internațional, elementele de extraneitate sunt calificate, în
sensul că numai anumite elemente de extraneitate determină ca acel raport juridic
să devină internațional în sensul dreptului comerțului internațional.
Comerțul internațional a suferit un proces de evoluție de-a lungul istoriei.

1. Stricto sensu – sensul tradițional
În varianta clasică, pe care o calificăm în prezent ca fiind varianta restrânsă/stricto sensu a
noțiunii de comerț: = comerțul înseamnă o operațiune efectuată cu marfă. De aici provine și
denumirea de comerț (commercium), noțiune care derivă din juxtapunerea cuvintelor cum
merx, acestea exprimând noțiunea de operațiuni efectuate cu marfă. (merx-is = marfă).
3
2. Lato sensu – include și formele moderne de desfășurare a relațiilor economice

internaționale
Operațiunile comerciale cu marfă, care rămân dominante în comerțul internațional, au fost
dublate în epoca modernă de ceea ce definim ca fiind operațiunile de cooperare economică
internațională.
Cooperarea economică internațională
= se caracterizează prin faptul că ea exprimă un ansamblu de relații de conlucrare
(colaborare) între participanții la raportul juridic respectiv, care constau în punerea în comun
de către acei participanți a unor valori economice în vederea realizării unor operațiuni
economice și juridice concrete, aducătoare de profit.
Cooperarea economică internațională este o formă a comerțului internațional care nu
presupune neapărat o operațiune cu o marfă.
Profitul este elementul esențial, scopul comerțului, finis mercatorum est lucrum (finalitatea
activității comercianților este aceea de a obține profit).
Așadar, operațiunile de cooperare economică internațională sunt cele care pot fi de natură a
aduce profit participanților.
Formele cooperării economice internaționale
Operațiunile de cooperare economică internațională se prezintă, pe plan juridic, sub forma
actelor și faptelor de cooperare economică internațională. Acestea se concretizează, de regulă,
la nivelul relațiilor dintre persoane fizice sau juridice din diferite state, prin contractul de
cooperare economică internațională – atunci când îmbracă formă exclusiv contractuală – sau
prin contractul de constituire de societate comercială, atunci când forma juridică este
contractuală și instituțională (duce la constituirea sau modificarea unei persoane juridice).
România este parte la acorduri bilaterale privind cooperarea economică internațională, în
care se enumeră și formele acesteia.
Forma cea mai frecvent întâlnită de cooperare economică internațională o constituie
crearea de societăți cu participare străină/societăți mixte, unde asociații pun în comun
aporturi în vederea realizării unei activități comune aducătoare de profit.
Activitățile de cooperare se pot desfășura începând de la faza de marketing, de prospectare
a pieței, de cooperare în producție, în orice domeniu de activitate economică, mai ales în
domeniul bancar, al asigurărilor, în cooperarea în faza de vânzare a produsului.
Din punct de vedere juridic, pentru comerțul în sensul restrâns al noțiunii, deci pentru
operațiunile efectuate cu marfă, contractul pilon îl constituie vânzarea internațională de
mărfuri, alături de care există toate contractele adiacente vânzării, transport, asigurare,
intermediere, operațiuni financiar bancare, operațiuni de garanții și plăți, litigii de comerț
internațional - arbitrajul comercial internațional, acesta constituind forma specifică de
soluționare a acestor litigii.
Pentru cooperare economică internațională, pilonul juridic îl constituie contractul de
cooperare economică internațională.
4
Întrebări:
 Ce reprezintă noțiunea de comerț internațional, din perspectiva celor două
accepțiuni, largă și restrânsă?
 Prezentați trăsăturile esențiale ale raporturilor juridice de comerț internațional.
 Prezentați, pe scurt, cele două forme de extraneitate relevante, care sunt specifice
raporturilor juridice de comerț internațional.
5
Caracteristicile politicii românești în domeniul relațiilor

comerciale internaționale
Principiile care guvernează politica României în domeniul

I.. PRINCIPIUL FUNDAMENTAL AL LIBERTĂȚII COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
1. Principiul monopolului de stat Vs. Principiul libertății comerțului
Comerțul internațional al României este guvernat din 1990 de principiul libertății
comerțului.
În perioada 1946-1989, principiul care a guvernat comerțul internațional a fost principiul
monopolului de stat asupra comerțului exterior al României. Comerțul exterior era făcut
numai prin unități specializate ale statului.
Principiul monopolului de stat asupra comerțului exterior a fost unul dintre primele
principii de natură totalitară care au fost desființate/ anulate/ abrogate după 1990, când prin
pachete de legi s-a instituit treptat principiul libertății comerțului.
2. Conținutul principiului
Principiul libertății comerțului internațional implică două aspecte:
 Intern – de la comercianții români către piața internațională - Principiul libertății
comerțului implică capacitatea subiectelor de drept române, profesioniști și
comercianți, de a desfășura în mod liber activități de comerț, deci activități cu
mărfuri, lucrări, servicii, pe piețe străine. Orice subiect de drept care are calitatea de
comerciant, fiind înregistrat în Registrul comerțului sau are legalmente posibilitatea
de a face comerț, este liber să desfășoare activități de comerț internațional.
 Extern – de la comercianții străini către piața românească - Principiul libertății
comerțului implică capacitatea subiectelor străine, comercianților străini, de a
desfășura în mod liber activități pe teritoriul țării, fie sub formă instituționalizată,
însemnând prin crearea de societăți cu capital integral străin sau în asociere cu
persoane fizice/ persoane juridice române, prin constituirea de sucursale, filiale sau
deschiderea de reprezentanțe. Toate aceste aspecte vor fi analizate în cadrul
regimului juridic al investițiilor străine în România.
Participarea poate fi într-o formă instituțională sau exclusiv contractuală, atunci
când constă exclusiv în încheierea de contracte cu persoane fizice/ persoane
juridice române.
România este țară membră a UE, deci reținem aspecte legate de regimul general al
comerțului între statele membre ale UE, dar și între UE și statele terțe.
 Între statele membre ale UE
Între statele membre ale UE, principiul care guvernează relațiile comerciale este principiul
libertății comerțului.
6
Acest principiu este consacrat de art.26 din TFUE - Piața internă este un spațiu fără
frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a
capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiunile tratatului.
Așadar, principiul libertății comerțului este exprimat prin elementele menționate.
a. Libera circulație a mărfurilor
UE este o uniune vamală, motiv pentru care sunt interzise între statele membre tarifele de
import/ export sau orice taxe cu efect vamal.
Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import/ export, precum și măsuri
cu efect echivalent.
7
b. Libera circulație a persoanelor și a serviciilor

Este interzisă orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate.
Art. 49 TFUE – Sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților
unui stat membru pe teritoriul altui stat membru, cu mențiunea specială că această interdicție
vizează orice restricție ce ar putea apărea în legătură cu înființarea într-un stat membru a unei
agenții, sucursale, filiale, a unor resortisanți dintr-un alt stat membru.
c. Libera circulație a capitalurilor și a plăților
Art.63 TFUE – Sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor, precum și plățile
între statele membre.
Aplicarea deplină a principiului liberei circulații a prețurilor este posibilă mai ales în
statele care au aderat la moneda euro, administrată de Banca Centrală Europeană, dar
România nu face parte încă din această categorie.
 Relațiile cu statele terțe
Art.47 TUE – UE este ea însăși o persoană juridică, motiv pentru care poate să încheie
relații comerciale directe cu statele terțe.
Principalele instrumente ale raporturilor comerciale dintre UE ca instituție și statele terțe se
exprimă prin câteva principii/instituții juridice:
i. Regulile uniunii vamale
UE este o uniune vamală care reglementează unitar schimburile de mărfuri și servicii între
toate statele membre și statele terțe.
Această uniune vamală se exprimă prin 3 piloni legislativi:
− Codul vamal modernizat, R 450/2008 al Parlamentului European și Consiliului de
stabilire a codului vamal comunitar; regulamentul este de directă aplicare în statele
membre;
− Taric, tariful vamal integrat al comunităților europene care face parte din R
2658/1987 privind nomenclatura tarifară și statistică și tariful vamal comun al UE;
− Convenția privind sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor,
Convenția de la Bruxelles din 1983, adoptată sub egida Consiliului de cooperare
vamală, convenție care este aplicată în UE printr- o decizie a Consiliului UE din
1987. România a aderat la Convenția privind sistemul armonizat de denumire și
codificare a mărfurilor chiar de dinainte de a deveni membră UE, de când i se aplică
de drept. România a aderat încă din 1996 la această convenție privind sistemul
armonizat de denumire și codificare.
Regimul vamal comun este primul instrument esențial juridic în relația dintre UE și statele
membre, pe de o parte, și statele terțe, pe de altă parte.
ii. Regimul comun al importurilor și exporturilor
Al doilea instrument legislativ este fundamentat pe 2 piloni legislativi:
8
− R 260/2009 privind regimul comun aplicabil importurilor;

− R 1061/2009 privind regimul comun aplicabil exporturilor.
iii. Participarea UE la Organizația Mondială a Comerțului
A treia formă instituțională de realizare a raporturilor comerciale între UE și statele terțe o
constituie participarea UE la Organizația Mondială a Comerțului (OMC).
UE a aderat la Organizația Mondială a Comerțului printr-o decizie a Consiliului din 1994.
Deci, UE ca instituție aderă la principiile Organizației Mondiale a Comerțului, fostul Acord
General pentru Tarife și Comerț (GATT – The General Agreement on Tariffs and Trade).
9
iv. Încheierea de acorduri comerciale cu statele terțe

România a încheiat numeroase acorduri comerciale bilaterale cu state terțe, foarte multe
înainte de aderarea la UE. După aderarea la UE, aceste acorduri bilaterale, de principiu, au
supraviețuit până la împlinirea termenului lor, dar noi acorduri nu s-au mai încheiat de către
România, acest atribut de suveranitate fiind cedat către UE.
Esențiale sunt cele care sunt încheiate de către UE în ansamblul ei cu statele terțe.
În mod esențial, în raporturile UE cu statele terțe vorbim despre Acordul privind spațiul
economic european (SEE), care a preluat fostul Acord european a liberului schimb (AELS).
Norvegia, Islanda și Liechtenstein sunt părți la spațiul economic european. Există și un acord
comercial bilateral cu Elveția, care a fost parte la Acordul economic de liber schimb, dar nu a
aderat la spațiul economic european.
UE a încheiat și acorduri de asociere, mai ales cu statele limitrofe UE, din proximitate ex.
Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Serbia, Rep. Moldova, Ucraina, Georgia. Așadar,
acorduri de liber schimb.
Sunt foarte importante acorduri de parteneriat și colaborare economică încheiate de UE
cu statele de pe alte continente ex. cu state din Africa, din zona Caraibilor, din Pacific.
Cele mai recente și cele mai importante sunt acordurile comerciale de liber schimb. UE le-
a negociat și continuă să le negocieze ex. Acordul CETA (Comprehensive Economic and
Trade Agreement) cu Canada (încheiat în 2016), Acordul TTIP (Transatlantic Trade and
Investment Partnership) cu SUA (în fază de negociere).
II. REGIMUL JURIDIC AL INVESTIȚIILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA

1. Sediul materiei. Evoluția legislației în materie
Unul din elementele care configurează principiul libertății comerțului pe axa lui din
exterior spre interior îl constituie principiul libertății investițiilor străine în țară. Aceasta este o
instituție complexă.
A cunoscut o evoluție legislativă.
În primăvara anului 1990 a fost adoptat Decretul-Lege 96/1990 privind unele măsuri
pentru atragerea investiției de capital străin în România. Ulterior, a fost abrogat de o lege
superioară din punctul de vedere al deschiderii L 35/1991 privind regimul investițiilor străine.
În momentul actual, actul normativ care reglementează regimul investițiilor străine este
OUG 92/1997, aprobată prin L 241/1998 cu modificări.
2. Investiție străină. Noțiune și forme

Din momentul adoptării OUG 92/1997 privind stimularea investițiilor directe, deja a
început să se vadă o distincție esențială între cele două forme principale de investiție străină:
investiția directă și investiția de portofoliu.
10
A. Investiția directă
Este definită în OUG 92/1997 și în Regulamentul BNR 4/2005 privind regimul valutar.
= se referă la investiția directă în formă societară
Investiția directă în formă societară îmbracă următoarele 3 forme:
a. Participarea unui investitor străin la constituirea sau extinderea unei societăți în
România;
b. Cumpărarea de către investitorul străin de acțiuni sau părți sociale la o societate
românească;
c. Înființarea sau extinderea în România a unei sucursale sau filiale de către o societate
comercială străină.
11
Ceea ce definește în mod esențial investiția directă de cea de portofoliu este exprimat în R
BNR 4/2005, anume:
= investiția directă este cea care are ca scop de a crea și creează o legătură economică
durabilă între investitorul străin și societatea românească la care participă.
Legătura durabilă e definită prin câteva elemente:
− participarea cu minimum 10% la capitalul social;
− participarea efectivă la conducerea și administrarea
societății din țară/ control.
= investiția respectivă implică o latură instituțională.
O societate are o latură contractuală și o latură instituțională, exprimată prin
personalitatea juridică a societății.
Deci, investiția directă în formă societară implică participarea la persoana juridică în
forma ei instituțională.
Investiția directă în formă exclusiv contractuală
În afară de investiția directă în formă societară, dreptul român mai acceptă și
reglementează o investiție directă în formă exclusiv contractuală.
= nu are o latură instituțională, nu implică nașterea sau extinderea unei
societăți ca persoană juridică. Pentru a o defini avem nevoie de actele
normative care o prevăd.
Investiția în formă exclusiv contractuală este prevăzută de L 84/1992 privind regimul
zonelor libere (în România există zone exceptate de la regimul vamal comun, adică zone
libere; contractele încheiate acolo au un regim special), investițiile în resursele naturale (legea
petrolului L 238/2004 privind investiția în resursele naturale de petrol ale țării, legea minelor
L 85/2003 privind investițiile în domeniul specific, L 123/2012 legea energiei electrice și a
gazelor naturale).
B. Investiția de portofoliu
Este definită în OUG 92/1997 și Regulamentul BNR 4/2005.
= acea investiție care constă în dobândirea de valori mobiliare pe piețele de capital
organizate și reglementate în România.
Actul normativ principal în materie L 297/2004 privind piața de capital este cea care
stabilește principiile pieței de capital.
În momentul de față, operațiunile se organizează sub supravegherea Autorității de
Supraveghere Financiară (ASF), autoritate care a preluat atribuțiile fostei Comisii Naționale a
Valorilor Mobiliare (CNVM).
12
Foarte importante în materia investițiilor de portofoliu sunt actele normative care

reglementează regimul titlurilor de stat. România emite titluri de valoare pe piețele interne
și pe piețele internaționale. Titlurile de stat emise pe piețele internaționale reprezintă
principalul barometru al ratingului de țară al României, câtă dobândă obții în această formă de
împrumut. În momentul în care vinzi titluri de valoare pe piețe internaționale, soliciți un
împrumut. Investitorul străin îți dă bani. Dobânda pe care o solicită este expresia ratingului de
țară al României.
= Investiția de portofoliu nu creează o legătură economică durabilă, în sensul pe care l-
am definit. Aceasta este o investiție speculativă, care nu are ca scop ca acel investitor să
participe în mod efectiv, direct la administrarea, conducerea, controlul societății, ci rațiunea
investiției de portofoliu este, în esență, aceea de a câștiga prin diferența de valoare care se
creează între momentul cumpărării și momentul vânzării.
13
3. Noțiunea de investitor străin

Este definită în OUG 92/97 și în
Regulamentul BNR 4/2005. Această
noțiune este definită prin noțiunea de
nerezident (investitorul strain este un
nerezident).
Noțiunea de nerezident este definită în Regulamentul BNR 4/2005 și în Codul fiscal.
Esențial - Regulamentul BNR 4/2005 și Codul fiscal prevăd două criterii esențiale ale
definirii noțiunii de investitor străin:
= domiciliul în străinătate pentru persoana fizică (nu cetățenia!), sediul în străinătate
pentru persoana juridică.
Ești investitor străin atunci când ai naționalitate străină din punctul de vedere al
domiciliului/sediului și investești în una din formele prevăzute de legea română.
Așadar, de principiu, un cetățean român cu domiciliul în străinătate va beneficia de
calitatea de investitor străin, dar un cetățean străin cu domiciliul în România, nu.
4. Principiile specifice aplicabile regimului investițiilor străine

Principiile care guvernează regimul investițiilor străine.
Sunt 3 principii majore care guvernează regimul investițiilor străine.
A) Principiul libertății formelor și modalităților de investire în România
 Principiul libertății formelor
Din punctul de vedere al formelor, legea română OUG 92/1997 coroborată cu L 31/1990
legea societăților coroborată cu NCC:
= investițiile străine în țară pot îmbrăca orice formă societară
Deci, poate fi vorba despre constituirea unei societăți pe acțiuni, a unei societăți cu
răspundere limitată, a unei asociații în participație (aceasta putând fi o formă de investiție
străină).
 Principiul libertății modalităților. Felurile aporturilor investitorilor străini la
o societate românească
Din punctul de vedere al modalităților, există principiul libertății modalităților, investiția
străină poate îmbrăca mai multe modalități, varietate nelimitată de modalități.
i. Aportul în numerar
Investiția străină se poate face prin aport în numerar.
14
- Aportul în numerar în mod clasic este un aport în valută, adică într-o monedă liber
convertibilă.
- Aportul în lei este permis, fie că ei sunt dobândiți în țară printr-o altă activitate pe care o
desfășoară și dobândesc dividende în lei, fie prin cumpărare de lei în străinătate.
ii. Aportul în bunuri (corporale)
Aportul investitorului străin poate consta în bunuri mobile, dar și în imobile cu anumite
precizări în ceea ce privește regimul imobiliar, posibilitatea străinilor de a dobândi asemenea
imobile în țară și recunoașterea dreptului. Nu este exclus ca investitorul străin să constituie ca
aport la societatea românească un bun imobil situat în străinătate.
15
iii. Aportul în drepturi (bunuri incorporale)

Acest aport poate consta în drepturi de proprietate intelectuală, precum brevete de invenție,
licențe, know-how, mărci, drepturi de autor, desene, modele industriale.
iv. Aportul în alte drepturi sau valori economice
Aportul străinilor poate consta în orice alte valori economice.
În comerț, totul este evaluabil în bani. Și elemente nepatrimoniale/ neevaluabile în bani din
dreptul civil pot avea în comerț o valoare.
Pot constitui aport aportul în servicii, precum tehnici de management, aportul în surse de
materii prime, în piețe de desfacere, într-o anumită clientelă, în informații de marketing, în
public - relation, în rețele de aprovizionare și desfacere. Chiar și numele comercial poate
constitui aport la o societate comercială.
În fine, aportul investitorului străin poate consta şi dintr-o obligaţie de a nu face (non
– facere), comensurabilă în bani, ca, de exemplu, aceea de a nu face concurenţă
produselor societăţii pe terţe pieţe.
Concluzionând, constatăm că noţiunea de aport are în dreptul comerţului internaţional o
accepţiune foarte largă, ceea ce se poate considera a fi o uzanţă în materie, această noţiune
fiind practic echivalentă cu orice valoare economică.
B) Principiul liberului acces al investițiilor străine în toate domeniile vieții economice
din România
OUG 92/1997 enumeră, investiția străină putând fi în: industrie, agricultură, explorarea și
exploatarea resurselor naturale, transporturi, infrastructură, comunicații, construcții civile și
industriale, comerț, servicii bancare și asigurări, cercetare științifică și tehnologică etc.
Se remarcă faptul că, în temeiul legii generale, societăţile comerciale cu participare
străină se pot constitui inclusiv în domeniile bancar şi de asigurări, unde există condiţii
speciale, dar nu există restricţii privind accesul capitalului străin.
C) Principiul egalității de tratament (nediscriminării) aplicabil investitorilor străini
Acest principiu implică două aspecte:
− Egalitatea de tratament între investitorii români și cei străini
− Egalitatea de tratament între investitorii străini
Legea prevede egalitate de tratament între investitorii români și cei străini. Nu întotdeauna
a fost așa. L 35/1991 prevedea mai multe facilități și avantaje pentru investitorul străin decât
pentru cel român. S-a uniformizat regimul din 1997 de la OUG 92/97.
Există o egalitate de tratament între investitorii străini între ei. Nu se face nicio
discriminare în funcție de țara de proveniență, domiciliul sau sediul lor, acestea din urmă fiind
elemente care constituie criteriile esențiale de calificare a caracterului străin al unui investitor.
Există și o excepție de la acest principiu al egalității de tratament sub ambele sale
aspecte. Principiul are un standard comun, dar există și principiul legii mai favorabile care
16
se poate aplica în cadrul unor uniuni economice precum UE sau în acorduri bilaterale
cu anumite state terțe care pot dobândi anumite avantaje superioare regimului comun,
dar în mod excepțional.
Întrebări:
 Prezentați, pe scurt, trăsăturile esențiale ale principiului libertății comerțului
internațional, prin raportare la principiul monopolului de stat.
 Definiți noțiunea de investiție străină directă și prezentați trăsăturile caracteristice
ale acesteia.
17
 Definiți noțiunea de investiție străină de portofoliu și prezentați trăsăturile sale

caracteristice.
 Realizați o comparație între investițiile străine directe și investițiile străine de
portofoliu.
 Definiți noțiunea de investitor străin.
 Enumerați și caracterizați, pe scurt, principiile care guvernează regimul investițiilor
străine în România.
 În ce constă principiul libertății formelor și modalităților de investire în România.
Garanțiile acordate investitorilor străini și drepturile acestora. Facilități

1. Garanțiile acordate investitorilor străini
Investitorii străini în România beneficiază de două garanții majore:
I. Garanția împotriva indisponibilizării investiției
Este o garanție constituțională, existentă încă din Constituția din 1991 – nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și
prealabilă despăgubire. În 2003 a fost completat cu textul care prevede în mod explicit
interdicția naționalizării sau trecerii în proprietatea statului a bunurilor investitorilor străini
prin mijloace discriminatorii.
OUG 92/1997 detaliază regimul garantării investiților străine.
Investiția străină nu poate fi naționalizată, expropriată sau supusă altor măsuri cu efect
echivalent, exceptând cazurile în care sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:
a. exproprierea este necesară pentru cauză de utilitate publică;
b. exproprierea este nediscriminatorie;
c. exproprierea se efectuează în conformitate cu dispozițiile exprese ale legii;
d. exproprierea să se facă cu plata unei despăgubiri prealabile, adecvate și efective.
Exproprierea pentru utilitate publică este unica cauză. L 33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică
Condițiile din OUG 92/1997 pentru despăgubire:
a. despăgubire integrală, deci pentru întregul prejudiciul pe care investitorul străin îl
pierde;
b. despăgubire prealabilă, adică să exprime prețul de piață al investiției expropriate
anterior ca valoarea investiției să fie eventual afectată prin măsura iminentă de
expropriere;
c. despăgubire adecvată, adică să fie potrivită cu natura și cu valoarea de piață a
investiției disponibilizate;
d. despăgubire efectivă, adică să constea într-o plată efectivă, fie în valută pe care
investitorul respectiv să o poată transfera liber în țara de origine, fie prin plata unei
despăgubiri în natură.
OUG 92/1997 în capitolul privind indisponibilizarea investiției cuprinde și prevederi
18
specifice de soluționare a litigiilor.

Se recomandă ca litigiile să fie soluționate pe cale amiabilă între statul expropriator și
investitor.
Dacă nu este posibil, competența aparține instanțelor judecătorești naționale, pe principiile
prevăzute de L 33/1994, pe competența tribunalului de la locul situării bunului, dar OUG
92/97 recomandă soluționarea litigiilor pe calea arbitrajului și cea mai importantă instituție de
arbitraj internațional este Centrul internațional pentru soluționarea litigiilor cu privire la
investiții (International Centre of Settlement of Investment Disputes ICSID) cu sediul la
Washington. La ICSID principiul este acela că fiecare țară numește arbitrii care fac parte din
complet. România a numit două persoane, una dintre ele fiind Sitaru.
Arbitrajul investițional – soluționarea litigiilor cu privire la investiții trebuie să aibă o
justiție specializată
19
II. Garanția stabilității regimului juridic al investițiilor străine în România

Stabilitatea regimului juridic înseamnă că legea care guvernează regimul investițiilor
străine în momentul în care investiția este efectuată trebuie să guverneze regimul juridic
al investiției pe toată durata existenței ei, referindu-ne la avantaje, facilități, drepturi
speciale pe care legea din momentul efectuării investiției le-ar prevedea.
Este o formă a principiului tempus regit actum - investiția, din punctul de vedere al regimului
de drepturi, obligații ale investitorului, trebuie să fie guvernată de legea din momentul în care
acea persoană a efectuat investiția, deci a avut în vedere un anumit regim juridic.
Există și o excepție - dispoziție legală mai favorabilă – putem să acordăm și
investitorilor vechi care deja existau.
Prin excepţie de la principiul tempus regit actum, investiţiile străine trebuie supuse legii
ulterioare (noi), în măsura în care aceasta conţine prevederi mai favorabile decât cea care
fusese în vigoare la momentul efectuării investiţiei. Această excepţie derivă din aplicarea
principiului aplicării imediate a legii mai favorabile (melior lex).
20
CURS 2 09.02.2017
2. Drepturile de care beneficiază investitorii străini
Potrivit OUG 92/1997 și altor reglementări, investitorii străini beneficiază de câteva
drepturi specifice.
1) Dreptul la asistență privind parcurgerea formalităților administrative pentru
constituirea și funcționarea investiției străine
În cadrul Guvernului României există o agenție specializată privind asistența investitorilor
străini, Agenția Română pentru Investiții (A.R.I. = autoritatea competentă pentru promovarea și
sprijinirea investițiilor străine; organ de specialitate al administrației publice centrale).
A.R.I., agenția este afiliată unei agenții mondiale, anume Asociația Mondială a Agențiilor
de Promovare a Investițiilor (WAIPA), asociație internațională cu sediul la Geneva. România
este parte din anul 2004 la această asociație internațională.
2) Dreptul la conversia în valută și la transferul în străinătate al profitului obținut

în România
Investitorii nerezidenți în România au dreptul la conversia în valuta investiției a
veniturilor în lei ce le revin din investiție, precum și de a transfera în străinătate, fără nici
un fel de restricții, după plata impozitelor și taxelor legale, a acestor venituri, în valută
liber convertibilă, potrivit reglementărilor privind regimul valutar.
Dreptul de a transfera profitul pe care îl obțin din activitățile desfășurate în țară în

străinătate
OUG 92/1997 enumeră principalele tipuri de profituri pe care investitorii străini au dreptul
să le expatrieze/ categorii de venituri liber transferabile în străinătate:
− dividende sau beneficiile obținute în urma desfășurării investiției în România;
− veniturile obținute dintr-o asociație în participațiune;
− veniturile obținute din vânzarea acțiunilor sau a părților sociale;
− sumele obținute în urma lichidării investiției, așadar activul de lichidare;
− sumele obținute în urma indisponibilizării investiției ca urmare a unei măsuri de
expropriere pentru utilitate publică sau a unei măsuri cu efect echivalent, adică
sumele dobândite cu titlu de despăgubiri;
− orice alte venituri legal obținute în țară, conform formei de realizare a
investiției.
* După plata impozitelor și taxelor prevăzute de legea română.
3) Dreptul de proprietate asupra bunurilor din țară
 Asupra bunurilor mobile

Investitorii străini, persoane fizice sau juridice, beneficiază de regimul național, așadar
de aceleași condiții ca și cei români în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate
asupra bunurilor mobile din țară.
21
 Asupra bunurilor imobile, cu excepția terenurilor

Același lucru se întâmplă în ceea ce privește imobilele (clădiri), cu excepția terenurilor,
fiind aplicabil regimul național.
 Asupra terenurilor din România
Dreptul investitorilor străini asupra terenurilor din România
Pentru terenuri putem spune că marcăm o evoluție legislativă în ceea ce privește drepturile
pe care România le-a recunoscut investitorilor străini.
i. Până la amendarea Constituției în anul 2003, străinii nu aveau capacitatea de folosință
de a dobândi terenuri în proprietate în România. Textul era limpede la nivelul Constituției
din 1991: cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi drepturi de proprietate asupra
terenurilor. Dispoziție la nivel de capacitate, deci de aptitudine generală și abstractă.
22
ii. După revizuirea Constituției în anul 2003, prin art. 44, concepția legiuitorului român s-a
schimbat și s-a recunoscut vocația cetățenilor străini și apatrizilor de a dobândi drepturi
de proprietate privată asupra terenurilor în țară, dar nu în orice condiții, ci în condițiile
pe care Constituția le prevede.
Noile prevederi constituționale au produs o modificare la nivelul capacității de folosință a
cetățenilor străini și apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor
din țară.
Aceste condiții sunt menționate în art. 44, fiind vorba despre condițiile aderării României
la UE sau cele rezultate din alte convenții internaționale la care România este parte, pe bază
de reciprocitate, în condițiile prevăzute de legea organică, precum și prin moștenire legală.
Așadar, legiuitorul român a împărțit în două categorii situațiile de drept care pot apărea.
Potrivit dispoziției constituționale, persoanele fizice străine au căpătat vocația de a
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor din România în două situații:
A) Prin moștenire legală
Pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin moștenire legală, mortis
causa, nu este prevăzută nicio condiție specială în Constituție.
L 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către
cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, nu se aplică în cazul
dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi prin
moștenire legală.
B) Prin acte juridice între vii (inter vivos) și testament (mortis causa)
În ceea ce privește dobândirea prin acte juridice, adică fie că este vorba despre acte juridice
inter vivos (contracte), fie că este vorba despre testament, act juridic mortis causa, pentru
dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin acte juridice condițiile sunt cele
menționate (trebuie întrunite cumulativ):
a. În cazul în care o asemenea posibilitate este prevăzută într-o convenție
internațională la care România este parte, în condițiile aderării României la UE.
c. Pe bază de reciprocitate.
Dacă există reciprocitate, sub aspectul recunoașterii dreptului de proprietate asupra
terenurilor, între România și statul căruia îi aparține persoana străină.
Reciprocitatea este, în principiu, de trei feluri:
− legislativă, atunci când normele juridice din cele două state în discuție
coincid, prevăd aceleași drepturi pentru persoanele române similare;
− diplomatică, atunci când între cele două state există un acord/convenție care
permite reciproc dobândirea de drepturi de proprietate asupra terenurilor;
− de fapt, care rezultă din practica autorităților competente din statul respectiv și
care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
23
c. În condițiile prevăzute de legea organică.

Cea de-a treia condiție este aceea a existenței unei legi organice, în aplicarea
Constituției modificate în 2003, anume L 312/2005 privind dobândirea drepturilor
de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de
către persoanele juridice străine, care a intrat în vigoare la data aderării României
la UE.
Această lege, abrogată astăzi, continuă să producă efecte pentru raporturile
juridice născute sub incidența ei. Obiectul ei de reglementare îl constituie actele
juridice, inter vivos și mortis causa, deci nu și moștenirea legală care nu are nicio
restricție. Legea conținea prevederi în ceea ce privește relația cu statele membre
ale UE, pe de o parte, și relația cu statele terțe, pe de altă parte. În ceea ce privește
statele membre, principiul/prevederea generală era aceea că persoanele care
nu se mai numesc străini din celelalte țări membre ale UE, persoanele fizice și
persoanele juridice, beneficiază de regimul național, adică pot dobândi drepturi
de proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții ca și cetățenii români.
De la această prevedere au existat două excepții, două moratorii de care
România a beneficiat:
− un prim moratoriu pentru terenurile având drept scop constituirea de
reședințe sau sedii secundare, pentru care am avut un moratoriu de 5
ani, până la 1 ianuarie 2012.
− un moratoriu pentru terenurile agricole, păduri și terenuri forestiere,
pentru care am avut un moratoriu de 7 ani, până la 1 ianuarie 2014.
După 1 ianuarie 2014, relativ repede a fost adoptată L 17/2014, în vigoare
astăzi, privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor
agricole situate în extravilan, care a înlocuit L 312/2005 și care conține prevederi
pentru persoanele fizice și persoanele juridice din celelalte țări membre ale
UE, pentru care condițiile sunt minime, în esență fiind vorba de un drept de
preempțiune al vecinilor și al statului. Pentru țările terțe se perpetuează
prevederea potrivit căreia persoanele din acele țări pot dobândi drepturi de
proprietate asupra terenurilor din extravilan numai în condițiile reglementate
prin tratate încheiate cu statele respective, pe bază de reciprocitate și în
condițiile L 17/2014. Principiul este acela că nu i se pot acorda unui cetățean
sau unei persoane juridice dintr-un stat terț mai multe drepturi decât au cei
din țările membre ale UE.
4) Dreptul privind efectuarea operațiunilor valutare

Este reglementat actualmente de Regulamentul BNR 4/2005 privind regimul bancar,
acestea vizând anumite drepturi ale investitorilor străini, în calitatea lor de nerezidenți, în
materia la care se referă.
Acest regulament este consecința unui proces de evoluție permanentă. Ca ultimă etapă
prevăzută de acest regulament, înainte de aderarea României la UE la 1 septembrie 2006,
24
întreaga legislație restrictivă a fost abrogată, în așa fel încât din acel moment nerezidenții, deci
investitorii străini, au avut drepturi depline de a efectua operațiuni valutare pe teritoriul țării.
Vom vedea în ce constau aceste operațiuni când vom vorbi despre societățile constituite cu
participare străină.
Astfel, se prevede că nerezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină integral şi să
utilizeze active financiare exprimate în valută şi în moneda naţională (leu) (art. 4 al. 1).
Sumele în moneda naţională (leu) şi în valute cotate, deţinute de nerezidenţi, pot fi convertite
prin intermediul pieţei valutare (art. 4 al. 2). Nerezidenţii pot deschide şi menţine conturi
în valută şi în moneda naţională (leu) la instituţiile de credit. Este vorba atât de conturi
curente, cât şi de depozit. B.N.R. poate lua măsuri de salvgardare în situaţii deosebite
(art. 6 din R.B.N.R. nr. 4/2005).
Reținem: De la 1 septembrie 2006, nerezidenții au dobândit dreptul de a efectua
tranzacții privind achiziționarea de instrumente financiare românești pe piața
monetară, fără a mai fi necesară autorizarea BNR, ceea ce echivalează cu liberalizarea
completă a operațiunilor valutare și convertibilitatea totală a leului.
5) Dreptul de a angaja personal străin

Și din acest punct de vedere există o evoluție legislativă, de care ne vom ocupa mai pe larg
atunci când vom vorbi despre societățile cu participare străină.
Reținem: Până în anul 1997, angajarea de personal străin era permisă restrictiv,
numai în funcții de conducere și de execuție, nu și personalul necalificat, care putea fi
numai român, după care a intervenit o liberalizarea totală a angajării de personal străin
(inclusiv pe posturi de execuție), dar în limita stabilită anual prin autorizațiile de muncă,
fostele permise de muncă, cifră stabilită de Guvern prin hotărâre anual și care limitează
accesul străinilor, persoanelor din state terțe, pe teritoriul țării. Pentru celelalte țări membre
ale UE nu există niciun fel de restricție.
25
6) Dreptul de a alege instanțele competente pentru soluționarea litigiilor

Este vorba despre soluționarea litigiilor cu privire la investiție. Nu vorbim de alt gen de
litigii în acest context.
OUG 92/1997 a conferit investitorilor străini mai multe posibilități, la alegerea lor.
Investitorii au dreptul să desemneze ca fiind competentă pentru soluționarea litigiilor o
instanță arbitrală sau judecătorească.
Litigiile dintre investitorii străini și statul român pot fi soluționate, la alegerea
investitorului, potrivit uneia dintre următoarele proceduri:
a. o procedură internă
În primul rând, aceea de a apela la o procedură internă, națională, întemeiată pe
legea contenciosului administrativ L 554/2004.
b. o procedură de conciliere sau de arbitraj instituțional
Dacă nu doresc și în contract se menționează, posibilitatea să apeleze la o
procedură de arbitraj internațional.
În materie de investiții, arbitrajul specializat este arbitrajul Centrului
Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții (I.C.S.I.D.),
cu sediul la Washington.
Centrul a fost fondat în temeiul unei convenții internaționale foarte importante,
anume Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state
și persoane ale altor state, Convenția de la Washington din 1965, la care România
este parte încă din 1975, imediat după aderarea la FMI. Potrivit acestei convenții,
statele și investitorii pot prevedea în contractele pe care le încheie competența
Centrului.
c. o procedură de arbitraj ad-hoc
Altă posibilitatea recomandată de OUG 92/1997 este de a se apela la un arbitraj
ad-hoc. Cel de mai sus, arbitrajul I.C.S.I.D. este un arbitraj instituționalizat.
Se recomandată utilizarea arbitrajului ad-hoc în temeiul regulamentului de
arbitraj al UNCITRAL (Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru dreptul
comercial internațional). Este un regulament din 1976 care a fost modificat de-a
lungul timpului. Și Sitaru a avut ocazia să judece în temeiul regulamentului Uncitral.
Este un regulament foarte flexibil, foarte echilibrat, foarte puțin formalist și este
recomandabil atunci când se dorește să se încheie o convenție privind o modalitate
de soluționare a litigiilor în materie de investiții.
Prevederi privind soluționarea litigiilor cu privire la investiții între investitorii străini și statul
român sunt cuprinse în toate acordurile bilaterale privind promovarea și protejarea reciprocă a
investițiilor, la care România este parte.
Investitorul și statul sunt libere să apeleze și la alte forme de arbitraj. Acestea două de mai
sus sunt recomandate de OUG 92/1997.
Pot apela la arbitrajul curții de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera
de Comerț și Industrie a României (CCIR), dacă acceptă investitorul străin acest lucru.
26
Cel mai des se apelează la arbitrajul curții internaționale de arbitraj a Camerei de

Comerț Internaționale din Paris (ICC, International Chamber of Commerce), unde România
este campioană în materie de litigii. Sitaru este membru al curții de la Paris.
3. Facilități acordate investitorilor străini

Facilitățile se clasifică pentru rațiuni de școală în două categorii:
 Facilități cu caracter normativ
Au involuat de-a lungul timpului din punctul de vedere al conținutului, adică al
drepturilor conferite. În momentul aderării la UE, lucrurile au devenit
reglementate la nivel comunitar.
27
Astăzi, OUG 85/2008 privind stimularea investițiilor prevede ca facilități, mai

ales, ceea ce se numește ajutorul de stat, singura formă de ajutor/ sprijin pe
care un stat membru al UE o poate acorda întreprinderilor lui. Există o lege
specială privind ajutorul de stat, dar nu ne ocupăm de ea. Reținem că ajutorul de
stat intră sub acordul și supravegherea strictă a Comisiei europene, deoarece, în
condițiile unei piețe libere, nu se poate face un protecționism național, ci liberă
concurență.
 Facilități individuale
Actele normative care prevăd facilități individuale au existat, mai ales, după anii
90. Au dispărut total după aderarea la UE, dar unele din facilitățile care au fost
acordate până la aderarea la UE și-au perpetuat valabilitatea mult timp după
aceasta. În prezent, nu mai există o prevedere generală privind posibilitatea
acordării de facilități individuale. În mod reprezentativ, s-au acordat facilități, de
exemplu, pentru investiții coca-cola în țară în 1991, investiții la automobile Dacia
Pitești în 1999, facilitățile respective constând în reduceri de taxe și impozite, un
regim mai favorabil din punctul de vedere al eșalonării obligațiilor față de stat.
4. Garantarea investițiilor străine în România prin intermediul Agenției

Multilaterale de Garantare a Investițiilor
Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor a fost fondată pe baza unei convenții.
Este vorba de Convenția de constituire a acestei agenții, Convenția de la Seul din 1985, la
care România a devenit parte din 1992.
Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor funcționează sub auspiciile Băncii
Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), se bucură de o audiență foarte mare
(puține convenții au o asemenea audiență), peste 160 de state sunt membre la convenție și la
agenție, agenția este persoană juridică cu sediul la Washington. Rolul ei este acela de a emite
forme de garanție împotriva riscurilor care pot apărea și care pot fi legate de investițiile străine.
Care sunt riscurile eligibile potrivit convenției?
Agenția poate garanta, de regulă, investițiile eligibile, împotriva unor prejudicii rezultând
din unul sau mai multe din următoarele tipuri de riscuri:
− Riscurile de transfer valutar, adică în ipoteza în care statul interzice sau împiedică
investitorul străin să își expatrieze profitul;
− Riscul exproprierii sau luării altor măsuri de indisponibilizare;
− Riscul de încălcare a contractului de către statul parte la aport;
− Riscul unor conflicte sociale majore de tip război sau tulburări civile grave în statul
în care investiția este efectuată.
Dacă în anii 90, această convenție și această agenție erau importante mai ales pentru
investitorii străini în România, după aderarea țării la UE și astăzi, această convenție a devenit
mai importantă pentru investitorii români în străinătate.
28
Întrebări:
 Enumerați și caracterizați, pe scurt, garanțiile acordate investitorilor străini în
România.
 Enumerați și caracterizați, pe scurt, drepturile de care beneficiază investitorii străini
în România.
 Prezentați, pe scurt, dreptul de proprietate al investitorilor străini asupra bunurilor
din România.
 Care sunt căile prevăzute de lege pentru soluționarea litigiilor dintre investitorii
străini și statul român?
 Care sunt tipurile de facilități acordate investitorilor străini?
29
Regimul juridic general al importurilor și exporturilor în/ din România

1. Principiul liberalizării exporturilor și importurilor
Principiul care guvernează regimul importurilor și exporturilor este cel al libertății
Exportul și importul bunurilor din/în România sunt liberalizate, acestea putând fi
efectuate, în principiu, fără a fi supuse unor măsuri de control sau supraveghere. Acesta
este un aspect particular al principiului libertății comerțului internațional al României.
Mărfurile intră și ies din țară fără îndeplinirea vreunei formalități administrative, dar nu în
toate cazurile.
În vederea realizării scopurilor de interes general al economiei naționale, exportul și/ sau
importul unor bunuri sunt supuse anumitor măsuri de control și supraveghere,
prevăzute în acte normative, care constituie excepții de la principiul liberalizării. Ca
urmare a caracterului excepțional al măsurilor de control ori supraveghere, atunci când o
operațiune de export sau de import nu este explicit menționată ca fiind supusă acestora, ea
este liberalizată.
Există categorii de mărfuri pentru care regimul de import sau de export sunt
supravegheate. Regimul de supraveghere se asigură, mai ales, prin mecanismul autorizațiilor
de import și export. Termenul de autorizație este unul generic, deoarece aceste autorizații pot
avea denumiri diferite: licențe, avize, certificate, permise, atestate, foarte variate denumirile
etc. În esență, ele implică/ prevăd un sistem de supraveghere a trecerii mărfii peste frontiera
română.
Mărfurile care fac obiectul operațiunilor de supraveghere și avizare sunt importante
în context economic. Nu vorbim numai de produsele militare precum: armele, munițiile,
materialele explozive, tehnologiile, cu dublă utilizare civilă și militară, dar nu numai acestea.
De asemenea, sunt supuse controlului și supravegherii comerțul cu animale vii, cu plante și
produse conexe, cu substanțe stupefiante și psihotrope, produsele alimentare și agricole,
produsele periculoase pentru sănătatea populației și pentru mediul înconjurător, produsele din
tutun și băuturile alcoolice, produsele chimice, produsele modificate genetic, produsele supuse
accizelor, metalele și pietrele prețioase, deșeurile de orice natură etc. Pentru fiecare din aceste
produse există reglementări proprii.
Există și mărfuri care sunt interzise la import sau la export. În această categorie intră
anumite tipuri de arme, muniții, anumite produse chimice periculoase, deșeurile, o anumită
categorie și tipologie de deșeuri. Nu ne interesează. Nu pot face obiectul niciunui fel de
comerț legal.
2. Regimul autorizațiilor de import și export. Procedura de eliberare a licențelor
Principalele autorități competente sunt agențiile guvernamentale în domeniile respective de
activitate, iar o singură agenție o menționăm care este cea mai activă, anume Agenția
Națională de Control al Exporturilor (ANCEX), care activează în subordinea
Ministerului Afacerilor Externe și care se ocupă de produsele militare permise la export,
produsele chimice, tehnologiile cu utilizare civilă și militară.
30
Autorizațiile de import și export urmează o procedură care diferă parțial de la o autoritate de

supraveghere la alta.
Sunt câteva principii care guvernează aceste autorizații, adică au câteva caractere pe
care trebuie să le reținem/ Valabilitatea licențelor este circumstanțiată sub următoarele
aspecte:
i. Au un caracter intuitu personae, deci se emit în considerarea unui anumit
comerciant și unei anumite mărfi și pot fi utilizate numai de către titular, nefiind
transmisibile;
ii. Au un caracter temporar, se emit, de regulă, anual pentru un anumit an calendaristic;
iii. Au un caracter spațial, deci se emit pentru o singură țară sau un grup de țări;
iv. Au o limitare materială, pentru că se referă la o anumită marfă sau mărfuri înrudite.
Procedura este complexă. Cel puțin pentru faptul că una din condițiile care trebuie
îndeplinite este ca marfa să fie individualizată în cererea de autorizație potrivit acelui
sistem armonizat de denumire și codificare a mărfurilor și care se bazează pe Convenția
internațională privind Sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor, Convenția
de la Bruxelles din 1983, elaborată sub auspiciile Consiliului de Cooperare Vamală,
organizație neguvernamentală, dar convenție la care UE a aderat.
31
*** Un alt principiu care guvernează/ care trebuie îndeplinit este în funcție de scopul
urmărit, rațiunea autorizațiilor este aceea fie de protejare a pieței interne, fie de asigurare a
controlului circulației bunurilor în trafic internațional.
Un act normativ, o convenție internațională foarte importantă în această materie, pe care o
menționăm pentru că sistematizează foarte bine principiul care guvernează regimul
autorizațiilor, mai ales regimul autorizațiilor de import, este Acordul privind procedurile în
materie de autorizații de import, Acordul de la Geneva din 1979, la care România este
parte din 1980, acord care a fost elaborat sub egida fostului Acord general pentru tarife și
comerț (GATT, General Agreement on Tariffs and Trade), ulterior înlocuit cu Organizația
Mondială a Comerțului (OMC)
– regulile și procedurile sunt cuprinse în prevederile Acordului de la Marrakech privind
constituirea OMC -, la care România, individual, și UE, ca subiect distinct de drept, sunt parte.
Acordul GATT din anul 1979 conține jaloanele, principiile pe care procedurile de emitere a
autorizațiilor de import de marfă trebuie să le îndeplinească.
Sistematizăm condițiile astfel:
a) Principiul egalității între solicitanții de autorizații
Statele nu trebuie să discrimineze în funcție de naționalitatea solicitantului.
b) Principiul simplificării procedurilor
În așa fel încât aceste proceduri de obținere a autorizațiilor să nu deregleze schimburile
economice internaționale.
c) Procedurile trebuie să fie neutre în aplicarea lor și administrate în mod just și
echitabil
Să nu se refere numai la anumite categorii/ domenii ale comerțului sau anumite categorii de
solicitanți.
d) Principiul publicității
Regimul de autorizare trebuie să fie dat publicității cu un timp rezonabil înainte ca el să
intre în vigoare, pentru ca toți comercianții să aibă posibilitatea să aibă timpul necesar să
cunoască aceste reguli.
e) Competența de emitere a autorizațiilor trebuie să aparțină, pe cât posibil, unui
singur organ administrativ în domeniul respectiv
Investitorul să nu fie în situația de a merge să bată la ușile mai multor autorități de stat.
f) Sancțiunile – Procedura nu trebuie să aibă un caracter sancționator, emiterea
autorizației nu poate fi refuzată pentru erori minore în documentație, iar
eventualele penalizări pecuniare aplicabile pentru asemenea erori nu trebuie să
depășească suma necesară pentru a servi drept un simplu avertisment, cu excepția
situației în care este vorba de intenție frauduloasă sau neglijență gravă.
32
3. Refuzul eliberării autorizațiilor de export/ import

Ne interesează în ceea ce privește regimul autorizațiilor în ipoteza în care apare un litigiu,
adică atunci când emiterea autorizației este refuzată.
Autoritatea publică poate, potrivit legii, să refuze emiterea autorizației în următoarele
situații:
a) când solicitantul nu îndeplinește condițiile legale pentru a efectua activitatea
respectivă de comerț;
b) când marfa pentru care se solicită autorizația este interzisă la import sau export, ori
este supusă unei limitări cantitative, adică un contingent tarifar, care a fost atins;
c) dacă marfa este supusă controlului și supravegherii, în România sau în țara de
destinație, și condițiile de eliberare a autorizației nu sunt îndeplinite;
d) dacă agentul economic, profesionistul comercial care solicită a fost sancționat cu
decăderea din dreptul de a obține autorizații pentru încălcarea anterioară a regimul
legal în materie, cu caracter sancționator.
33
Cazurile de mai sus prezintă, în general, un caracter obiectiv. Organul competent poate
refuza eliberarea autorizației și pentru motive subiective, de exemplu atunci când operațiunea
poate provoca o concurență neloială evidentă pe piața internă (în special o situație de
dumping), contravine reglementărilor (de preț etc.) ale țării de destinație sau încalcă
acordurile încheiate de România cu țara de destinație ori de proveniență a mărfii etc.
4. Căile de atac în cazul refuzului eliberării autorizațiilor și în cazul nerezolvării

cererii de autorizație în termenul legal
Dacă autorizația este refuzată, comerciantul/ solicitantul are căile de atac prevăzute de
legea contenciosului administrativ L554/2004, adică calea plângerii prealabile la organul
emitent al refuzului și, dacă acesta continuă să refuze emiterea sau nu răspunde în termenul
legal de 30 de zile, solicitantul se poate adresa instanței de contencios administrativ. De
principiu, curții de apel în primă instanță, fie de la domiciliul solicitantului, fie de la sediul
autorității pârâte care a refuzat emiterea autorizației, la alegerea solicitantului reclamant. De
regulă, curtea de apel, deoarece agențiile autorității care refuză sunt autorități naționale, deci
pentru acestea competența aparține curților de apel.
Instanța de judecată are puteri depline, în sensul de a respinge cererea, de a o admite și, în
cazul în care o admite, de a obliga autoritatea publică să emită actul administrativ/ autorizația
de import/ export și poate, de asemenea, să oblige autoritatea publică să plătească o
despăgubire către solicitant, fapt destul de frecvent, pentru pagubele produse solicitantului
pentru refuzul eliberării autorizației și/ sau întârzierea în eliberarea autorizației.
5. Natura juridică a autorizațiilor

Autorizațiile au natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual.
Pe planul dreptului internațional privat, regimul autorizațiilor de import și export constituie
norme de aplicație imediată sau norme de aplicație necesară, care sunt incidente cu
prioritate înaintea oricărui conflict de legi.
Indiferent de legea aplicabilă contractului, care poate fi legea străină, dacă marfa trece
frontiera română și o autorizație este cerută, ea trebuie acordată pentru ca marfa să treacă
frontiera română. Aceste dispoziții legale sunt obligatorii pentru toate părțile din contractele
comerciale internaționale care au ca obiect mărfuri supuse autorizațiilor, deci inclusiv pentru
partea străină la raportul juridic.
6. Efectele autorizațiilor de export asupra contractelor comerciale internaționale

Obligația de obținere a autorizației revine, de regulă, părții române din contract, dar
nu este imposibil ca părțile să convină și altfel. Practic, se întâmplă rar acest lucru, ar fi o
mare dificultate pentru partea străină în contract să solicite să supună procedurii în țară.
Ce natură juridică are obligația de obținere a autorizației?
34
De regulă, obligația de obținere a autorizației este o obligație de mijloace, adică de a

depune diligența normală în acest sens. Partea română, care de principiu e obligată să o
obțină, trebuie să depună toate diligențele pentru a o obține. Trebuie să prezinte cererea
completă, să aducă documente suplimentare dacă i se cer, în timpul în care i se cer.
Dacă, deși solicitantul a îndeplinit toate condițiile de diligență, autoritatea refuză
emiterea, această situație are caracterul unei cauze de forță majoră și, deci, partea nu
este supusă niciunei răspunderi, fiind exonerată de răspundere.
Dacă este culpă, atunci nu este forță majoră și va răspunde pentru culpă. Aceasta este
situația regulă, când obținerea autorizației este o obligație de mijloace. Eliberarea autorizației
intră în atribuția exclusivă a autorității publice competente. Această calificare a obligației
părții române este valabilă, desigur, în cazul în care din contractul comercial
internațional nu rezultă, explicit sau implicit, altfel.
35
Există și situații în care obligația de obținere a autorizației este o obligație de rezultat.

Poate fi o obligație de rezultat când părțile au prevăzut-o ca atare în contract, și nu numai
în contract. Situațiile în care se întâmplă acest lucru sunt cele în care este menționată în
caietul de sarcini al unei licitații, deoarece în general mărfurile despre care este vorba sunt
supuse unei proceduri de licitație. Se poate menționa în caietul de sarcini al unei licitații că
partea română se obligă să obțină autorizația de import sau de export. Dacă obligația este
de rezultat, efectele sunt grave în ipoteza în care rezultatul nu este obținut, deoarece partea
română răspunde chiar dacă nu este culpă.
Întrebări:
 Ce se înțelege prin liberalizarea importurilor și exporturilor?
 Care sunt importurile și exporturile pentru care sunt solicitate licențele?
 Care este procedura de eliberare a licențelor de import/ export și care este natura
juridică a autorizațiilor de export?
Izvoarele dreptului
Dreptul comerțului
internațional are mai multe categorii de izvoare.
1. Convențiile internaționale la care România este parte
Principalul izvor sunt convențiile
internaționale. Exemple:
 Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
din 1980, adoptată sub egida UNCITRAL ca organism al ONU;
 Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri,
Convenția de la New York din 1974, modificată în 1980;
 În materia transporturilor internaționale de marfă;
 Toate tipurile de transport sunt supuse unor convenții internaționale;
 În materie financiar-bancară: România este parte la organisme internaționale
esențiale în domeniul comerțului internațional – Fondul Monetar Internațional
(FMI), Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), Banca
Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), Agenția Multilaterală de
Garantare a Investițiilor (MIGA, Multilateral Investment Guarantee Agency);
 În domeniul vamal: Convenția de la Bruxelles din 1983 privind sistemul armonizat,
UE a preluat competența în acest domeniu;
 În materia arbitrajului: Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și
executarea sentințelor arbitrale străine, precum și Convenția de la Geneva din 1961,
Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, Convenția de la
Washington din 1965 privind soluționarea litigiilor referitoare la investiții.
36
Sunt organisme majore care se ocupă de codificarea/ armonizarea dreptului comerțului

internațional. Ex. ONU prin UNCITRAL, Camera de Comerț Internațional din Paris (ICC,
International Chamber of Commerce).
2. Izvoare interne
Un alt izvor esențial: reglementările de drept intern ne interesează mai puțin după dispariția
codului comercial și adoptarea NCC. Reglementările de drept intern rămân aspecte de drept
comun care se aplică în cazul în care dreptul român este lex causae, adică este legea aplicabilă
în speță.
3. Reglementările de soft law/ Uniformizarea dreptului comerțului internațional în
cadrul organismelor internaționale specializate
Mai importante în comerțul internațional sunt reglementările de soft law. Acestea nu sunt
convenții internaționale, nu sunt legi interne, nu se impun părților prin propria lor forță precum
legea, ci ele se aplică atunci când părțile trimit la respectivele reglementări, caz în care
respectivele reglementări sunt încorporate contractual, devin parte integrantă a contractului
printr-un mecanism pe care doctrina îl numește per relationem, prin referire, când acea
reglementare este încorporată în contract și devine legea părților, așa cum este contractul.
În categoria de soft law intră o gamă foarte largă de reglementări. În această categorie se
încadrează ceea ce numim clauzele standard. Clauzele standard, fiind vorba de contracte tip,
condiții generale, contracte cadru, adoptate de diferite organisme internaționale.
− Sunt contracte tip adoptate de către Camera de Comerț Internațional din Paris
(ICC) în materia principalelor contracte, în materia contractelor de intermediere, de
agenție, de distribuție exclusivă, în materia contractului din domeniul
transporturilor.
− Există clauze tip ex. clauza tip de forță majoră a Camerei de Comerț Internațional
din Paris sau clauza tip de impreviziune hardship.
− Foarte importante clauze standard există în materie financiar-bancară ex.
acreditivele internaționale, reglementate de regulamentul adoptat de Camera de
Comerț Internațional din Paris privind acreditivele.
Dintre aceste clauze standard, un rol esențial revine regulilor INCOTERMS
(International Commerce Terms) adoptate de către Camera de Comerț Internațional din Paris,
care sunt regulile fundamentale după care se desfășoară vânzarea internațională de mărfuri.
Menționăm și o reglementare care nu este a Camerei de Comerț Internațional din Paris, ci a
altui organism internațional în domeniul codificării, anume Principiile contractelor
comerciale internaționale, adoptate de către Institutul Internațional pentru Unificarea
Dreptului Privat (UNIDROIT), cu sediul la Roma.
37
CURS 3 16.02.2017
Principiile contractelor comerciale internaționale au fost adoptate de către Institutul
Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT), cu sediul la Roma. Este un
organism neguvernamental din care România face parte încă din perioada interbelică, practic
aproape de când s-a constituit. Rolul UNIDROIT este acela de a studia uzanțele care există în
materia comerțului internațional și de a le codifica/ uniformiza. Principiile contractelor
comerciale internaționale sunt o codificare de uzanțe în materia aceasta, a contractelor de
comerț internațional.
Ediții ale principiilor: prima ediție este din 1994, a doua ediție este din 2004, iar ultima
ediție este din 2010, care a transformat principiile contractelor comerciale internaționale
într-un adevărat cod al acestor contracte. În momentul actual, principiile au 211 articole.
Principiile acoperă practic întreaga problematică pe care o implică contractul de
comerț internațional: încheierea contractului, condițiile de validitate, interpretarea
contractului, conținutul contractului, drepturile terților, executarea contractului,
clauzele specifice (ex. clauza de impreviziune/ hardship), neexecutarea contractului și
problema răspunderii, inclusiv a daunelor interese, diferitele modalități de cesiune a
obligațiilor, compensația, cesiunea de drepturi, cesiunea contractului, prescripția
extinctivă, problema pluralității de părți, debitor și creditor.
Principiile UNIDROIT, așa cum am menționat în general despre reglementările de soft law,
nu au o forță juridică prin ele însele, nu sunt convenții internaționale, nu sunt o lege, nu se
impun părților, dar ele devin incidente în cazul în care părțile trimit la ele, în mod expres sau
implicit, le încorporează contractual, caz în care principiile devin clauză contractuală și au
forța juridică a contractului.
Rolul principiilor este variat, precizat de preambulul acestor principii (scopul

principiilor – aceste principii stabilesc regulile generale aplicabile contractelor comerciale
internaționale). Rolul este important, dovadă fiind faptul că principiile sunt relativ frecvent
utilizate în practica privind comerțul internațional. Ex. ivirea unui litigiu în legătură cu
contractul în care principiile sunt încorporate, ne dăm seama de amploarea aplicării lor.
Rolul principiilor:
1. Principiile completează conținutul contractului în cazul în care părțile fac
trimitere la ele în mod expres sau implicit, devin clauză contractuală și li se aplică
principiul pacta sunt servanda.
2. Principiile sunt codificări de uzanțe în materia contractelor din comerțul
internațional, deci acționează ca lex mercatoria, legea comercianților, care se aplică
atunci când legea națională nu prevede sau chiar atunci când legea națională
prevede o reglementare, dar aceea nu este de ordine publică. În cel de-al doilea
caz, prevalează dispozițiile din principii, dacă legea națională, lex causae, nu e
imperativă, nu e de ordine publică.
3. Principiile sunt un mijloc de interpretare și de completare a dreptului național.
4. Principiile reprezintă un model pentru legiuitorii naționali. Chiar și în legislația
38
română, în NCC, clauza de impreviziune/ clauză de hardship. NCC impreviziunea –

dispozițiile sunt inspirate/ copiate după principiile UNIDROIT, fiind o instituție
nouă pe care VCC nu o cunoștea.
Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) nu este

singurul care se ocupă de codificarea uzanțelor. Și Camera Internațională de Comerț din
Paris (ICCP) este implicată major în codificări de uzanțe la nivelul comerțului internațional.
Acest lucru se face prin adoptarea fie a unor clauze standard, fie a unor reguli uniforme (ex.
regulile incoterms, reguli uniformizate în materia garanțiilor la cerere/ acreditivelor,
contractele model/ tip, despre care vom vorbi mai ales în materie de forță majoră și de
impreviziune hardship).
39
4. UZANȚELE DIN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

- izvor specific al dreptului comerțului internațional
Regimul uzanțelor din comerțul internațional a suferit un proces evolutiv sub egida VCC
de la 1864, deci până în anul 2011, dreptul român nu recunoștea forță juridică uzanțelor, de
principiu. Așadar, nu recunoștea uzanțelor caracterul de izvor de drept. Codul civil italian
1882 recunoștea acest caracter uzanțelor și a fost folosit ca inspirație pentru Codul comercial
român din 1887. Și în perioada incidenței codului comercial român s-a recunoscut forță
juridică uzanțelor în câteva materii ex. în materia burselor de mărfuri și de valori, în
materia uzanțelor porturilor și în materia titlurilor de valori. De asemenea, uzanțele au
fost recunoscute ca având forță juridică în convenții internaționale la care România este parte,
mult înainte de adoptarea NCC care a înglobat și materia comercială, referindu-ne la
Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, CONVENȚIA DE LA GENEVA
1961, CARE A PREVĂZUT CĂ ARBITRII POT ȚINE SEAMA ȘI DE UZANȚELE
COMERCIALE, DAR ȘI CONVENȚIA DE LA VIENA PRIVIND VÂNZAREA
INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI DIN 1980, CARE PREVEDE CĂ PĂRȚILE
SUNT LEGATE/ OBLIGATE SĂ APLICE UZANȚELE DIN COMERȚUL
INTERNAȚIONAL.
În art.1 NCC, uzanțelor li se recunoaște caracterul de izvor de drept.
Definiția uzanțelor din comerțul internațional

= Uzanțele comerciale internaționale sunt practici sociale, adică un complex de atitudini/
comportări, prin natura lor nescrise, care au un anumit grad de vechime, repetabilitate și
stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe o zonă
geografică sau într-un anumit domeniu de activitate comercială și care, în lumina NCC,
prezintă caracter de izvor de drept, fiind aplicate ca obligație juridică fie în temeiul legii, fie în
temeiul voinței părților din raporturile de comerț internațional.
După cum rezultă din definiție, uzanțele au următoarele trei caracteristici esențiale:
1. Uzanțele au un element obiectiv, adică sunt un ansamblu de practici, însemnând acte și
fapte juridice care au căpătat caracter de practică datorită aplicării lor repetate între
participanții la raporturile de comerț internațional.
Practicile, pentru a deveni uzanțe, trebuie să prezinte caracterele de vechime, repetabilitate
și stabilitate, care se exprimă în latină prin longa (= îndelungată) inveterata (= veche)
diuturna (= repetată) consuetudo (= atitudine/ comportare).
2. Al doilea element definitoriu al uzanțelor este elementul de colectivitate, de
generalitate și impersonalitate. Uzanțele sunt generale și impersonale, întocmai ca și
legea. Legea nu se adresează unui număr definit de subiecte, parteneri în cazul uzanțelor. Se
aplică între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe un anumit teritoriu sau în
comerţul cu o anumită categorie de produse, fără a fi însă excluse uzanţele generale.
Între lege și uzanță există o deosebire esențială:
40
− legea este expresia autorității statului, fiind emisă de autoritatea legiuitoare a

statului;
− uzanțele sunt opera comercianților înșiși.
3. Al treilea caracter al uzanțelor ține de forța lor juridică, anume dacă au sau nu caracter
de izvor de drept.
Pentru ca uzanțele să aibă caracter de izvor de drept, două condiții trebuie întrunite: condiție
subiectivă și condiție de legalitate.
− Condiția subiectivă este aceea că o uzanță, pentru a se aplica întocmai ca și o lege,
trebuie să fie privită de către părțile cărora li se adresează ca fiind o obligație
juridică pentru ele. Altfel spus, părțile trebuie să aplice acea uzanță/ practică cu
sentimentul de obligativitate juridică, în latină se exprimă prin formula opinio juris
sive necessitatis = ideea de drept sau necesitatea. Când intru într-un port am
sentimentul obligativității juridice, în calitate de căpitan de vas, să aplic uzanțele
portului, nu am sentimentul că se poate deroga de la ele. La fel când apelez la o
bursă de mărfuri sau de valori, am sentimentul că trebuie să respect uzanțele acelei
instituții. Când transport o marfă, am sentimentul că trebuie să respect anumite
uzanțe, care nu sunt scrise în lege, uzanțe ale comerțului cu acele categorii de
mărfuri. Acest sentiment de obligativitate juridică, sentiment subiectiv/ psihologic,
este de esența uzanțelor, dar nu este suficient pentru ca uzanța să devină izvor de
drept.
− Condiția de legalitate - pentru a fi izvor de drept, uzanța trebuie să fie și
recunoscută ca atare de către sistemul de drept în care urmează să se aplice.
Dreptul român, după anul 2011, recunoaște forță juridică uzanțelor, de principiu.
Obișnuințele stabilite între părți/ Comparație cu uzanțele comerciale internaționale

În comerțul internațional se întâlnește și o altă instituție de drept, pe care o analizăm în
comparație cu uzanțele, aceea a obișnuințelor stabilite între părți/ uzanțe ale părților.
Obișnuințele stabilite între părți se deosebesc în mod esențial de uzanțe prin două
elemente:
i. prin faptul că nu au caracter de generalitate, deci se aplică între un număr definit
de parteneri comerciali;
ii. nu au forță de lege, ci se impun prin voința părților.
Caracterul colectiv deosebeşte uzanţele comerciale de obişnuinţele stabilite între părţile
contractante (aşa - numitele "uzanţe ale părţilor"), acestea din urmă formându-se între doi sau
un număr redus (şi determinat) de parteneri comerciali, atunci când, ca urmare a încheierii
între ei a unor contracte pe termen lung, apare o anumită categorie de acte juridice şi
fapte materiale care, fără a mai fi exprimate expres, sunt subînţelese în operaţiunile
comerciale respective.
În principiu, obişnuinţele stabilite între părţi stau la originea uzanţelor comerciale. Într-
adevăr, punctul de pornire în procesul de formare al uzanţelor îl constituie, de regulă, existenţa
anumitor expresii şi clauze, materializate prin comportări, atitudini, aplicate între doi sau un
41
număr redus de parteneri comerciali. Menţionate mai întâi în toate contractele pe care ei le
încheie, aceste expresii, prin repetare, se transformă în clauze de stil care, la un moment dat,
încetează de a mai fi menţionate expres în contracte, devenind subînţelese între partenerii
respectivi. Aceasta este faza "uzanţelor părţilor". Date fiind avantajele pe care le prezintă şi
rezultatele lor pozitive, aceste practici încep să fie utilizate şi de alţi comercianţi, ajungând cu
timpul să se aplice între un număr nedefinit de parteneri din aceeaşi zonă geografică sau din
aceeaşi ramură de comerţ, mai întâi expres, apoi subînţeles (tacit). În momentul în care
practica individuală devine colectivă, generală, socială, se face trecerea către uzanţe
comerciale.
O definiție a uzanțelor, prin comparație cu obișnuințele stabilite între părți, ne este oferită
de Codul comercial uniform al SUA. SUA, care au un sistem de drept de sorginte anglo-
saxonă, au un cod comercial foarte evoluat, uniform, aplicabil în toate statele uniunii,
exceptând Louisiana (sistem de drept de sorginte franceză). Codul face distincție între usage
of trade (uzanțe de comerț) și course of dealing (uzanțele părților), pe care le definește ca fiind
o serie de activități între părți care pot fi considerate în mod rezonabil ca stabilind o bază
comună de interpretare a expresiilor și actelor lor.
În sistemul de drept anglo-saxon, judecătorul/ arbitrul de formație anglo-saxonă pune
foarte mult preț pe modul cum părțile aplică contractul, mai mult decât pe litera contractului.
De aceea, uzanțele stabilite între părți sunt importante în aprecierea drepturilor și obligațiilor
lor. Rolul obișnuințelor stabilite între părți este acela de a crea o bază comună de interpretare
a actelor și faptelor lor.
Uzanțele și obișnuințele stabilite între părți au fost reflectate în convenții internaționale.
− Convenția de la Viena din anul 1980 privind vânzarea internațională de mărfuri
vorbește de obligația părților de a respecta uzanțele și obișnuințele stabilite între
părți.
− Principiile UNIDROIT, de asemenea, vorbesc despre uzanțe și obișnuințele stabilite
între părți.
− Art.1266 din NCC vorbește despre practicile statornicite între părți
42
Rolul obişnuinţelor stabilite între părţi este în principiu identic cu cel al uzanţelor
convenţionale, şi anume ele interpretează şi completează contractul părţilor şi pot conferi un
înţeles specific termenilor utilizaţi în contract.
Clasificarea uzanțelor
Clasificarea uzanţelor după criteriul sferei de aplicare:
 Uzanțele locale sunt cele care se aplică într-o anumită zonă geografică ex. un port,
o piață, uzanțele porturilor de la Marea Baltică;
 Uzanțele speciale se aplică de către anumite instituții care acționează în comerțul
internațional ex. agenții de bursă (uzanțe profesionale) sau uzanțele dintr-o
anumită ramură de activitate comercială (uzanțele din materia comerțului cu
grâu, cereale, lemn), contractele al căror obiect îl formează o anumită operaţiune
comercială (de pildă, uzanţele în domeniul contractelor de vânzare-cumpărare, de
prestări de servicii) sau o profesiune anume (de exemplu, uzanţele agenţilor de
bursă);
 Uzanțele generale se aplică întregului comerț ex. principiul cooperării dintre
părți, cu obligația fiecărei părți de a face acele acte/ fapte de natură a reduce
prejudiciile celeilalte părți în cazul în care aceasta este într-o situație deosebită.
Regula o constituie uzanțele locale și cele speciale!
Rolul uzanțelor
Uzanțele pot avea trei roluri: praeter – completare, secundum – interpretare, contra –
inlocuire.
1. Uzanțele pot reglementa raporturi de drept pe care legea nu le prevede.
Acestea se numesc constituo praeter legem, în locul legii, sunt acele practici care
acoperă lacunele legii și, în comerțul internațional, legiuitorii naționali nu se
implică, legea națională este, în general, adoptată pentru raporturile juridice interne.
Deci, în comerțul internațional apar lacune pe care uzanțele le acoperă.
2. Rolul esențial: De a interpreta sau completa legea.
Sunt constituo secundum legem, pe lângă lege, alături de lege. Legea se
interpretează prin modul în care părțile au aplicat-o în contractul lor și cum
uzanțele spun că trebuie aplicata în comerț.
3. Uzanțele pot înlocui o lege care nu este de ordine publică, care nu este
imperativă.
Se numesc constituo contra legem. Acele uzanțe care înlocuiesc o lege supletivă
și o înlocuiesc pentru că părțile pot deroga, nefiind imperativă/ de ordine publică,
iar uzanța având caracter special, derogă de la lege, deci uzanța se aplică cu
prioritate față de o lege care nu e obligatorie/ imperativă.
Când pot apărea uzanțele?
43
Uzanțele însoțesc toată piața comerțului.

− Uzanțele pot apărea în faza de negociere a unui contract, adică perioada anterioară
încheierii contractului.
− Sunt uzanțe ce țin de încheierea contractului. În materie maritimă ex. operațiunile
de salvare maritimă – au născut litigii și arbitraje foarte importante, obligație de
despăgubire
− Sunt uzanțe care țin de executarea contractului.
− Sunt uzanțe care țin de modul de încetare a efectelor.
44
CUM SE APLICĂ UZANȚELE?

Uzanțele se aplică în două moduri:
1. În temeiul legii
NCC prevede în art.1, text de generală aplicare, dar îl întâlnim în special în comerț, că:
− uzanțele se aplică dacă în acea materie există o lege, deci în materiile reglementate
de lege, numai în cazul în care legea trimite la ele în mod expres, deci avem o
competență derivată în materiile reglementate de lege;
− dar în cazurile neprevăzute de lege, uzanțele se aplică cu prioritate față de
celelalte izvoare de drept, deci au rolul unei legi supletive speciale, pe care părțile,
dacă nu derogă în mod explicit de la ele, trebuie să le recunoască.
Uzanțele, când constituie un izvor de drept, pot fi invocate din oficiu de către instanța
de judecată. Se aplică principiul iura novit curia (prezumția că judecătorul cunoaște legea) și,
dacă este încălcată uzanța normativă, atunci este act de nelegalitate, nu de netemeinicie, deci
beneficiază de protecția căilor de atac până la nivelul instanței supreme care judecă pe
nelegalitate, adică pe greșita interpretare sau aplicare a legii.
Uzanțele normative sunt, de regulă, uzanțe generale, cum ar fi anatocismul conturilor
bancare, adică capitalizarea periodică a dobânzilor, solidaritatea pasivă, deci a codebitorilor,
punerea de drept în întârziere a debitorului în comerț, efectul suspensiv al forței majore,
obligația părților de a coopera pentru limitarea reciprocă a prejudiciilor.
2. Prin voința părților

În acest caz, temeiul aplicării uzanțelor, fără ca ele să piardă caracterul de lege de
principiu care le este acordat, temeiul aplicării uzanțelor îl constituie voința părților care
trimit la aceste uzanțe în mod expres sau implicit. Practica a demonstrat că cea mai
frecventă aplicare a uzanțelor este atunci când părțile au trimis la ele.
Trimiterea pe care părțile o fac la uzanțe poate fi expresă sau tacită/ implicită.
De regulă, părțile trimit explicit la uzanțe, fie pentru că trimit la o uzanță codificată, cum
ar fi regulile INCOTERMS, reglementările din materia acreditivelor sau clauza tip de forță
majoră, aceasta fiind o formă de trimitere explicită la uzanțe, dar există și posibilitatea ca
părțile să facă o trimitere generală la uzanțe, cum ar fi prezentul contract se completează
cu uzanțele din materia comerțului cu grâu, fiind tot o trimitere explicită.
Este posibilă și o trimitere tacită sau implicită pe care părțile să o facă la uzanțe. În acest
caz, intervine rolul judecătorului sau arbitrului, deoarece manifestarea nefiind explicită,
judecătorul sau arbitrul trebuie să extragă voința părților din anumite indicii pe care le oferă
contractul ex. din atitudinea părților în timpul executării contractului, din trimiterile făcute la
condițiile generale în materie de asigurări. Convenția de la Viena privind vânzarea
internațională de mărfuri din 1980 prevede explicit în art.9 că părțile sunt legate nu numai de
uzanțele la care au trimis în mod explicit, ci la orice uzanță pe care o cunoșteau sau ar fi
trebuit să o cunoască și care este larg aplicată în latura comercială respectivă.
45
Când părțile au trimis la uzanțe expres sau implicit, acestea devin parte contractuală, sunt
încorporate contractual și au rolul de a interpreta și completa contractul. Dacă părțile nu le-au
înlăturat în mod explicit de la aplicare, ele se vor aplica (conform Viena).
46
Cauzele care explică rolul uzanțelor în comerțul internațional

1. În primul rând, o cauză este faptul că uzanțele acoperă lacunele dreptului intern,
deoarece, în general, legea internă nu este adaptată pentru soluționarea litigiilor
intervenite în comerțul internațional, iar particularitățile pe care comerțul
internațional le implică în aspectele lui de detaliu nu pot fi acoperite decât prin
uzanțe.
2. A doua cauză este aceea că dinamica raporturilor din comerțul internațional face ca,
de multe ori, reglementările interne să rămână în urmă, să nu acopere aspectele noi
care intervin în comerțul internațional.
Exemplu: comerțul electronic – legiuitorul a intervenit târziu, mai întâi
reglementări de soft law, adoptate la nivel de UNCITRAL, Comisia Organizației
Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional, Camera Internațională de
Comerț (ICC) din Paris, ulterior s-au încheiat convenții internaționale sau
legiuitorii au adoptat legi interne.
FIXAREA (CODIFICAREA) UZANȚELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE

ȘI PROBA ACESTORA
Cum se fixează uzanțele?
Uzanțele sunt practici nescrise prin natura lor. Natura uzanțelor este aceea de a fi practici
sociale nescrise.
Caracterul de practici nescrise al uzanţelor comerciale internaţionale le conferă, în mod
inevitabil, un anumit grad de imprecizie şi incertitudine, ceea ce este de natură a crea unele
dificultăţi de probare pentru partea care le invocă şi impune codificarea sau fixarea lor prin
diferite mijloace.
Cum le dovedim? Cum le
putem invoca? Sarcina
probei revine celui care
invocă uzanța.
Art.1 alin. (5) NCC – prevede în
mod explicit acest lucru. Deci, cum
se fixează?
Moduri de fixare și de probare a uzanțelor:
1. Se fixează prin clauzele standard întocmite de către participanții la comerțul
internațional, prin uzanțele codificate care îmbracă forma contractelor tip, contractelor
cadru, condițiilor generale, regulilor de interpretare, când ele sunt codificate, cum sunt
principiile contractelor internaționale sau regulile incoterms, atunci practic dovada se face cu
reglementarea codificată respectivă
2. A doua probă poate fi făcută prin codificările de uzanțe pe care le elaborează
47
organismele internaționale.
Condițiile generale, contractele tip, contractele cadru nu sunt întocmite numai de părți. Ex.
condițiile generale pentru a lua credit de la bancă, contractele de asigurare, contractele de
transport – sunt condiții generale de transport, asigurare, bănci elaborate de acele societăți
comerciale, fiind uzanțe codificate din practica lor, clauze standard.
Există și uzanțe codificate de organisme internaționale ex. UNIDROIT, Camera
Internațională de Comerț din Paris, UNCITRAL, care sunt mai neutre decât cele elaborate
de marile companii care activează pe o anumită latură a comerțului (forma unor contracte de
adeziune cu marile companii).
3. O modalitate frecventă de codificare a uzanțelor sunt hotărârile judecătorești și
arbitrale precedente. Când uzanța este reținută într-o hotărâre judecătorească de către un
arbitru într-o sentință arbitrală, aceasta poate fi invocată ca probă în situații similare în alte
litigii. Hotărârea respectivă are caracter relativ, dar putem reține ca precedent judiciar și probă
a uzanței.
4. O modalitate relativ frecventă îl constituie certificatele de cutumă (expertiza, ca la
DIP). Camerele de comerț și industrie, cum este și Camera de Comerț și Industrie a României
prin statutul ei, bursele de mărfuri și de valori, asociațiile profesionale ex. Liverpool Cotton
Association (Asociația Comercianților de Bumbac de la Liverpool), The Grain and Feed Trade
Association (Asociatia Comertului de Cereale si Hrană) de la Londra, care au competența de
a emite certificate de cutumă; în materia arbitrajului comercial internațional, ca mijloc de
probă este folosită expertiza – ex. Care este uzanța într-un anumit port? Apelez la un expert
din zona respectivă – căpitan, comandant, director de port, avocat, cadru didactic universitar
în domeniul respectiv pentru a acorda un aviz, expertiză în legătură cu cum este uzanța în zona
respectivă.
5. Proba uzanțelor se poate face prin orice mijloc de probă, fiind acte și fapte. Nu avem
limitare de probe în ceea ce privește uzanțele.
Întrebări:
 Definiți uzanțele comerciale internaționale și prezentați caracteristicile esențiale ale
acestora.
 Realizați o scurtă comparație între uzanțele comerciale internaționale și obișnuințele
stabilite între părți.
 Definiți uzanțele normative și prezentați caracterele juridice ale acestora.
 Care este rolul și forța juridică a uzanțelor normative?
 Definiți uzanțele convenționale și prezentați caracterele juridice ale acestora.
 Care este rolul și forța juridică a uzanțelor convenționale?
 Care sunt cauzele care explică rolul uzanțelor în comerțul internațional?
 Prezentați regimul uzanțelor în dreptul român.
48
Subiectele dreptului comerțului internațional. Subiectele de

naționalitate română Participanții la comerțul internațional
Persoanele fizice române ca subiecte ale dreptului comerțului internațional
La comerțul internațional participă profesioniști comercianți care pot fi persoane fizice
autorizate, dar nu ele sunt cele care reprezintă majoritatea, nici numeric și nici ca pondere.
Persoanele juridice române ca subiecte ale dreptului comerțului internațional
Comerțul internațional implică cheltuieli, valori financiare mari, motiv pentru care
principalii actori sunt societățile, persoanele juridice. Numai la societăți ne vom referi. Ne
vom referi la societățile cu participare străină ca subiecte ale dreptului comerțului
internațional
SOCIETĂȚILE CU PARTICIPARE STRĂINĂ – regimul juridic al societăților

române constituite cu participare străină: înființare, funcționare, încetare
1. Definiția societăților cu participare străină

OUG 92/1997 privind stimularea investițiilor directe definește societățile cu participare
străină.
= Acele societăți la care există o participare străină la capital.
Sunt societăţi cu participare străină în România societăţile comerciale, filialele şi
sucursalele constituite pe teritoriul ţării, cu capital integral străin sau în asociere cu
persoane fizice ori juridice române, indiferent dacă acestea s-au constituit de la început
ca atare sau elementul străin a intervenit ulterior, prin dobândirea de părţi sociale sau
acţiuni la societăţile deja existente - în cadrul capitalului iniţial sau prin majorarea acestuia - ,
precum şi de obligaţiuni sau alte efecte de comerţ emise de acestea.
Elementul esențial de extraneitate care conferă unei societăți caracter de societate cu
participare străină este participarea străină la capitalul acesteia, de la un procent cât de mic
până la 100%.
2. Poziţia societăţilor comerciale cu participare străină în cadrul persoanelor juridice

de naţionalitate română
Societățile cu participare străină reprezintă în clasificarea persoanelor juridice și a
societăților o categorie aparte, pe care o recunoaște și L 31/1990 în art.286 care vorbește
despre societățile cu participare străină ca fiind o categorie de societăți care sunt constituite cu
participare română și străină sau cu capital integral străin și cărora li se aplică dispozițiile L
31/1990, precum și legile specifice în materia comerțului internațional, mai ales cele în
materia investițiilor străine.
49
3. Capacitatea societăţilor comerciale româneşti de a face acte şi fapte de comerţ

internaţional. Calitatea lor legală de comerciant
Ca formă a principiului libertății comerțului, orice societate poate efectua acte de comerț
internațional dacă ea este un profesionist comerciant înregistrat la Registrul Comerţului
și dacă are în obiectul de activitate operațiuni de comerț internațional. Aceasta înseamnă că
societatea trebuie să indice când se înregistrează un anumit cod CAEN, cod din clasificarea
activităților din economia națională și se precizează desfășurarea de activități de comerț
internațional.
Capacitatea societăţilor comerciale româneşti, constituite cu sau fără participare străină, de
a face acte şi fapte de comerţ internaţional este fundamentată pe principiul constituţional al
libertăţii comerţului (art. 135 al. 2 lit. a) din
50
Constituţia revizuită) şi izvorăşte din prevederile actelor normative care constituie temeiul lor
juridic: art. 1 al. 1 din Legea nr. 31/1990, care conferă societăţilor comerciale capacitatea de a
efectua “acte de comerţ”, fără a distinge între comerţul intern şi cel internaţional.
4. Domeniile de constituire a societăţilor cu participare străină

Societățile cu participare străină se pot constitui, potrivit legii române, în orice domeniu
de activitate, inclusiv în domeniul bancar, asigurări, eventual cu condiții specifice de
constituire din punctul de vedere al naturii asociațiilor, din punctul de vedere al capitalului
social, din punctul de vedere al modului de administrare, funcționare, control există aspecte
specifice, dar egale pentru investitorii străini și pentru cei români (principiul egalității de
tratament, regimul investițiilor străine).
5. Obiectul de activitate al societăţilor cu participare străină

Determinarea prin actul constitutiv a obiectului de activitate, cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale, constituie o obligaţie a tuturor societăţilor
comerciale româneşti, conform art. 7 lit. c) şi 8 lit. c) din Legea nr. 31/1990.
Obiectul de activitate se codifică conform claselor de patru cifre existente în Clasificarea
activităţilor din economia naţională – CAEN.
6. Constituirea societăților cu participare străină

6.1 Prima etapă de constituire: întocmirea actului constitutiv al societăţii
Actul constitutiv al societăţii trebuie să conţină anumite menţiuni specifice în cazul în care
cel puţin unul dintre asociaţi este cetăţean străin sau persoană juridică străină.
6.2 A doua etapă: înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării
societăţii
În afară de dispozițiile legilor generale, L 31/1990 legea societăților, L 26/1990 privind
registrul comerțului, dar noi folosim anumite prevederi speciale pentru societăți, reținem că
un act normativ specific și foarte important îl constituie un Ordin ale Ministrului Justiției
2594/2008 prin care au fost adoptate norme metodologice privind modul de ținere a registrelor
comerțului, în care există prevederi speciale privind societățile cu participare străină.
Dacă se constituie o filială/ sucursală a unei societăți străine în țară sau un comerciant
român dorește să investească în străinătate, există dispoziții specifice adresate lui.
Străinul care investește în țară, în momentul în care dorește să-și înregistreze societatea la
registrul comerțului, trebuie să aducă și câteva acte specifice ex. declarație pe proprie
răspundere că nu are datorii fiscale în țara sa și un certificat de bonitate emis de bancă din
care rezultă că nu este în încetare în fapt a plăților, adică într-o formă de insolvență.
51
7. Înregistrarea fiscală şi publicitatea constituirii societăţii cu participare străină

Ca urmare a admiterii cererii de înregistrare a societăţii în registrul comerţului, Ministerul
pentru finanţe atribuie codul unic de înregistrare fiscală, pe baza datelor comunicate de
registrul comerţului.
De asemenea, după efectuarea înmatriculării societăţii în registrul comerţului, un extras al
încheierii judecătorului delegat se comunică de registrul comerţului, din oficiu, către
Monitorul Oficial, spre publicare.
52
8. Personalitatea juridică
Societățile cu participare străină sunt persoane juridice române.
Societăţile comerciale cu participare străină, ca, de altfel, toate societăţile comerciale cu
sediul în România, sunt persoane juridice române.
Criteriul esențial al naționalității lor îl constituie criteriul general, de drept comun, de
declarare a naționalității unei persoane juridice este sediul social, dar există și criterii speciale
de determinare a naționalității, cum este criteriul controlului, prevăzut de art.25 din
Convenția de la Washington 1965, Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la
investiții între state și resortisanți ai altor state. Criteriul controlului – în ce măsură este
controlată din afară. Deși are sediul pe teritoriul României, aceasta poate fi calificată ca fiind
străină atunci când asupra ei se exercită un control din afară. Ex. acorduri bilaterale Israel -
criteriul controlului asupra unor societăți comerciale.
9. Capitalul social al societăților cu participare străină

O problemă specifică pe care o ridică, în contextul la care ne referim, societățile comerciale
cu participare străină este aceea a monedei în care poate fi subscris şi vărsat capitalul lor
social.
Reglementările contabile din România impun exprimarea în monedă naţională a
capitalului social - şi implicit subscrierea acţiunilor sau părţilor sociale care îl compun – în
cazul tuturor societăţilor comerciale de naţionalitate română.
O distincție se face între capitalul social subscris și cel vărsat.
• Subscrierea capitalului social
Subscrierea este o obligație de a face, adică de a vărsa în viitor un aport.
Legea contabilității L 82/1991 prevede că societățile comerciale subscriu în monedă
națională, în lei, chiar dacă capitalul este exprimat paralel și într-o valută străină.
Contabilitatea se ține în limba română și în moneda națională, conform legii contabilității.
• Vărsarea capitalului social
Vărsarea capitalului social este o operațiune de dare/ de a da, un aport efectiv adus de
asociat.
În ceea ce priveşte vărsarea aporturilor, facem o distincţie între situaţia asociaţilor străini şi
a celor români:.
− Vărsământul investitorului străin poate consta în valută sau în moneda
națională/ lei.
− Asociatul român varsă aportul în monedă națională, deoarece R BNR 4/2005
privind regimul valutar privește vărsarea aportului ca o plată, asta și fiind această
operațiune, iar plățile între rezidenți se fac în monedă națională, cu anumite
excepții (dar nu în această materie).
53
Mărimea aporturilor - Străinul poate participa de la un aport cât de mic, dar chiar și până la
100%.
10. Patrimoniul societăților cu participare străină

În ceea ce privește bunurile mobile și imobile, altele decât terenurile, este aplicabil regimul
național, adică societatea cu participare străină are aceleași drepturi ca și societatea fără
capital străin.
Pentru dobândirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor din țară, în art.6 din OUG
92/1997 este o prevedere care a născut discuții în literatura de specialitate, deoarece este
formulată astfel: societățile rezidente (despre cele nerezidente au discutat la regimul
investițiilor străine), având sediul pe teritoriul țării, pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor în măsura necesară derulării activității lor, potrivit obiectului social.
54
Societăţile române cu participare străină, parţială sau integrală, au capacitatea legală

de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. Fiind însă vorba
despre persoane juridice, devine aplicabil principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, astfel
că dobândirea de terenuri este admisă numai dacă:
a) este conformă cu obiectul social;
b) se face în măsura necesară derulării activităţii societăţii.
Fiind vorba despre o dispoziţie de ordine publică, ce este sancţionată cu nulitatea
absolută, în caz de încălcare, instanţele vor putea fi sesizate de orice persoană interesată,
precum şi de Ministerul Public.
Așadar, anumite condiții sunt. O instanță de judecată/ parchetul ar putea interveni pentru a
anula un act de dobândire a unui drept de proprietate asupra unui teren de către o societate
rezidentă cu capital 100% străin, dar condițiile legale există și ele trebuie reținute: în măsura
necesară derulării activității și potrivit obiectului social, conform legii.
Organizarea și funcționarea societăților cu participare străină

11. Organizarea societăților cu participare străină
Legea nr. 31/1990 nu conţine prevederi speciale interesând organizarea societăţilor
comerciale cu element de extraneitate, aşa încât, în această materie, este pe deplin aplicabil
regimul de drept comun, prevăzut de această lege.
Legea nr. 31/1990 nu instituie niciun fel de restricţie privind drepturile străinilor, persoane
fizice, de a fi administratori sau cenzori ai unei societăţi comerciale de naţionalitate română.
Nu există restricţii speciale nici în ceea ce priveşte dreptul unei persoane juridice străine de a
administra o societate românească, dispoziţiile art. 139 din lege fiind aplicabile în egală
măsură acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor. De asemenea, dispoziţiile art. 159 şi
urm. din lege referitoare la auditul financiar, auditul intern şi cenzori sunt deopotrivă
aplicabile persoanelor fizice sau juridice străine, deoarece legea nu distinge.
12. Funcţionarea societăţilor cu participare străină
12.1 Temeiul juridic
Aspecte foarte importante privind societățile cu participare străină sunt cele reglementate
de Regulamentul BNR 4/2005 privind operațiunile valutare.
Regimul valutar intră în categoria normelor de aplicație imediată, așadar se aplică cu
prioritate, chiar dacă contractul ar fi supus unei legi străine. Statistic, societățile cu
participare străină sunt cele care fac cel mai frecvent operațiunile valutare.
12.2 Definiţia operaţiunilor valutare
Cum sunt definite operațiunile valutare de
Regulamentul BNR 4/2005? O operațiunea
valutară este definită în două moduri de
55
regulament:
− In rem = operațiunea se efectuează în valută - este o operațiune valutară cea care se
efectuează cu monedă străină/ valută (monedă străină liber convertibilă).
− In personam = constă în calitatea participanţilor la operaţiune, în sensul că sunt
operaţiuni valutare şi cele exprimate în moneda naţională (leu), atunci când
sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi - sunt considerate operațiuni valutare
și operațiunile în lei între un rezident și un nerezident sau între doi nerezidenți.
56
12.3 Operațiunile valutare sunt de două feluri: curente și de capital

Regulamentul BNR 4/2005 le analizează în detaliu.
− Operațiuni valutare curente sunt cele care implică o contraprestație, deci sunt
efectuate în valută, dar implică o contraprestație imediată sau afectată de un
termen, în sensul că este vorba de un preț pentru cumpărarea unui bun, tarif pentru
cumpărarea unui serviciu, pentru efectuarea unei lucrări. Deci, plata în valută are
un contra echivalent cvasi imediat și cuantificabil în bunuri, lucrări, servicii, adică
contraprestație. Operațiunile valutare curente au fost întotdeauna libere și sunt
libere.
− Operațiuni valutare de capital sunt cele efectuate între rezidenți și nerezidenți
sau între doi nerezidenți și constau în operațiuni cu instrumente financiare
tranzacționate pe piața de capital, acțiuni, obligațiuni, operațiuni de creditare
a comerțului internațional, operațiuni cu titluri de valoare pe piața economică
internațională. Aceste operațiuni au regimuri speciale și sunt supuse unei
supravegheri/ unui control de către banca națională sau de către autoritatea de
supraveghere financiară.
57
CURS 4 23.02.2017
13. Aspecte de muncă și de personal
13.1 Regimul personalului din celelalte state membre ale U.E. şi din spațiului
economic european, precum şi al personalului străin
Aceste aspecte sunt reglementate în câteva acte normative.
În primul rând, este vorba de OUG 194/2002 privind regimul juridic al străinilor în
România, cu modificările ulterioare, OUG 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea
străinilor pe teritoriul României și OUG 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul
României a cetățenilor statelor membre ale UE și spațiului economic european.
Societăţile comerciale româneşti sunt libere să angajeze personal român sau din alte
state. Personalul din alte state necesar desfăşurării activităţii societăţii se stabileşte în mod
liber de către organele de conducere ale acesteia. Acest personal poate fi angajat în orice
funcţie, de conducere, de specialitate sau de execuţie.
Din aceste acte normative coroborate rezultă că:
În ceea ce privește noțiunea de străin, această noțiune și-a modificat în mod esențial
accepțiunea după intrarea României în UE, OUG 194/2002 fiind modificată cu puțin timp
după aderarea României la UE.
Noțiunea de străin nu mai este aplicabilă pentru persoanele din celelalte țări membre
ale UE, fiind aplicabilă numai pentru statele terțe.
• Pentru cetățenii din celelalte state membre ale UE, societățile române au libertate
deplină de angajare a personalului, adică au acces nelimitat pe piața forței de
muncă din România. Cetăţenii statelor membre ale U.E. şi spațiului economic
european, nefiind consideraţi străini, au acces neîngrădit pe piaţa forţei de muncă
din România.
• În ceea ce privește străinii, adică persoanele care provin din statele terțe, accesul
lor pe piața muncii este condiționat de obținerea unei autorizații de muncă/ permis
de muncă, care se emite în temeiul OUG 56/2007. Această autorizație se eliberează
în temeiul unei HG. Guvernul emite hotărâri anuale în ceea ce privește numărul de
autorizații de muncă/ permise de muncă ce pot fi acordate și, în limita acelui
număr, se pot acorda aceste autorizații de muncă pe bază de cerere și documentație
de către o autoritate specializată, anume Oficiul Român pentru Imigrări.
13.2 Unele aspecte privind salarizarea personalului român și străin
Salarizarea personalului român și străin de la societățile romane cu participare străină
 Pentru personalul român, principiul este că salarizarea se face în monedă
națională, pentru că este o plată între rezidenți, iar societatea este rezidentă și
românul care este angajat este rezident. Plata se face în monedă națională. Art. 3 al.
1 din R.B.N.R. nr. 4/2005 - „plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea
operaţiuni între rezidenţi ... se realizează numai în moneda naţională (leu)”.
58
De la acest principiu există două excepţii importante, prevăzute în legi speciale:

a. În zonele libere
Regimul zonelor libere – în zonele libere este în vigoare L 84/1992
privind regimul zonelor libere, lege care prevede că românii pot fi
remunerați în valută/ și în valută în aceste zone. Conform art. 32 al. 1 din
Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, salariile personalului
care îşi desfăşoară activitatea în aceste zone se stabilesc în lei şi în
valută sau numai în lei ori numai în valută.
b. În cazul personalului reprezentanţelor societăţilor comerciale şi

organizaţiilor economice străine autorizate să-şi desfăşoare activitatea
pe teritoriul României.
A doua excepție este cea privind reprezentanțele societăților comerciale
și organizațiilor economice străine. Reprezentanțele sunt o formă de
participare a străinilor la activitățile comerciale din țară. Este în vigoare
un act normativ, anume HG 1222/1990 privind regimul impozitelor și
taxelor aplicabile reprezentanțelor din România ale societăților comerciale
cu participare străină, precum și drepturile și obligațiile legate de salarizarea
personalului român. În acest act normativ se prevede posibilitatea plății în
valută/ și în valută.
 În ceea ce priveşte salariile personalului străin la societăţile comerciale româneşti,

acestea pot fi plătite în monedă națională sau în valută. Dacă este plătit în
valută, în documentele contabile ale societății trebuie exprimat și echivalentul în
moneda națională. L contabilității L 82/1991 prevede că în România contabilitatea
se ține în monedă națională.
*Aspecte privind regimul fiscal şi vamal aplicabil societăţilor comerciale cu

participare străină constituite în România
A) Societăţile cu participare străină sunt supuse obligaţiei de plată a impozitului pe profit,
întocmai ca şi celelalte persoane juridice române.
B) Impozitul pe dividende este plătit de către societăţile cu participare străină întocmai ca
şi celelalte persoane juridice române.
14. Dizolvarea și lichidarea societăților cu participare străină

OUG 92/1997 prevede numai drepturile asociatului străin în caz de dizolvare și lichidare
de a transfera în străinătate beneficiul de lichidare. În rest, procedura de dizolvare și lichidare
este reglementată L insolvenței 85/2014, coroborată cu dispozițiile CPC în ceea ce privește
procesul civil internațional.
15. Aspecte privind insolvenţa internaţională
59
− În ceea ce privește insolvența transfrontalieră sau internațională, între statele membre

ale UE este aplicabil Regulamentul Consiliului 1346/2000 privind procedurile de
insolvabilitate.
− Pe plan internațional, reținem că o reglementare soft law cu aplicație practică
extinsă este legea model a a Comisiei Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul
Comerţului Internaţional (UNCITRAL), din 1997, care a stat la baza/ sursă de
inspirație pentru L 637/2002 privind reglementarea raporturilor de drept
internațional privat în domeniul insolvenței. Cu privire la relaţiile cu statele terţe,
este aplicabil Titlul I (“Raporturile cu state străine, în general”) din Legea nr.
637/2002 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în
domeniul insolvenţei, pentru adoptarea căruia legiuitorul român a utilizat ca sursă
de inspiraţie Legea model a UNCITRAL privind insolvabilitatea internaţională.
16. Soluţionarea litigiilor privind societăţile cu participare străină

Societățile cu participare străină pot apela fie la instanțele judecătorești naționale, fie la
arbitraj, pentru soluționarea litigiilor pe care le au cu alte subiecte de drept române.
− Competenţa de soluţionare a acestor litigii, atunci când au un element de
extraneitate, poate aparţine instanţelor judecătoreşti române. În cazul în care
există competență pentru instanțele de judecată, în raporturile cu celelalte țări
membre ale UE sunt aplicabile, încă mai prezintă interes și pentru considerente de
aplicare a legii în timp, Regulamentul Consiliului 44/2001 privind competența,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (competenţa
de jurisdicţie a instanţelor române pentru raporturile cu celelalte state membre ale
U.E.)/ Regulamentul Bruxelles 1, înlocuit de Regulamentul 1215/2015.
− În numeroase cazuri, societăţile româneşti constituite cu participare străină
apelează la arbitraj ca modalitate de soluţionare a litigiilor dintre ele şi alte
persoane fizice sau juridice, române ori străine.
În cazul în care părțile au apelat la arbitraj, deci există o clauză compromisorie în contract,
părțile pot conferi competență:
- Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerţ
şi Industrie a României, cu sediul la București, care funcționează în temeiul
L 335/2007 legea camerelor de comerț din România. Procedura curții este
reglementată de un regulament din anul 2014.
- În cazul în care părțile nu sunt de acord să se adreseze Curții de Arbitraj de la
București, după cum arată practica, în cea mai mare parte a cazurilor,
persoanele juridice române cu participare străină se adresează Curții
Internaționale de Arbitraj a Camerei de Comerț Internaționale din Paris, în
cazul în care este vorba despre un arbitraj instituționalizat.
- Dacă este vorba despre un arbitraj ad-hoc, apelează la Regulile de arbitraj
ale UNCITRAL din 1976, modificate în 2010.
Întrebări:
60
 Definiţi noţiunea de societăţi comerciale cu participare străină la capital.

 Care este modalitatea de constituire a societăţilor comerciale cu participare străină?
 Prezentaţi, pe scurt, aspectele esenţiale privind organizarea şi funcţionarea
 Prezentaţi, pe scurt, principalele aspecte de muncă şi de personal în cadrul
Activitatea comercială a persoanelor

juridice străine în
România Filiala. Sucursala.
Reprezentanța
Participarea subiectelor de drept străine la activități comerciale pe teritoriul țării
Principiul libertății comerțului – din interior spre exterior și din exterior spre interior (când
este vorba despre participarea unor subiecte de drept străine pe piața comercială din
România).
Formele instituționalizate de participare
O persoană juridică străină/ societate comercială străină sau un comerciant persoană fizică
poate intra în raporturi contractuale cu o firmă din România. Aici nu vorbim despre crearea
unei entități în țară. Analizăm problemele privind normele contractuale în alt context.
Ne interesează entitățile exogene ale societăților comerciale
străine pe teritoriul țării. Trei forme instituționalizate: Filiale,
Sucursale, Reprezentanțe.
1. Filialele – Regimul juridic al filialelor constituite în România de societățile

comerciale străine
1.1 Definiţia filialei

= Este o societate cu personalitate juridică proprie, română/ de naționalitate română,
distinctă de societatea-mamă din străinătate, dar care se află sub controlul societății-
mamă.
Vocația societăților comerciale străine de a deschide filiale pe teritoriul țării este
recunoscută prin art.42 din L 31/1990 - filialele sunt societăți comerciale cu personalitate
juridică și care se înființează în una din formele prevăzute de lege. Regimul juridic este
stabilit prin dispoziții legale speciale ce țin de comerțul internațional, iar vocația este
prevăzută de L 31/1990.
61
Din această definiţie rezultă două elemente esenţiale care caracterizează filiala, din punct
de vedere juridic:
a) În primul rând, filiala are personalitate juridică, distinctă de societatea-mamă din
străinătate, ceea ce îi conferă calitatea de subiect de drept de sine stătător.
Fiind o persoană juridică, filiala are un patrimoniu propriu, distinct de cel al
societății-mamă din străinătate, și are dreptul/ posibilitatea de a acționa în
raporturile juridice cu terții, adică de a face acte juridice în nume propriu și pe
seama ei însăși. Prin această particularitate, ea se deosebeşte esenţial de sucursală
care, neavând personalitate juridică, acţionează întotdeauna pe seama societăţii-
mamă.
Pe planul dreptului internațional privat, reflexul faptului că are personalitate
juridică proprie, consecința este aceea că legea care guvernează filiala este legea
sediului ei social, lex societatis distinctă de societatea-mamă din străinătate.
b) În al doilea rând, filiala se caracterizează prin faptul că ea se află sub controlul
societății-mamă.
Sub aspect etimologic, tocmai existenţa acestui control este exprimată prin
denumirea de "filială", care decurge din cuvântul “filius”, care înseamnă "fiu", în
limba latină, controlul pe care părintele îl are asupra copilului său.
Cum se exercită acest control? Controlul se poate exercita în modalităţi juridice
diferite.
De regulă, în practică, controlul se manifestă prin faptul că societatea-mamă
deţine majoritatea capitalului social al filialei, mergând până la 100 %, caz în care
poate îmbrăca forma unui srl cu asociat unic străin, iar atunci distincția dintre
un SRL cu asociat unic și o filială rezultă mai ales din actul constitutiv și din
publicitatea care se face în ceea ce privește denumirea..
Sunt însă posibile şi alte forme de control, ca, de exemplu, prin faptul că
societatea-mamă deţine majoritatea drepturilor de vot în organele de conducere sau
de administrare ale filialei, are dreptul să numească sau să revoce majoritatea
membrilor organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor
filialei etc.
1.2 Relaţia dintre filială şi societatea-mamă

Pe plan juridic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă din străinătate este complexă, fiind
caracterizată pe de o parte, prin personalitatea juridică distinctă a filialei, iar, pe de altă parte,
prin controlul juridic pe care societatea - mamă îl exercită asupra acesteia.
Având personalitate juridică proprie, ea este subiect de drept distinct de societatea-mamă,
dar pentru că este sub control, ea are o autonomie relativă față de societatea-mamă. Din
punct de vedere economic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă se caracterizează
prin autonomia relativă a filialei. Această sintagmă exprimă atât autonomia filialei, cât şi
dependența ei faţă de societatea - mamă.
Autonomia relativă înseamnă că sunt elemente de dependență și elemente de autonomie.
 Elementele de dependență constau în faptul că societatea-mamă are controlul
62
asupra înființării, organizării și conducerii filialei. Filiala este dependentă faţă

de societatea - mamă deoarece, aflându-se sus controlul acesteia, funcționează în
coordonatele impuse de ea.
 Autonomia, în sens juridic, este generată de personalitatea juridică proprie, iar în
sens economic, în sensul că ea este obligată să întocmească documentele
financiar-contabile separate de societatea-mamă (buget propriu de venituri și
cheltuieli, bilanț contabil distinct de societatea-mamă din străinătate), pe care este
obligată să le înregistreze la autoritățile fiscale din România, întocmai ca orice
societate comercială..
63
1.3 Constituirea filialelor societăţilor comerciale străine în România

Neîndoielnic, prin decizia societății-mamă, care întocmește actul constitutiv al filialei,
acesta înregistrându-se la registrul comerțului din România.
Ordinul ministrului 2594/C/2008 pentru aprobarea unor norme metodologice privind
ținerea registrelor comerțului, ordin în care în detaliu se menționează etapele, pașii și
documentele care trebuie urmate pentru constituirea filialei pe teritoriul țării.
Reținem că: În actul constitutiv al filialei trebuie să se menționeze calitatea de filială. În
denumirea societății trebuie, de se asemenea, să apară mențiunea de filială. Actul constitutiv
trebuie să prevadă în mod explicit caracterul de filială al societăţii înfiinţate în România, iar în
cuprinsul acestuia se impun a fi menţionate modalităţile în care societatea - mamă îşi exercită
controlul asupra filialei.
1.4 Aspecte privind funcţionarea filialelor societăţilor comerciale străine în România

Filialele din România ale societăţilor străine, fiind persoane juridice române, sunt subiecte
de drept român (spre deosebire de sucursale şi reprezentanţe, care sunt subiecte de drept
străin), aşa încât funcţionarea lor urmează, în principiu, aceleaşi reguli prevăzute de lege
pentru societăţile româneşti, în general.
Din punctul de vedere al procedurii de funcționare, pentru că este o societate de
naționalitate română, sunt aplicabile dispozițiile generale din L 31/1990, dar cu
particularități sub anumite aspecte.
− Din punct de vedere financiar valutar, filiala este rezidentă, în sensul că este
calificată ca fiind o persoană juridică rezidentă, este R BNR 4/2005 privind regimul
valutar care prevede acest lucru, cu toate consecințele care decurg din calitatea de
rezident: plățile se fac în monedă națională în relația cu alte societăți, regimul
tva-ului este între rezidenți, deci consecințe de natură valutară și fiscală.
− Din punct de vedere contabil, filiala poate să aibă documente contabile în limba
străină și potrivit unei proceduri străine, dar ea este întotdeauna obligată să respecte
regulile de contabilitate din România, în sensul că trebuie întocmite și documente
contabile potrivit legii române, doar acestea fiind opozabile autorităților române.
− Din punctul de vedere al regimului investițiilor străine, filiala este o formă de
investiție, deoarece implică un aport cu capital în țară. În consecință, i se aplică tot
pachetul de acte normative care constituie regimul juridic al străinilor persoane
juridice în România, dobândind titlul de investitor străin în țară.
2. Sucursalele – Regimul juridic al sucursalelor constituite în România de societățile

comerciale străine
2.1 Definiţia sucursalei

= Este un sediu secundar al societății-mamă din străinătate, lipsit de personalitate
juridică proprie, care beneficiază de un capital ce îi este afectat în întregime de către
societatea-mamă din străinătate și care posedă o anumită autonomie juridică și
64
administrativă față de societatea-mamă.

Vocația societăților comerciale străine de a deschide sucursale pe teritoriul țării este
reglementată în art.43 din L 31/1990, care definește sucursala ca fiind un dezmembrământ fără
personalitate juridică al unei societăți comerciale, la modul general.
Din definiţie se desprind cel puţin două elemente esenţiale pentru sucursalele la care ne
referim:
a) Sucursala nu are personalitate juridică proprie şi deci nu prezintă calitatea de
subiect de drept distinct de societatea - mamă din străinătate.
În consecință, sucursala nu are un patrimoniu propriu în sensul juridic al
noțiunii, dar beneficiază de un capital propriu, de o masă de bunuri care îi este
afectată în exclusivitate de către societatea-mamă, ce
65
aparţine din punct de vedere juridic societăţii-mamă.. Tot o consecință este faptul
că ea, neavând personalitate juridică proprie, poate efectua acte juridice, în
principiu, numai pe seama societății-mamă. Vom vedea că poate, pentru că are
acest capital propriu, să încheie și acte juridice în nume propriu, dar pe seama
societății-mamă, pe principiile unui comision de drept societar.
Pe planul dreptului internațional privat, reflexul lipsei personalității juridice este
acela că lex societatis a sucursalei este lex societatis a societății-mamă din
străinătate. Aşadar, sucursala unei societăţi străine în România nu are naţionalitate
română, ci naţionalitatea societății - mamă, fiind supusă legii străine, ca lex
societatis.
b) Sucursala este dependentă faţă de societatea - mamă, faţă de care beneficiază
totuşi de anumite elemente de autonomie.
2.2 Relaţia dintre sucursală şi societatea-mamă

A) subordonarea sucursalei faţă de societatea - mamă din străinătate
Sucursala este dependentă de societatea-mamă prin faptul că societatea-mamă deține
integral capitalul social al sucursalei, deci 100%.
În consecință, pentru că nu are un patrimoniu propriu, sucursala nu are creditori proprii,
ci creditorii sunt ai societății-mamă.
Sucursala poate încheia raporturi juridice cu terții în toate cazurile pe seama societății-
mamă.
− De regulă, și în numele societății-mamă, ca un mandatar.
− Dar, pentru că are o masă de bunuri capital propriu, poate acționa și în nume
propriu și pe seama societății-mamă (comision de tip societar).
Întotdeauna pe seama societății mamă din moment ce nu are un patrimoniu distinct!
B) Pe de altă parte, sucursala beneficiază totuşi de anumite elemente de autonomie
juridică şi economică faţă de societatea - mamă, care îi conferă calitatea de sediu secundar al
acesteia.
De principiu, ea fiind dependentă, societatea-mamă fixează toate elementele. În ce constă
autonomia?
Autonomia juridică a sucursalei se manifestă cel puţin sub următoarele aspecte:
i. Sucursala are o capacitate de subiect de drept limitată.
Sucursala poate fi acționată în justiție direct la sediul ei din țară/ la
reședința ei din țară pentru operațiunile juridice pe care le-a efectuat aici.
NCPC are o prevedere explicită din acest punct de vedere. O societatea străină care
are pe teritoriul țării o sucursală poate fi acționată la sediul/ reședința sucursalei din
țară. În consecinţă, instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece
litigiile în care este implicată sucursala.
66
ii. A doua formă de autonomie juridică rezidă în faptul că sucursala, având o masă de
bunuri proprii, poate fi supusă unei proceduri de insolvență separată de societatea-
mamă.
Așadar, insolvența secundară a sucursalei din România nu afectează existența
societății-mamă din străinătate. Reciproca nu este însă valabilă. Dacă societatea-
mamă din străinătate intră în procedură principală de insolvență, aceasta se
extinde și asupra sucursalelor ei din toată lumea.
Autonomia economică:
Sucursala are elemente de autonomie economică, deoarece are un capital propriu
afectat în exclusivitate, beneficiază un anumit grad de autonomie gestionară, în
limitele pe care societatea mamă i le fixează prin actul constitutiv, întocmește
documente contabile proprii potrivit legii române, dar care sunt consolidate,
unificate cu documentele contabile ale societății-mamă din străinătate.
67
2.3 Constituirea sucursalelor societăţilor comerciale străine în România

În ceea ce privește constituirea sucursalelor pe teritoriul țării, facem trimitere la Ordinul
Ministrului Justiției 2594/2008, care indică procedura de urmat și actele care trebuie depuse.
În acest caz, registrul comerțului este obligat să facă o cercetare privind împrejurarea dacă
legea străină permite legea societății-mamă să deschidă sucursale în străinătate. Art. 44 din
Legea nr. 31/1990 prevede, pentru constituirea sucursalelor societăţilor comerciale străine în
ţară, aceeaşi condiţie ca şi în cazul filialelor, şi anume ca legea statutului organic al respectivei
societăţi să-i recunoască “dreptul” - care, aşa cum am arătat, este de fapt o capacitate de
folosinţă - de a înfiinţa sucursale în România. Dacă acest lucru este realizat, procedura de
constituire este supusă legii române, societatea-mamă întocmește actul constitutiv, pe care îl
înregistrează la registrul comerțului. Fiind persoană juridică străină, nu este obligată să
respecte anumite prevederi ale legii române, cele cum ar fi capitalul social prevăzut de legea
română doar în anumite domenii speciale ex. materie bancară și de asigurări, acolo fiind o
problemă de ordine publică, de protecție a clienților.
Firma sucursalei art.37 din L 26/1990 registrului comerțului - firma trebuie să cuprindă
mențiunea societății- mamă și sediul principal al acesteia din străinătate.
De exemplu, ING Bank România este o sucursală a ING Bank Rotterdam și trebuie să
menționeze calitatea de sucursală a ING Bank Rotterdam în denumirea sucursalei din
țară.
2.4 Conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia juridică a acestora, ca

Sucursala are o natură juridică complexă.
Deoarece sucursala este persoană juridică străină, lex societatis este legea străină, ceea ce
atrage anumite consecințe pe planul capacității de folosință, dar ea funcționează, activează,
face acte și fapte pe teritoriul țării, motiv pentru care este supusă la ceea ce numim
condiția juridică a străinului pe teritoriul țării.
Așadar, pe capul sucursalei se întâlnesc două legi: legea străină a societății-mamă și
legea română a locului unde desfășoară activitatea.
Ce efecte are legea străină?
A) Astfel, pe de o parte, capacitatea de folosinţă a sucursalei este guvernată de legea
naţională (lex societatis) a societăţii - mamă, sucursale fiind o prelungire a personalităţii
juridice a acesteia.
Legea străină determină capacitatea, adică aptitudinea generală și abstractă de a face acte
juridice, de a avea drepturi și obligații.
Această situaţie atrage importante consecinţe juridice, exprimate în special prin următoarele
reguli:
− În consecință, sucursala nu poate să facă în România mai multe acte juridice
68
decât poată să facă societatea-mamă în propria ei țară. Mai puțin da, deoarece
societatea-mamă poate să-i delege o parte din capacitatea ei, dar mai mult nu. Altfel
spus, activităţile desfăşurate de sucursală nu pot excede obiectul de activitate al
societăţii - mamă.
− De asemenea, pentru că lex societatis este a societății-mamă, dacă societatea
mamă își încetează existența din orice motiv în țara de origine, sucursala își
încetează și ea existența. Această regulă este consecinţa faptului că sucursala are
personalitatea juridică a societăţii - mamă din străinătate.
B) Pe de altă parte, sucursalele societăţilor comerciale străine, desfăşurându-şi activitatea
pe teritoriul României, sunt supuse legilor române privind condiţia juridică a străinului,
persoană juridică.
Pe capul sucursalei se aplică legea română, cu tot pachetul de acte normative care
condiționează condiția juridică a străinului persoană juridică. Legea română se aplică esențial
în ceea ce privește funcționarea sucursalei, adică în activitatea ei concretă pe teritoriul țării.
69
2.5 Aspecte privind funcţionarea sucursalele societăţilor comerciale străine în

România
Principiul este regimul național. Sucursala are pe teritoriul țării același regim juridic
recunoscut persoanei juridice române, cu unele particularități.
Coordonatele esențiale:
2.5.1 Regimul contabil
Din punct de vedere contabil, sucursala este obligată să țină contabilitatea în monedă
națională și potrivit legii române.
L 82/1991 legea contabilității - … și pentru sediile secundare, precum sucursala.
Conform art. 1 al. 3 din Legea contabilităţii, nr. 82/1991, subunităţile fără personalitate
juridică din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate
(categorie în care se includ şi sucursalele societăţilor comerciale străine, potrivit art. 8 al. 2
C.F., n.n.) au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei
legi. În acelaşi sens, art. 47 din lege prevede că subunităţile fără personalitate juridică cu
sediul în România ce aparţin unei persoane juridice sau fizice cu sediul, respectiv domiciliul
în străinătate sunt supuse prevederilor acestei legi.
2.5.2 Regimul valutar (VALUTAR, SUCURSALA E REZIDENTA!!!)
Din punctul de vedere al regimului valutar, în mod specific, deși ea nu are personalitate
juridică română, sucursala este socotită rezidentă din punct de vedere valutar, potrivit R
4/2005 al BNR, cu toate consecințele pe care le implică regimul național: plățile, regimul de
tva.
Se remarcă faptul că, din punct de vedere valutar, o societate comercială străină care are
sucursală în ţară devine rezidentă din punct de vedere valutar, fiind asimilată filialelor
societăţilor străine în România (şi societăţilor comerciale româneşti), deși în acest caz
societatea nu a constituit o persoană juridică pe teritoriul țării.
2.5.3 Regimul fiscal
Din punct de vedere fiscal, codul fiscal o include explicit în categoria sediului permanent
în România, entitate juridică cu sediu permanent în țară, fiind supusă plății impozitului pe
profit și regimului contribuțiilor sociale, în măsura activității pe care o desfășoară în țară.
Aceste societăţi sunt supuse impozitului pe profitul atribuit sucursalei lor din ţară. Deci,
plătește impozit pe profit pentru veniturile obținute în România.
2.5.4 Regimul de muncă și de personal
Din punctul de vedere al regimului de muncă și de personal, sucursala este asimilată
străinului, deci se pune problema de a angaja personal român sau străin potrivit regulii
speciale.
2.5.5 Regimul dreptului de proprietate asupra terenurilor
Din punctul de vedere al regimului dreptului de proprietate asupra terenurilor, sucursala este
70
străină și are dreptul în măsura în care și societatea-mamă are dreptul.

Întrebări:
 Ce reprezintă filiala unei societăţi comerciale străine în România şi care sunt
 În ce constă relaţia dintre filială şi societatea-mamă?
 Definiţi sucursala şi prezentaţi elementele esenţiale ale acesteia.
 În ce constă relaţia dintre sucursală şi societatea-mamă?
 Prezentaţi conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia juridică a
acestora, ca persoane străine, în România.
 Prezentaţi principalele aspecte privind funcţionarea sucursalele societăţilor
comerciale străine în România.
71
3. Reprezentanțele – regimul juridic al reprezentanțelor constituite în România de

societățile comerciale străine
3.1 Definiţia reprezentanţelor

= Este un sediu secundar al societăți-mamă din străinătate, lipsit de personalitate
juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al societății-mamă din străinătate și
poate efectua pe teritoriul țării numai operațiuni de reprezentare a societății-mamă din
străinătate față de partenerii ei comerciali din țară.
Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale reprezentanţelor societăţilor
comerciale străine în România:
a) Reprezentanțele nu au personalitate juridică proprie, ci constituie o prelungire a
personalității juridice a societății-mamă din străinătate. Aşadar, ele nu au calitatea
de subiect de drept distinct de societatea- mamă, iar din punct de vedere al dreptului
internaţional privat, sunt supuse legii naţionale (lex societatis) a societăţii-mamă;
Din acest punct de vedere, reprezentanța se deosebește esențial de filială și se
aseamănă cu sucursala.
b) Reprezentanțele nu fac niciodată acte juridice în nume propriu, ci pot acționa
numai în calitate de mandatar/ reprezentant al societății-mamă, în sensul că fac acte
juridice în numele și pe seama societății- mamă din străinătate. Reprezentanţa
acţionează în numele societăţii-mamă (nomine alieno) şi pe seama acesteia, având
calitatea juridică de mandatar;
Din acest punct de vedere, reprezentanța parțial se aseamănă cu sucursala, de
regulă, și sucursala face acte juridice în numele și pe seama societății-mamă, dar
mai puțin decât sucursala nu poate face nici acele acte pe bază de comision societar,
deci în nume propriu, dar pe seama societății-mamă, întotdeauna numai în numele și
pe seama societății-mamă. Cu deosebire și de filială, care poate acționa și în nomine
proprio, fiind persoană juridică distinctă.
c) Reprezentanța nu are un capital social distinct de societatea-mamă, ci numai
bunuri necesare pentru desfășurarea activității ei de reprezentare. De aceea, spre
deosebire de sucursală și filială, ea nu este o formă de investiție străină în țară, nu
este supusă regimului investițiilor străină, nu se înregistrează la registrul
comerțului.
3.2 Comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor comerciale

străine în ţară
Între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor comerciale străine în România
există asemănări şi importante deosebiri:
a) Prin faptul că sunt lipsite de personalitate juridică proprie, reprezentanţele se aseamănă
cu sucursalele, dar se deosebesc esenţial de filiale.
b) Reprezentanţa şi sucursala fac acte juridice întotdeauna pe seama societăţii-mamă, dar
72
spre deosebire de cea dintâi, care acţionează în numele societăţii - mamă, aceasta din urmă
poate acţiona şi în nume propriu. Filiala poate face acte juridice în nume propriu şi pe seama
ei însăşi, dar şi pe seama societăţii - mamă, pe bază de mandat sau comision.
c) Deoarece nu au un capital propriu, distinct de cel al societăţii-mamă, reprezentanţele se
deosebesc esenţial de filiale şi, într-o anumită măsură, şi de sucursale.
d) Reprezentanţele se deosebesc de filialele şi sucursalele societăţilor comerciale străine şi
prin faptul că ele nu se înregistrează la oficiile Registrului comerţului şi nu se încadrează în
categoria investiţiilor străine în România.
73
3.3 Temeiul juridic al reprezentanţelor

Vocația societăților comerciale și organizațiilor economice străine de a deschide
reprezentanțe pe teritoriul țării este conferită de art.44 din L 31/1990.
Regimul juridic aplicabil reprezentanţelor societăţilor comerciale străine în ţară este
reglementat prin legi speciale:
− Decretul-lege 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a
reprezentanțelor societăților comerciale și organizațiilor economice străine.
− În aplicarea acestui act normativ s-a emis HG 1222/1990 privind regimul
impozitelor și taxelor și privind salarizarea personalului român personalului român.
Ambele sunt din 1990 și ambele au supraviețuit.
Din punct de vedere terminologic, reținem că denumirea de reprezentanță este denumirea
generală pe care o folosește și L 31/1990, dar, de foarte multe ori, reprezentanțele poartă
alte denumiri ex. birouri, agenții. Ca regim juridic, acestea sunt reprezentanțe.
3.4 Constituirea şi autorizarea funcționării reprezentanţelor

O condiție ca o societate comercială străină să deschidă o reprezentanță pe teritoriul țării
este, conform art.44 L 31/1990, ca legea societății-mamă să permită subiectelor de drept din
acel stat să deschidă reprezentanțe în străinătate. Reprezentanțele - ca şi filialele şi sucursalele
- societăţilor comerciale străine se pot înfiinţa în România “cu respectarea legii române”, dacă
acest drept este recunoscut acestor societăţi “de legea statutului lor organic”. Acesta este
primul lucru verificat de autoritatea română competentă să autorizeze reprezentanța.
Ulterior, dacă dreptul (respectiv vocaţia) de a deschide reprezentanţe în ţară este
recunoscut de legea societăţii - mamă, procedura de constituire a reprezentanţelor este supusă
legii române.
Cererea pentru autorizare trebuie adresată de către societatea-mamă din străinătate către
Ministerul comerțului, acesta având calitatea de a emite autorizații pentru reprezentanțe.
Trebuie adresată o cerere de către societatea-mamă.
Este posibil ca mai multe societăți străine să facă o cerere unică pentru deschiderea
unei reprezentanțe comune.
În cererea făcută de societatea-mamă trebuie făcute câteva mențiuni obligatorii:
− denumirea și sediul societății-mamă din străinătate;
− obiectul de activitate al reprezentanţei;
− durata de funcționare a reprezentanței din țară;
− numărul şi funcţiile persoanelor propuse a se
încadra la reprezentanţă. La cererea de eliberare a
autorizaţiei se vor anexa următoarele:
− actele constitutive ale societății-mamă;
74
− un certificat din partea camerei de comerț din țara de sediu din care să rezulte că
societatea-mamă este legal constituită;
− un certificat de bonitate de la societatea bancară ce deservește societatea-mamă
care să ateste că ea nu este în faliment sau încetare în fapt a plăților;
− împuternicire autentificată după regulile din țara societății-mamă care să ateste
drepturile persoanelor care sunt delegate în România pentru a reprezenta societatea-
mamă/ reprezentanţii desemnaţi să angajeze valabil societatea-mamă.
Cererea de autorizare se adresează Ministerului comerţului, care este competent pentru
eliberarea autorizaţiei de funcţionare a reprezentanţei.
75
Potrivit dreptului comun, Ministerul comerțului are 30 de zile pentru a analiza cererea.
• Poate să respingă cererea și intră pe mecanismul contenciosului administrativ;
• Poate să admită cererea si, în acest caz, va emite o autorizație de funcționare în
care se stabilesc: denumirea societății-mamă, obiectul de activitate al reprezentanței
din țară, condițiile de exercitare a activității, ministerul având dreptul să intervină
prin limitare a drepturilor, durata pentru care se constituie, sediul din țară al
reprezentanței.
Reprezentanța, după ce primește autorizarea din partea Ministerului comerțului, este
obligată să se înregistreze fiscal la administrația fiscală de la sediul său din țară, fiind
plătitoare a unui anumit tip de impozit. Înregistrarea are caracter fiscal, de luare în evidență
fiscală.
Până la modificarea Decretului-lege 122/1990 în 1997, reprezentanțele erau obligate să
se înregistreze și la Camera de Comerț și Industrie a României, cu scop de evidenţă şi
publicitate comercială. Legea nu a mai cerut după 1997 această înregistrare cu scop de
publicitate, dar, în virtutea inerției juridice, reprezentanțele continuă să se înregistreze la
Camera de Comerț și Industrie a României, care emite și un buletin al reprezentanțelor străine
autorizate să funcţioneze în România. Nu se înregistrează la registrul comerțului!
76
CURS 5 02.03.2017
3.5 Obiectul de activitate al reprezentanței
Obiectul de activitate al reprezentanţei este stabilit prin autorizaţia de funcţionare. Obiectul
de activitate este o menţiune esenţială a autorizaţiei, depăşirea lui fiind sancţionată cu
retragerea autorizaţiei.
Reprezentanțele fac acte juridice în numele și pe seama societății - mamă și, de obicei,
operațiunile efectuate sunt următoarele:
− emitere sau primire de oferte și comenzi;
− negocierea și încheierea de acte juridice, pe bază de procură instituțională dată
de către societatea - mamă;
− operațiuni de informare și reclamă comercială pentru societatea - mamă;
− asistență tehnică și service, pentru mașinile și utilajele pe care societatea - mamă le
livrează în țară, mai ales atunci când este vorba despre reprezentanțele societăților
producătoare de bunuri de larg consum;
− servicii similare societății - mamă din străinătate, mai ales în materia
transporturilor și expedițiilor internaționale - agențiile companiilor aeriene străine
și agențiile companiilor de transporturi de alt tip străine (navale, terestre) sunt
reprezentanțe;
− operațiuni de tip agenții de turism sau agenții de presă - reprezentanțele marilor
agenții de presă străină în țară se încadrează în această categorie;
− orice alte activități care le sunt stabilite de societatea - mamă.
3.6 Capacitatea de folosință a reprezentanțelor și condiția juridică a acestora, ca

Această problemă este trată în mod similar celor arătate la sucursale, sucursalele și
reprezentanțele neavând personalitate juridică română.
În consecință, pe capul lor se întrunesc două legi:
− legea societății-mamă, lex societatis a societății - mamă;
− legea română, prin condiția juridică a străinului.
A) Astfel, pe de o parte, capacitatea de folosinţă a reprezentanţei este supusă legii
naţionale a societăţii-mamă (lex societatis).
Capacitatea lor de folosință este supusă legii societății - mamă. Aplicarea legii naţionale a
societăţii - mamă cu privire la capacitatea de folosinţă a reprezentanţei sale din ţară se exprimă
sub mai multe aspecte:
a. Obiectul de activitate al reprezentanțelor trebuie să fie "în concordanţă" cu
obiectul de activitate al societății-mamă, deci nu pot face mai multe acte decât
poate face societatea-mamă în propria ei țară. Obiectul lor de activitate este
determinat de legea societății-mamă. Această prevedere este o aplicaţie a regulii
generale de drept internaţional privat, conform căreia un drept dobândit în
77
străinătate nu poate produce în România mai multe efecte decât în ţara unde a fost
dobândit.
b. Reprezentanțele acționează în numele și pe seama societății-mamă.
Reprezentanţa poate efectua acte juridice şi activităţi numai "în numele" societăţii-
mamă.
c. Dacă societatea-mamă își încetează existența din orice motiv, și reprezentanța
din țară își încetează existența. Cu alte cuvinte, funcţionarea reprezentanţei
încetează de drept atunci când societatea - mamă încetează de a mai funcţiona.
78
B) Pe de altă parte, reprezentanţele firmelor comerciale străine, desfăşurându-şi activitatea

pe teritoriul ţării, sunt supuse dispoziţiilor legii române, şi anume celor care reglementează
condiţia juridică a străinului, persoană juridică (sau fizică, dacă este vorba de reprezentanţa
unui comerciant persoană fizică străină), în România.
a. Reprezentanțele nu pot face pe teritoriul țării decât acele acte și fapte care le sunt
permise prin autorizația de funcționare. Reprezentanţele pot efectua în ţară
"numai acte juridice şi activităţi conforme cu obiectul de activitate stabilit prin
autorizaţia de funcţionare".
b. Din punct de vedere contabil, L 82/1991 legea contabilității prevede și pentru
reprezentanțe aceeași regulă: contabilitatea se ține în monedă națională și
potrivit legii române. Evidenţa contabilă a reprezentanţelor este supusă
dispoziţiilor legii române. Legea română se aplică şi subunităţilor fără personalitate
juridică cu sediul în România ce aparţin unei persoane juridice sau fizice cu sediul,
respectiv domiciliul, în străinătate, categorie în care se încadrează, desigur, şi
reprezentanţele.
c. Din punct de vedere financiar-valutar:
R BNR 4/2005 prevede că o societate străină care are o reprezentanță pe
teritoriul țării este rezidentă din punct de vedere fiscal. Așadar, toate operațiunile
ei în țară sunt supuse regimului rezidenților din punct de vedere fiscal ex. plată în
monedă națională în raporturile cu alți rezidenți, tva plătit, pentru că nu este export
pentru a funcționa regimul plății inverse și tva 0 în țară. Este rezidentă, deși, ca și
sucursala, nu are personalitate juridică română.
Reprezentanța trebuie să plătească impozit în România. Este un impozit fix,
prevăzut de codul fiscal, un impozit forfetar. Dacă reprezentanța are venituri, și
poate avea venituri dacă prestează, de exemplu, operațiuni de service (Sony – mă
duc la reprezentanță pentru reparația produsului electrocasnic), va plăti impozit pe
profit ca și în cazul societăților comerciale de naționalitate română.
3.7 Regimul juridic al personalului reprezentanței și alte aspecte de muncă

Personalul reprezentanței poate fi format din cetăţeni români cu domiciliul în România
sau în străinătate şi din cetăţeni străini.
Reprezentanțelor li se permite să angajeze personal străin.
− Dacă vorbim de state care nu sunt în UE, personalul străin poate fi angajat în limita
autorizațiilor/ permiselor de muncă emise, în limita numărului aprobat anual de
către Guvernul României. Ex. OUG privind numărul de străini nerezidenți din state
terțe care pot fi angajați cu permise de muncă, în total 5500 de oameni în total din
afara UE pot dobândi permise de muncă pe teritoriul țării.
− Dacă vorbim de celelalte state membre ale UE, angajarea este liberă și nelimitată în
privința personalului străin, nefiind socotit străin.
Salariile personalului reprezentanței pot fi în lei şi/sau valută, inclusiv pentru români,
fiind una dintre excepțiile menționate la salarizarea societăților cu participare străină (pe
lângă excepția privind zonele libere).
79
• Pentru personalul străin de la reprezentanțe există o opțiune prevăzută de codul

fiscal de a plăti contribuțiile sociale în țară.
• Pentru personalul român există oricum obligația de înregistrare fiscală, fiind o
obligație legală, pentru care trebuie plătite și impozitul pe salariu și contribuțiile
sociale.
80
3.8 Răspunderea civilă a reprezentanțelor

Decretul - Lege 122/1990 prevede limpede două forme de răspundere:
 Răspunderea societății - mamă pentru actele reprezentanței ca instituție
(răspundere contractuală sau delictuală, după caz);
 Societatea-mamă răspunde solidar cu angajații reprezentanței pentru daunele
rezultate din faptele ilicite comise de aceștia, angajații reprezentanței, în
exercitarea activității lor pe teritoriul țării. Răspunderea societăţii - mamă pentru
faptele angajaţilor reprezentanţei sale din ţară îmbracă forma răspunderii
comitentului pentru prepus, prevăzută de C.civ.
3.9 Competența de soluționare a litigiilor în care sunt implicate reprezentanțele

În ceea ce priveşte calitatea de pârât, o persoană juridică străină este socotită ca având
sediul în România în cazul în care are pe teritoriul ţării o reprezentanţă sau o agenţie (ca şi o
filială sau o sucursală). În consecinţă, instanţele judecătoreşti române sunt competente să
judece litigiile în care este implicată societatea - mamă, prin reprezentanţa sa din ţară.
Calitatea procesuală a reprezentanțelor este redusă.
Reprezentanțele pot fi acționate în justiție la sediul din țară pentru actele și faptele
săvârșite în țară. NCPC prevede explicit.
Ex. Dacă societatea - mamă a încheiat un contract cu o altă persoană fizică sau juridică
română prin reprezentanța ei din România, cocontractantul român va acționa societatea -
mamă la sediul reprezentanței ei din țară.
Întrebări:
 Ce este reprezentanţa unei societăţi comerciale străine în România şi care sunt
 Realizaţi o comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor
comerciale străine în ţară.
 Prezentaţi, pe scurt, modalitatea de constituire şi autorizare a funcţionării
reprezentanţelor.
 Care este obiectul de activitate al reprezentanţei?
 În ce constă capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor şi condiţia juridică a
acestora, ca persoane străine, în România?
 Care este regimul juridic aplicabil personalului reprezentanţelor?
81
Contractele comerciale internaționale

Teoria generală a contractelor încheiate în comerțul internațional
1. Importanţa contractelor comerciale internaţionale
Contractele - instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional
Contractele comerciale internaționale sunt cea mai importantă instituție a dreptului
comerțului internațional. De asemenea, acestea reprezintă cel mai important instrument juridic
de realizare a operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională.
Acestea sunt guvernate de principiul libertății comerțului. Părțile sunt libere: să încheie,
să nu încheie, să stabilească conținutul contractelor.
Contractele comerciale internaţionale constituie o formă a contractelor comerciale (care
reprezintă, pentru cele dintâi, genus proximus) şi, ca atare, întocmai ca şi acestea din urmă, au
ca drept comun reglementările aplicabile contractelor civile în general, faţă de care se
deosebesc însă prin anumite particularităţi, generate de natura lor comercială.
Contractele comerciale internaţionale se disting, la rândul lor, faţă de contractele
comerciale (interne), prin anumite particularităţi (diferentia specifica), generate, mai ales, de
caracterul lor de internaţionalitate.
Contractele comerciale internaţionale pot fi definite ca fiind acordurile de voinţă încheiate
între două sau mai multe subiecte ale dreptului comerţului internaţional, care îndeplinesc
condiţiile de comercialitate şi internaţionalitate şi care au ca scop naşterea, modificarea sau
stingerea raporturilor juridice de comerţ internaţional.
2. Conţinutul contractelor comerciale internaţionale, în general

2.1 Principiul libertăţii părţilor în stabilirea conţinutului contractului
În cazul contractelor comerciale internaţionale, întocmai ca şi în dreptul comun, părţile
beneficiază de posibilitatea deplină de a stabili, prin acordul lor de voinţă, exprimat în clauze
contractuale, drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului, această
posibilitate constituind un aspect substanţial al principiului libertăţii contractuale.
Totodată, în acest context, principiul se materializează în libertatea părţilor de a modifica
contractul, prin acordul lor de voinţă.
Pe planul dreptului internaţional privat, principiul se manifestă prin libertatea părţilor de
a desemna legea aplicabilă conţinutului contractului (lex voluntatis).
Conţinutul contractelor comerciale internaţionale este stabilit de părţi prin clauzele
contractului.
Contractele comerciale internaţionale conţin clauze de drept comun (generale), care se
referă mai ales la părţile şi obiectul acestor contracte şi clauze specifice, care stabilesc
anumite drepturi şi obligaţii care nu sunt absolut indispensabile (de validitate) în conţinutul
contractelor, fiind determinate de particularităţile acestor contracte.
82
În aceste contracte întâlnim:

 clauze generale, care se regăsesc în majoritatea contractelor de comerț internațional;
 clauze specifice, care se întâlnesc numai în anumite tipuri de contracte de comerț
internațional.
83
Libertatea comerțului, deși există de principiu, nu este nelimitată, ci există dispoziții

legale care pot să restrângă această libertate.
Principalele dispoziții legale sunt:
− cele privind protecția consumatorilor;
− cele privind disciplina contractuală;
− reprimarea clauzelor abuzive;
− reglementări privind protecția concurenței loiale și împotriva practicilor
restrictive;
− depoziții privind autorizațiile de import/ export;
− reglementări valutare.
Toate acestea sunt, pe planul dreptului internațional privat, norme de aplicație imediată care
se aplică cu prioritate, indiferent de legea aplicabilă contractului (ex. poate fi o lege străină
aplicabilă contractului sau, în cazul unui contract cu un punct de legătură semnificativ cu țara
forului, aceste dispoziții se aplică cu prioritate față de conflictul de legi).
2.2 Clauzele de drept comun (generale) în contractele comerciale internaţionale/

Clauzele generale
Practica relaţiilor comerciale internaţionale, actele normative şi literatura de specialitate
relevă existenţa unui fond comun de clauze în contracte, ce trebuie inserate în mod necesar în
aceste contracte, pentru ca ele să fie valabile şi utile pentru reglementarea completă şi eficientă
a raporturilor juridice din acest domeniu de activitate.
Clauzele generale sunt, în principal, următoarele:
2.2.1 Preambulul contractului. Clauzele privind părţile contractante şi alte elemente
de identificare a acestora
Preambulul contractului - indică în conţinutul său, de regulă, împrejurările în care s-a
încheiat contractul, raţiunile care au determinat părţile să îl încheie şi scopurile (obiectivele)
esenţiale pe care părţile şi le propun să le realizeze prin încheierea şi executarea contractului.
Clauzele privind părțile contractante - atributele lor de identificare (denumirea şi sediul,
pentru persoanele juridice, respectiv numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice) și statutul
lor juridic (naţionalitatea şi cetăţenia persoanelor juridice, respectiv fizice); forma juridică a
societăţii, codul unic de înregistrare şi, în anumite cazuri, capitalul social, numărului contului
bancar al părţilor contractante.
2.2.2 Clauze privind obiectul material al contractului
Aici avem următoarele tipuri de clauze:
1) clauzele privind identificarea obiectului material (marfă, lucrare sau serviciu);
2) clauzele privind cantitatea;
3) clauzele privind calitatea, care includ:
− Clauze privind metodologia de determinare a calităţii;
84
− Clauze privind procedura constatării lipsurilor calitative;

− Clauze privind răspunderea pentru calitate, sancțiunile în cazul încălcării
obligațiilor de calitate;
− Clauze de asistenţă tehnică şi service;
− Clauze privind procedura de reclamare a lipsurilor cantitative şi calitative;
− Clauze privind ambalajul şi marcarea;
− Clauze privind obligaţia de livrare (predare) a mărfii şi termenele de
livrare (predare);
− Clauze privind celelalte condiţii de livrare, momentul transmiterii
riscurilor şi dreptului de proprietate asupra mărfii - momentul livrării și
transmiterea riscurilor sunt elemente esențiale și ne vom reîntâlni cu ele
când vom vorbi despre Convenția de la Viena și regulile Incoterms.
− Clauze privind condiţiile de expediţie, încărcaredescărcare, transport şi
asigurare;
− Clauze privind obligaţia de preluare a mărfii de către beneficiari.
85
2.2.3 Clauze privind obiectul pecuniar al contractului

Obiectul pecuniar al contractului - prețul sau alt obiect pecuniar, în funcție de natura
contractului. Poate fi vorba despre:
− Tarif, pentru o lucrare sau un serviciu;
− Dobândă, dacă este un contract bancar;
− Comision, dacă este un contract de comision/ agenție;
− Redevență, dacă este un contract de transfer de tehnologie;
− Navlu, prețul contractului de transport maritim.
Deci, prețul îmbracă forme variate de la un
tip de contract la altul. Esențiale sunt
următoarele clauze:
1) Clauze privind preţul sau alte prestaţii pecuniare/ Determinarea prețului -
potrivit NCC, acesta trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil; excepție
în Convenția de la Viena, care permite o determinare legală a prețului, în cazul în
care nu este determinat sau determinabil prin contract;
2) Clauze privind obligaţia de plată a preţului;
3) Clauze privind condițiile de plată;
4) Modul de garantare a plăţii;
5) Momentul și locul plății;
6) Instrumentul de plată.
Convenția de la Viena este mai punctuală.
2.3 CLAUZE SPECIFICE în contractele comerciale internaţionale

Clauzele specifice sunt acele clauze care se întâlnesc în anumite tipuri de contracte, în
funcție de specificul lor, iar dintre ele menționăm:
1. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare
Se întâlnesc foarte des în contractele de comerț internațional încheiate pe termen
mediu și lung, acest tip de contracte fiind regula în comerțul internațional. Sunt mai
puține contracte cu executare uno ictu, mare majoritate sunt pentru bunuri viitoare,
deci sunt contracte cu prestare pe termen mediu și lung, iar asupra acestor clauze ne
vom apleca mai mult.
Clauze asigurătorii sunt specifice contractelor pe termen mediu şi lung, dar pot
apărea şi în contractele încheiate pe termen scurt, atunci când împrejurările o
impun.
Totodată, mai ales în contractele pe termen mediu şi lung, care se execută prin
prestaţii succesive, se pot insera clauze privind continuarea raporturilor
contractuale (clauze de opţiune), având ca scop prelungirea şi / sau extinderea
relaţiilor de afaceri dintre parteneri între care există deja asemenea relaţii şi care
urmăresc menţinerea stabilităţii acestora.
2. Clauze privind răspunderea contractuală
86
Părţile trebuie să se preocupe pentru inserarea în contract a clauzelor

sancţionatorii aplicabile aceleia dintre ele care nu îşi execută obligaţiile
contractuale: clauzele penale (de penalităţi), clauzele de exonerare de răspundere
(mai ales clauza de forţă majoră) şi convenţiile asupra răspunderii. Părţile pot
prevedea şi clauze privind rezoluţiunea contractului, pentru neexecutarea
obligaţiilor de către oricare dintre ele (pacte comisorii) etc.
3. Clauzele privind preîntâmpinarea și soluționarea litigiilor

Frecvent, părțile inserează în contract o clauză privind preîntâmpinarea litigiilor,
prevăd că ele se obligă să încerce o conciliere, pot apela la ceea ce se numim un
mijloc alternativ, alternative dispute resolution, în care intră: concilierea, expertiza,
medierea și arbitrajul (principala formă de soluționare a litigiilor din comerțul
internațional). Avem două clauze esențiale care duc la arbitraj și înlătură
competența generală a instanțelor de soluționare a litigiilor - clauza arbitrală:
clauză compromisorie și compromis.
87
Clauzele de jurisdicţie
Părţile trebuie să prevadă în contract o clauză de jurisdicţie, fie în favoarea
instanţelor judecătoreşti, române sau străine, fie a unui tribunal arbitral, în acest
ultim caz clauza de jurisdicţie luând forma clauzei de arbitraj (clauza
compromisorie sau compromis).
4. Clauza privind alegerea legii aplicabile. Clauze privind determinarea dreptului

aplicabil contractului Am studiat la dreptul internațional privat clauza de electio
iuris, pactum de lege utenda, prin care părțile stabilesc care este legea aplicabilă pe fond
contractului în cazul ivirii unui litigiu între ele.
În mod uzual, părţile inserează în contract o clauză prin care desemnează
sistemul de drept pe care organul de jurisdicţie urmează să-l aplice în cazul ivirii
unui litigiu cu privire la aspectele de fond ale contractului. Această clauză
materializează în contract înţelegerea părţilor cu privire la legea aplicabilă
contractului, lex voluntatis.
În cazul în care părţile nu desemnează legea contractului (lex contractus) prin
voinţa lor, aceasta va fi determinată de către organul de jurisdicţie, în urma unei
localizări obiective, conform normei conflictuale aplicabile în speţă.
Clauza de jurisdicție, de arbitraj și de electio iuris – merg împreună.
5. Clauzele privind autorizațiile de export și import

Ex. despre ce autorizație este vorba, cui îi revine obligația de obținere a
autorizației, ce natură juridică are această obligație (de rezultat sau de mijloace).
Obligaţia de obţinere a licenţei sau altor autorizaţii administrative este, de
regulă, de mijloace, partea căreia îi revine trebuind să depună toată diligenţa
normală în acest sens, deoarece eliberarea lor cade în competenţa exclusivă a unor
organe administrative. Obligaţia poate fi însă şi de rezultat, dacă părţile prevăd
astfel în contract sau o asemenea calificare a obligaţiei rezultă din acte emise de
autorităţile competente implicate în materie, aşa cum am arătat.
6. Clauzele ce țin de natura relațiilor dintre părți:

− Clauza de confidențialitate;
− Clauza de exclusivitate;
− Clauza de neconcurență/ nonconcurență.
Clauze relativ frecvent întânite.
7. Clauze specifice în contractele având ca obiect obligații de a face, cum ar fi:

− Clauza de a depune toate diligențele, în contractele cu obligații de mijloace
best efforts.
8. Există și alte
clauze care mai pot
apărea:
Restricții de
revânzare a
mărfii;
88
Clauze de
informare
reciprocă.
2.4 Clauze privind modificarea şi încetarea efectelor contractului, precum şi mențiuni

finale
Mai este un pachet de clauze tot generale, dar cu specificitatea
faptului că ele sunt finale. Este obligatorie inserarea în contract a
cel puţin următoarelor menţiuni finale:
1. Clauze privind modificarea contractului - soluția este că nu se poate modifica
decât prin mutuus dissensus, acordul părților;
2. Clauze privind încetarea efectelor contractelor, adică regimul rezoluțiunii -
convenția de la viena nu prevede rezoluțiunea judiciară, ci doar voluntară,
pactele comisorii;
3. Mențiunile finale privind numărul de exemplare, limba, data încheierii
contractului (inclusiv locul), semnăturile părților sau ale reprezentanţilor lor
etc.
Întrebări:
 Identificaţi diferenţele si congruenţa dintre principiul libertăţii contractuale şi cel al
libertăţii comerţului;
 Prezentaţi, pe scurt, clauzele generale cuprinse în conţinutul contractelor comerciale
internaţionale.
89
CLAUZELE STANDARD/ CLAUZELE PRESTABILITE

Contractele comerciale internaționale se încheie pe bază de clauze standard (standard
clause). Clauzele standard sau clauzele prestabilite (cum se mai numesc în doctrină) sunt
reglementări de soft law, elaborate de organisme internaționale neutre, de organizații
profesionale neutre sau de părți, care nu sunt neutre.
Îmbracă forma: contractelor tip, condițiilor generale, contractelor cadru, contractelor de
adeziune, frecvent întâlnite, și reguli de interpretare ex. regulile Inctoterms, regulile ICC în
materia acreditivelor, în materia contractelor bancare.
Insistăm din rațiuni practice și de actualitate asupra clauzelor specifice în contractele
comerciale internaționale încheiate pe termen mediu și lung.
Clauze specifice în contractele comerciale internaţionale încheiate pe

termen mediu şi lung Se consideră, pe baza reglementărilor BNR, că sunt:
− contracte pe termen mediu - cele încheiate între 1 și 5 ani, adică între momentul
încheierii și al finalizării executării trec între 1 și 5 ani;
− contracte pe termen lung - cele încheiate peste 5 ani.
1. Riscurile contractuale și clauzele asigurătorii împotriva acestora
1.1 Riscurile care afectează contractele comerciale internaţionale încheiate pe termen
mediu şi lung
În ansamblul acestor contracte, pe termen mediu și lung, este foarte posibil ca între
momentul încheierii și cel al executării contractului să apară evenimente imprevizibile de
natură a perturba echilibrul contractual stabilit inițial de părți, producând prejudicii. Aceste
evenimente se numesc riscuri.
Contractele comerciale internaţionale încheiate pe termen mediu sau lung prezintă, într-o
mai mare măsură decât cele pe termen scurt, particularitatea de a fi supuse pe parcursul
executării lor unor riscuri care, în cazul în care se produc, pot influenţa prestaţia uneia sau
chiar a ambelor părţi, perturbând echilibrul stabilit la data încheierii contractului.
Ce sunt riscurile? Definiție riscuri
= RISCURILE sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului,
independent de culpa vreuneia dintre părți și care, în cazul în care se realizează, fac
imposibilă sau sensibil mai oneroasă obligația uneia sau chiar a ambelor părți
contractante.
Care sunt elementele definitorii ale riscurilor?
Din această definiţie rezultă elementele esenţiale ale riscurilor în contractele comerciale
internaţionale:
90
a) Riscul este un eveniment, adică un fapt material, în momentul în care se produce.

b) Riscul este un eveniment posibil de a se realiza. Aşadar, realizarea riscului este o
probabilitate, iar nu o certitudine.
* Producerea riscului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă are loc între
momentul încheierii şi cel al terminării (finalizării) executării contractului.
c) Producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre părţi,
adică să se producă din cauză străină și să fie imprevizibil la momentul încheierii
contractului. Dacă este previzibil, este culpă, iar dacă este culpă, nu este risc. Riscul
începe unde se termină culpa. Culpa începe unde se termină riscul. Dacă
evenimentul s-a produs din culpa vreuneia dintre părţi, este exclusă ideea riscului şi
intervine răspunderea contractuală a părţii în culpă. Este condiția esențială a
riscurilor, imprevizibilitatea, independența de culpa părților. În general, se
analizează in abstracto, în persoana comerciantului rezonabil și prudent aflat în
aceeași situație.
91
d) În cazul în care se produce, riscul are drept consecință perturbarea echilibrului

contractual, efect negativ asupra prestației uneia sau chiar a ambelor părți, în sensul
că fac acea prestație mai oneroasă. Nu orice risc produce efecte, ci, în general, cele
care produc un efect sensibil mai oneros pentru una sau ambele părți. Poate avea
drept consecință imposibilitatea executării contractului sau un prejudiciu pentru una
sau chiar pentru ambele părţi contractante.
Comparație între riscuri și forță majoră

Comparație între conceptul de risc, tipic în comerț, și instituția forței majore, instituție
generală din materie civilă cu aplicații în materie comercială.
• Asemănare:
Riscurile și forța majoră sunt evenimente imprevizibile suferite pe parcursul executării
contractului, independent de culpa vreuneia dintre părți.
• Deosebire esențială:
Forța majoră implică, în plus, elementul de insurmontabilitate. Evenimentul de forță
majoră este un eveniment imprevizibil și insurmontabil. Chiar dacă este prevăzut,
consecințele lui nu pot fi depășite. Cazurile de forță majoră sunt mult mai puține decât
riscurile în practică.
În comerțul internațional, riscurile se materializează frecvent din punct de vedere juridic
sub forma impreviziunii (a clauzei de impreviziune hardship) și vom compara clauza
hardship și forța majoră, unde vom vedea și alte diferențe majore.
1.2 CLASIFICAREA riscurilor

Riscurile în contractele comerciale internaţionale se clasifică în două mari categorii:
comerciale şi necomerciale.
A) Riscurile comerciale sau economice se împart, la rândul lor, în două subcategorii:
valutare şi nevalutare.
a) Riscurile valutare sunt cele mai frecvente riscuri comerciale care se pot întâmpla.
Ele constau în schimbarea cursului de schimb de referință al monedei de plată
între momentul încheierii și executării contractului, motiv pentru care prestația
uneia sau celeilalte dintre părți devine mai oneroasă.
b) Riscurile nevalutare sunt alte categorii de riscuri economice care pot îmbrăca
forma unor evenimente economice din cele mai variate: schimbări în prețul
materiilor prime (prețul barilului de țiței, ceea ce poate avea consecințe majore
pentru contractele comerciale încheiate în domeniul respectiv), schimbările în
prețurile materialelor, energiei, forței de muncă (adică nivelul salariilor), în materia
tarifelor de transport, al comisioanelor bancare, al primelor de asigurare, al
dobânzilor, chiar și riscul tehnic, adică riscul în uzura produsului, este un risc
92
economic.
B) Riscurile necomerciale se subdivid, la rândul lor, în două subcategorii: riscuri politico-
administrative şi evenimente naturale.
a) riscuri politico-administrative, unde intră: conflictele armate, embargou, blocadă
economică, modificări ale regimului politic dintr-o anumită țară, grevele sau alte
tulburări sociale grave, neacordarea autorizațiilor de export/ import, luarea de
măsuri restrictive vamale, antidumping sau alte măsuri de protecţie a concurenţei,
instituirea de restricţii asupra schimburilor valutare sau a transferului valutei în
străinătate, exproprierea şi măsurile similare, suspendare sau încălcare de către stat a
contractului încheiat cu un resortisant al altui stat (în contractele mixte sau semi-
internaţionale).
b) evenimentele naturale, calamitățile naturale: cutremure, inundații, secetă, îngheț,
cu mai puține efecte în comerțul internațional, dar existente
93
1.3 Clauzele ASIGURĂTORII împotriva riscurilor

Pentru ca părțile să evite pe cât posibil efectele negative pe care riscurile le pot produce
asupra echilibrului contractual, ele trebuie să insereze în contract acele clauze asigurătorii
împotriva riscurilor.
Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor se clasifică după mai multe criterii.
A) Clasificarea clauzelor asigurătorii după felul riscurilor la care se referă
După felul riscurilor la care se referă cu prioritate, clauzele asigurătorii se împart în
următoarele categorii:
a) Clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare (de variație a schimbului)
În această categorie intră clauza aur și
clauzele valutare (de mai multe feluri, la rândul lor).
b) Clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare

Acestea cuprind, mai ales, clauza de revizuire a prețului,
clauza clientului celui mai favorizat,
clauza de hardship (impreviziune).
c) Clauza de forță majoră (clauza contra riscurilor necomerciale)

Prin această clauză părțile urmăresc, de regulă, evitarea consecințelor
nefavorabile ale unor riscuri politico-administrative sau ale calamităților naturale
(riscurile necomerciale).
B) Clasificarea clauzelor asigurătorii după obiectul lor

În funcție de obiectul lor și, implicit, de incidența pe care o au asupra economiei
contractului, clauzele la care ne referim pot fi clasificate în:
a) Clauze de menținere a valorii contractului
Au rolul de stabilizare a prestației pecuniare din contract, adică a prețului și a
variantelor lui. Au un obiect mai restrâns, în sensul că privesc exclusiv prestația
monetară (pecuniară) şi urmăresc menţinerea acesteia - deci a valorii contractului -
împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.
Sunt cuprinse în categoria clauzelor de menţinere a valorii:
clauza aur,
clauzele valutare,
clauza de revizuire a preţului.
b) Clauze de adaptare a contractului sau de readaptare

Sunt acele clauze care nu privesc numai prețul, prestația monetară din contract, ci
întreaga economie a contractului, privesc și prestația materială, cantitate, calitate,
condițiile de livrare, termen de livrare, de plată.
Au, în principiu, un obiect mai larg, privind nu numai prestaţia monetară (deşi,
94
practic, acesta constituie cel mai frecvent obiectul lor), ci şi alte drepturi şi obligaţii
ale părţilor (privind cantitatea, calitatea, condiţiile de livrare, de plată etc.).
În această categorie intră, mai ales:
clientului celui mai favorizat,
de hardship
de forţă majoră (celelalte clauze).
C) Clasificarea clauzelor asigurătorii în funcţie de modul lor de a acționa
Potrivit acestui criteriu, clauzele asigurătorii se clasifică în:
a) Clauze cu acțiune automată
Sunt acele clauze care includ în formularea lor o ecuație, un mod de calcul, care
permite unei singure părți, fără negociere cu cealaltă, să aplice mecanismul de
readaptare a contractului; deci, nu implică renegocierea. Prin noţiunea de
"acţiune automată" se înţelege faptul că respectiva clauză îşi produce efectul prin
ea însăşi (eo ipso), în mod direct, fără să fie necesare noi negociere între părţi şi în
principiu nici intervenţia arbitrului.
Cel mai frecvent exemplu sunt clauzele valutare (de regulă sunt automate, dar
nu e o regulă).
b) Clauzele fără efect automat/ Clauze

cu acţiune neautomată
Sunt clauze care implică renegocierea
contractului.
Intră Întotdeauna CLAUZA DE IMPREVIZIUNE HARDSHIP. Aceasta nu
acționează automat, întotdeauna presupune renegocierea contractului.
95
Întrebări:
internaţionale.
 Enumeraţi clauzelor asigurătorii împotriva riscurilor valutare şi nevalutare;
Clauzele asigurătorii ÎMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE

Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare au fost foarte importante din toate
timpurile, dar și în prezent, în concepția dreptului român. Înainte de NCC, nu era reglementată
legal teoria impreviziunii. În NCC, s-a reglementat teoria impreviziunii, adică posibilitatea
judecătorului de a interveni în contract, la cererea unei părți, fiind o excepție de la pacta sunt
servanda (forța obligatorie a contractului).
Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor sunt utile și astăzi, chiar dacă există teoria
impreviziunii. Înainte de a fi reglementată teoria impreviziunii, acestea erau singura
modalitate de a salva contractul. Totuși, acestea sunt utile deoarece una este ce stabilesc
părțile într-un contract și alta este ce li se poate întâmpla în temeiul legii.
Principalele clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare: clauza aur și clauzele valutare
1. CLAUZA AUR
Clauza aur îmbracă două forme:
a) Clauza valoare-aur (gold-value clause), care se utilizează în cazul în care preţul
contractual este exprimat într-o valută, iar aurul este luat ca etalon al valorii acestei
valute; clauza de exprimare a prețului în aur sau prin raportare la aur;
b) Clauza monedă-aur (gold-coin clause), prin care preţul este exprimat direct în aur
şi urmează a fi plătit în monedă de aur; când prețul contractual este exprimat într-o
anumită cantitate de lingouri de aur și plătibil în lingouri de aur. Aceste tranzacții
sunt întâlnite în comerțul internațional. În general, acestea sunt secrete, făcute de
state, motiv pentru care nu ne ocupăm de ele.
Clauza aur a jucat în istorie un rol esențial, referindu-ne numai la perioada de după cel de-
al doilea Război Mondial, când prin acordurile de la Bretton Woods din 1944, care au pus
bazele fondului monetar internațional FMI, marele economist Keynes a gândit un sistem bazat
pe doi piloni: pilonul dolar (care devenea un instrument internațional de plată) și pilonul aur.
Pilonul aur consta în faptul că fiecare țară membră a FMI din acel timp, adică statele cu
economie de piață, nu statele cu economie totalitară, aveau obligația să stabilească fiecare
pentru moneda lui națională o anumită paritate fixă în aur. Dolarul american a avut o lungă
perioadă de timp, 15 ani sau mai mult, o paritate de 888 de mg de aur fin = 1 dolar. Raportul
dintre monede era extrem de ușor de făcut, existând un punct comun, prin raportare la
cantitatea de aur. Era ușor de calculat și dacă se produceau devalorizări sau revalorizări ale
96
monedelor – creștea sau scădea cantitatea de aur reprezentată de fiecare monedă. Acest lucru
se reflecta în contract. Dacă, cum s-a și întâmplat de-a lungul timpului, dolarul se devaloriza,
prețul contractului trebuia să crească în același procent.
Principiile de la Bretton Woods au funcționat până la începutul anilor 70, când Franța a
solicitat schimbarea în aur a tuturor dolarilor. Sistemul nu era conceput pentru asemenea
șocuri. Asemenea șocuri au constituit ceea ce s-a numit febra aurului, adică exodul aurului din
băncile americane. La începutul anilor 70, s-a abandonat principiul convertibilității în aur.
Apoi, s-a abandonat și principiul parității fixe în aur.
Ulterior, prin Acordul de la Kingston (Jamaica) din 1976 s-au pus bazele noului sistem
monetar internațional, existent și în prezent. Înseamnă fluctuația liberă a monedelor una față
de cealaltă. Aurul avea un preț fix, nu era o marfă, nefiind supus legii cererii și ofertei, avea
un preț fix stabilit de FMI pe piața economică internațională și un rol de numitor comun.
Când a pierdut acest rol, a intrat în jocul cererii și ofertei. A urmat creșterea exagerată a
97
prețului unciei de aur, apoi s-au stabilizat lucrurile. BNR: paritățile monedelor și prețul unciei
de aur. Aurul a pierdut rolul istoric pe care l-a jucat, dar astăzi, când toate monedele au
devenit fluctuante, lumea s-a întors la aur și vedem tot mai des tranzacții în comerțulul
internațional prin raportare la prețul unciei de aur, pentru a exista un element de referință în
cazul în care prețul unciei de aur poate reprezenta un indicator în cadrul comerțului
internațional.
Conform clauzei aur, preţul contractual, exprimat într-o valută care are o paritate oficială
în aur la momentul încheierii contractului, se va modifica în mod corespunzător dacă această
paritate va creşte sau va scădea până la data plăţii preţului.
Condiţia esenţială pentru a funcţiona clauza aur este ca valuta de plată să fie
exprimată în aur, în principiu printr- o paritate oficială.
Această condiţie a fost îndeplinită în perioada antebelică, când aurul a jucat rolul de etalon
monetar, cât şi după cel de-al doilea război mondial, atâta timp cât a funcţional sistemul
monetar internaţional instituit prin Acordurile de la Bretton Woods din 1944, unul dintre
principiile sale fundamentale fiind cel al parităţilor fixe în aur ale monedelor statelor membre
ale F.M.I.
Suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului S.U.A. (1971) şi, mai ales, renunţarea oficială
la funcţiile monetare ale aurului în 1978, când aurul a încetat să mai fie etalon de valoare
pentru monedele naţionale, devenind o simplă marfă, supusă legilor pieţei, a făcut ca această
clauză, în forma ei "clasică". să-şi piardă utilitatea, ea dispărând practic din categoria
modalităţilor de menţinere a echilibrului contractual.
Când aurul a pierdut rolul său în 1970, clauzele valutare s-au extins.
2. CLAUZELE VALUTARE
Clauzele valutare se caracterizează prin faptul că părţile stabilesc două categorii de monede:
a) monedă de plată (de facturare);
b) una sau mai multe monede de referinţă (de calcul, de cont).
Scopul clauzelor este acela de a evita riscul variaţiei cursului de schimb al monedei de
plată faţă de cea (cele) de referinţă, produsă între momentul încheierii şi cel al executării
contractului, prin includerea în preţ a procentului de scădere sau prin deducerea din preţ a
procentului de creştere a ratei de schimb.
Clauzele valutare sunt de două feluri:
− Clauze monovalutare;
− Clauze plurivalutare/ multivalutare.
Clauzele multivalutare se subclasifică în două categorii:
− clauze multivalutare bazate pe un coș valutar stabilit de părți;
− clauze multivalutare bazate pe un coș valutar instituționalizat.
−
98
 Clauza monovalutară
Clauza monovalutară este cea mai frecventă.
Clauzele valutare, în general, și clauza monovalutară, în special, implică două categorii de
monede:
− monedă de plată, adică moneda în care se face efectiv transferul financiar al
prețului, care, prin ipoteză, este o monedă mai slabă, mai fluctuantă;
− monedă de cont, care este socotită o valută forte, mai stabilă, folosită ca
element de referință. Prețul contractului se exprimă în moneda de cont.
Prin clauza monovalutară părţile arată că preţul mărfii (lucrării, serviciului etc.), exprimat
în moneda de cont, se va plăti (factura) în moneda de plată, la cursul de schimb dintre cele
două monede la data plăţii.
99
Practic, la momentul încheierii contractului, părţile au avut în vedere, pentru

stabilirea preţului, un anumit curs de schimb între moneda de plată şi cea de cont. Dacă
la data executării contractului moneda de plată s-a devalorizat cu un anumit procent, preţul
efectiv plătit va fi mai mare cu acel procent faţă de cel rezulta din calcul la data încheierii
contractului. Situaţia este inversă în cazul revalorizării monedei de plată faţă de cea de cont.
Altfel spus, preţul efectiv plătit include procentul de scădere, respectiv deduce procentul de
creştere a monedei de plată faţă de cea de cont. Aşadar, preţul efectiv plătit apare ca modificat
invers proporţional cu variaţiile monedei de plată faţă de cea de calcul.
Părţile pot conveni în mod liber asupra oricărei monede de cont şi de plată pentru a se
aplica în contractul lor.
Exemplu. ÎNTRE REZIDENȚI, PREȚUL CONTRACTULUI ESTE DE 100.000 DE
EURO, IAR PLATA PREȚULUI SE FACE ÎN LEI, LA CURSUL BNR DIN ZIUA
PLĂȚII. – CLAUZĂ MONOVALUTARĂ – NU ESTE INTERZISĂ, DEOARECE
PLATA SE FACE ÎN LEI ÎNTRE REZIDENȚI, numai că acea cantitate de lei care se
plătește se calculează în ziua emiterii facturii în funcție de cursul de referință emis de
BNR.
→ Clauza monovalutară este cea în care prețul mărfii se stabilește în moneda de cont
și se facturează în moneda de plată în momentul scadenței.
Este o clauză asigurătorie pentru că am siguranța că voi primi prin raportare la dolar/ euro
suma, în caz că se devalorizează leul.
Clauza monovalutară se aplică în mod automat, de regulă, fiind calculată de către
partea interesată, de către cel care emite factura în general.
În comerțul internațional s-au folosit și clauze multivalutare, deoarece este greu de
identificat o monedă de cont cu o anumită stabilitate.
 Clauza multivalutară
*bazată pe un coș valutar stabilit de părți
Renunţarea la etalonul aur şi fenomenele de relativă instabilitate existente în anumite
perioade pe pieţele valutare au determinat părţile să adopte o nouă soluţie contractuală de
preîntâmpinare a riscurilor, şi anume RAPORTAREA CURSULUI MONEDEI DE PLATĂ
LA MEDIA CURSURILOR MAI MULTOR MONEDE (DE REGULĂ, 3 - 5 MONEDE)
CARE FORMEAZĂ UN "COŞ VALUTAR" ŞI JOACĂ ROLUL DE MONEDE DE
REFERINŢĂ. Clauza contractuală prin care se realizează această soluţie este cunoscută în
literatura de specialitate sub denumirea de clauză multivalutară sau plurivalutară bazată pe un
coş valutar restrâns, stabilit de părţi.
Prin această clauză părţile convin ca preţul contractual, exprimat în moneda de plată, să fie
100
facturat în funcţie de media cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, la data
executării contractului. Astfel, în cazul în care între momentul încheierii contractului
(momentul de referinţă) şi momentul plăţii media cursurilor monedelor din coş faţă de
moneda de plată a crescut cu un anumit procent (adică moneda de plată s-a devalorizat faţă de
monedele din coş), preţul efectiv plătit (facturat) va fi mai mare cu acel procent (va adăuga
procentul de devalorizare). Dimpotrivă, preţul facturat va fi mai mic cu procentul de scădere a
mediei cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, între momentul de referinţă şi
cel al executării contractului (se deduce procentul de revalorizare a monedei de plată).
Este atunci când prețul contractual, în lei să zicem, este raportat la media cursurilor, de
regulă, a 3-5 monede. Exemplu. Prețul contractual 100.000 de lei, în condițiile în care la
momentul încheierii contractului 1 euro = 4,5, 1 dolar = 4,2, 1 franc elvețian = 4,3. Se face
media celor 3 monede din coș și rezultă o cifră. Se calculează în momentul plății prin
raportare la media celor 3 cursuri din momentul plății.
Rar întâlnită în comerțul internațional, dificil de calculat media, dar principial este mai
corectă deoarece, dacă dolarul scade, euro crește, sau dacă francul elvețian crește, euro scade,
media rămânând mai aproape de realitate, având în vede întregul comerț internațional, nu o
anumită monedă.
101
*bazată pe un coș valutar instituționalizat

Din ce în ce mai des întâlnită.
Ceea ce deosebeşte această clauză de cea de care ne-am ocupat anterior este, în principal,
faptul că în acest caz monedele care fac parte din coş - şi modalitatea de calcul a
modificărilor de curs – nu sunt stabilite de către părţi, ci de un organ specializat cu caracter
internaţional, aceste monede formând o unitate de cont instituţionalizată.
În practica internaţională sunt utilizate mai multe asemenea unităţi de cont, cea mai
cunoscută şi cu cea mai largă sferă de acţiune fiind DREPTURILE SPECIALE DE
TRAGERE (D.S.T.) ALE F.M.I. România este membră a F.M.I. din anul 1972.
În prezent, numărul valutelor care compun coşul D.S.T. este de cinci, şi anume dolarul
S.U.A., euro, lira sterlină, yenul japonez, yuanul chinezesc.
Principala monedă fiduciară, monedă care nu are o circulație efectivă pe piață, nu este
exprimată în bancnotă - Drepturile Speciale de Tragere ale FMI. Acestea joacă un rol esențial
în comerțul internațional, deoarece, prin raportare la ele, se face calculul răspunderii
cărăușilor în principalele convenții internaționale privind transporturile maritime,
terestre (cu diferitele lor forme, auto, pe calea ferată). În convențiile respective sunt prevederi
privind răspunderea cărăușilor/ transportatorilor prin raportare la drepturile speciale de
tragere.
Drepturile speciale de tragere sunt o monedă compozită, calculată zilnic de către FMI prin
raportare la: dolarul american (care are cel mai mare procent), euro, lira sterlină, yenul
japonez și yuanul chinezesc (ultimul din 2016).
Așadar, se calculează printr-o medie ponderată cu procente diferite de participare, care se
modifică, iar media o reprezintă drepturile speciale de tragere ale FMI.
Întrebări:
internaţionale.
riscurilor valutare.
 Prezentaţi elementele caracteristice ale clauzelor valutare.
102
CURS 6 09.03.2017
Clauzele asigurătorii ÎMPOTRIVA RISCURILOR NEVALUTARE
1. Clauza de REVIZUIRE A
PREȚULUI (de indexare nevalutară)
Definiție
= Clauză prin care părțile stabilesc că oricare dintre ele este îndreptățită să procedeze la
recalcularea prețului contractual în cazul în care, între momentul încheierii și momentul
executării contractului, au survenit modificări semnificative ale unor elemente de natură
nevalutară (nemonetară), care au modificat echilibrul contractual stabilit de părți în
momentul încheierii contractului.
Cel mai frecvent întâlnite elemente nevalutare/nemonetare care pot afecta echilibrul
contractual sunt modificări în prețul materiilor prime, materialelor, combustibilului,
forței de muncă, adică nivelul salariilor, tarifelor de transport, primelor de asigurare,
comisioanelor bancare etc.
Clauzele de revizuire a prețului sunt foarte des întâlnite în contractele pe termen mediu și
lung privind furnizarea de obiective industriale turn-key (la cheie), obiective industriale
majore, fabrici, autostrăzi, aeroporturi, deci mari obiective de infrastructură, unde prețul
contractual este influențat major de unul sau mai multe din aceste elemente menționate. În
practică, clauzele de revizuire a preţului se includ mai ales în contractele pe termen lung de
vânzare pe credit de maşini, utilaje, instalaţii, în cele de engineering, de exporturi complexe
(în special exportul de instalaţii la cheie), în contractele de antrepriză pentru lucrări de
construcţii montaj etc.
Clasificarea clauzelor de revizuire a prețului
În funcție de complexitatea elementului de referință (etalonului), clauzele de revizuire a
prețului (de indexare nevalutară) sunt de trei feluri:
a) Clauzele cu indexare unică (specială) – acele clauze în care prețul contractual
este raportat la un singur element de referință, cel mai reprezentativ în
stabilirea/calcularea prețului. Sunt cele prin care preţul contractual este raportat
la preţul, exprimat într-o unitate de măsură uzuală, al unui produs determinat (de
exemplu, al unei tone de cărbune sau de cereale, al unui baril de petrol, al unui
Kw/oră energie electrică etc.) sau la un indice statistic care exprimă sintetic
evoluţia preţurilor unui grup de produse determinate (eventual, dintr-o anumită
ramură economică).
Exemplu.
Dacă vând benzină, indexez prețul contractual cu prețul barilului de țiței brut.
Dacă vând pâine, indexez cu prețul tonei de grâu.
Dacă vând aluminiu, indexez cu prețul kilowattului-oră. - adică elementul
103
esențial în producerea bunului care face obiectul contractului.

Problema esențială care se pune în acest caz este determinarea prețului de
referință.
De regulă, prețul de referință este stabilit de către părți în contract prin trimiterea
la prețul bursei mărfii caracteristice, cotația bursei caracteristice ex. cotația
Rotterdam pentru prețul petrolului sau cotația New York pentru prețul petrolului;
și, în funcție de cotația bursei, se va modifica și prețul contractului.
Etalonul unic trebuie astfel ales de părţi încât să reflecte, sintetic, eventuala
variaţie de valoare a întregului ansamblu de elemente care au concurat la calcularea
preţului contractual. De regulă, produsul de referinţă este principala materie primă
folosită pentru realizarea mărfii care face obiectul contractului (de exemplu, preţul
unei vânzări de benzină va fi indexat cu cel al barilului de petrol; al unei vânzări de
aluminiu cu preţul unui Kw/oră etc.).
În toate cazurile, părţile trebuie să precizeze documentul care stabileşte etalonul
(indicele de referinţă), acesta putând fi o publicaţie oficială (de exemplu, a unui
institut de statistică), jurnalul unei burse de mărfuri, dacă valoarea etalonului este
dată de o cotaţie bursieră (caz în care trebuie să se indice toate elementele de
circumstanţiere necesare: bursa, data exactă de referinţă, denumirea jurnalului etc.),
buletinul unei asociaţii profesionale sau al unei camere de comerţ etc.
104
b) Clauzele cu indexare cumulativă (complexă) – prețul contractual este stabilit în

funcție de mai multe elemente de referință, cum ar fi materiile prime, forța de
muncă și tariful de transport (navlu, prețul contractului de transport maritim), mai
ales la obiectivele complexe ex. linie de metrou, uzină, aeroport. Se negociază între
părți în funcție de natura contractului. Leagă prețul contractului de valoarea mai
multor elemente de referinţă privite cumulativ, şi anume, de regulă, cea a materiilor
prime (materialelor) şi forţei de muncă (salariilor), necesare pentru realizarea
obiectului contractului.
c) Clauzele cu indexare generală – în care prețul contractual este raport la un indice
statistic, publicat de către un institut de statistică, de regulă. Sunt cele prin care
prețul contractual este raportat la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii
care pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este exprimat acest preţ, într-o
zonă geografică determinată.
2. Clauz
a
OFERT
EI
CONCU
RENTE
Definiție
= Prin clauza ofertei concurente, o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte
dreptul ca, în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de
contractare în condiţii mai favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să
obţină adaptarea acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte
contractantă (promitentul clauzei) nu acceptă, contractul urmează să se suspende sau să fie
reziliat, direct sau, cel mai frecvent, în temeiul unei hotărâri cu caracter jurisdicţional,
arbitrală sau judecătorească.
Clauza se numeşte "a ofertei concurente" deoarece oferta este adresată beneficiarului
clauzei de un terţ "concurent" al promitentului.
Această clauză este des folosită în contractele de furnizare, doctrina le mai numește și
contracte de aprovizionare, fiind contracte pe termen mediu și lung, în esență contracte de
vânzare, care pot avea elemente complexe precum materii prime, materiale etc.
Care este mecanismul de funcționare a clauzei ofertei concurente? Care este condiția
definitorie a clauzei? Când se declanșează ea?
Mecanismul clauzei se declanșează în cazul în care un terț face uneia din părțile
contractante o ofertă mai favorabilă decât oferta în curs de executare.
Condiţia definitorie a clauzei este caracterul "mai favorabil" al ofertei terţului.
105
Ipoteza aplicării clauzei ofertei concurente este ca terţul să fi făcut o ofertă mai favorabilă
decât cea din contract: preţul mai bun sau privind alte elemente ale contractului (cantitate,
calitate, termene de livrare, condiţii de plată, de transport, avantaje conexe etc.).
Exemplu. Am încheiat un contract de furnizare de cărbune din Polonia pe 25 de ani, la
prețul de 1000 dolari/tona de cărbune și, pe parcursul executării contractului, după al cincilea
an vine o firmă din Turcia și spune că vinde cărbunele cu 800 dolari/tona. Aceasta este o
ofertă mai favorabilă făcută de un terț.
În ce poate consta elementul mai favorabil?
În exemplul de mai sus, elementul mai favorabil constă într-un preț mai bun. În loc de
1000 dolari/tona, mi se oferă să cumpăr la 800 dolari/tona. Condițiile mai favorabile pot
consta și în alte elemente decât prețul. Ex. termene de livrare, condiții de plată mai
avantajoase, condiții de transport mai bune. Deci, condițiile mai favorabile pot îmbrăca și
forme mai complexe.
Problema principală a clauzei este seriozitatea ofertei terțului. În contract, părțile
trebuie să prevadă că oferta terțului trebuie să provină de la un ofertant serios, să fie dată în
stare de angajament juridic și să nu fie vorba despre o persoană care se află în sfera de
influență a beneficiarului clauzei – adică să nu fie o ofertă falsă.
106
Acest lucru, principial, nu se poate întâmpla în comerțul internațional, deoarece dacă un

terț face o ofertă mai favorabilă și vânzătorul contractual nu acceptă, atunci este posibil ca
acest contract în vigoare să-și înceteze efectele și să se încheie contractul cu terțul ofertant,
fiind un contract încheiat cu o ofertă defavorabilă lui.
Cum acționează clauza ofertei concurente? Depinde de voința părților.
Efectele clauzei: efect AUTOMAT sau prin ACORDUL PROMITENTULUI
Efectele clauzei ofertei concurente asupra contractului de lungă durată depind de voința
părților.
Este posibil să acționeze automat, adică în momentul în care partea română/cumpărătorul
primește oferta mai favorabilă din partea firmei din Turcia, să notifice și să aplice automat
noul preț către vânzătorul polonez, dar, de regulă, funcționează prin renegocierea
contractului, depinde de gradul de încredere dintre părți.
a) În cazul în care ele au prevăzut că respectiva clauză operează automat, vechea
obligaţie îşi pierde valabilitatea (devine caducă), iar beneficiarul clauzei (de
regulă, cumpărătorul) poate să procedeze la adaptarea contractului conform
ofertei mai favorabile primite de la terţ (de exemplu, să reducă preţul). O
asemenea clauză presupune existenţa unei depline încrederi între părţi, altfel ea
fiind riscantă pentru promitent (vânzător), deoarece etalonul îl constituie oferta
terţului iar aprecierea condiţiilor şi a seriozităţii ei scapă controlului
promitentului.
b) Efectul neautomat se produce prin
RENEGOCIEREA
CONTRACTULUI Promitentul
are în acest caz următoarele
opţiuni:
− promitentul poate să accepte ca atare condiţiile din oferta
concurentă, caz în care contractul va fi adaptat corespunzător.
− dacă promitentul refuză adaptarea contractului în una din
modalităţile menţionate sau nu îşi exprimă punctul de vedere în
termenul contractual sau rezonabil, părţile prevăd, de regulă, soluţia
rezilierii contractului, caz în care ele sunt dezlegate de obligaţiile
contractuale, beneficiarul devenind liber să încheie un alt contract, în
noile condiţii, cu terţul ofertant.
De ce clauza ofertei concurente este o clauză asigurătorie împotriva riscurilor nevalutare?
O încadrăm în această categorie deoarece, în momentul în care terțul face o ofertă serioasă
la 800 dolari/tona, se presupune că prețul cărbunelui pe piața europeană a scăzut, iar în acest
sens este o clauză asigurătorie împotriva riscurilor nevalutare. Partea română nu va fi obligată
25 de ani să plătească 1000 dolari/tona. Prin această clauză este introdusă o anumită
107
flexibilitate în cazul în care prețul cărbunelui pe piața europeană va scădea. Este posibil ca
această clauză să funcționeze unilateral, în favoarea părții române, dar este posibil să
acționeze și bilateral, în favoarea părții poloneze. Dacă prețul crește, partea poloneză va soma
că va vinde cu un preț mai ridicat. Depinde de cum este formulată clauza.
În această situație, partea română primește oferta mai favorabilă, notifică partea poloneză.
Posibil ca aceasta să accepte, în spiritul ofertei terțului, nu neapărat la fel. Dacă nu
acceptă, consideră că nu este o ofertă serioasă sau nu a intervenit o scădere reală a prețului pe
piața europeană, ci un preț punctual, conjunctural, în această situație se întâmplă ceea ce
contractul prevede.
Mai rar contractul prevede rezilierea de drept și imediată, deși nu e exclus, când
acționează ca un pact comisoriu, dar, de regulă, se prevede posibilitatea de a apela la un
terț, care poate fi arbitru, judecător sau expert ex. de la bursa caracteristică în domeniul
respectiv de activitate. În unele cazuri, pentru ipoteza în care adaptarea contractului nu se
poate realiza prin bună învoială, părţile prevăd posibilitatea apelării la arbitraj conform
clauzei compromisorii inserate în contract.
Ele trebuie să menţioneze, în cuprinsul clauzei ofertei concurente, cel puţin competenţa
arbitrului privind adaptarea, eventual rezilierea contractului, şi termenul în care poate fi
sesizat, presupunând că celelalte elemente necesare desfăşurării arbitrajului (felul acestuia,
procedura etc.) sunt prevăzute în clauza compromisorie generală.
108
Intervenția arbitrului
Ce poate face arbitrul?
 poate respinge cererea de readaptare a contractului;
 poate admite cererea de readaptare a contractului și poate reduce prețul în spiritul
ofertei;
 poate suspenda contractul pentru o perioadă de timp, dacă este o criză sau o
supraproducție conjuncturală care se poate remedia în 6 luni/1 an;
 dacă acel contract nu mai poate fi salvat în niciun fel, poate dispune rezilierea
contractului și o egalizare a pierderilor.
Arbitrul, după ce a stabilit că oferta concurentă conţine prevederi mai favorabile decât cele
din contract şi este serioasă, poate dispune, în principiu, fie alinierea contractului la condiţiile
din oferta concurentă, cu indicarea elementelor care se readaptează (numai preţul sau şi alte
elemente) şi în ce cuantum, fie suspendarea executării, cu indicarea perioadei de timp, fie, ca
ultimă soluţie, rezilierea contractului, dispunând în acest ultim caz, eventual, şi o egalizare a
pierderilor, pe baze echitabile.
3. Clauza CLIENTULUI CELUI MAI FAVORIZAT

Este expresia pe planul dreptului privat a clauzei națiunii celei mai favorizate din dreptul
Definiție
= Prin clauza clientului celui mai favorizat, o parte contractantă (promitentul) se obligă
ca, în ipoteza în care pe parcursul executării contactului pe termen lung va încheia cu un terţ
un contract similar prin care va acorda acestuia condiţii mai favorabile decât cele
înscrise în contractul în curs de executare, să aplice aceste condiţii mai favorabile şi în
favoarea celeilalte părţi contractante (beneficiarul clauzei), contractul fiind astfel adaptat
în mod corespunzător.
Comparaţie cu clauza ofertei concurente
Clauza clientului celui mai favorizat se aseamănă cu clauza ofertei concurente, ambele
având ca scop readaptarea contractului la schimbările conjuncturale pe piață și ambele
presupun condiții mai favorabile față de cele existente în contract. În ambele cazuri, condiția
funcționării clauzei este să se acorde condiții mai favorabile decât cele din contract. Clauza
clientului celui mai favorizat se aseamănă esenţial cu cea a ofertei concurente prin faptul că
amândouă au ca scop adaptarea contractului în cazul producerii unor riscuri, în principiu,
nevalutare, de natură a schimba condiţiile economice pe piaţa internaţională, evitându-se,
astfel, crearea pentru una din părţi a unei situaţii defavorabile în raport cu terţii concurenţi.
Deosebiri: în timp ce la clauza ofertei concurente este vorba de o ofertă mai favorabilă
făcută de un terț unei părți contractante, la clauza clientului celui mai favorizat este un contract
mai favorabil făcut de o parte contractantă unui terț, deci în primul caz din exterior spre
109
interior și din interior spre exterior în al doilea caz. Ele se deosebesc însă una de cealaltă, în
principal prin natura elementului de referinţă (etalonului) pentru adaptarea contractului şi
anume, în timp ce la clauza ofertei concurente acesta este oferta terţului (iniţiativa care
declanşează mecanismul clauzei pornind deci de la un terţ către o parte contractantă), în
cazul clauzei clientului celui mai favorizat etalonul este operaţiunea comercială
(contractul, în principiu) încheiată de o parte contractantă cu terţul (iniţiativa pornind,
aşadar, în acest caz, de la parte către terţ).
Condiția definitorie a caracterului mai favorabil al regimului acordat unei părți este identică.
Condiţia definitorie a clauzei: caracterul "mai favorabil" al regimului acordat terţului,
care poate privi preţurile sau ansamblul elementelor celor două contracte.
Așadar, mecanismul clauzei clientului celui mai favorizat este atunci când eu, parte
contractantă, care vând energie electrică cu 1000 dolari/megawatt, închei un contract cu un
terț căruia îi vând cu 800 dolari/megawatt pe parcursul executării contractului existent. Dacă
am o clauză a clientului celui mai favorizat, va trebui să o aplic.
110
Efectele clauzei
Punct nevralgic al clauzei – confidențialitatea contractului. În general, contractele sunt
confidențiale, deci este posibil ca partea cealaltă să nu știe că am încheiat un contract în
condiții mai favorabile, deci în clauză trebuie menționate garanțiile, ce se întâmplă dacă aflu
ulterior.
Efectul clauzei clientului celui mai favorizat este, de regulă, AUTOMAT, dar se poate
discuta și prin RENEGOCIERE.
Dacă SE RENEGOCIAZĂ, se întâmplă același lucru ca la clauza ofertei concurente,
adică mă duc la un arbitru, expert, judecător și acea persoană va decide în funcție de
împrejurări.
Clauza clientului celui mai favorizat îşi produce efectele, de regulă, în mod automat, în
sensul că vechea obligaţie devine caducă iar promitentul trebuie să acorde beneficiarului
condiţiile mai favorabile pe care le-a consimţit în favoarea terţului. Aşadar, această clauză,
spre deosebire de cea a ofertei concurente, nu permite promitentului să refuze adaptarea
contractului optând pentru rezilierea lui, dacă nu contestă faptul că a acordat unui terţ
condiţii mai favorabile, iar soluţia suspendării contractului este improprie, în acest caz.
Uneori, părţile prevăd că alinierea contractului la condiţiile mai avantajoase acordate
terţului nu se face în mod automat, ci prin negocieri, la cererea beneficiarului.
Intervenţia arbitrului
Va decide dacă există condiția mai favorabilă. Se analizează de la caz la caz.
Arbitrul/expertul are aceleași posibilități: să accepte, să respingă, să suspende, să dispună
readaptarea contractului, rezilierea contractului (foarte rar).
Pentru cazul în care nu se înţeleg asupra interpretării noţiunii de "condiţii mai
favorabile", părţile prevăd, de regulă, posibilitatea soluţionării litigiului pe cale arbitrală, ca
şi în prezenţa clauzei ofertei concurente.
4. Clauza de HARDSHIP (IMPREVIZIUNE)

Cea mai frecventă clauză din ultimii ani. Clauza de hardship este de sorginte anglo-saxonă,
dar prezintă avantaje și în sistemul romanist.
Hardship – situație grea = substantial hardship – nu orice
îngreunare, ci una substanțială Evoluție legislativă:
− Convenția de la Viena din 1980 – nu s-a pus problema să se insereze în convenție o
clauză de impreviziune hardship; principiul pacta sunt servanda - suveranitatea
părților absolută, judecătorul nu intervine în contract, nici arbitrul sau expertul.
Ulterior, s-a dispus adaptarea dreptului la noile realități;
− Principiile UNIDROIT 1990 – nu a existat, 2004 - a apărut, 2010 - exista clauza de
impreviziune hardship;
111
− Reglementări de clauze tip de hardship: clauza tip/ model a Camerei Internaționale

de Comerț din Paris din anul 2003, model de clauză de impreviziune hardship în
cadrul principiilor Unidroit;
− NCC art.1271 teoria impreviziunii – excepție de la principiul forței obligatorii a
contractului (pacta sunt servanda); aproape identică exprimarea cu cea din
principiile Unidroit.
Definiție clauză de impreviziune/ hardship
= Acea clauză contractuală prin care se prevede obligaţia părţilor de A PROCEDA LA
RENEGOCIEREA CONTRACTULUI în vederea readaptării contractului sau de a recurge,
în subsidiar, la un terţ (de regulă, un arbitru/ judecător sau expert) în acest scop, dacă pe
parcursul executării contractului se produce o împrejurare, de orice natură,
independentă de culpa vreuneia dintre părţi, care afectează grav echilibrul contractual,
producând o îngreunare substanţială (substantial hardship) a executării contractului pentru cel
puţin una din părţi, şi care deci ar fi inechitabil să fie suportată exclusiv de partea afectată.
112
Condițiile de aplicare a clauzei de impreviziune/ hardship

1. Să intervină un risc/eveniment pe parcursul executării contractului;
Orice tip de risc, chiar riscuri nevalutare, dar se poate folosi și în cazul unui risc valutar.
Deci, are un caracter de generalitate. Clauza de hardship are un caracter de generalitate,
fiind formulată de părți în termeni generici, care acoperă împrejurări de orice natură care ar
putea interveni pe parcursul executării contractului.
2. Riscul/evenimentul să fie independent de culpa vreuneia dintre părți;
Principiile Unidroit - condiții de neculpă:
− evenimentul să fi apărut și să fi fost cunoscut de către partea care o invocă DUPĂ
ÎNCHEIEREA contractului;
− acea parte care invocă să nu fi putut să ia în considerare în mod rezonabil acel
risc în momentul încheierii contractului;
− să fie în afara controlului părții care îl invocă;
− victima evenimentului de hardship să nu-și fi asumat riscul producerii lui;
Clauza ICC prevede cam aceleași condiții. Dacă e culpă, avem răspundere pentru culpă,
deci nu e risc.
Părţile trebuie să menţioneze şi criteriul de apreciere a comportării părţii care reclamă
situaţia de hardship, în împrejurarea invocată. Acest criteriu este în mod uzual obiectiv (in
abstracto) şi constă în compararea acestei comportări cu atitudinea pe care ar fi avut-o orice
comerciant "rezonabil şi prudent aflat în aceeaşi situaţie" (sau o formulă echivalentă).
3. Evenimentul/Riscul să producă o îngreunare substanțială a executării
contactului/ substantial hardship;
− Cum analizăm îngreunarea? întotdeauna obiectiv, după poziția comerciantului rezonabil
și prudent aflat în aceeași situație, adică după conceptul abstract al unui reasonable man;
nu se analizează subiectiv.
− Ce înseamnă substantial? Părțile trebuie să prevadă în contract cam ce înseamnă
substanțial. În general, se analizează în funcție de reducerea profitului ex. s-a redus cu 10-
20%, în funcție de împrejurări; poate fi o pagubă efectiv suferită sau o reducere a
profitului; în această situație se va declanșa mecanismul clauzei. Nu orice eveniment
influențează contractul, ci ceva substanțial.
4. Condiția inechității.
Rațiunea clauzei de impreviziune hardship este de readaptare a contractului, de echilibrare
sau de balansare a pierderilor.
Exemplu. Dacă transport marfă pe o anumită rută și a izbucnit un război și a trebuit
schimbată ruta, intervin costuri suplimentare pentru transport/hardship, îngreunare
substanțială a executării contractului.
113
În această situație, arbitrul va proceda la reechilibrarea contractului, adică condiția este să

fie inechitabil. Rolul este acela de a-l reechilibra pe părți.
Efectele clauzei
a) Efectul specific al clauzei constă în adaptarea contractului, în cazul în care
condiţiile privind cauzele de hardship şi consecințele lor asupra contractului sunt
îndeplinite.
Clauza NICIODATĂ NU ACȚIONEAZĂ AUTOMAT, fiind o clauză de renegociere a
contractului, deci trebuie neapărat să notific în legătură cu situația și să propun renegocierea.
Este de esenţa instituţiei faptul că adaptarea nu operează automat, ci prin renegocierea
contractului.
b) Clauza de hardship - şi cererea de negociere bazată pe ea – NU
ÎNDREPTĂŢEŞTE partea dezavantajată SĂ SUSPENDE EXECUTAREA
CONTRACTULUI. Acest efect negativ al clauzei este prevăzut expres în
Principiile UNIDROIT şi se deduce din clauza tip a C.C.I. din Paris.
114
Mecanismul de adaptare a contractului

Oricare dintre părți, dacă se consideră într-o situație de hardship, poate cere renegocierea.
Dacă cealaltă parte refuză total și negocierea, în contract trebuie menționat ce se întâmplă
într-o astfel de situație.
 Se înțeleg – contractul se adaptează în termenii conveniți;
 Nu se înțeleg – există posibilitatea de reziliere a contractului, automată, dar nu
aceasta este rațiunea clauzei, ci se apelează la acel arbitru sau expert care ar
posibilitățile discutate: să adapteze contractul, să suspende contractul pe o perioadă
de timp, dacă evenimentul de hardship este temporar, să dispună rezoluțiunea
contractului în cazul în care evenimentul este atât de grav și afectează atât de
profund contractul încât nu mai poate fi salvat.
Din contract nu trebuie să lipsească menţiunile cu privire la procedura de aplicare a clauzei,
respectiv mecanismul de adaptare a contractului.
Acest mecanism implică mai multe etape:
a) Notificarea intenţiei de renegociere a contractului
Partea care se consideră a fi într-o situaţie de hardship trebuie să ceară (să notifice)
celeilalte părţi renegocierea contractului.
Cererea va fi făcută în termenul prevăzut în contract sau, în lipsă, într-un termen rezonabil
din momentul când a suferit sau a cunoscut împrejurarea de hardship.
b) Renegocierea contractului
Ca urmare a cererii de renegociere formulate de partea afectată, părţile sunt obligate, în
temeiul clauzei, să se întâlnească pentru renegocierea contractului.
Obligaţia de negociere în vederea adaptării contractului la noile împrejurări îşi are izvorul în
clauza de hardship.
Clauza de hardship stabileşte numai obligaţia părţilor de a proceda cu bună credinţă la
negocieri, dar nu poate să le impună să ajungă la un acord asupra soluţiei de adaptare.
c) Rezultatul renegocierii contractului

Dacă negocierile eşuează, pentru că partea potrivnică neagă existenţa în speţă a unei
situaţii de hardship sau nu răspunde la cererea de renegociere ori pentru orice alt motiv,
părţile prevăd, de regulă, în cuprinsul clauzei două soluţii principale.
A. Astfel, ele pot stabili rezoluţiunea (rezilierea) de plin drept a
contractului, la expirarea termenului prevăzut pentru negocieri. O
asemenea clauză contractuală îmbracă forma unui pact comisoriu.
115
B. Părţile pot conveni asupra posibilităţii fiecăreia dintre ele de a apela la un

terţ pentru a decide situaţia contractului.
Acest terţ poate fi un conciliator (mediator), caz în care soluţia acestuia are caracter
neobligatoriu (“non - binding”), fiind vorba de o modalitate alternativă de soluţionare a
litigiilor (“Alternative Dispute Resolution” - A.D.R.).
Cel mai frecvent părţile convin ca litigiul să fie soluţionat printr-o hotărâre jurisdicţională, şi
în acest caz apelează la un arbitru sau, mult mai rar, la o instanţă ordinară.
Aşadar, de principiu, dacă părţile au inserat în contract o clauză compromisorie
generală, aceasta trebuie considerată că se extinde şi asupra competenţei arbitrului de a
se pronunţa cu privire la situaţia contractului în cazul survenirii unui eveniment de
hardship, în lipsa unei prevederi explicite în sens contrar.
116
Arbitrul competent să hotărască asupra situaţiei contractului poate să pronunţe una din
următoarele soluţii:
a) în cazul în care constată că nu există un caz de hardship, să confirme
clauzele contractului în versiunea existentă;
b) dacă apreciază că există hardship, el poate fie să adapteze contractul în
scopul restabilirii echilibrului prestaţiilor, fie să considere contractul încetat
(rezolvit, reziliat) la o dată şi în condiţiile pe care le fixează, atunci când
respectivul contract nu mai poate fi salvat prin adaptare, fie să pronunţe
orice altă soluţie pe care o găseşte rezonabilă în speţă, precum suspendarea
contractului până la încetarea cauzei de hardship după care executarea
contractului urmează să se reia în termenii iniţiali, obligarea părţilor să
continue negocierile în vederea ajungerii la o înţelegere asupra adaptării
contractului şi altele.
Comparaţie între hardship şi forţa majoră
Evenimentele de hardship se aseamănă cu cele de forţă majoră mai ales prin caracterul lor
de imprevizibilitate, independente de orice culpă.
Aceste două instituţii juridice se deosebesc însă esenţial prin cel puţin următoarele
elemente:
a) prin conţinutul lor, în sensul că forţa majoră implică şi condiţia insurmontabilităţii;
b) prin scopul urmărit de părţi la încheierea clauzei, astfel: la hardship se urmăreşte
adaptarea contractului la noile împrejurări, pe când la forţa majoră scopul este cel de a
reglementa suspendarea sau încetarea efectelor acestuia în cazul survenirii evenimentului;
c) prin efectele lor (ca o consecinţă directă a deosebirii precedente) şi anume, în timp ce
cauzele de hardship fac numai în mod substanţial mai oneroasă obligaţia uneia din părţi şi
atrag, prin natura lor, adaptarea contractului, cele de forţă majoră atrag de regulă
imposibilitatea (absolută) a executării contractului şi constituie, în primul rând, cauze de
exonerare de răspundere a părţii care le-a suferit.
Întrebări:
riscurilor nevalutare.
 Prezentaţi mecanismul clauzei de revizuire a prețului.
 Prezentaţi mecanismul clauzei ofertei concurente.
 Prezentaţi mecanismul clauzei clientului celui mai favorizat.
 Prezentaţi trăsăturile specifice clauzei de hardship.
 Care sunt efectele clauzei de hardship?
117
Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional. REGIMUL JURIDIC AL FORŢEI

MAJORE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
Riscurile politico-administrative și calamitățile naturale sunt acoperite din punct de vedere
juridic de clauza de forță majoră.
În comerțul internațional, forța majoră este reglementată contractual, iar în cazul în
care contractul tace, de lege (lex causae, adică legea aplicabilă contractului).
1. Reglementarea legală/ Regimul legal al forței majore

Forţa majoră este principala cauză străină exoneratoare de răspundere în contractele
civile şi comerciale, fiind frecvent întâlnită în practica relaţiilor comerciale internaţionale.
Forţa majoră constituie un risc, în comerţul internaţional el prezentând anumite aspecte
specifice care, în cea mai mare parte a cazurilor au fost relevate de practica arbitrală.
Cauzele de forţă majoră sunt definite de regulă ca fiind acele evenimente imprevizibile şi
insurmontabile, independente de culpa celui care le invocă (debitorului), survenite după
încheierea contractului şi care fac obligaţia debitorului imposibil de executat.
Regimul general al forței majore este o problemă de natură civilă.
C.Civ. – regimul forței majore este mult aplicabil în materie comercială, aproape unanim.
În civil, contractele sunt, de regulă, uno ictu sau cu termen de execuție scurt, iar forța majoră nu
ajunge să afecteze. Forța majoră intervine în contractele încheiate pe termen mediu și lung,
acestea fiind apanajul relațiilor comerciale.
Regimul legal al forței majore poate fi reglementat de către o convenție internațională. Cel
mai bun exemplu din această materie este Convenția de la Viena din 1980 privind vânzarea
internațională de mărfuri: condițiile forței majore și efectele pe care ea le produce.
Comerțul internațional a oferit foarte multe exemple ca evenimente de potentiala forță
majoră, atât situații în care arbitrii nu au reținut că este forță majoră, cât și situații în care au
reținut că este forță majoră.
În mult mai numeroase cazuri, practica arbitrală şi cea judiciară din comerţul internaţional
au apreciat însă că anumite situaţii intervenite pe parcursul executării contractului nu constituie
forţă majoră, nefiind întrunite condiţiile de imprevizibilitate şi insurmontabilitate.
Exemple în care nu s-a reținut forța majoră:
− defecțiuni în uzina producătoare internă a celui care urma să producă bunul care
face obiectul contractului;
− lipsa capacității de producție, în sensul că linia de producție este
supraaglomerată;
− sosirea cu întârziere a navei cu materie primă – evenimente previzibile;
− întârzierea în livrarea de subproduse de la subcontractanți;
118
− blocajul financiar;
− lipsa materiilor prime;
− lipsa spațiilor de depozitare ale beneficiarului;
− anumite dificultăți în procurarea valutei - imposibilitatea procurării valutei
pentru achitarea mărfurilor cumpărate.
Reținute ca situații de forță majoră, evenimente insurmontabile și imprevizibile:
− calamități naturale;
− evenimente politico-administrative grave, războaie, embargou, greve la nivel
major;
− refuzul eliberării autorizațiilor de import/export de către o autoritate competentă.
119
Situaţiile cele mai des invocate în enumerarea de cazuri de forţă majoră sunt: calamităţile
naturale (secetă, îngheţ, cutremure, inundaţii, incendii, epidemii etc.), conflictele armate sau
alte asemenea situaţii conflictuale grave (stare de război, revoluţie, mobilizare, rechiziţii,
embargo etc.), conflictele de muncă grave (grevele care afectează activitatea economică a
uneia din părţi), actele puterii publice (refuzul eliberării licenţelor sau altor autorizaţii legale de
export-import, a autorizaţiilor de construcţie sau de exploatare a unui obiectiv economic etc.),
dificultăţile de transport, aprovizionare, restricţia utilizării energiei etc.
Mai puține cazuri în care a fost reținută forța majoră decât cazuri în care a fost respinsă.
2. Regimul convenţional al forţei majore. Clauzele de forţă majoră în contractele

comerciale internaţionale
Clauzele de forţă majoră sunt extrem de frecvente, putând fi considerate adevărate “clauze
de stil” în contractele comerciale internaţionale.
Clauzele la care ne referim constituie o specie a clauzelor asigurătorii în contractele
comerciale internaţionale şi, ca atare, se subsumează particularităţilor generale ale acestora.
Există și o clauză tip privind forța majoră a Camerei Internaționale de Comerț din
Paris (ICC) 2003, Clauza model privind forţa majoră.
Definiția forței majore în contractele de comerț internațional
Practica internaţională şi literatura de specialitate au relevat existenţa a trei tipuri de
definiţii ale forţei majore (două propriu-zise și una mixtă), prin care părţile contractante
particularizează condiţiile acestei instituţii:
1. Definiția sintetică – expresie a sistemului de drept romanist - reglementează forța
majoră prin elementele ei esențiale, anume se prevede că trebuie să fie un
eveniment survenit ulterior încheierii contractului, imprevizibil, insurmontabil,
independent de culpă, să nu fie asumat riscul, să nu fie pus în întârziere (=
condițiile esențiale ale forței majore).
O definiţie sintetică a forţei majore este cuprinsă în Convenţia de la Viena (1980) şi în
Principiile UNIDROIT.
2. Definiția analitică - specifică sistemului anglo-saxon – părţile enumeră limitativ
situaţiile pe care le consideră ca fiind cazuri de forţă majoră.
Deosebirea dintre cele două tipuri de definiții poate fi aparent nesemnificativă, dar capătă
importanță în cazuri particulare, deoarece în definiția analitică dacă evenimentul s-a petrecut
și nu e înscris, nu e forță majoră, deși poate să îndeplinească condițiile forței majore potrivit
definiției sintetice. Nu mă regăsesc acolo, nu are efect asupra contractului. În dreptul
romanist, apreciază judecătorul/ arbitrul dacă se îndeplinesc condițiile forței majore.
3. Definiția mixtă - în clauza model a ICC Paris s-a adoptat varianta mixtă - rezidă în
faptul că forța majoră este definită sintetic, dar urmează o înșiruire de
evenimente care, cu scop exemplificativ, nu limitativ, sunt cazuri de forță
majoră: calamități naturale, conflicte armate, conflicte sociale grave, actele puterii
120
publice ex. refuzul eliberării autorizațiilor, dificultăți grave de transport,

aprovizionare, utilizarea energiei, regimul valutar, actele de terorism, calificate cu
titlu exemplificativ evenimente de forță majoră.
121
Aspecte comune regimului legal şi celui convenţional al forţei majore

3. EFECTELE
(consecinţele)
forţei majore
Sistemul romanist, sistemul anglo-saxon, principiile Unidroit, clauza model ICC sunt
cvasiunanime, în sensul că un eveniment de forță majoră poate produce următoarele efecte:
1. Efectul suspensiv
de
executare
Forţa majoră produce în contractele comerciale internaţionale în primul rând un efect
suspensiv de executare a obligaţiei debitorului afectat.
Primordialitatea efectului suspensiv de executare al forţei majore este posibilă datorită
faptului că, în comerţul internaţional, contractele se încheie, de regulă, pe termen mediu şi
lung, iar tendinţa firească a părţilor este aceea de a salva contractul afectat temporar de forţă
majoră.
Datorită efectului lor, în primul rând suspensiv de executare, clauzele de forţă majoră
acţionează similar clauzele de adaptare a contractului, mai ales în cazul în care, pe durata
suspendării, părţile au renegociat termenii contractului, iar după încetarea suspendării
contractul urmează să îşi producă efectele în aceşti noi termeni.
Executarea contractului se suspendă pe durata cauzei de forță majoră și se
prorogă/prelungește cu perioada când s-a produs forța majoră. Părțile trebuie să fie atente si
să prevadă cât de lungă poate fi această suspendare, de regulă 6 luni, 1 an maximum ca
durată acceptată de suspendare a contractului. Dacă evenimentul de forță majoră durează mai
mult sau dacă devine evident de la început că acel contract nu se va executa, intervine cel de-
al doilea efect.
Părţile prevăd, de regulă, că efectul suspensiv al forţei majore se exprimă prin
prelungirea termenului de executare a contractului cu durata situaţiei de forţă majoră (acesta
fiind, de fapt, efectul tipic al suspendării), dar nu este exclusă posibilitatea ca ele să convină ca
prelungirea să aibă loc pe o altă durată sau să stabilească suspendarea executării pe perioada
forţei majore, dar fără prelungirea duratei contractului.
2. Efectul extinctiv al forţei majore
Efectul extinctiv, de rezoluţiune (reziliere) a contractului, care în dreptul comun constituie
principiul în materie, se produce în comerţul internaţional numai în subsidiar, atunci
când situaţia de forţă majoră durează un timp îndelungat (de regulă, peste 6 luni), stabilit
de părţi în contract sau executarea contractului devine de la început evident imposibilă.
Rezoluţiunea contractului poate avea loc de prin drept sau pe cale judecătorească ori
arbitrală.
Efectul extinctiv poate opera automat, la expirarea perioadei prevăzute în contract 1 an/ 6
luni, pentru că, de regulă, în comerțul internațional rezoluțiunea nu este judiciară, vom vedea
122
și în Convenția de la Viena, dar părțile pot prevedea în contract că rezoluțiunea nu intervine

decât printr-o hotărâre arbitrală sau judecătorească, depinde de părți.
În cazul survenirii cazului de forţă majoră, care împiedică sau afectează grav executarea
contractului, se ridică problema suportării riscului contractului, precum şi a transferului
acestuia de la o parte contractantă la alta.
Contractul se desfășoară cu exonerarea de răspundere a părții care a suferit forța majoră.
4. Procedura de anunțare a cazului de forță majoră şi sancțiunea nerespectării acesteia

Convenția de la Viena și uzanțe: Partea care a suferit forța majoră trebuie să comunice
această situație celeilalte părți imediat ce acest lucru este posibil (putând fi afectate și
mijloacele de comunicație). Sistemul de drept român prevede expres sau prin uzanţe obligaţia
părţii care a suferit un caz de forţă majoră de a-l face cunoscut celeilalte părţi contractante.
Trebuie să anunțe nu la modul general, ci explicit care sunt efectele forței majore asupra
contractului în discuție. Obiectul înştiinţării (avertizării) celeilalte părţi este atât survenirea
cazului de forţă majoră cât şi efectele acesteia asupra executării contractului.
123
În cazul acesta, părțile se pot întâlni pentru a renegocia o eșalonare a executării

contractului sau, dacă nu, se va apela la un arbitru/ expert care va judeca și va decide
care este situația.
Forma înştiinţării este, de regulă, aceea a comunicării scrise, făcută prin orice mijloc
susceptibil de dovadă (scrisoare, fax, telex, email etc.), dar părţile pot prevedea şi
posibilitatea comunicării telefonice, confirmată ulterior în scris.
Comunicarea trebuie făcută imediat după survenirea împrejurării de forţă majoră.
Convenţia de la Viena (1980) utilizează formula "într-un termen rezonabil". Părţile folosesc de
regulă în contract exprimări de tipul "într-un termen scurt", "de îndată" sau echivalente.
Sancțiunea neanunțării
Sancțiunea pentru nerespectarea cerinţelor referitoare la anunţarea forţei majore este
obligarea debitorului la suportarea prejudiciilor pe care creditorul le-ar fi putut evita
dacă ar fi fost înştiinţat în termen.
Frecvent în arbitraj ne întâlnim cu situația în care partea pârâtă, chemată în judecată pentru
despăgubiri pentru că nu a executat la timp, vine și spune pentru prima dată despre
evenimentul de forță majoră, odată ce acțiunea este introdusă.
Constituie un caz de neprimire a excepției?
Convenția de la Viena și uzanțe:
− Faptul că nu anunți forța majoră NU ESTE UN MOTIV DE DECĂDERE, deci nu ești
decăzut din dreptul de a o anunța.
− Partea care nu a anunțat va fi obligată să suporte toate daunele pe care cealaltă parte
le-ar fi putut evita dacă ar fi fost anunțată în termen. Aici e culpă, nu mai e forță
majoră, deci răspunzi pentru culpă, adică pentru prejudiciul pe care cealaltă parte l-a
suferit – cauză exoneratoare de răspundere pentru partea principală a contractului.
5. Obligaţia părților de a coopera pentru atenuarea efectelor forței majore

Aspect simetric: În cazul în care se anunță forța majoră sau se știe despre existența forței
majore, partea adversă are obligația să coopereze.
Obligația de cooperare în comerțul internațional este esențială. Are obligația să coopereze cu
victima forței majore pentru a reduce prejudiciile, consecințele negative ale forței majore.
Pârțile au obligaţia lor de a coopera în vederea înlăturării efectelor negative ale forţei
majore. Această obligație constă mai ales în necesitatea ca părţile să depună eforturi
conjugate pentru limitarea pagubelor şi readucerea contractului pe cât posibil la situaţia
normală, inclusiv, dacă este posibil, prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea către un
arbitru a competenței de a-l readapta la noile împrejurări.
Dacă o parte nu cooperează, nu va putea cere eventuale despăgubiri pentru
prejudiciile pe care le-ar fi putut evita. Ex. regulile Incoterms - vânzătorul nu are dreptul să
lase marfa pe cheiul portului să se degradeze, ci are obligația să o depună într-un depozit pe
124
cheltuiala cumpărătorului, altfel va răspunde pentru prejudiciile pe care le-a adus pentru lipsa
de cooperare.
6. Proba forţei majore în comerţul internaţional

Partea care invocă situaţia de forţă majoră, trebuie să o probeze, mijloacele de probă fiind
variate:
a) cu certificate/atestate de forţă majoră eliberate de camerele de comerţ şi
industrie;
Camerele de comerț și industrie, inclusiv cea a României, asociațiile
profesionale, bursele de mărfuri și de valori au, de regulă, prin statutul lor,
dreptul de a emite certificate/atestate de forță majoră în domeniul lor de
activitate.
125
Forța probantă a acestor certificate este relativă, iuris tantum, așadar

judecătorul sau arbitrul poate să le înlăture, nu este o constatare absolută care
să oblige.
b) pe cale de expertiză, fie ca unic mijloc de probă, fie în completarea altor
asemenea mijloace;
c) prin orice mijloc, fiind vorba de a se dovedi situaţii de fapt.
Întrebări:
 Prezentaţi, pe scurt, regimul legal și convențional al forței majore în comerțul
internațional.
 Care sunt consecințele forței majore?
Aspecte privind efectele contractelor
comerciale internaționale Regimul
despăgubirilor (daunelor - interese) în comerțul
internațional
Regimul dobânzii în comerțul internațional - reglementare specifică = Regimul daunelor -
interese pentru obligațiile bănești
C.Civ. - La obligațiile care au ca obiect o sumă de bani, daunele-interese pentru
neexecutare pot consta numai în dobânda legală.
Regimul dobânzii este reglementat în OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și
penalizatoare pentru obligațiile bănești.
Nu ne ocupăm de dobânda remuneratorie. Aceasta privește situația în care, de exemplu, am
dat un credit. Prețul creditului pe care îl primesc nu implică nicio neexecutare, reprezintă
profitul băncii.
Dobânda penalizatoare - în caz de neexecutare/executare cu întârziere
În materie comercială, cuantumul dobânzii, în general, este stabilit de către părți, așadar
dobânda are un caracter convențional. În raporturile la care ne referim este pe deplin
aplicabil principiul libertăţii contractuale, postulat de art. 1 din Ordonanţă, potrivit căruia
“părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei
obligaţii băneşti”.
− În reglementarea civilă, dobânda convențională este limitată prin raportare la dobânda
de referință a BNR.
− În materie comercială, nu există o asemenea limită. Dobânda este liberă în
materie comercială. Totuși, nu trebuie să fie abuzivă.
Practică – dobânda convențională abuzivă poate fi redusă de arbitru sau judecător, fiind
vorba de un abuz de drept, deci reprimabilă, dar în principiu nu se intervine.
Dacă părțile nu prevăd în contract, se aplică dobânda legală (caracter subsidiar), iar
126
dobânda legală în materie comercială este prevăzută în art.4 din OG 13/2011 și este de 6%
pe an.
Pentru a se aplica această dobândă specială pentru comerțul internațional trebuie îndeplinite
următoarele condiții:
1) Să fie vorba despre un raport juridic cu element de extraneitate, potrivit ordonanței,
coroborat cu ideea că trebuie să fie vorba despre materie comercială, adică despre un
raport între întreprinderi, raport internațional, cu element de extraneitate;
2) Legea aplicabilă acelui contract să fie legea română (lex causae), dobânda este
prevăzută de legea română, prevedere din dreptul intern;
3) Părțile să fi prevăzut în contract că plata se face în monedă străină.
Dacă sunt îndeplinite aceste trei condiții, se aplică art.4 din OG 13/2011, adică dobânda
legală specială din comerțul internațional.
Întrebări:
 Prezentați modalitățile de evaluare judiciară, legală şi convențională, a
despăgubirilor în comerțul internațional.
127
CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI

POTRIVIT CONVENȚIEI DE LA VIENA (1980)
1. DISPOZIȚII GENERALE
Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri/ Convenția Națiunilor
Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri din 1980 – cea mai importantă
reglementare care a fost adoptată în materie.
Aceasta fost adoptată sub egida ONU, ea a fost adoptată în cadrul UNCITRAL, Comisia
Națiunilor Unite pentru dreptul comerțului internațional. La această convenție s-a lucrat
aproximativ 20 de ani. La această comisie a participat și o delegație din partea României
condusă de profesorul Tudor Popescu (fondatorul disciplinei dreptului comerțului
internațional în facultatea de drept).
Convenția este împărțită în patru părți:
I. Domeniu de aplicare şi dispoziții generale;
II. Formarea contractului; – aspecte foarte apropiate de dreptul român
III. Efectele contractului/ Vânzarea mărfurilor - conținutul contractului; – influența
majoră este a sistemului de drept anglo-saxon; vom regăsi o restructurare a
reglementării și concepte noi
IV. Dispoziții tranzitorii și finale.
Această convenție a reușit să îmbine cele două sisteme de drept ale lumii: sistemul de drept
romanist și sistemul de drept anglo-saxon. Prima mare reușită din acest punct de vedere la
nivel internațional.
România a aderat la această convenție prin L 24/1991, relativ curând după revoluție.
Convenția din 1980 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988, când s-a împlinit numărul de
membri suficienți pentru a intra în vigoare.
2. Caracterul Convenției de la Viena

2.1 Caracterul SUPLETIV
Prevederile Convenției au un caracter supletiv, în sensul că părțile pot exclude
capitole/părți din această convenție. Au existat state care au aderat numai la anumite părți
din convenție. România nu a făcut vreo asemenea rezervă, făcând parte integral la convenție.
Părţile pot să deroge de la oricare dintre dispoziţiile sale sau pot să îi modifice obiectul, să
deroge în mod expres prin inserarea în contract a unei prevederi care să excludă aplicarea
Convenţiei total, parţial sau indirect prin inserarea în contract a unor alte prevederi decât cele
pe care convenţia le conţine. DACĂ ÎNSĂ PĂRŢILE NU AU EXCLUS ÎN MOD
EXPRES CONVENŢIA, ACEASTA SE APLICĂ CU PUTERE DE LEGE .
128
3. Domeniul de aplicare a Convenției de la Viena (1980)

3.1 Domeniul de aplicare temporal – ratione temporis
Convenția a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988, la 8 ani de la elaborare. România a
aderat la Convenţie prin legea 24/1991.
129
3.2. Domeniul de aplicare personal - ratione personae

Art. 1 prevede că aceasta se aplică în următoarele două cazuri/criterii alternative:
1) Convenția se aplică între părți care își au SEDIILE ÎN STATE CONTRACTANTE
DIFERITE;
Acesta este primul element al internaționalității, adică să fie vorba despre părți cu
sediile în state diferite.
Convenţia nu defineşte noţiunea de “sediu “, urmează a fi supusă dispoziţiilor
sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie.
“ State contractante ” sunt toate acelea care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la
Convenţie.
Alte criterii precum naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau comercial al părţilor
sau al contractului, nu sunt relevante şi deci nu sunt luate în considerare pentru
aplicarea Convenţiei.
2) Convenția se aplică și atunci când părțile parte la convenție NU-ȘI AU SEDIILE

în state diferite, dar prin mecanismul normelor conflictuale SE TRIMITE LA
LEGEA UNUI STAT CONTRACTANT.
Acest criteriu se aplică în cazul în care nici una sau doar una din din părţile
contractante îşi au sediul pe teritoriul unui stat parte la Convenţie dar norma de drept
internaţional privat a ţării forului trimite, prin punctul său de legatură, la legea unui
stat contractant.
Ex. contractul este între o firmă română și o firmă dintr-o țară care nu este aderentă la
Convenția de la Viena și în contract se prevede ca lex contractus legea română, convenția se
aplică, deoarece aceasta este parte din sistemul de drept român, iar acesta este lex causae.
3.3. Domeniul de aplicare material – ratione materiae
Reținem că această convenție se aplică pentru marea majoritate a problemelor pe care le
ridică vânzarea internațională de mărfuri, dar nu chiar la toate. Convenţia nu cârmuieşte toate
aspectele privind contractul de vânzare internaţională de mărfuri, ci numai cele privind
formarea contractului, precum şi drepturile şi obligaţiile la care un astfel de contract dă
naştere între vânzător sau cumpărător.
Sunt excluse la modul general două instituții:
− validitatea contractului;
− transferul proprietății.
Acestea sunt aspecte asupra cărora statele nu s-au înțeles la timpul respectiv.
!!! Nu însă și transferul riscurilor, acesta fiind amplu reglementat de către convenție.
Transferul riscurilor poate fi separat de transferul proprietății.
Convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri.
Convenţia nu defineşte noţiunea de “contract de vânzare “ şi nici noţiunea de “marfă “, dar
din spiritul Convenţiei rezulta ca ea se aplică pentru vânzarea de bunuri mobile corporale.
130
De asemenea, sunt și anumite tipuri de contracte care nu intră în domeniul de aplicare

materială a convenției. De exemplu:
− contractele privind bunuri destinate uzului personal sau familial, acestea nefiind
acte de comerț;
− vânzările la licitații, acestea fiind supuse unor caiete de sarcini și proceduri proprii;
− vânzările de titluri de valoare (cambia, cec, bilet la ordin etc.), vânzări de titluri
mobiliare (acțiunile, obligațiunile), deoarece sunt supuse unor reglementări
speciale;
− vânzarea de monedă, adică schimbul valutar;
− vânzările de nave și aeronave, deoarece au pavilion și funcționează aproape pe
regulile bunurilor imobile;
− așa-numitele vânzări de bunuri imateriale ex. curentul electric - marfă specială,
imaterială care se transmite continuu.
Restul sunt sub incidența convenției.
131
I. Dispoziții generale privind interpretarea, forma și proba contractului

1. Reguli de interpretare a contractelor de vânzare internațională de mărfuri
Interpretarea convenției și, prin extrapolare, interpretarea contractului de vânzare
internațională de mărfuri - art.7, 8 și 9
Convenția stabilește câteva reguli de interpretare a contractelor de vânzare internațională de
mărfuri și le menționăm pe cele mai importante:
1. Convenția și contractul se interpretează ținând seama de caracterul lor
internațional și de necesitatea de a se promova aplicarea sa uniformă.
2. Potrivit principiului bunei-credințe - Se va ține seama de asigurarea respectului

bunei-credințe în comerțul internațional; bona fides - prezumția de bună-credință,
partea care invocă reaua-credință trebuie să o probeze.
3. Problemele privind materiile cârmuite de convenție și care nu sunt reglementate

în mod expres prin convenție vor fi reglementate potrivit (1) principiilor generale
de drept din care convenția se inspiră sau, în lipsa unor asemenea principii
generale, (2) în temeiul legii aplicabile potrivit normelor de drept internațional
privat.
Așadar, convenția și contractul se interpretează în primul rând pe temeiul
principiilor generale de drept din care ea se inspiră. Prin noțiunea de principii
generale de drept din care convenția se inspiră se înțeleg principiile UNIDROIT,
principiile contractelor comerciale internaționale care sintetizează principiile
generale de drept în materie de vânzare. Abia ulterior se va aplica norma
conflictuală pe care judecătorul/arbitrul o consideră potrivită și care trimite la un
sistem de drept național, deci în final se va interpreta în temeiul lui lex causae.
4. Convenția și contractul se interpretează după intenția părților, atunci când

cealaltă parte cunoștea sau nu putea să ignore intenția cocontractantului său.
Această regulă de interpretare este preluată din sistemul de drept romanist, este
principiul interpretării potrivit voinței interne a părților, iar nu după sensul literar al
termenilor NCC, cu condiția ca această intenție a uneia dintre părți să fie
exteriorizată sau să nu fi trebuit să o cunoască. – până aici avem drept romanist
+ Dacă nu se aplică regula precedentă, manifestările de voință ale părților
trebuie interpretate potrivit cu semnificația care le-ar fi acordată de către o
persoană rezonabilă, cu aceeași pregătire ca cealaltă parte, aflată în aceeași
situație. - aici avem dreptul anglo-saxon, teoria omului rezonabil/reasonable man.
Pentru determinarea acestei persoane trebuie să se țină seama de împrejurările
pertinente, mai ales de negocierile care au avut loc între părți, de obișnuințe, uzanțe
și de întregul comportament al părților ulterior încheierii contractului. Așadar,
comportamentul părților în cadrul negocierilor și ulterior în executarea contractului
joacă un rol foarte important în interpretarea voinței lor.
132
5. Părțile SUNT LEGATE prin uzanțele la care ele au consimțit, precum și de

obișnuințele care s-au stabilit între ele.
Este vorba despre interpretarea contractului potrivit uzanțelor generale și
impersonale, dar și potrivit obișnuințelor stabilite între părți, acele
comportamente/atitudini care nu au caracter general, impersonal și se aplică numai
între părțile contractante, mai ales în contractele încheiate pe termen mediu și lung.
Aceasta este aplicarea directă a uzanțelor la care părțile au consimțit.
Art.9 alin. (2) Convenția reglementează situația acceptării tacite a uzanțelor – În
afară de acordul contrar al părților, acestea sunt considerate că s-au referit în
contract la orice uzanță pe care o cunoșteau sau ar fi trebuit să o cunoască și
care în comerțul internațional este larg cunoscută și în mod regulat respectată de
către părțile la contracte de același tip în ramura comercială avută în vedere.
Așadar, acceptarea tacită a uzanțelor implică îndeplinirea condițiilor din text, în
primul rând părțile pot înlătura prin voința lor aplicarea uzanțelor, iar dacă nu o fac,
atunci părțile sunt socotite obligate să respecte și uzanțele care sunt larg cunoscute
și în mod regulat respectate de către părțile la contracte de același tip, în ramura
comercială avute în vedere – circumstanțieri în scară.
133
2. Mecanismul formării contractului potrivit Convenției de la Viena (1980): Forma și

Proba contractului
 Form
a
c
o
n
t
r
a
c
t
u
l
u
i
Încheierea contractului art.11 – principiul consensualismului– Contractul de vânzare nu
trebuie să fie încheiat în scris și nu este supus niciunei alte condiții de formă. Se încheie
solo consensu, fără a se cere nicio condiție de formă scrisă, indiferent de valoare.
Modificarea contractului art.29 – principiul simetriei juridice – Contractul trebuie
modificat mutuus dissensus, tot prin acordul de voință a părților, fără a fi cerută o condiție
specială de formă.
În cazul în care însă, un contract scris conține o dispoziție ce stipulează că orice modificare
sau reziliere amiabilă trebuie făcută tot în scris, contractul nu poate fi modificat sau reziliat în
mod amiabil decât în această formă.
 Prob
a
c
o
n
t
r
a
c
t
u
l
u
i
Deoarece funcționează principiul consensualismului în materie de formă, este firesc ca
proba să fie liberă, dacă nu pun o restricție de formă nu am cum să restricționez nici proba –
134
principiul libertății probei – Contractul poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin
martori.
II. ÎNCHEIEREA (FORMAREA) CONTRACTULUI. Oferta de a contracta

Partea a doua a convenției privește formarea contractului.
Convenția reglementează mecanismul formării consimțământului, cu cele două elemente:
oferta şi acceptarea.
1. OFERTA DE A CONTRACTA
1.1 Condi
ți
i
d
e
V
A
L
I
D
I
T
A
T
E
Art.14 Definiție și condiții
= propunerea de încheiere a unui contract care trebuie să întrunească următoarele condiții de
validitate:
a. Oferta trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate; per a
contrario, oferta adresată publicului nu este ofertă, ci numai o invitație la ofertă.
b. Oferta trebuie să fie suficient de precisă, adică trebuie să denumească mărfurile și,
în mod expres sau implicit, să stabilească cantitatea și prețul sau să dea indicații care
să permită determinarea acestora.
Așadar, sunt 3 elemente esențiale: marfa, cantitatea și prețul.
În ceea ce privește prețul, unde avem problemele cele mai serioase, după cum
rezultă din art.14 acesta trebuie să fie determinat sau determinabil, adică să existe
indicii pentru a putea fi determinat. Acest articol intră în contradicție cu art.55
(influența dreptului anglo-saxon) din convenție unde contractul rămâne valabil, cu
niște remedii prevăzute de convenție, chiar dacă prețul nu este determinat sau nici
măcar determinabil prin contract.
c. Oferta trebuie să denote voința autorului ei/ofertantului de a se angaja în caz de
acceptare – condiție de drept romanist – oferta trebuie făcută în stare de angajament
juridic.
135
1.2 Momentul producerii efectelor ofertei

Convenţia adoptă teoria recepţiei în ceea ce priveşte momentul când oferta îşi produce
efectul . Oferta îşi produce efectele când ajunge la destinatar (art. 15).
1.3 retractarea şi revocarea ofertei
Convenția reglementează pe larg problema retractării și revocării ofertei.
Distincție între cele două noțiuni – retractare și revocare a ofertei. Ambele reprezintă o
renunțare la ofertă, însă retractarea intervine atunci când renunțarea ofertantului ajunge
la destinatar cel mai târziu în același timp cu oferta, pe când
revocarea operează după momentul ajungerii ofertei la destinatar, până la încheierea
contractului.
136
Retractarea = retragerea ofertei care se produce înainte ca oferta să ajungă la destinatar sau
simultan cu ajungerea la destinatar.
În această situație, retractarea este posibilă fără nicio condiție/restricție, deoarece, din
moment ce ea a fost trimisă prin scrisoare și este retractată prin mail, adică înainte ca aceasta
să ajungă, nu poate produce niciun prejudiciu pentru destinatarul ei.
O ofertă chiar dacă este irevocabilă poate fi retractată dacă retractarea ajunge la
destinatar înaintea sau în același timp cu oferta. Retractarea intervine atunci când oferta este
retrasă înainte de primirea ei de către destinatar, deoarece destinatarul ofertei nu a cunoscut
despre existența ei, nu a făcut cheltuieli în vederea acceptării ofertei și nu a fost prejudiciat.
După ce oferta a ajuns la destinatar intervine revocarea.
Revocarea = retragerea ofertei după ce ea a ajuns la destinatar, dar până la momentul
încheierii contractului. Revocarea se poate produce între momentul ajungerii ofertei și
momentul în care se socotește încheiat contractul.
În legătură cu revocarea există o regulă și o excepție.
REGULA – cea a revocabilității ofertei - oferta poate fi revocată până la încheierea
contractului dacă revocarea sosește la destinatar ÎNAINTE CA ACESTA SĂ FI
EXPEDIAT ACCEPTAREA (teoria expediției din dreptul anglo-saxon).
Contractul se încheie pe teoria recepțiunii potrivit Convenției de la Viena, momentul când
acceptarea ajunge înapoi la ofertant, teorie de sorginte romanistă. Totuși, aici s-a făcut o
concesie pentru sistemul anglo-saxon care adoptă teoria expedițiunii și se prevede că
revocarea se poate produce până în momentul când acceptantul a expediat acceptarea.
EXCEPȚIE – oferta nu poate fi revocată în două cazuri:
a. Când oferta prevede în conținutul său un termen pentru acceptare sau declară în
mod explicit că este irevocabilă.
Dacă oferta prevede un termen pentru acceptare, și de regulă prevede, ex. 1 lună de
zile, ea este irevocabilă în cadrul lunii respective. De asemenea, dacă prevede în mod
explicit că este irevocabilă.
b. Oferta este socotită, de asemenea, irevocabilă dacă este rezonabil pentru destinatar
să considere că oferta este irevocabilă și să fi acționat în consecință – teoria omului
rezonabil/reasonable man – pentru determinarea intenției acceptantului, precum și
pentru determinarea a ceea ce o persoană rezonabilă ar fi făcut în acea situație se
va ține seama de circumstanțele pertinente, negocierile stabilite între părți,
obișnuințe și uzanțe.
Așadar, chiar dacă oferta nu stabilește un termen pentru revocare, nu spune că este
irevocabilă, ar putea fi revocabilă. Totuși, convenția limitează și spune că dacă este rezonabil
potrivit împrejurărilor ca destinatarul să o considere irevocabilă și dacă a și acționat în
consecință, adică a făcut anumite demersuri, aceasta nu mai poate fi revocată.
1.4 Încetarea efectelor ofertei
Efectele ofertei, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa ajunge la ofertant
137
(teoria recepțiunii).
138
2. ACCEPTAREA OFERTEI
2.1 Definiție
= declarația sau altă manifestare de voință a destinatarului ofertei care exprimă acordul său
cu privire la oferă. Din această definiție rezultă că acceptarea este de două feluri:
− expresă, atunci când constă într-o declarație;
− tacită, atunci când constă într-o altă manifestare de voință.
2.2 Regimul juridic al tăcerii
Convenția reglementează și regimul juridic al tăcerii - concepția din dreptul romanist,
dreptul comercial.
Regula - Tăcerea sau inacțiunea prin ele însele nu constituie acceptare, adică prin ele însele
nu produc efecte juridice. Esențial - prin ele însele - această sintagmă exprimă că simpla
tăcere nu constituie acceptare.
Excepție - Se deduce că o tăcere calificată, aceea care este implicită din voința părților, din
obișnuințe sau uzanțe poate produce efecte juridice.
2.3 Momentul producerii efectelor acceptării. Termenele de acceptare
Distingem între acceptarea expresă și cea tacită.
A. Acceptarea expresă
În cazul acceptării exprese, există o subdistincție după cum contractul se încheie între
persoane care nu sunt de față/între absenți (inter absentes) sau între persoane care sunt de față
(inter praesentes).
a. inter absentes
REGULA – acceptarea produce efecte în momentul în care parvine
ofertantului, fiind așadar adoptat sistemul recepțiunii din dreptul romanist,
iar nu cel al expedițiunii din dreptul anglo- saxon din acest punct de vedere.
Este prevăzută și o EXCEPȚIE de la această regulă – acceptarea nu
produce efecte dacă ea nu parvine ofertantului în termenul de
acceptare stabilit de ofertant sau, în lipsa unui asemenea termen de
acceptare, într-un termen rezonabil, în funcție de împrejurări,
obișnuințe sau uzanțe.
b. inter praesentes
Convenția prevede că oferta trebuie să fie acceptată imediat, dacă din
împrejurări nu rezultă contrariul. CU ACEASTĂ OFERTĂ SE
ASIMILEAZĂ ȘI CEA FĂCUTĂ PRIN TELEFON SAU
MIJLOACELE MODERNE DE COMUNICARE prin care părțile apar
față în față ex. videoconferință.
139
B. Acceptarea tacită
Acceptarea tacită constă în îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin
care el arată că acceptă oferta, chiar dacă acel act nu este comunicat sub forma unei
declarații către ofertant. (ex. expedierea mărfurilor sau plata prețului)
Acceptarea tacită nu este permisă chiar liber, ci numai în temeiul ofertei, al
obișnuințelor și uzanțelor. Convenția spune că intenția destinatarului ofertei de a accepta
oferta trebuie să fie concordanță cu obiectul ofertei, cu uzanțele sau cu obișnuințele stabilite
între părţi.
Dacă, potrivit acestor elemente, acceptarea tacită este posibilă, ea poate consta faptic în
orice manifestare de voință a destinatoriului ofertei, a acceptantului. Convenția menționează
cu titlu exemplificativ expedierea mărfii sau plata prețului – elementele cele mai evidente. Nu
este o reglementare limitată. Orice altă manifestare de voință poate să valoreze acceptare
tacită.
140
Exemple de manifestări de voință care pot fi asimilate ca fiind acceptare tacită: punerea în
fabricație a bunului comandat, achiziționarea de materii prime pentru producere, ambalarea
mărfii cu indicarea destinatarului ei, expedierea mărfii sau plata prețului.
În cazul acceptării tacite, momentul producerii efectului de către actul de acceptare tacită
este momentul în care acel act a fost îndeplinit.
2.4 Conținutul acceptării
Convenția de la Viena reglementează o regulă, o excepție de la regulă și o excepție la
excepție care revine la regulă.
REGULA – Acceptarea ofertei nu trebuie să conțină completări, limitări sau alte
modificări față de conținutul ofertei. art.19
Acceptarea trebuie să fie pură şi simplă, perfect concordantă cu conținutul ofertei,
fără completări sau modificări. Așadar, se aplică ceea ce în dreptul anglo-saxon se numește
mirror image rule/ regula imaginii în oglindă, acceptarea trebuie să fie identică cu oferta. Dacă
există modificări, nu ne aflăm în fața unei acceptări, ci ne aflăm în fața unei noi oferte sau
unei contraoferte.
EXCEPȚIA – Totuși, va constitui acceptare un răspuns care conține elemente
complementare sau diferite față de conținutul ofertei, dar care nu alterează în mod
substanțial termenii ofertei.
Ce se consideră că alterează în mod substanțial termenii ofertei este reglementat de
convenție. Toate celelalte elemente care nu se includ în enumerare sunt neesențiale și pot
apărea.
Convenția consideră ca ALTERÂND ÎN MOD SUBSTANȚIAL termenii ofertei
îndeosebi următoarele elemente complementare sau diferite:
− prețul;
− modalitățile de plată a prețului;
− calitatea şi cantitatea mărfurilor;
− locul şi momentul predării;
− întinderea răspunderii unei părți contractante față de cealaltă;
− soluționarea litigiilor.
Enumerarea este exemplificativă. Judecătorul sau arbitrul poate considera că sunt
substanțiale în funcție de împrejurări și alte elemente decât acestea.
În această situaţie de excepţie, când toate celelalte modificări decât cele enumerate nu
alterează substanţial oferta, contractul se socoteşte încheiat în termenii ofertei cu modificările
cuprinse în acceptare.
EXCEPȚIA LA EXCEPȚIE – În cazul în care acceptarea conține modificări
substanțiale față de conținutul ofertei, ea va fi socotită totuși acceptare în cazul în care
141
ofertantul nu relevă diferențele și nu avizează în acest sens pe ofertant fără întârziere

nejustificată.
Așadar, în momentul în care se primește o acceptare cu modificări poate fi socotită valabilă
dacă nu ai relevat diferențele și nu ai avizat imediat.
2.5 Acceptarea tardivă
= este acceptarea care parvine ofertantului/destinatarului după expirarea termenului de
acceptare prevăzut în ofertă sau după expirarea termenului rezonabil, în funcție de
împrejurări.
142
Efectele acceptării tardive

Acceptarea tardivă, ca regulă, nu produce efecte.
O distincție se face în funcție de împrejurarea dacă tardivitatea acceptării este culpabilă sau
nu pentru emitentul acceptării, deci pentru acceptant:
a) Dacă acceptarea a fost emisă peste termen și a ajuns peste termen, nu produce
efecte decât în cazul în care ofertantul îl informează pe acceptant că acceptă și în
condițiile în care a primit o acceptare vădit tardivă.
b) Dacă acceptarea este emisă în termen și ar fi trebuit să ajungă în termen, dar nu
ajunge din cauza culpei unui terț. În această situație, acceptarea tardivă
expediată în termen va valora acceptare, cu excepția situației în care ofertantul
dovedește că este în imposibilitate absolută de a o mai onora, adică de a socoti
contractul încheiat.
Exemplu. Obiectul contractului: bunuri perisabile, termen de o lună, nu am primit în acea
lună acceptarea, a doua zi am vândut marfa unui terț, peste două zile primesc scrisoarea de
acceptare și rezultă că ea a fost expediată cu două săptămâni înainte, acceptarea nu a ajuns la
timp, imposibilitate de a mai executa acel contract.
Retractarea acceptării
Acceptarea poate fi retractată dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care
acceptarea produce efecte, adică înainte de ajungerea acceptării la destinatar întrucât în acel
moment acordul de voință s-a format.
3. Formarea
contractului
momentul
formării
contractului
 În cazul acceptării exprese, inter absentes, momentul încheierii contractului este cel
în care acceptarea parvine ofertantului (teoria receptiunii).
 În cazul acceptării exprese, inter praesentes, momentul încheierii contractului este
cel în care se realizează acordul de voinţă al părţilor.
 În cazul acceptării tacite, momentul încheierii contractului este cel în care actul de
acceptare tacită a fost îndeplinit.
III. EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE

MĂRFURI POTRIVIT CONVENȚIEI DE LA VIENA (1980): obligațiile părților,
răspunderea contractuală
143
Partea a treia din Convenție privind efectele contractului conține dispoziții specifice.
Se reglementează obligațiile vânzătorului și răspunderea contractuală a vânzătorului, adică
consecințele încălcării de către vânzător a oblig sale, oblig cumpărătorului și răspunderea
contractuală a cumpărătorului, aspecte de natură comună privind regimul daunelor-interese,
transferul riscurilor, regimul forței majore
OB
LIG
AȚI
ILE
VÂ
NZ
ĂT
OR
UL
UI
Enu
mer
area
obli
gații
lor
Sunt enumerate în art.30 din Convenție. Convenția enumeră aceste obligații, dar în afară de
cele enumerate și reglementate, una o enumeră fără să o reglementeze: transferul proprietății
– o enumeră ca o obligație a vânzătorului, dar nu o reglementează.
Obligațiile enumerate și reglementate:
144
I). Obligația de predare a mărfii

Principala obligație a vânzătorului. Aspecte importante: locul predării și data predării.
1. Locul predării
Convenția instituie o reglementare în scară sau în cascadă în art.31 – predarea se socotește
îndeplinită, așadar obligația este realizată, dacă predarea se face în mod alternativ în unul
din următoarele locuri:
a. Într-un loc special prevăzut în contract.
Convenția acordă prioritate voinței părților. Dacă părțile au prevăzut în contract
un loc special în care trebuie să se predea marfa, oblig se socotește îndeplinită dacă
este marfa predată în acel loc.
b. În cazul în care nu se prevede un loc special – Dacă contractul de vânzare implică

transportul mărfii, marfa se socotește predată în momentul în care este remisă
către primul transportator pentru a fi transmisă cumpărătorului.
c. În cazul în care nu ne aflăm în situațiile de mai sus – Dacă acel contract

privește un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere
generice care este prelevat dintr-o masă de bunuri sau dacă este vorba de un
bun viitor, adică un bun care urmează a fi fabricat sau produs, iar în
momentul încheierii contractului părțile știau că marfa se găsește sau urmează
a fi produsă într-un anumit loc, locul predării este în acel loc unde marfa ar
trebui să fie pusă la dispoziția cumpărătorului.
Exemple. Vând grâu și știu că el se prelevă de la silozul Constanța, locul
predării este acolo; bunul urmează să fie fabricat la Pitești, acolo este locul
predării.
d. Escape clause/clauză de salvare – În toate celelalte situații, locul predării este la

sediul vânzătorului din momentul încheierii contractului. (plata cherabilă)
Predarea mărfii este cherabilă, nu portabilă, cumpărătorul trebuie să se prezinte
la sediul vânzătorului dacă nicio altă situație nu este în prezență pentru a ridica
marfa, sediul vânzătorului din momentul încheierii contractului.
2. Data predării/ Momentul
predării mărfii Art.33
prevede următoarele
situații alternative.
Vânzătorul trebuie să predea
marfa sau mărfurile:
a. La data fixată prin contract sau determinată prin referire la contract.
Așadar, principiul autonomiei de voință - dacă părțile au fixat o dată în contract,
marfa trebuie predată la acea dată.
145
b. Dacă părțile au stabilit în contract o perioadă de timp pentru predare sau

determinabilă prin referire la acesta, în această situație problema se pune când
anume trebuie sau cine are dreptul să aleagă data exactă în cadrul acelei perioade.
Convenția prevede că dreptul de a stabili data precisă a predării în cadrul
perioadei contractuale revine vânzătorului. Vânzătorul este cel care se obligă să
predea, in dubio pro debitore. !
Cu excepția situației în care în contract se spune că alegerea revine
cumpărătorului sau din circumstanțe, obișnuințe sau uzanțe rezultă că alegerea
c. Escape clause, clauza reziduală de salvare – În toate celelalte situații, predarea

mărfii trebuie să se facă într-un termen rezonabil din momentul încheierii
contractului. Termen rezonabil stabilit de circumstanțe, obișnuințe sau uzanțe.
146
II). Obligația de remitere a documentelor referitoare la marfă

În comerțul internațional, marfa circulă contra documente.
Documentul respectiv poate fi un document negociabil ex. conosament. Conosamentul este
documentul care atestă încărcarea mărfii pe vas și care este un titlu de valoare in rem care
poate fi negociat între momentul în care marfa a fost încărcată pe vas și momentul în care
marfa este descărcată de pe vas. În acest interval, conosamentul se poate negocia și poate trece
prin n mâini. Cine se prezintă cu exemplarul conosamentului în portul de descărcare înseamnă
că este titularul dreptului de a primi marfa.
Reguli:
a. Dacă s-a prevăzut modalitatea de remitere a documentului în contract - Vânzătorul
este obligat să remită documentele referitoare la marfă în momentul și la locul
prevăzute în contract – autonomia de voință a părților.
b. Dacă nu s-a prevăzut nimic în contract cu privire la momentul și locul predării
documentelor - Vânzătorul este obligat să remită documentele la data, la locul și în
forma care să permită cumpărătorului să intre în posesia mărfii și să-și exercite
drepturile cu privire la marfă potrivit uzanțelor( + legii, obișnuințelor stabilite
între părți).
147
CURS 8 23.03.2017
III). Obligația de conformitate a mărfurilor
Una din influențele pe care sistemul de drept anglo-saxon le-a avut asupra Convenției de la
Viena a fost aceea că ceea ce în sistemul de drept romanist este reglementat în texte diferite,
obligația de conformitate în Convenția de la Viena concentrează următoarele obligații ale
vânzătorului în art.35: Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate, tip,
ambalaj și condiționare corespund celor din contract. Așadar, obligațiile cu privire la
aceste cinci aspecte sunt concentrate într-o singură reglementare intitulată obligația de
conformitate a mărfii. Conformitatea este o noţiune de sorginte anglo-saxonă în care se includ
toate obligaţiile vânzătorului legate de cantitate, calitate, tip al mărfii, ambalaje sau
condiţionare a mărfii.
Criterii pentru îndeplinirea obligației de conformitate
Convenția de la Viena reglementează un criteriu principal/primordial de verificare a
îndeplinirii obligației de conformitate, iar ulterior reglementează 4 criterii
subsidiare/secundare de verificare a îndeplinirii obligației de conformitate.
Această obligație se socotește îndeplinită de cumpărător după următoarele distincții:
 Criteriul principal este contractul – vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror
cantitate, calitate, tip, ambalaj și condiționare trebuie să corespundă celor din
contract. În cazul în care cantitatea, calitatea, tipul mărfii şi ambalajul sunt
prevăzute în contract, obligaţia se consideră îndeplinită când acesta este realizat;
 În cazul în care în contract nu este prevăzut nimic cu privire la aceste cinci aspecte,
Convenția prevede că marfa este conformă cu contractul dacă este îndeplinit măcar un
criteriu din cele 4 criterii subsidiare. Marca se consideră conformă:
a. Marfa este adecvată întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit
mărfuri de acelaşi tip
(deci potrivit uzanțelor, dacă există astfel de uzanțe);
b. Marfa este adecvată unei întrebuinţări speciale, cu condiţia ca această
întrebuinţare specială să fi fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa
vânzătorului de către cumpărător în momentul încheierii contractului;
Spre deosebire de prima situație în care cumpărătorul nu a precizat o
anumită întrebuințare, dar există potrivit uzanțelor o întrebuințare obișnuită,
al doilea criteriu este atunci când cumpărătorul a indicat o anumită
întrebuințare.
c. Marfa livrată posedă calităţile unei mărfii pe care vânzătorul a
prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model;
d. Mărfurile trebuie să fie ambalate sau condiționate în mod obișnuit
pentru mărfuri de același tip sau, în lipsa unei uzanțe sau obișnuințe,
trebuie ambalată și condiționată într-o manieră adecvată pentru a fi
conservată (escape clause).
IV). Obligația de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț/
Obligaţia de garanție pentru evicțiune
148
Această obligație corespunde în sistemul de drept romanist cu obligația de garanție pentru

evicțiune. Remarcăm că dacă obligația de conformitate menționată se referea la conformitatea
materială a mărfii, această obligație de a preda marfa liberă de orice drept sau pretenție a unui
terț exprimă conformitatea juridică a mărfii. Convenția de la Viena – garanție pentru
evicțiune în dreptul romanist (terminologie).
Convenția de la Viena reglementează pentru această obligație de garanție două aspecte:
1. Obligația de garanție pentru evicțiune în general;
2. Reglementare specială în ceea ce privește garanția împotriva evicțiunii izvorâte dintr-
un drept de proprietate intelectuală pe care un terț l-ar invoca asupra mărfii care face
obiectul contractului.
149
1. Obligația de garanție pentru evicțiune în general

pretenție a unui terț, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în
aceste condiții.
Așadar, obiectul garanției îl constituie, potrivit convenției, orice drept sau pretenție din
partea unui terț, ceea ce doctrina a interpretat în sensul că poate fi și un drept de proprietate
pe care terțul îl poate invoca, deci un drept real în general, dar mai ales dreptul de
proprietate ex. dezmembrământ al proprietății, privilegiu, garanție reală.
Ceea ce este specific este faptul că în convenție se prevede posibilitatea cumpărătorului
de a accepta marfa și în aceste condiții. În aceste condiții înseamnă în condițiile unui
drept/unei pretenții invocate de terț.
Convenția de la Viena – Contractul rămâne valabil, nu este nul, chiar dacă se vinde bunul
altuia în momentul încheierii contractului, cu condiția ca acel cumpărător să fie în cunoștință
de cauză și să fi acceptat încheierea contractului chiar și în aceste condiții.
2. Obligație de garanție pentru evicțiune întemeiată pe un drept de proprietate
intelectuală – regulă specială
pretenție a unui terț, întemeiată pe proprietatea industrială sau pe altă proprietate
intelectuală, în cazul în care cunoștea sau nu putea să ignore acel drept al terțului în
momentul încheierii contractului, cu condiția ca acel drept/acea pretenție să fie întemeiată
pe proprietatea intelectuală în două situații alternative:
a. În temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie vândute sau utilizate,
dacă părțile au avut în vedere la momentul încheierii contractului faptul că
mărfurile vor fi vândute sau utilizate în acel stat;
b. În temeiul legii statului în care cumpărătorul își are sediul, în toate celelalte
cazuri.
Din text rezultă că răspunderea vânzătorului nu intervine în două cazuri (vânzătorul nu este
ținut de obligația de garanție pentru evicțiune întemeiată pe proprietatea intelectuală):
− La momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoștea sau nu putea să
ignore existența dreptului sau pretenției terțului;
− Dreptul sau pretenția terțului rezultă din faptul că acel vânzător s-a conformat
planurilor tehnice de producere a bunului care i-au fost furnizate chiar de
către cumpărător.
Transferul proprietății – menționat, dar nu este reglementat de Convenția de la Viena.
MIJLOACELE DE CARE DISPUNE CUMPĂRĂTORUL ÎN CAZ DE

ÎNCĂLCARE A CONTRACTULUI DE CĂTRE VÂNZĂTOR, potrivit Convenției de la
150
Viena
Textul folosit de convenție – în cazul contravenției la contract săvârșite de către vânzător
– traducere cuvânt cu cuvânt din limba franceză, contravenție în loc de încălcare.
Care sunt mijloacele? Vorbim despre răspunderea contractuală a vânzătorului. – prin prisma
cumpărătorului
În cazul în care vânzătorul a încălcat contractul/în contravenție la contract, cumpărătorul
are două mijloace/posibilități:
I. Să mențină contractul în ființă – înseamnă să obțină în principiu executarea
contractului;
II. Să declare rezoluțiunea contractului – contractul nu mai rămâne în ființă.
151
I. Dreptul cumpărătorului de a cere executarea obligațiilor de către vânzător

Sunt trei posibilități în acest context acordate cumpărătorului:
1. Cumpărătorul poate cere vânzătorului să-și execute în natură oricare dintre
obligațiile sale - posibilitate generală, deoarece se referă la oricare dintre obligațiile
vânzătorului, indiferent de natura obligațiilor încălcate. Cumpărătorul are dreptul de
a obține executarea în natură a acelei obligații care a fost încălcată.
Mențiuni privind posibilitatea de a cere executarea în natură a oricărei obligații
încălcate:
a. Cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar pe durată
rezonabilă pentru executarea obligațiilor sale;
Convenția prevede nu este o obligație a cumpărătorului să acorde
vânzătorului un termen suplimentar pentru executare, dar încurajează această
soluție (reglementarea rezoluțiunii).
Vorbim despre un termen de grație convențional, voluntar, din partea
cumpărătorului în acest caz.
b. Judecătorul sau arbitrul, deci instanța nu are dreptul să acorde vânzătorului un

termen de grație pentru executare.
Convenția de la Viena lasă termenul suplimentar pentru executare/ termenul
de grație exclusiv pe seama părții cumpărător.
Cumpărătorul poate cere executarea în natură a oricăreia dintre obligaţii (să
predea bunul sau documentele cu privire la marfă etc.).
Excepție: este cazul în care cumpărătorul a efectuat un act incompatibil cu
executarea contractului, de exemplu, a solicitat rezoluţiunea.
2. În cazul în care vânzătorul și-a încălcat OBLIGAȚIA DE CONFORMITATE A

MĂRFII (numai în acest caz!), Convenția prevede trei mijloace speciale de
executare pe care cumpărătorul le poate solicita vânzătorului. Sunt tot forme de
executare în natură, contractul este salvat, dar sunt forme de executare specifice:
a. Dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere
vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, dacă lipsa de conformitate
constituie o contravenție esențială la contract.
Convenția introduce pentru prima dată aici noțiunea de contravenție
esențială la contract. O întâlnim și în alte cazuri. Este echivalentă cu încălcarea
esențială a contractului. Noțiunea este definită de convenție în prima parte, art.25
= o contravenție la contract săvârșită de una dintre părți este esențială dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele 4 condiții:
− Acea încălcare/contravenție cauzează celeilalte părți, adică
cumpărătorului, un prejudiciu;
− Acest prejudiciu să priveze/să lipsească în mod substanțial pe cealaltă
parte de ceea ce aceasta era în drept să se aștepte de la contract;
Condiția a doua este tradusă în limbajul romanist prin lipsa cauzei actului
152
juridic, adică ex. mi-ai furnizat altceva decât ceea ce a fost scopul meu la
încheierea contractului.
Aceste prime două condiții sunt condiții pozitive.
− În afară de cazul în care partea în culpă, vânzătorul în cazul nostru, nu
a prevăzut un astfel de rezultat; - condiție negativă
− Și nici o persoană rezonabilă, cu aceeași pregătire și aflată în aceeași
situație, nu le-ar fi prevăzut.
Convenția este echilibrată în reglementarea ei, primele două sunt condiții
favorabile victimei cumpărător, iar celelalte două condiții sunt favorabile
făptuitorului vânzător.
Ex. răspunde pentru că l-a privat de la ceva la care era în drept să se aștepte –
nu a prevăzut el și nici alt terț nu ar fi prevăzut, atunci vânzătorul este exonerat.
*Poate cere dacă lipsa de conformitate constituie o contravenţie esenţială la
contract la contract şi dacă această predare este cerută de către cumpărător în
momentul denunţarii lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil calculat
de la această denunţare.
153
b. Dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere

vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în care o
asemenea reparație ar fi nerezonabilă ținând seama de împrejurări – influența
sistemului de drept anglo-saxon;
c. Dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul are dreptul de a
reduce prețul proporțional cu lipsa de conformitate constatată art.50 din
Convenție.
3. Vânzătorul poate, chiar și după data predării, să repare pe cheltuiala sa orice lipsă
a obligațiilor sale, chiar fără ca acest lucru să fi fost cerut de cumpărător, cu
condiția ca reparația să nu atragă o întârziere nerezonabilă a executării
contractului și nici să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente nerezonabile sau
incertitudini privind rambursarea de către vânzător a eventualelor cheltuieli pe
care cumpărătorul le-a făcut pentru reparație art.48 din Convenție.
Această posibilitate se referă la orice obligație încălcată de către vânzător și
implică o colaborare între vânzător și cumpărător. Vânzătorul are dreptul de a avea
inițiativa reparării încălcării obligației sale, dar în colaborare cu cumpărătorul, care
are dreptul de a se opune în cazul în care consideră că această reparație ar aduce
cheltuieli nerezonabile sau întârzieri.
II. Posibilitatea cumpărătorului de a cere rezoluțiunea contractului

Rezoluțiunea contractului – soluția duce la încetarea efectelor contractului, deci este o
soluție dirimantă pentru contract, reglementată restrictiv de către convenție. Rezoluţiunea este
o soluţie pe care Convenţia o prevede cu rezervă şi o reglementează la nivel de excepţie,
pentru că ea duce la desfiinţarea contractului.
 Rezoluțiunea contractului poate fi declarată DE CĂTRE CUMPĂRĂTOR numai
în două situații:
1. Când vânzătorul a săvârșit o contravenție esențială la contract/ încălcare esențială

a contractului
(încălcare esențială pentru oricare obligație a vânzătorului);
2. Când vânzătorul nu și-a respectat obligația de predare a mărfii în termenul
suplimentar acordat de cumpărător sau declară că nu le va preda în termenul
astfel acordat - situație specială.
→ Simpla obligație de nepredare a mărfii de către vânzător:
− Dacă este contravenție esențială la contract – intră în prima ipoteză, cumpărătorul
poate cere rezoluțiunea contractului.
− Dacă nu este contravenție esențială la contract – cumpărătorul trebuie să-i acorde
vânzătorului un termen suplimentar/ termen de grație convențional, iar dacă acesta
nu e respectat sau vânzătorul declară de la început că nu va executa nici în termenul
suplimentar acordat, atunci cumpărătorul poate cere rezoluțiunea contractului; nu e
154
obligat să-i acorde termen suplimentar, dar dacă nu acordă, nu poate beneficia de
această a doua posibilitate, ci numai de prima dacă este contravenție esențială.
 Regimul juridic al rezoluțiunii în Convenția de la Viena – diferă de reglementarea

din dreptul romanist Bazat pe 3 idei:
a. Rezoluțiunea este extrajudiciară; în dreptul romanist, rezoluțiunea este de natura ei
judiciară, cu excepția pactului comisoriu; poate fi declarată de oricare dintre părți,
ceea ce constituie o derogare de la conceptia dreptului romanist unde rezoluţiunea
este pronunţată de instanţa de judecată;
b. Nu poate fi făcută decât pe temeiul unei notificări, deci cumpărătorul trebuie să
notifice pe vânzător cu privire la rezoluțiunea contractului;
c. Instanța de judecată sau de arbitraj nu poate acorda părții în culpă un termen de
grație, adică vânzătorului.
155
Obligațiile cumpărătorului art.53 din Convenție

I). Obligația de PLATĂ A PREȚULUI
Este concepută în sensul că plata prețului implică îndeplinirea de către cumpărător a
oricăror formalități care să permită vânzătorului să intre în posesia sumei reprezentând
contravaloarea mărfii. Deci, obligația de plată a prețului este concepută la modul general.
Obligaţia cumpărătorului de plată a preţului include şi pe aceea de a lua orice măsuri şi de
a îndeplini orice formalităţi destinate să permită transferul sumei exprimând preţul de la el
către vânzător potrivit contractului, legii sau a altor reglementări.
Prețul
− determinarea prețului
− locul plății prețului
− momentul/data plății prețului
 Determinarea prețului
Convenția de la Viena are două părți de fond: partea a doua - formarea contractului,
influențată de sistemul romanist + partea a treia - efectele contractului, influențată de sistemul
anglo-saxon.
Partea a doua - formarea contractului art.14 condițiile ofertei – prețul trebuie să fie
determinat sau cel puțin determinabil – concepția romanistă.
Partea a treia – efectele contractului – art.55 aparent vine în contradicție cu art.14 –
permite ca acel contract să fie socotit valabil, chiar dacă prețul nu este determinat și nici
măcar determinabil prin contract, ceea ce ar atrage nulitatea potrivit concepției romaniste, dar
art.55 prevede o determinare legală a prețului – vânzarea este valabil încheiată fără ca prețul
mărfurilor vândute să fie determinat în contract sau printr-o dispoziție care să permită a fi
determinat. – concepția anglo-saxonă. Convenția spune că PĂRȚILE SUNT REPUTATE
CĂ S-AU REFERIT ÎN MOD TACIT ÎN CONTRACT LA PREȚUL PRACTICAT ÎN
MOD OBIȘNUIT ÎN RAMURA COMERCIALĂ RESPECTIVĂ PENTRU ACELEAȘI
MĂRFURI VÂNDUTE ÎN ÎMPREJURĂRI COMPARABILE. Așadar, este o determinare
tacită a prețului, legală, pe următoarele 4 elemente: prețul practicat în mod obișnuit/uzanță, în
ramura comercială avută în vedere, pentru mărfuri de același tip, vândute în împrejurări
comparabile.
Cine va determina toate aceste condiții? Arbitrul, judecătorul sau expertul, dacă părțile nu
se înțeleg. Cel mai frecvent se apelează la un expert pentru o problemă tehnică sau la un
arbitru.
Problema care s-a pus în dreptul român este de ce convenția a prevăzut soluții distincte?
Sunt state care au aderat numai la anumite părți din convenție. România a aderat fără rezerve
la întreaga convenție. Articolele se conciliază prin faptul că acea condiție ca prețul să fie
determinat sau determinabil nu este de ordine publică în comerțul internațional. Așadar,
în comerțul internațional o vânzare fără preț determinat sau determinabil nu este nulă, ci
judecătorul, expertul sau arbitrul va proceda la o determinare după împrejurări a prețului.
156
 Locul plății
Convenția reglementează 3 posibilități în scară:
a. Posibilitatea generală potrivit contractului – dacă în contract s-a prevăzut că plata
trebuie făcută într-un loc determinat, plata este valabilă dacă se face în acel loc;
principiul forței obligatorii a contractului/pacta sunt servanda;
b. În cazul în care părțile nu au determinat în contract locul plății prețului – prețul
trebuie plătit la sediul vânzătorului;
Plata prețului este portabilă, iar nu cherabilă. Predarea mărfii este cherabilă -
obligația vânzătorului. Obligația cumpărătorului de plată a prețului este portabilă, nu
cherabilă; prețul nu se socotește plătit decât în momentul în care banii au intrat în
posesia vânzătorului; nu e suficient să dau ordin băncii să plătească, trebuie să și
verific. Plata preţului este portabilă deoarece plata preţului în comerţul internaţional
se face prin virament bancar, iar preţul se consideră plătit în momentul în care banii au
ajuns în contul vânzătorului.
157
c. Dacă în contract se prevede plată contra documente/payment against documents –

plata trebuie făcută la locul remiterii mărfurilor sau documentelor.
 Momentul plății prețului/Data

Convenția reglementează 3 posibilități:
a. Potrivit contractului – prețul trebuie plătit la momentul prevăzut în contract;
b. În cazul în care în contract nu s-a prevăzut nimic cu privire la momentul plății
prețului – prețul trebuie plătit de cumpărător în momentul în care vânzătorul îi
pune la dispoziție mărfurile sau documentele reprezentative ale acestora/payment
against documents. Ex. conosament
c. Când vânzarea implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul face din plata prețului o
condiție a expedierii mărfii – prețul trebuie plătit cel mai târziu în momentul în
care marfa este remisă transportatorului.
Punerea de drept în întârziere a cumparatorului privind plata preţului
Art.59 din Convenție consacră principiul dies/ziua, termenul interpellat/punere în întârziere
pro hominem. Acel cumpărător este pus în întârziere de drept de la data scadenței, fără a fi
nevoie de o notificare pentru punerea în întârziere. Cumpărătorul este pus de drept în
întârziere pentru plata prețului la data scadenței. Cumpărătorul trebuie să plătească preţul
la data stabilită în contract sau care rezulta din contract fără nici o cerere sau altă formalitate
din partea vânzătorului (principiul dies interpellat pro hominem).
II). Obligația de PRELUARE A MĂRFII PREDATE

Părțile trebuie să coopereze, cumpărătorul nu poate
obstrucționa predarea mărfii. Presupune două elemente:
a. Cumpărătorul trebuie să îndeplinească orice act care poate fi așteptat în mod
rezonabil din partea sa pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea; deci,
trebuie să facă toate formalitățile necesare pentru a permite vânzătorului să
predea marfa;
b. Cumpărătorul trebuie să preia efectiv marfa, adică să facă actul material de preluare
a mărfii predate.
Mijloacele de care dispune VÂNZĂTORUL în caz de contravenție la contract din

partea cumpărătorului/ Răspunderea contractuală a cumpărătorului
În cazul în care cumpărătorul nu-și execută obligațiile, vânzătorul are trei mari posibilități:
I. Să ceară executarea în natură a obligațiilor de către cumpărător;
II. Să ceară rezoluțiunea contractului;
III. Posibilitate specială în cazul în care marfa ar fi trebuit produsă pe baza specificațiilor
furnizate de cumpărător.
158
I. Vânzătorul are dreptul să ceară executarea în natură de către cumpărător a

oricăreia dintre obligațiile sale
Aceasta este o posibilitate generală, simetrică cu mijlocul acordat cumpărătorului.
Executarea în natură pentru orice obligație încălcată de cumpărător. Salvează contractul, fiind
soluția preferată de Convenție.
EXCEPȚIE – Vânzătorul poate să ceară cumpărătorului executarea oricăreia dintre
obligațiile sale (plata prețului, preluarea mărfii predate), cu excepția cazului în care s-a
prevalat de un mijloc incompatibil cu o asemenea cerere.
Ex. cer rezoluțiunea, deci nu mai cer executarea în natură – mijloc incompatibil
159
Mențiuni privind posibilitatea de a cere executarea în natură a oricărei obligații încălcate:

a. Vânzătorul poate acorda cumpărătorului un termen suplimentar pe durată rezonabilă
pentru executarea obligațiilor sale. Simetric cu ceea ce putea face cumpărătorul în
cazul încălcării obligațiilor de către vânzător. Nu e obligatoriu să-i acorde acest
termen. Pe planul rezoluțiunii e important.
b. Judecătorul sau arbitrul, adică organul de jurisdicție nu poate acorda un termen
suplimentar pentru executare/termen de grație. Simetric pentru ambele părți
contractante.
II.
III. Vânzătorul poate declara rezoluțiunea contractului
Și aici Convenția nu privește pozitiv rezoluțiunea contractului care ar duce la desființarea
efectelor sale.
 Sunt prevăzute o situație regulă și o situație specială când rezoluțiunea poate
interveni:
1. Situația regulă – Când încălcarea contractului de către cumpărător constituie o
contravenție esențială la contract (încălcarea oricăreia din obligațiile cumpărătorului
poate constitui o contravenție esențială la contract, dacă acele condiții sunt
îndeplinite);
2. Situația specială – Când cumpărătorul a întârziat în plata prețului sau în preluarea
mărfii predate/ declară de la început că nu va plăti sau nu va prelua marfa în
termenul acordat.
Cele două obligații ale cumpărătorului nu sunt însă prin ele însele o contravenție esențială
dacă sunt încălcate, dar:
− Dacă este contravenție esențială la contract – intrăm la situația de la pct. 1.
− Dacă nu este contravenție esențială la contract – vânzătorul trebuie să acorde
cumpărătorului un termen suplimentar pentru executare, iar dacă acel cumpărător
nu execută, nu preia sau nu plătește prețul nici în termenul suplimentar sau declară
de la început că nu va plăti sau nu va prelua marfa, atunci vânzătorul are dreptul să
ceară rezoluțiunea contractului.
 Regimul juridic al rezoluțiunii în Convenția de la Viena

Condițiile rezoluțiunii sunt identice – cele 3 elemente la fel, dar și unul în plus:
a. Extrajudiciară;
b. Trebuie notificată;
c. Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda termen de grație;
d. De drept în întârziere.
IV. În cazul în care marfa se produce pe baza unei specificații furnizate de

cumpărător, însemnând că marfa trebuie produsă pe baza unui eșantion/model
(sample) pe care vânzătorul trebuie să-l folosească pentru a produce marfa
respectivă, cumpărătorul trebuie să furnizeze eșantionul sau modelul în
termenul contractual, altfel vânzătorul nu are după ce să producă. - situație
160
specială
Ce se întâmplă în cazul în care cumpărătorul nu transmite specificațiile? Art.65 din
Convenție - în cazul în care contractul prevede că acel cumpărător trebuie să
specifice forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfii și nu face această
specificație în termenul contractual sau într-un termen rezonabil de când primește o
cerere din partea vânzătorului în acest sens, vânzătorul este în drept să efectueze
singur respectiva specificație potrivit cu nevoile cumpărătorului care i-ar putea
fi cunoscute. El trebuie să comunice specificarea cumpărătorului şi să îi acorde un
termen rezonabil pentru a face o specificare diferită iar în cazul în care acesta tace
specificarea va deveni definitivă.
161
CURS 9 30.03.2017
Dispoziții comune privind obligațiile vânzătorului și obligațiile cumpărătorului
1. Transferul riscurilor (transferul proprietății nu este reglementat, dar transferul
riscurilor de la vânzător la cumpărător da);
2. Regimul daunelor-interese (oricare dintre mijloacele menționate se pot cumula cu
daune-interese);
3. Exonerarea de răspundere.
1. Momentul transferului riscurilor

Momentul transferului riscului cu privire la marfă de la vânzător la cumpărător este legat
de momentul predării mărfurilor. Convenția nu reglementează transferul proprietății. În
principiu, transferul proprietății este legat de transferul riscului.
Convenția de la Viena face o distincție în ceea ce privește transferul riscurilor după cum
contractul implică sau nu o obligație de transport a mărfii:
A. Vânzarea implică o obligație de transport al mărfii
− Dacă vânzătorul este ținut prin contract să livreze marfa într-un loc anume
determinat → riscurile sunt transferate la momentul emiterii mărfii în locul
stabilit prin contract. Exemplu. dacă prevăd predarea mărfii în portul CT în data de
1 aprilie, acesta este momentul și locul în care sunt transferate riscurile;
− Dacă vânzătorului nu îi incumbă o asemenea obligație de a transfera marfa într-un
loc determinat → transferul riscurilor se produce atunci când marfa este remisă
primului transportator. Exemplu. chiar la sediul vânzătorului.
B. Vânzarea nu implică o obligație de transport al mărfii

− Atunci când există obligația cumpărătorului de a prelua marfa în alt loc decât la
sediul vânzătorului → riscurile se transferă atunci când marfa este remisă în locul
anume determinat;
− Dacă preluarea se face la unul dintre sediile vânzătorului → transferul riscurilor se
produce atunci când marfa este pusă la dispoziția cumpărătorului.
2. Daunele-interese
Oricare dintre părți poate solicita daune-interese pentru neexecutarea oricăreia dintre
obligațiile contractuale, daunele-interese putând fi cumulate cu celelalte mijloace de care
dispune creditorul obligației neexecutate.
Întinderea daunelor-interese
Întinderea daunelor-interese cuprinde atât pierderea efectivă/damnum emergens, cât și
beneficiul nerealizat/lucrum cessans.
162
!!! Particularitate: pot fi solicitate exclusiv daunele previzibile la momentul încheierii

contractului. Particularitate pentru că textul convenției este rezultatul colaborării între state
din sistemul de drept romanist și state din sistemul de drept anglo-saxon. Recuperarea
integrală a daunelor – sistemul anglo-saxon – prejudiciul previzibil și imprevizibil la
momentul încheierii contractului. A avut câștig de cauză soluția din dreptul romanist.
3. Exonerarea de răspundere a părților

Potrivit art.79 din Convenția de la Viena – Exonerarea de răspundere intervine în situația
FORȚEI MAJORE.
Textul convenției nu folosește această noțiune, nu face niciun fel de referire expresă la
forța majoră, însă din condițiile impuse pentru exonerarea de răspundere, ajungem la
concluzia că se referă la forța majoră.
163
O parte este exonerată de răspunderea pentru neexecutarea unei obligații contractuale în

cazul în care dovedește faptul că neexecutarea este cauzată de o piedică care întrunește
următoarele condiții cumulative:
− independentă de voința părților;
− caracter imprevizibil și insurmontabil;
− conduce la imposibilitatea de executare a uneia dintre obligațiile contractuale.
Procedura
Convenția prevede și anumite aspecte procedurale ce țin de aplicarea cazului de forță
majoră.
Partea care a suferit împrejurarea exoneratoare de răspundere este obligată să notifice
cocontractantului său pierderea suferit și efectele evenimentului survenit asupra capacității
sale de executare a contractului. Notificarea evenimentului de forță majoră trebuie făcută într-
un termen rezonabil calculat de la momentul la care partea a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască acea împrejurare.
În lipsa unei notificări, partea este obligată la plata de daune-interese pentru prejudiciile
cauzate de absența notificării. Așadar, nu mai putem vorbi de o exonerarea absolută în caz
de lipsă a notificării. În cazul în care forța majoră se invocă direct în fața instanței, partea nu
este decăzută din dreptul de a o invoca, însă va suporta toate prejudiciile pe care cealaltă parte
le-ar fi putut evita dacă ar fi fost anunțată într-un termen rezonabil.
Întrebări:
 Care este domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei de la
Viena?
 Care este forma de încheiere şi modalitatea de probare a contractului de vânzare
internaţională de mărfuri?
 Care sunt condiţiile de validitate a ofertei de a contracta potrivit Convenţiei de la
Viena?
 În ce condiţii pot interveni retractarea şi revocarea ofertei de a contracta?
 Care este momentul producerii efectelor acceptării ofertei de a contracta?
 În ce trebuie să constea conţinutul acceptării pentru a produce efecte?
 Prezentaţi regimul acceptării tardive şi al retractării acceptării, potrivit Convenţiei de
la Viena.
 Enumeraţi obligaţiile vânzătorului din contractul de vânzare internaţională de
mărfuri.
 În ce constă obligaţia vânzătorului de predare a mărfurilor, potrivit Convenţiei de la
Viena?
 În ce constă obligaţia de conformitate a mărfurilor, potrivit Convenţiei de la Viena?
 Care sunt mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract
a vânzătorului?
 Enumeraţi obligaţiile cumpărătorului din contractul de vânzare internaţională de
mărfuri.
164
 În ce constă obligaţia cumpărătorului de plată a preţului?

 Care sunt mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract a
cumpărătorului?
 Prezentaţi, pe scurt, regimul rezoluţiunii (rezilierii) în contractele de vânzare
internaţională de mărfuri.
 Prezentaţi regimul forţei majore în contractele de vânzare internaţională de mărfuri.
165
CONVENȚIA DE LA NEW YORK DIN 1974 PRIVIND PRESCRIPȚIA

EXTINCTIVĂ ÎN MATERIA VÂNZĂRII INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI
1980 Viena, 1974 New York – amânată până la intrarea în vigoare a Convenției de la
Viena
Convenția a fost adoptată sub egida ONU și a fost modificată prin Protocolul încheiat la
Viena în 1980, cu scopul de a asigura armonizarea acesteia cu prevederile Convenţiei
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la aceeaşi
dată şi în acelaşi loc.
Convenţia are un CARACTER SUPLETIV, rezultat din dispoziţiile art. 3 par.3, conform
cărora Convenţia nu se aplică când părţile au exclus în mod expres aplicarea sa. Are caracter
de lege specială prin raportare la dreptul intern al statelor semnatare ale convenției.
1. Domeniul de aplicare a Convenției de la New York
Din punctul de vedere al sferei de aplicare, Convenția de la New York prezintă identitate de
soluții cu Convenția de la Viena, aplicându-se acelorași tipuri de contracte, cu excepțiile
stabilite în Convenția de la Viena. Ex. licitație, bunuri personale, aeronave etc.
Temporal - Convenția a intrat în vigoare în 1988. România a ratificat convenția prin L
24/1992.
Personal - identic cu Convenţia de la Viena
Material - Sfera de aplicare ratione materiae a Convenţiei este prevăzută în art.1 par.1.
Conform textului, convenţia determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce
ale unui cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un contract de vânzare
internaţională de bunuri mobile corporale, sau referitoare la o contravenţie la acest
contract, rezilierea ori nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui
anumit interval de timp. Acest interval de timp este desemnat în convenţie prin expresia
termen de prescripţie. Din această prevedere - ca şi, desigur, din întregul conţinut al
convenţiei - rezultă că obiectul convenţiei îl constituie termenul de prescripţie a dreptului la
acţiune în materie de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale.
Convenţia nu foloseşte noţiunea de "prescripţie extinctivă", ci numai pe cea de
"prescripţie", dar este evident, din întregul său conţinut, că se referă la aceasta, iar nu la
prescripţia achizitivă (uzucapiune).
În schimb, noţiunea de "bun mobil corporal" nu este acoperită explicit, Convenţia de la
Viena utilizând termenul de "marfă".
2. Reglementările privind termenul de prescripție

2.1 DURATA TERMENULUI de prescripție
Termenul de prescripție extinctivă prevăzut de convenție este 4 ani.
166
Având în vedere care au fost statele semnatare, adică state din sistemul de drept romanist și
sistemul de drept anglo-saxon, termenul convenit este unul foarte scurt, deci poate fi
considerat un succes pentru statele din sistemul de drept romanist.
Art.23 din Convenție – Termen special de prescripție, în sensul că a fost stabilită o limită
maximă pentru curgerea termenului de prescripție încât, indiferent de câte cazuri de
întrerupere sau de suspendare a prescripției intervin, termenul de prescripție nu poate
depăși 10 ani de la data la care începe să curgă.
167
2.2 ÎNCEPUTUL CURSULUI prescripției extinctive - regulă generală și reguli speciale

REGULA GENERALĂ – art.9 – termenul de prescripție începe să curgă de la data la care
acțiunea poate fi exercitată.
REGULI SPECIALE:
1) Acțiune rezultând din încălcarea contractului → poate fi exercitată de la data
producerii încălcării respective; Această regulă privește prescripția acțiunii în
răspundere contractuală, în general. Regulile următoare vizează răspunderea
contractuală pentru anumite motive speciale.
2) Acțiune întemeiată pe neconformitatea mărfurilor → poate fi exercitată începând cu
data la care marfa a fost efectiv remisă cumpărătorului sau cu data la care
oferta de remitere a fost refuzată de către cumpărător – caz de acțiune întemeiată
pe viciile bunului vândut; În acest caz, regula se referă la acțiunea bazată pe viciile
aparente ale bunului vândut; pentru viciile ascunse se aplică regula prevăzută de
art.11, care privește ipoteza în care vânzătorul a acordat cumpărătorului un termen de
garanție.
3) Acțiune întemeiată pe dol → poate fi exercitată începând cu data la care dolul a
fost sau ar fi trebuit în mod rezonabil să fie descoperit;
Convenția se raportează la două momente distincte de la care începe să curgă
prescripția:
− moment subiectiv - cel al cunoașterii dolului;
− moment obiectiv - cel când dolul ar fi trebuit descoperit.
Această soluție de raportare la un moment obiectiv și unul subiectiv reprezintă o
influență a dreptului anglo-saxon și raportează data de la care începe să curgă
termenul de prescripție la cazul unui profesionist prudent și rezonabil aflat în aceeași
situație.
4) Dacă vânzătorul a acordat cu privire la marfa vândută o garanție expresă, valabilă
pentru o perioadă determinată → termenul de prescripție al dreptului la acțiune
începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului fapta care
motivează exercitarea acțiunii sale, cel mai târziu însă termenul poate curge de la
data expirării garanției. Această regulă se referă la acțiunea cumpărătorului pentru
viciile ascunse ale lucrului vândut, pentru care vânzătorul a acordat un termen de
garanție.
5) Acțiune în rezoluțiunea contractului, adică situația în care o parte poate declara
contractul rezolvit este supusă unei distincții:
− când declarația de rezoluțiune intervine înaintea datei prevăzute pentru
executarea contractului → termenul de prescripție curge de la data la care
declarația este notificată celeilalte părți;
− când declarația de rezoluțiune este făcută la data fixată pentru executare sau la
un moment ulterior → termenul de prescripție începe să curgă de la data
convenită pentru executare.
2.3 IMPEDIMENTELE la curgerea termenului de prescripție
168
Încetarea/Întreruperea curgerii termenului de prescripție

Terminologic – Este un impediment similar întreruperii prescripției din dreptul comun, cu
mențiunea că în convenție este folosit termenul de încetare.
Încetarea/Întreruperea se produce în următoarele trei cazuri:
1) Creditorul îndeplinește un act introductiv al oricărei proceduri împotriva
debitorului ex. proceduri judiciare, arbitrale, administrative, cu condiția ca asemenea
măsuri să fie prevăzute de către legea aplicabilă contractului;
2) Creditorul îndeplinește orice alt act întreruptiv de prescripție prevăzut de legea
statului unde debitorul își are domiciliul sau sediul.
Aceasta este o măsură de protecție a debitorului, prin ea prevenindu-se frauda la
lege. Supune problema cazurilor reglementate de legea debitorului. Când creditorul
săvârşeşte, în statul unde debitorul îşi are sediul, mai înainte de expirarea termenului
de prescripţie, un act, altul decât cele prevăzute la art. 13, 14, 15 şi 16, care, după
legea acestui stat, are drept efect redeschiderea unui termen de prescripţie, un nou
termen de 4 ani începe să curgă începând de la data stabilită prin această lege.
169
3) Debitorul recunoaște obligația sa față de creditor într-o formă scrisă/expresă sau

pe cale tacită.
Conform acestui din urmă text, plata dobânzilor sau executarea parţială a unei
obligaţii de către debitor are acelaşi efect ca şi recunoaşterea expresă, dacă raţional
se poate deduce din aceste acte că debitorul îşi recunoaşte obligaţia sa.
→ Efectul încetării/întreruperii termenului de prescripție este oprirea curgerii
termenului și începerea unui nou termen întreg, de 4 ani, cu limita de 10 ani.
Prelungirea/Suspendarea curgerii termenului de prescripție
Terminologic – Este un impediment similar
suspendării din dreptul comun. Prelungirea intervine
pentru un singur caz: FORȚA MAJORĂ.
Identic dispozițiilor din Convenția de la Viena, Convenția de la New York nu folosește
noțiunea de forță majoră, însă din condițiile prevăzute pentru prelungirea cursului prescripției
rezultă că la forță majoră se referă. Reticenţa acestei convenţii (ca şi a celei de la Viena, din
1980) de a adopta noţiunea de "forţă majoră" este justificată prin faptul că sunt sisteme de
drept care nu cunosc această noţiune (ca, de exemplu, dreptul anglo-saxon).
Convenția prevede că se prelungește termenul de prescripție atunci când intervin
împrejurări care îndeplinesc următoarele condiții:
− nu sunt imputabile creditorului;
− creditorul nu le putea învinge sau evita;
− îl aduc pe creditor în imposibilitatea de a face să înceteze cursul prescripției.
→ Efectul cazului de forță majoră constă în prelungirea cu (pana la) 1 an a termenului
de prescripție din momentul în care împrejurarea respectivă încetează să existe.
Efectul de prelungire cu 1 an se produce numai în măsura în care de la încetarea
evenimentului de forță majoră a rămas să curgă mai puțin de 1 an până la împlinirea
prescripției – restrângere a aplicări textului în practică
2.4 Efectul expirării termenului de prescripție

 Efectul asupra dreptului la acțiune
Art.25 din Convenție – Niciun drept nu este recunoscut și nici nu devine executoriu în
nicio procedură începută după expirarea termenului de prescripție.
Convenția se referă la stingerea dreptului material la acțiune din dreptul intern. Rezultă că
aceasta se referă la prescripţia dreptului la acţiune, iar nu a dreptului de a cere executarea
silită a unui titlu executoriu.
 Efectul prescripției asupra dreptului subiectiv
Art.26 din Convenție – În măsura în care debitorul execută obligațiile sale după
170
expirarea termenului de prescripție, acesta nu are dreptul să ceară restituirea prestațiilor,

chiar dacă nu a cunoscut atunci când a executat faptul că termenul se împlinise.
Întrebări:
 Prezentaţi domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei de la
New York asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri.
 Care este durata termenului de prescripţie şi începutul curgerii acestuia?
 Care sunt cazurile de încetare a curgerii termenului de prescripţie, potrivit
Convenţiei de la New York?
 Care este efectul expirării termenului de prescripţie?
171
Uzanțe codificate în materia contractului de vânzare

internațională de mărfuri Regulile
INCOTERMS 2010
Noțiune și istoric
INCOTERMS reprezintă o prescurtare a cuvintelor “Internaţional Commercial Terms”,
semnificând reguli de comerţ internaţional.
Lucrare elaborată de către ICC Paris (International Chamber of Commerce).
Lucrare de tradiție care a cunoscut un proces evolutiv. Prima variantă a fost adoptată în
perioada interbelică 1928. Varianta nu a fost susținută și aplicată de către profesioniștii
englezi. Ulterior au fost adoptate mai multe variante 1935, 1956, 1990, 2000, iar ultima
variantă în vigoare este din 2010 (cuprinde 11 reguli INCOTERMS, reprezentând fiecare un tip
de vânzare). Lucrare realizată de ICC pe bază de cercetări pe piață.
1. Natură juridică
Regulile INCOTERMS sunt uzanțe codificate și uniformizate în materia contractului
de vânzare internațională de mărfuri (pe zona europeană) și au natura juridică a unor
condiții generale.
În funcție de forța economică a părților, deoarece au natura juridică a unor condiții
generale, de foarte multe ori regulile INCOTERMS vor fi impuse de una dintre părți
celeilalte.
2. Forța juridică a regulilor INCOTERMS

Regulile nu sunt nici lege, nici convenție internațională. Așadar, nu se impun părților prin
propria lor forță. Nu se impun părților în mod obligatoriu, ci au doar un caracter facultativ și
se aplică numai în cazul în care părțile trimit la ele în mod expres sau tacit.
De regulă, trimiterea se face expres printr-o clauză contractuală (regula este încorporată
contractual, devine clauză contractuală prin recepțiunea contractuală per relationem).
De exemplu: livrarea mărfii se face FOB Constanța, INCOTERMS 2010. Aceasta
înseamnă recepțiunea contractuală, inserarea în contract a regulii FOB din INCOTERMS
2010. FOB – Free On Board
3. Obiectul regulilor INCOTERMS

Regulile reglementează obligațiile părților la contractul de vânzare internațională de
mărfuri (nu toate obligațiile, majoritatea). În mod tradițional, regulile au fost aplicate și în
172
comerțul intern, deoarece în situația în care există uniuni vamale ex. UE, deși nu se mai poate
vorbi la nivelul UE despre comerț transfrontalier, totuși, într-un contract încheiat între părți
din state membre diferite se pune problema deplasării mărfurilor dintr-o jurisdicție în alta.
Obiectul regulilor INCOTERMS îl constituie obligațiile vânzătorului și ale
cumpărătorului cu privire la predarea mărfii și la încheierea altor contracte adiacente
vânzării, precum contractul de transport al mărfii, contractul de asigurare a mărfii, diferite
operațiuni ce țin de îmbarcarea în mijlocul de transport, debarcarea în țara de destinație.
Succesul pe care regulile INCOTERMS l-au avut la nivel internațional face ca ele să fie
aplicate în aproximativ 70% din vânzările internaționale de mărfuri.
În mod tradițional, regulile au fost aplicate în special în zona europeană. Treptat, regulile s-
au impus la nivel mondial. Ex. Camera de comerț internațional de la Washington a adoptat o
reglementare similară numită RAFTD
173
(Revised American Foreign Trade Definitions), ultima variantă fiind din 1941, nu au mai fost
actualizate pentru că regulile INCOTERMS au ajuns să fie aplicate mondial. Datorită
succesului mai redus, după 1990 această Cameră a recomandat comercianților americani să
folosească INCOTERMS.
4. Importanța regulilor INCOTERMS
Regulile asigură părților o importantă economie de timp și de spațiu contractual, dar
sporesc și securitatea circuitului comercial.
 Economisesc timp de negociere
În loc ca părțile să negocieze clauză cu clauză contractele pe care urmează să le încheie,
ele vor negocia numai cu privire la adoptarea uneia dintre cele 11 reguli INCOTERMS.
Adoptând una dintre ele, părțile încorporează contractual tot ceea ce respectiva regulă
prevede, plus doctrina și jurisprudența internațională relevante. Deci, contractul devine mult
mai ușor de negociat. Astfel se asigură celeritatea, rapiditatea negocierii contractuale.
 Economisesc spațiu contractual
Părțile fac o simplă trimitere ex. FOB Constanța INCOTERMS 2010.
 Sporesc securitatea circuitului comercial
Practica a demonstrat faptul că majoritatea litigiilor se nasc pentru că termenii contractelor
nu sunt limpede exprimați. În special în contractele de comerț internațional, părțile pot da
înțelesuri diferite acelorași noțiuni, fapt ce creează neconcordanțe în interpretarea aceleași
clauze. Făcând ambele părți referire la un instrument unic care nu trece prin interpretarea dată
de legea națională a fiecăreia dintre părți, ci printr-un filtru uniform internațional se asigură o
interpretare și aplicare comună.
5. Clasificarea regulilor INCOTERMS

Sunt mai multe criterii de clasificare în literatura de specialitate, dar principala clasificare
este după criteriul mijloacelor de transport utilizate.
În funcție de mijlocul de transport folosit în contractele de vânzare internațională de
mărfuri, lucrăm cu două categorii de reguli:
 Reguli care se folosesc pentru toate tipurile de transport – 7 reguli – EXW,
FCA, CPT, CIP, DAT, DAP, DDP;
 Reguli folosite numai pentru transporturile pe apă (maritime sau fluviale) – 4
reguli – FAS, FOB, CFR, CIF - sunt cele mai vechi si des aplicate.
În versiunea adoptată în anul 2010 există 11 reguli INCOTERMS.
6. Conținutul regulilor INCOTERMS

Regulile INCOTERMS determină obligațiile părților la contractele de vânzare
174
internațională de mărfuri.
Regulile sunt sistematizate identic, conțin un pachet de reglementări referitoare la
obligațiile vânzătorului, un pachet de reglementări referitoare la obligațiile cumpărătorului,
fiecare dintre cele 11 reguli cuprinzând 10 tipuri de obligații. Noi vom analiza doar 3 dintre
ele:
a. Obligația de livrare a mărfii;
b. Cum sunt suportate cheltuielile de transport, asigurare și conservare a mărfii pe
perioada transportului;
c. Cum sunt suportate cheltuielile de export din țara vânzătorului, cheltuielile de
tranzit și cheltuielile de import în țara cumpărătorului/de destinație.
175
Toate regulile se referă la aceleași tipuri de obligații. Diferă modalitatea de împărțire a

acestor obligații între vânzător și cumpărător.
− EXW cuprinde cele mai multe obligații pentru cumpărător și cele mai puține obligații
pentru vânzător.
− Pe măsură ce avansăm de la o regulă la alta se transferă dintre obligații de la
cumpărător către vânzător.
− Regulă echilibrată este regula CIF.
− Ultima regulă DDP cuprinde cele mai multe obligații pentru vânzător și cele mai
puține obligații pentru cumpărător.
În momentul în care părțile au trimis la una din regulile INCOTERMS, ele au încorporat
contractual o anumită obligație/un anumit conținut al contractului, un anumit mod de împărțire
a obligațiilor.
7. Alegerea uneia dintre reguli
Alegerea se face în funcție de tipul de transport folosit, dar mai ales prin libera negociere a
părților.
• Dacă piața pe care contractez este favorabilă vânzătorului (seller's market), puțină
ofertă pe multă cerere, vânzătorul va putea să impună o regulă cu mai puține
obligații pentru el și mai multe pentru cumpărător.
• Dacă piața pe care contractez este favorabilă cumpărătorului (buyer’s market),
multă ofertă cu puțină cerere, poziția avantajoasă o are cumpărătorul, deci va putea
impune o regulă cu mai puține obligații pentru el și mai multe pentru vânzător.
• Piața echilibrată, voi alege pe bază de negociere o regulă echilibrată ex. CIF.
Reguli INCOTERMS: 1. Regula EXW; 2. Regula FCA; 3. Regula CPT; 4. Regula CIP;
5. Regula DAT; 6.
Regula DAP; 7. Regula DDP; 8. Regula FAS; 9. Regula FOB; 10. Regula CFR; 11. Regula
CIF.
1) Regula EXW (Ex Works)

– franco fabrică + locul de livrare convenit.
Se completează cu locul de livrare convenit care, de regulă, este sediul vânzătorului.
Dacă livrarea mărfurilor se face la fabrica vânzătorului din București, regula va fi exprimată
astfel: EXW București INCOTERMS 2010.
Această regulă implică cele mai puține obligații pentru vânzător și cele mai multe pentru
cumpărător dintre toate regulile INCOTERMS.
Livrarea mărfii - Vânzătorul este obligat să livreze marfa către cumpărător la sediul
vânzătorului, adică la fabrică, depozit, plantație, la data și la locul convenite în
contract → cumpărătorul este obligat să se deplaseze la sediul vânzătorului pentru
preluarea mărfii.
176
Transportul, asigurarea și conservarea mărfii pe perioada deplasării către țara

cumpărătorului → sunt suportate de către cumpărător;
Asigurarea mărfurilor pe perioada transportului aparține tot cumpărătorului, dacă
dorește să o asigure. Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea EXW
obligaţia de asigurare a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul,
cheltuielile de asigurare a mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către
cumpărător.
Exportul mărfii din țara vânzătorului - toate taxele de export → sunt achitate de către
cumpărător. Regula EXW este calificată drept o vânzare internă = din perspectiva
vânzătorului, atunci când vinde EXW pentru el ar fi exact ca și când ar vinde către un
alt profesionist român, deși este un contract de vânzare internațională de mărfuri.
Tranzitul mărfii prin țări terțe → revine cumpărătorului.
Import mărfii în țara cumpărătorului → îi revin cumpărătorului.
Vânzarea EXW este singura vânzare internă potrivit regulilor INCOTERMS 2010
(vânzarea este internă atunci când formalităţile şi cheltuielile de export din ţara vânzătorului
sunt în sarcina cumpărătorului).
177
2) Regula FCA (Free Carrier)

– franco transportator + locul de livrare convenit
Se completează cu numele locului de livrare convenit, pe categorii de obligații:
Livrarea mărfii - Vânzătorul este obligat să livreze marfa transportatorului indicat
de către cumpărător la data și la locul convenite în contract. → Nu mai predă la sediul
său vânzătorul, se obligă să transporte până la un anumit transportator.
cumpărătorului.
cumpărătorului.
Exportul mărfii din țara vânzătorului, presupunând că avem un cumpărător străin →
revin vânzătorului.
sarcina acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin
terţe ţări şi importul său în ţara cumpărătorului
→ sunt în sarcina acestuia din urmă.
3) Regula CPT (Carriage Paid To)

– transport plătit până la + locul de destinație convenit
Se completează cu numele locului de destinație convenit de către părți și pe categorii de
obligații:
Livrarea mărfii - Vânzătorul este ținut să livreze marfa în mâna transportatorului
pentru a fi livrată cumpărătorului la locul de destinație convenit. Livrarea și
transferul riscurilor se fac la momentul predării către transportator, similar cu regula
anterioară.
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la
regula CPT este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit
cumpărător, este predată transportatorului (sau, după caz, primului transportator).
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la
locul de destinaţie convenit incumbă vânzătorului.
vânzătorului.
178

cumpărătorului.
Exportul mărfii din țara vânzătorului → revine vânzătorului.
Tranzitul mărfii/taxele care trebuie plătite către autoritățile statelor tranzitate în
drumul de la expeditor către destinatar → revin cumpărătorului.
Importul mărfii în țara de destinație → revin cumpărătorului.
sarcina acestuia. Formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări
sunt în sarcina vânzătorului până la momentul livrării şi în sarcina cumpărătorului
după acest moment. Formalităţile şi cheltuielile privind importul mărfii în ţara
cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.
Analizăm fiecare regulă prin prisma vânzătorului.- sfat pentru examen
179
CURS 10 06.04.2017
Regulile INCOTERMS – recapitulare prof. Sitaru
Natură juridică → Codificare de uzanțe în materia vânzării internaționale de mărfuri.
Forță juridică → Forță juridică convențională, reglementări de soft law
Regulile sunt o reglementare de soft law. Nu au forță juridică prin ele însele, nu sunt
convenție internațională, nu sunt o lege internă. Caracterul regulilor este acela de a fi o
reglementare convențională pe care părțile pot opta să o adopte sau nu, iar dacă o adoptă o pot
modifica în conținutul lor.
Proces evolutiv – din perioada interbelică - 2010
70-80% din vânzările internaționale de mărfuri se desfășoară pe baza regulilor
INCOTERMS.
INCOTERMS se referă la vânzarea internațională de mărfuri, dar prin prisma
obligațiilor părților se referă și la obligațiile colaterale vânzării ex. obligația de a încheia un
contract de transport/ contract de asigurare.
Fiecare regulă exprimă o anumită împărțire a obligațiilor între vânzător și cumpărător.
Regulile sunt reglementate în ordinea împărții obligațiilor între părți. EXW cuprinde cele
mai puține obligații pentru vânzător și cele mai multe pentru cumpărător, iar celelalte reguli
transferă din aceste obligații. DDP cuprinde cele mai puține obligații pentru cumpărător.
Alegerea unei reguli nu este întâmplătoare, ci este expresia raportului de forțe economice
dintre vânzător și cumpărător. Dacă piața este favorabilă vânzătorului, acesta va impune o
regulă cu mai puține obligații pentru el. Dacă piața este favorabilă cumpărătorului, acesta va
fi cel care va determina o regulă mai favorabilă pentru el.
În general, părțile merg la regula de la mijloc. Frecvent folosite sunt regulile care împart
obligațiile între vânzător și cumpărător, ex. CIP – asigură o echilibrare a obligațiilor; în
materia transporturilor maritime CIF – împărțire relativ echilibrată a obligațiilor între
vânzător și cumpărător.
4) Regula CIP (Carriage and Insurance Paid To)

– transport şi asigurare plătite până la + arătarea loculului
de destinaţie convenit Fiecare regulă trebuie să fie însoțită
de indicarea locului de destinație convenit.
Exemplu clauză contractuală: Livrarea sau predarea mărfii se va face CIP Hamburg
INCOTERMS 2010 (regula
+ locul de destinație convenit + sursa regulii). Părțile pot apela și la o regulă CIP mai veche, la o
variantă anterioară.
Regula CIP seamănă cu regula CPT (Carriage Paid To), regula anterioară.
 Livrarea sau predarea mărfii - Vânzătorul este ținut să predea marfa în custodia
transportatorului pentru a fi transportată la locul de destinație convenit, la data sau
în perioada stabilită în contract.
180
 Transportul mărfii → revine vânzătorului. Deci, obligația de încheiere a

contractului de transport revine vânzătorului (carriage). Regula se poate folosi
pentru toate tipurile de transport. Este folosită mai puțin în materia transporturilor
maritime sau fluviale, deoarece pentru acestea avem reguli specifice. Vânzătorul
este cel care trebuie să încheie contractul de transport al mărfii.
 Asigurarea mărfii - ceea ce particularizează față de CPT este aceea că →
vânzătorului îi revine obligația de asigurare a mărfii (carriage and insurance).
cumpărătorului.
 Exportul mărfii din țara vânzătorului → revine vânzătorului. Deoarece marfa se
predă în custodia unui transportator, ex. transport terestru, vânzătorul este cel care
trebuie să suporte cheltuielile de export din țara sa, ex. din România.
Tranzitul mărfii/ taxele care trebuie plătite către autoritățile statelor tranzitate în
drumul de la expeditor către destinatar → revine cumpărătorului.
Importul mărfii în țara de destinație → revine cumpărătorului.
181
5) Regula DAT (Delivered at Terminal)

– livrat la terminal + arătarea numelui terminalului la portul sau locul de destinație convenit
 Livrarea sau predarea mărfii - Vânzătorul este obligat nu numai să predea marfa
unui transportator în vederea transportului, ci el este obligat să transporte efectiv
marfa până la terminal și să o descarce, punând marfa la dispoziția cumpărătorului
la terminalul convenit, la data sau perioada stabilite în contract pentru livrare. Marfa
se socotește predată la terminalul de destinație.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport și de descărcare la
destinație, la terminalul convenit, incumbă vânzătorului.
 Asigurarea mărfii – Regula nu reglementează obligația de asigurare, deci această
obligație rămâne la negocierea părților, dar, de obicei, asigurarea este făcută de către
cumpărător, dar vânzătorul este obligat să acorde asistență cumpărătorului dacă el
este cel asigurat.
cumpărătorului.
 Exportul din țara de plecare a mărfii → revine vânzătorului.
Tranzitul până la terminalul de destinație →
revine vânzătorului. Importul mărfii în țara
6) Regula DAP (Delivered at Place)

– livrat la loc + locul de destinație convenit
 Livrarea sau predarea mărfii - Vânzătorul este obligat să predea marfa la dispoziția
cumpărătorului în mijlocul de transport gata pentru descărcare, la locul de
destinație convenit, la data sau în perioada de timp prevăzute în contractul de
vânzare.
 Asigurarea mărfii – Regula nu reglementează obligația de asigurare, deci rămâne
la latitudinea părților.
cumpărătorului.
 Exportul mărfii din țara vânzătorului →
revine vânzătorului. Tranzitul prin țări terțe
până la livrare → revine vânzătorului.
Importul mărfii în țara cumpărătorului →
7) Regula DDP (Delivered Duty Paid)

– livrat cu taxele vamale plătite + arătarea locului de destinație convenit
Regula este cea mai oneroasă pentru vânzător, deoarece presupune cele mai multe obligații
pentru vânzător și cele mai puține pentru cumpărător. Este extrema regulii EXW, care exprimă
cele mai puține obligații pentru vânzător și cele mai multe pentru cumpărător.
 Livrarea sau predarea mărfii - Vânzătorul este obligat să pună marfa la dispoziția
182
cumpărătorului în mijlocul de transport gata pentru descărcare, la locul de destinație

convenit, la data sau în perioada stabilită în contract.
 Asigurarea mărfii - Regula nu o prevede în mod explicit → revine, de regulă,
vânzătorului.
cumpărătorului.
 Exportul mărfii din țara vânzătorului → revine vânzătorului.
Tranzitul mărfii prin terțe țări → revine
vânzătorului. Importul mărfii în țara
de destinație → revine vânzătorului.
Cumpărarea DDP este singura cumpărare internă potrivit regulilor INCOTERMS 2010
(cumpărarea este internă atunci când formalităţile şi cheltuielile de import din ţara
cumpărătorului sunt în sarcina vânzătorului).
↑ Mai sus – 7 reguli din materia transporturilor generale

↓ Mai jos – 4 reguli din materia transporturilor maritime și fluviale – vânzarea implică un
transport pe apă.
183
8) Regula FAS (Free Alongside Ship)

- liber de-a lungul vasului + arătarea portului de încărcare convenit
Această regulă implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe pentru
cumpărător, dintre regulile INCOTERMS aplicabile vânzării însoţite de transport maritim sau
fluvial. Treptat la următoarele reguli se transferă din obligaţiile cumpărătorului spre vânzător.
Exemplu. Contract de vânzare internațională de mărfuri între o firmă din România și una
din SUA; presupunem că marfa care face obiectul vânzării se produce la București, se
transportă în portul Constanța, se încarcă pe vas, se transportă în portul Istanbul pe un alt vas,
se descarcă în portul New York și se transportă pe cale terestră într-un stat din SUA.
Exemplu clauză contractuală: Livrarea mărfii se va face FAS Constanța INCOTERMS 2010.
Trebuie arătat portul de încărcare convenit de părți.
 Livrarea sau predarea mărfii → revine vânzătorului, care este ținut să livreze marfa
de-a lungul vasului desemnat de către cumpărător, la locul de încărcare convenit, la
data sau în perioada stabilită în contract. Momentul predării mărfii este și momentul
când se transferă riscurile de la vânzător către cumpărător.
Întotdeauna, momentul predării coincide cu momentul transferului riscurilor, dar
poate să nu coincidă cu momentul transferului proprietății. !Regulile INCOTERMS
nu reglementează transferul proprietății, cum nu reglementează nici Convenția de la
Viena, fiind o problemă care rămâne exclusiv la latitudinea părților.
Momentul predării mărfii și transmiterii riscurilor este momentul în care marfa,
individualizată ca fiind pentru acel cumpărător, este depusă de-a lungul vasului, pe
cheiul portului de încărcare convenit.
Dacă cumpărătorul întârzie în aducerea vasului în port la data fixată, riscul pierii
sau deteriorării mărfii se transferă cumpărătorului la data când vasul trebuia să
ajungă în port.
 Transportul mărfii
 Transportul terestru → revine vânzătorului. Vânzătorul va suporta
transportul până la portul cheiului de încărcare, până la portul Constanța.
 Transportul maritim → revine cumpărătorului. Din portul Constanța până
la New York. Cumpărătorul trebuie să încheie contractul de transport
maritim pentru închirierea vasului, contractul de navlosire charter-party,
care să asigure transportul mărfii din portul Constanța până la destinație.
Cumpărătorul trebuie să navlosească vasul, să încheie contractul de
navlosire. Trebuie să fie un vas apt pentru a transporta întreaga marfă care
face obiectul livrării respective. Cumpărătorul trebuie să plătească navlul,
prețul contractului de transport maritim, și să aducă vasul în portul de
încărcare, ex. portul Constanța, la data stabilită în contract, pentru a prelua
marfa care, la momentul respectiv, potrivit obligației vânzătorului, trebuia
să fie depusă pe chei.
Dacă vreuna dintre părți nu-și execută obligația suportă consecințele:
− Dacă vânzătorul nu aduce marfa la data stabilită în contract pe chei, va
suporta contrastalii, prețul rămânerii mărfii în port mai mult decât perioada
convenită.
− Dacă cumpărătorul întârzie aducerea vasului în port peste perioada stabilită
în contract cu vânzătorul, dacă marfa este în stare de a fi încărcată, deci
individualizată pentru acel cumpărător, riscurile se transmit în momentul în
184
care marfa trebuia încărcată. Din acel moment, dacă marfa piere fortuit,
riscul revine cumpărătorului. Însă, vânzătorul are obligația de cooperare
(uzanțe), anume că nu va lăsa marfa pe chei să se degradeze, ci o va
depozita într-un doc/depozit în incinta portului, pe cheltuiala
cumpărătorului.
Atât cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas, cât şi cheltuielile de descărcare a
acesteia în portul de destinaţie incumbă cumpărătorului.
 Asigurarea mărfii – Regula nu prevede o obligație anume în sarcina vreuneia din
părți, dar → revine, de regulă, cumpărătorului. Cumpărătorul navlosește și
asigură.
cumpărătorului.
 Exportul mărfii din țara vânzătorului – evoluție în reglementarea INCOTERMS.
• Până la INCOTERMSUL 2000, FAS-ul era o vânzare internă, cheltuielile
de export din țara vânzătorului → reveneau cumpărătorului. Vânzătorul se
comporta ca și când ar fi vândut unui partener local. Logic. Cheiul portului
Constanța este pe teritoriul țării. Exportul se produce în momentul în care
marfa trece peste balustrada vasului, atunci ea trece frontiera. În consecință,
FAS este prin natura sa o vânzare internă.
185
• Totuși, practica a arătat că punerea obligației de export din țara vânzătorului

în sarcina cumpărătorului a creat probleme, deoarece el trebuia să-și
angajeze un agent local, eventual să deschidă un birou în România. În
INCOTERMSUL 2000 și 2010, regula FAS a devenit o vânzare externă.
Cheltuielile de export din țara vânzătorului → revin vânzătorului.
9) Regula FOB (Free On Board)

- liber la bordul vasului + numele portului de încărcare convenit
Este una dintre cele mai utilizate reguli în materia transporturilor maritime.
Exemplu clauză contractuală: Livrarea mărfii se face FOB Constanța INCOTERMS 2010.
 Livrarea sau predarea mărfii – Vânzătorul trebuie să depună marfa la bordul vasului
(on board), în portul de încărcare convenit, la data stabilită în contract.
Există și variante ale regulii FOB. Exemplu: FOB Trimmed (FOB stivuit)/ FOB
Stowed. – Momentul predării mărfii și transmiterii riscurilor este momentul în care
marfa este stivuită pe vas. Riscul stivuirii mărfii în vas → revine vânzătorului.
Dacă marfa nu este corect stivuită în vas este posibil să se degradeze în timpul
transportului maritim. Se poate chiar scufunda vasul.
 Transportul mărfii → revine cumpărătorului. Cumpărătorul este cel care trebuie să
navlosească vasul/să încheie contractul de navlosire charter-party, să plătească
navlul și să aducă vasul apt pentru a transporta tipul de marfă care face obiectul
livrării integral până în portul de destinație convenit. Dacă nu se încarcă întreaga
marfă care face obiectul contractului și rămâne marfă pe chei, răspunde
cumpărătorul, adică cine navlosește.
Transportul până în portul de încărcare →
revine vânzătorului. Încărcarea mărfii pe
vas → revine vânzătorului.
Stivuirea mărfii pe vas → revine
vânzătorului. Descărcarea mărfii
de pe vas → revine
cumpărătorului.
 Asigurarea mărfii – regula nu o prevede ca o obligație anume, dar → revine, de
obicei, cumpărătorului.
Cumpărătorul transportă și asigură.
cumpărătorului.
 Exportul mărfii din țara vânzătorului → revine vânzătorului. Întotdeauna regula
FOB a însemnat o vânzare externă, deoarece marfa trece frontiera în momentul în
care marfa este încărcată on board.
Vânzătorul va include în prețul mărfii atât transportul până în portul de încărcare Constanța,
cât și încărcarea mărfii pe vas.
186
10) Regula CFR (Cost and Freight)

- cost/preț de producție a mărfii şi navlu + numele portului de descărcare/destinație convenit
Exemplu clauză contractuală: Livrarea mărfii se face CFR New York INCOTERMS 2010 –
numele portului de destinație!!!
Ecuație – CFR = FOB +
FREIGHT(Navlu)
Toate obligațiile sunt ca
la FOB, dar, în plus:
 Transportul mărfii → revine vânzătorului, el este cel care trebuie să încheie
contractul de transport maritim și să plătească navlul/freight.
Vânzătorul va include în prețul mărfii aceste două lucruri în mod esențial: cost/prețul de
producție al mărfii + navlu/prețul contractului de transport maritim.
Momentul livrării mărfii și transmiterii riscurilor este ca la FOB, adică momentul în care
marfa este depusă la bordul vasului. Vasul circulă pe riscul cumpărătorului, deoarece riscul
se transferă în momentul livrării/momentul predării la încărcarea pe vas, dar pe cheltuiala de
navlu a vânzătorului.
La examen repetăm regulile de la FOB.
187
11) Regula CIF (Cost, Insurance and Freight)

- cost/preț de producție, asigurare și navlu + portul
de descărcare convenit Ecuație – CIF = FOB +
INSURANCE + FREIGHT(Navlu)
Toate obligațiile sunt ca la FOB, cu două excepții:
 Transportul mărfii → revine vânzătorului. Vânzătorul este cel care navlosește vasul
și plătește navlul.
 Asigurarea mărfii → revine vânzătorului. La CFR, asigurarea nu era reglementată,
dar, de regulă, la CFR asigurarea revenea cumpărătorului. La CIF, asigurarea revine
vânzătorului.
Marfa circulă pe riscul cumpărătorului, el s-a transmis ca la FOB în momentul încărcării pe
vas, dar pe cheltuiala vânzătorului, navlul și asigurarea fiind plătite de vânzător.
CIF și FOB sunt cele mai des folosite în practică în transporturile maritime.
Aparent, regula FOB implică mai puține obligații pentru vânzător și mai multe pentru
cumpărător. Regula CIF implică în plus pentru vânzător insurance și freight.
Sunt situații în practică în care vânzătorului îi convine să exporte CIF decât FOB. Atunci
când ai nave proprii, pe care le poți navlosii la un navlu mai redus, și societăți de asigurare
suficient de puternice care să asigure marfa pe parcursul drumului în propria țară; în acest caz,
prețul va fi mai mic, deoarece navlul și asigurarea sunt mai mici, deci prețul de vânzare a
mărfii este mai mic și marfa este mai competitivă pe plan internațional. CIF este folosită și
atunci când există un risc pe parcursul drumului. Ea circulă pe riscul cumpărătorului, dar cu
banii plătiți. Des folosită de către companiile americane în timpul World War II – mai
convenabil, deoarece riscul revenea cumpărătorului.
Întrebări:
 Care este natura juridică şi obiectul regulilor INCOTERMS?
 Prezentaţi regula EXW; Prezentaţi regula FCA; Prezentaţi regula FAS; Prezentaţi
regula FOB; Prezentaţi regula CPT; Prezentaţi regula CIP; Prezentaţi regula CFR;
Prezentaţi regula CIF; Prezentaţi regula DAT; Prezentaţi regula DAP; Prezentaţi
regula DDP.
Operațiunile de contrapartidă în comerțul internațional

1. Noțiunea contrapartidei
= Contrapartida este o operațiune juridică complexă care se caracterizează prin faptul că
implică în structura ei două sau mai multe acorduri de voință/contracte, care sunt legate
între ele printr-o finalitate juridică și economică comună, unică, anume compensarea
importurilor cu exporturile, altfel spus compensarea prețului de vânzare cu un preț de
cumpărare.
Exemplu. A (vânzător român) vinde o marfă lui B (cumpărător străin). Operațiunea este o
vânzare însoțită de un contract încheiat tot între A și B, în care B este vânzător și A este
cumpărător. – contrapartidă bilaterală. Pozițiile părților pot fi și diferite: A (cumpărător
188
român) și B (vânzător străin) – în operațiunea de contrapartidă pozițiile sunt inverse.

Rațiunea operațiunilor de contrapartidă este aceea de compensare a importului cu
exportul.
Operațiunile de contrapartidă sunt folosite mai ales, prin prisma României, în cazul
contractelor de import, care sunt folosite pentru achizițiile publice, în care importatorul român
este o entitate publică ex. stat, minister, entitate teritorială, agenție guvernamentală.
În aceste situații, de regulă, chiar prin legislație se solicită ca entitățile care importă din
România să-și asigure pentru compensare un export echivalent.
Operațiunile de contrapartidă pot fi bilaterale: exemplul de mai sus - A (importator român) și
B (exportator străin), contractul invers, contractul de export se încheie tot între A și B.
189
Contrapartida poate îmbrăca forme din ce în ce mai complexe.

− Contrapartida bilaterală – forma unor linii paralele. A importă de la B; A exportă
către B.
− Contrapartidă trilaterală – forma unui triunghi. A importă de la B, dar exportul din
România se face de C (o altă firmă românească) către B.
− Contrapartidă cvadrilaterală - forma unui dreptunghi. A importă de la B; C exportă
către D.
− La infinit. Poate îmbrăca forme extrem de complexe. Maximul ce poate fi atins sunt
operațiuni de clearing, încheiate între state prin acorduri bilaterale, importurile din
România și exporturile din România între aceleași state, indiferent de societățile
care participă la operațiune, sunt contabilizate într-un cont comun de clearing și se
compensează importurile cu exporturile la nivel global.
Temeiul economic şi juridic al legăturii dintre contractele care alcătuiesc

contrapartida
 Temeiul economic al contrapartidei
Compensarea importurilor cu exporturile, urmând a se plăti numai soldul, dacă există.
 Temeiul juridic al contrapartidei
Operațiune complexă, contractul de import este diferit de contractul de export. Ele pot fi
tratate ca două operațiuni distincte. De ce nu sunt distincte? Pentru că sunt legate din punct de
vedere juridic prin ideea de scop, de cauză juridică a actului. Cauza importului este
exportul. Așa se poate configura finalitatea juridică a contrapartidei. Legătura juridică dintre
contracte, care pot fi 2 sau nu, se asigură printr-o singură idee: scopul juridic comun, cauza
actului este unică. Voinţa comună a părţilor (cauza actului) care, în principiu, din chiar
momentul încheierii contractelor, trebuie să stabilească dacă şi prin ce elemente acestea se
leagă.
2. Formele contrapartidei
Din punctul de vedere al părților: bilaterală, trilaterală, cvadrilaterală etc.
Din punctul de vedere al naturii contractelor care alcătuiesc contrapartida, aceasta îmbracă 3
forme:
1) Contrapartida axată pe contractul de vânzare internațională de marfă
Subclasificare:
a. Contrapartida axată pe contracte de import și export paralele
Paralele: Import între A și B, export între C și D.
Aceste contracte paralele sunt coordonate/corelate între ele, se încheie în același timp sau
190
la un interval relativ scurt de timp unul după celălalt și sunt corelate în executarea lor, în
sensul că o livrare de marfă pe import este, de regulă, însoțită/corelată cu o prestație de export.
Această operațiune implică câteva consecințe foarte importante din punct de vedere juridic.
Consecința cea mai importantă din punct de vedere juridic este aceea că neexecutarea unei
livrări în contractul dintre C și D, din contractul de export, poate duce la excepția de
neexecutare în contractul dintre A și B. Importatorul român, ministerul transporturilor,
urmărește modul de corelare a importului strategic făcut cu exportul de marfă românească,
care poate fi de orice tip, în principiu se urmărește exportul mărfurilor prelucrate superior, ex.
mașini, utilaje etc., → acest cumpărător român, A, poate invoca excepția de neexecutare a
contractului dintre C și D dacă D nu primește marfa la exportul făcut de C sau nu o plătește.
Excepția de neexecutare a contractului, specifică contractelor sinalagmatice, care se invocă
potrivit dreptului comun în același contract, între obligații care izvorăsc din același contract,
aici se poate invoca din obligații care izvorăsc din două contracte diferite, pe considerentul că
acele contracte sunt legate în cauza lor juridică.
191
Comisie comună de auditare/contabilizare a operațiunilor de contrapartidă.

Operațiunea presupune existența unei comisii comune de auditare a contrapartidei, în funcție
de cât de complexă este. Evidența cumpărărilor la import și a vânzărilor la export trebuie
ținută de cineva în mod organizat.
Dacă D nu cumpără de la C, încalcă obligația de cumpărare din relația cu C (exportatorul
român), se poate invoca
rezoluțiunea contractului dintre A și B.
b. Contrapartida bazată pe un contract cadru, urmat de contracte de import și
export corelate
Părțile încheie un frame contract/contract cadru în care stabilesc principalele coordonate
ale operațiunii, între cine se încheie contractul de import, deci cine sunt A și B, între cine se
vor încheia contractele de export și condițiile generale ale operațiunii. Contractul cadru nu
generează obligația de a da, de transfer al proprietății, ci generează numai obligația de a face,
anume contractul cadru generează obligația de facere, de a încheia în viitor contractele de
import și export propriu-zise.
Contractul cadru este apoi materializat prin contract de import propriu-zis și prin contractul
de export propriu- zis. Acelea generează obligații de dare, transferul dreptului real.
192
CURS 11 12.04.2017
2) Contrapartida axată pe contractul de schimb
Este vorba despre o contrapartidă marfă contra marfă.
Particularitate a contrapartidei axate pe contractul de schimb față de schimbul propriu-zis
din materie civilă:
→ Schimbul îmbracă forme complexe. Se procedează la prestații succesive care sunt
corelate în executarea lor, nefiind vorba numai despre o singură operațiune, ci despre mai
multe operațiuni.
→ Nu implică o desocotire financiară niciodată. Se procedează la compensația în marfă, cu
foarte puține excepții în care vorbim de sultă sau diferență plătită în numerar.
3) Contrapartida axată pe contractul de cooperare economică internațională
În acest caz se încheie un contract de import, de regulă este vorba despre un contract de
import de materie primă, ex. țiței. Acest contract de import este însoțit de un contract de
cooperare economică internațională care, de regulă, îmbracă forma constituirii unei societăți
de comerț, care are ca obiect prelucrarea materiei prime respective. Contrapartida constă în
vânzarea produselor finite care fac obiectul prelucrării.
Operațiunea este complexă pentru că toate contractele sunt corelate, așadar contractul de
import inițial cu contractul de cooperare economică internațională, care poate fi eșalonat pe o
lungă perioadă de timp/chiar încheiat pe o durată nedeterminată (contractul de societate
pentru crearea societății de comerț), dar trebuie să fie corelate în aceeași cauză juridică a
actului și operațiunile de export al produselor finite.
Întrebări:
 Definiţi noţiunea de contrapartidă şi prezentaţi felurile acesteia în funcţie de numărul
participanţilor.
 Clasificaţi contrapartida în funcţie de criteriul numărului şi naturii contractelor care
intră în conţinutul său.
Mecanismul soluționării litigiilor prin arbitrajul comercial internațional

Arbitrajul de comerț internațional este principala modalitate de soluționare a litigiilor care
apar în comerțul internațional, fiind și o modalitate de soluționare specifică. Părțile pot apela
pentru soluționarea litigiilor de comerț internațional și la instanțele de judecată, dar jurisdicția
specifică pentru litigiile din comerțul internațional revine neîndoielnic arbitrajului.
1. Noțiunea și trăsăturile esențiale ale arbitrajului
comercial internațional Definiție complexă (cuprinde
elementele esențiale/definitorii)
193
= Arbitrajul de comerț internațional este o jurisdicție (1) pentru soluționarea litigiilor din
comerțul internațional
(2) care au caracter de arbitrabilitate (3), litigii ivite între persoane de drept privat sau între
acestea și persoane de drept public care acționează de jure gestionis (4), jurisdicție efectuată de
un tribunal arbitral (5) compus din persoane neînvestite cu autoritate publică (denumite
arbitrii) (6) și a cărui competență izvorăște din voința părților litigante sau, în cazuri
excepționale, din convenții internaționale (7), jurisdicție desfășurată pe baza unei proceduri
speciale (8), care se poate finaliza printr-o hotărâre definitivă și obligatorie pentru părțile
litigante (9).
194
Trăsături esențiale
1) Arbitrajul de comerț internațional este o jurisdicție.
Această trăsătură semnifică faptul că arbitrajul este o formă de justiție, deoarece arbitrii au
competența de a judeca/ de a arbitra litigiul. Jurisdicție vine de la juris dictio (dreptul de a
spune legea într-o situație de fapt concretă). Nu oricine are juris dictio, numai legiuitorul spune
cine are juris dictio/ dreptul de a spune legea.
Din acest punct de vedere, al faptului că este o jurisdicție, arbitrajul se aseamănă major cu
instanțele de judecată. Constituie principala asemănare între arbitraj și instanțele de judecată.
Judecătorul are neîndoielnic juris dictio/ dreptul de a spune legea.
Din acest punct de vedere, arbitrajul se deosebește de alte modalități/mijloace de
soluționare a litigiilor care sunt subsumate modern sub sintagma alternative dispute
resolutions (modalități alternative de soluționare a litigiilor). Discuție doctrinară dacă
arbitrajul intră în această categorie. Sitaru: Arbitrajul nu este un alternative dispute resolution,
ci o formă distinctă deoarece are juris dictio. În noțiunea de alternative dispute resolutions intră
forme de soluționare a litigiilor precum: concilierea, medierea, expertiza, unde persoanele care
le efectuează nu au juris dictio. Hotărârea pe care o pronunță aceste persoane, conciliatorul/
mediatorul/ expertul, în măsura în care se numește hotărâre în România, nu poate niciodată să
fie adusă la îndeplinire prin forța coercitivă a statului. Aceasta este caracteristica esențială a
hotărârii jurisdicționale, hotărârea care are juris dictio poate fi adusă la îndeplinire prin forța
coercitivă a statului. Hotărârea unui conciliator/ mediator/ expert, părțile pot să o execute în
funcție și de cum s-au înțeles sau pot să nu execute, iar atunci se va apela la o formă
jurisdicțională care să ofere titlu executoriu pentru a putea fi pusă în mișcare prin forța
coercitivă a statului.
2) Arbitrajul de comerț internațional este o jurisdicție pentru soluționarea

litigiilor din comerțul internațional.
Obiectul arbitrajului îl constituie litigiile din comerțul internațional. Acest obiect conferă
caracterul de a fi internațional și comercial al arbitrajului. Natura jurisdicției este dată de
natura litigiului pe care acea jurisdicție îl soluționează. De aceea există curți/secții de natură
comercială, acestea având un obiect de soluționare special.
M.Of. Decizie RIL ÎCCJ – problema continuării existenței secțiilor comerciale la anumite
tribunale. Sitaru: obiect specific, aceste secții trebuie să existe; ÎCCJ a aderat la acest punct de
vedere. Sitaru: Este o eroare faptul că s-a produs unificarea dreptului comercial cu cel civil.
Dreptul comercial își păstrează autonomia și independența sa, deoarece soluționează litigii
diferite de cele civile.
→ Caracterul comercial și caracterul internațional ale litigiului sunt cele care conferă
jurisdicției caracterele specifice.
3) Litigiile trebuie să fie arbitrale.
195
Un litigiu este arbitrabil în momentul în care el poate face obiectul unei tranzacții sau, în
alte cuvinte, cu privire la el părțile pot să tranzacționeze.
CPC menționează și situații în care litigiile nu sunt arbitrabile. Aceasta se întâmplă mai
ales în materia dreptului familiei, materia dreptului succesoral, chiar și în anumite situații de
drept comercial (ex. anumite cazuri - contestarea deciziilor adunărilor generale ale societăților
comerciale L 31/90 exclusiv către tribunale). În aceste materii arbitrajul nu poate să se
pronunțe.
→ Nu orice litigiu este arbitrabil. Arbitrajul este o jurisdicție specială față de jurisdicția
statală. Jurisdicția statală are o competență nelimitată, cu poate unele excepții tot stabilite de
lege. Arbitrajul nu judecă totul, ci numai acele litigii asupra cărora părțile pot încheia o
tranzacție.
196
4) Natura subiectelor – persoane de drept privat, persoane de drept public care

participă la raportul juridic pe picior de egalitate/ de jure gestionis.
Subiectele arbitrajului de comerț internațional sunt, în imensa majoritate a cazurilor,
persoane de drept privat. Asta înseamnă: comercianți persoane fizice, societăți cu activitate
de comerț. Aceștia sunt principalii beneficiari ai arbitrajului de comerț internațional.
Există și posibilitatea ca într-un arbitraj de comerț internațional să fie parte o persoană de
drept public, însemnând statului, de regulă reprezentat prin Ministerul finanțelor, dar și alte
entități publice de tip statal, ex. unitățile administrativ-teritoriale, județe, municipii, orașe,
comune, ministere, companiile naționale, DAR ceea ce este specific în această situație este
faptul că acele persoane de drept public participă la raportul juridic pe picior de egalitate cu
cealaltă parte/ de jure gestionis, nu ca putere suverană/ nu de iure imperii. Exemplu. Când
statul este parte într-un litigiu pentru că o fostă întreprindere de stat a fost privatizată și
cumpărată de un investitor străin, și apare litigiu între investitorul străin și stat reprezentat
prin Ministerul finanțelor/Ministerul dezvoltării sau altă autoritate, acestea sunt litigii în care
statul apare pe picior de egalitate/de jure gestionis și intră în domeniul arbitrajului de drept
privat. Sitaru: Nu am întâlnit situații în care două state să fi acționat amândouă pe picior de
egalitate/ de jure gestionis. Nici autorii străini nu detaliază astfel de situații, nu se întâlnesc.
Când sunt două state, de principiu, arbitrajul este de drept internațional public. Arbitrajul
poate fi de drept privat când o parte este o persoană privată și o parte este o entitate publică
acționând de jure gestionis.
Statului român a participat la Tribunalul internațional de la Haga când s-a pus problema
litigiului cu Ucraina privind platoul teritorial de pe Insula Șerpilor ca putere suverană, a fost
un arbitraj de drept internațional public. Acolo statul/organizațiile internaționale participă de
jure imperii.
Datorită acestei competențe, arbitrajul comercial internațional se încadrează în categoria
arbitrajului de drept privat.
5) Jurisdicția este făcută de către un tribunal arbitral.

Tribunalul arbitral este o entitate cu o fizionomie juridică proprie. Este constituit din arbitrii.
Dacă în cazul unui arbitraj ad-hoc lucrurile sunt mai simple, deoarece nu există decât
tribunalul arbitral constituit de părți, în cazul unui arbitraj instituționalizat există instituția de
arbitraj (ex. Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și
Industrie a României, Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris).
→ Tribunalul arbitral nu se confundă cu curtea de arbitraj ca instituție în aceste situații.
Curtea, ca instituție, poate avea un rol mai mare sau mai mic. Ex. ICC Paris – acolo se
prevede limpede care este competența tribunalului și care este competența curții ca instituție,
curtea nu se implică din punct de vedere jurisdicțional, ci numai organizatoric, tribunalul
arbitral este compus din arbitrii; În București – puțin se implică curtea prin președintele ei în
anumite cazuri puține.
197
6) Tribunalul arbitral este compus din persoane neînvestite cu autoritate publică

denumite arbitrii.
Aceasta este cea mai importantă deosebire dintre arbitraj și instanța de judecată.
− Judecătorul este un funcționar public, judecătorul este un demnitar, instanțele de
judecată fac parte din sistemul organelor statului, este una dintre cele trei puteri din
stat.
− Arbitrii nu sunt învestiți cu autoritate publică. Arbitrii sunt persoane private care
beneficiază de încrederea părților. Ce condiții trebuie ei să îndeplinească?
Neîndoielnic, încrederea părților ca să numească arbitrii și să le judece litigiile.
Arbitraj instituționalizat – anumite condiții ce țin de pregătirea profesională, de
cunoștințe în materia comerțului internațional, moralitate, reputație, prestigiu
științific,
!nu condiții de natură publică!. → Arbitrul nu este un demnitar, nu este un funcționar
public, nu face parte din sistemul organelor statului. Datorită calităţii arbitrilor,
arbitrajul comercial internaţional apare ca o formă de justiţie privată.
198
În cazuri excepționale, poate exista un arbitraj de drept privat impus printr-o convenție
internațională. Foarte puține cazuri în istorie. Celebru: Convenția de la Moscova din perioada
până în 1990, când litigiile dintre fostele state socialiste din Europa și din Asia erau
soluționate printr-un arbitraj la curțile de arbitraj naționale. Asemenea competențe nu există în
acest moment, DEȘI sunt arbitraje reglementate prin convenții internaționale. Ex. Arbitrajul
ICSID (Arbitrajul Centrului internațional pentru soluționarea diferendelor relative la
investiții) – constituit pe baza unei convenții internaționale, DAR statele trebuie să adere la
Convenția de la Washington din 1965 pentru a se atrage competența Centrului de la
Washington (România a aderat în 1975).
7) Temeiul competenței arbitrilor este voința părților sau, în cazuri excepționale,
izvorăște din convenții internaționale.
Această voință a părților se exprimă printr-o convenție de arbitraj care poate îmbrăca două
forme: forma clauzei compromisorii sau forma compromisului.
În cazuri excepţionale, temeiul competenţei arbitrilor îl constituie prevederile unei convenţii
internaţionale.
8) Arbitrajul se desfășoară pe baza unei proceduri speciale.

Procedura arbitrală este derogatorie de la cea de drept comun a instanțelor de judecată.
Dacă este vorba de un arbitraj instituționalizat, toate curțile de arbitraj au reguli proprii de
arbitraj/reguli proprii de procedură derogatorii de la CPC Cartea IV privind arbitrajul.
De regulă, regulile de procedură arbitrală ale arbitrajului instituționalizat pot prevedea că,
în cazul în care ele nu acoperă o problemă anume de procedură, să se aplice dispozițiile CPC.
Ex. O asemenea prevedere o regăsim în regulile de procedură ale Curții de la București, reguli
care spun că ele se completează cu dispozițiile de drept comun de procedură, cartea IV și codul
în întregul lui, deoarece Curtea de la București este un organism național de arbitraj român.
Curtea internațională de arbitraj a Camerei de Comerț Internațională din Paris, deși are sediul
la Paris, este un organism internațional care nu are conexiune decât incidentală cu procedura
civilă franceză. În regulile Curții de la Paris este prevăzut că arbitrii sunt obligați să aplice
regulile Curții, iar dacă nu prevăd, reguli de procedură pe care le consideră potrivite în speță,
fără a fi obligați la anumite reguli de procedură dintr-un anumit cod de procedură.
9) Procedura specială se poate finaliza printr-o hotărâre definitivă și obligatorie

pentru părțile litigante.
Procedura specială se finalizează/ se poate finaliza (procedura poate înceta din diverse
motive ex. reclamantul își retrage acțiunea arbitrală, părțile încheie o tranzacție, arbitrajul se
suspendă într-un anumit moment = incidente de procedură de acest tip, dar 99% din litigii se
finalizează) printr-o sentință/hotărâre (arbitral award), sentință care, arbitrajul având caracter
jurisdicțional, este definitivă și obligatorie.
Toate regulamentele de procedură prevăd obligația părților litigante de a executa sentința
de bunăvoie. O asemenea prevedere este și în regulile Curții de la București.
199
Dacă nu o execută de bunăvoie:

− Dacă este vorba de o hotărâre națională, ex. a Curții de la București, ea este titlu
executoriu și se execută ca și o hotărâre judecătorească, prin forța coercitivă a
statului;
− Dacă este vorba de o hotărâre străină, ex. a Curții de la Paris, atunci va obține
învestire cu formulă executorie în România, iar ulterior, devenind o hotărâre
națională, se va executa întocmai ca o hotărâre judecătorească, prin forța coercitivă
a statului.
Natura juridică a arbitrajului

Arbitrajul izvorăşte din voinţa părţilor, temeiul lui juridic este autonomia de voinţă a
părţilor, prin urmare, acesta are o natură contractuală şi jurisdicţională.
Arbitrajul are şi o natură procedurală, rezidând în posibilitatea părţilor de a-şi alege
arbitrul, specializarea unică a arbitrului, alegerea tipului de arbitraj (în drept strict “de jure”
sau în echitate), posibilitatea alegerii regulilor de procedură aplicabilă etc.
200
2. Noțiunea și formele convenției de arbitraj

Temeiul competenței arbitrilor îl constituie convenția arbitrală/convenția de arbitraj.
Definiție = Convenția de arbitraj este acordul de voință al părților de a supune un litigiu
viitor sau un litigiu prezent între ele unui tribunal arbitral.
Convenția de arbitraj îmbracă două forme:
A. Forma clauzei compromisorii/clauzei de arbitraj
= Acea convenție arbitrală care privește un litigiu viitor, așadar un litigiu posibil/potențial
de a izbucni între părți, care poate să nu intervină niciodată.
Clauza de arbitraj/clauza compromisorie este o clauză din contractul principal, de regulă.
Exemplu: Orice litigiu care va izbucni în legătură cu încheierea, executarea, încetarea
prezentului contract va fi soluționat de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe
lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
De regulă, o regăsim printre mențiunile finale, în capitolul privind de soluționare a litigiilor.
Este însoțită de foarte multe ori de clauza de alegerea a legii aplicabile/clauza de electio
juris. Exemplu. Părțile mai spun: care va aplica … - clauză de alegerea a legii aplicabile.
B. Forma compromisul de arbitraj
= Acea convenție arbitrală care se încheie cu privire la un litigiu
prezent, născut între părți. Îmbracă forma unui contract separat de
contractul principal.
→ Sunt situații în care se încheie atât clauză compromisorie (inserată în contractul
principal și poate fi o clauză generală, de tipul celei menționate), cât și compromis (în
momentul ivirii litigiului, părțile pot conveni asupra altor aspecte în cazul încheierii unui
compromis ex. numărul de arbitrii care vor soluționa litigiul, dacă arbitrii judecă în drept strict
sau în echitate, dacă arbitrii stabilesc un anumit timp/termen în care să fie emisă sentința
arbitrală).
→ Statistic, marea majoritate a convențiilor de arbitraj îmbracă forma clauzei
compromisorii, fiind inserată în contractul principial într-un moment în care părțile nu sunt în
litigiu. În momentul în care părțile sunt într-un litigiu, sfera de negociere este mai restrânsă.
3. Efectele convenției de arbitraj în general

 Efectul negativ
Convenția de arbitraj înlătură competența instanțelor ordinare, care au o competență
legală.
Dacă constată că în contract există o clauză compromisorie sau că părțile au încheiat un
compromis prin care au conferit competență arbitrilor, judecătorul este obligat:
− Dacă este vorba de o curte națională, ex. Curtea de la București, să decline
201
competența în favoarea curții;

− Dacă este vorba despre o curte străină, să închidă dosarul, urmând ca părțile să
se adreseze ulterior acelei curți.
CPC Cartea IV prevede puține cazuri în care judecătorul nu e obligat să facă acest
lucru:
 Dacă nicio parte nu invocă clauza arbitrală, se subînțelege că sunt de acord să
accepte competența judecătorului;
 Dacă se invocă de către una din părți nevalabilitatea clauzei de arbitraj,
judecătorul trebuie să analizeze dacă acea clauză de arbitraj este sau nu valabilă.
• Dacă este valabilă → va declina la curtea de arbitraj sau va încuviința
părțile pentru a se adresa curții de arbitraj.
• Dacă nu e valabilă → va continua judecata și instanța va da o soluție
executorie în țară, având competența originară de soluționare a litigiilor.
202
 Efectul pozitiv
Convenția de arbitraj conferă competență tribunalul arbitral, fiind temeiul competenței
arbitrilor.
Arbitrii sunt obligați să-și verifice propria competență, fiind primul lucru pe care îl fac
în momentul în care sunt sesizați: verifică clauza de arbitraj să vadă în ce măsură sunt
competenți. Dacă nu sunt competenți, declină la rândul lor către instanța ordinară. Pot
exista clauze de arbitraj patologice/bolnave, cu probleme care ridică o cercetare din partea
tribunalului arbitral și o soluție privind valabilitatea clauzei. Formele de imperfecțiune ale
clauzelor compromisorii pot fi nenumărate.
4. Raportul dintre clauza compromisorie și contractul principal în care este

inserată
Regula în practică: clauze compromisorii inserate în contractul principal. Se pune
problema raportului dintre acestea. Același raționament l-am făcut la dreptul internațional
privat atunci când ne-am referit la clauza de electio juris/ clauza de alegere a legii aplicabile și
contractul principal. Și clauza de electio juris este tot o clauză din contractul principal.
Între clauza compromisorie și contractul principal este un raport de autonomie relativă.
→ Clauza compromisorie are autonomie relativă față de
contractul principal. Clauza de arbitraj este autonomă,
deoarece:
− Rezoluțiunea sau rezilierea contractului principal nu afectează valabilitatea clauzei
compromisorii. Așa se explică faptul că arbitrii pot să pronunțe rezoluțiunea sau
rezilierea contractului. Cauzele de rezoluțiune/reziliere a contractului principal nu
afectează clauza compromisorie. Arbitrii pot pronunţa rezoluţiunea sau rezilierea
contractului pentru neexecutare, fără ca prin aceasta să îşi desfiinţeze propria
competenţă).
− Raționamentul de drept internațional privat - legea aplicabilă contractului poate fi
una, legea aplicabilă convenției de arbitraj din acel contract poate fi alta.
− Raționamentul de ordine publică - ordinea publică poate avea o anumită configurație
în cadrul contractului principal și alta în cazul clauzei compromisorii.
→ Deci, nu este obligatoriu ca regimul de drept internațional privat al clauzei
compromisorii să fie identic cu regimul contractului, dar poate fi. Valabilitatea clauzei
compromisorii poate fi judecată după legea aplicabilă contractului principal.
Clauza de arbitraj este relativă – există cauze de nulitate convergentă, adică sunt situații
când nulitatea contractului principal poate atrage și nulitatea clauzei compromisorii inserate în
acel contract. De exemplu, un viciu de consimțământ care a determinat încheierea contractului
principal se presupune că afectează și clauza de arbitraj inserată în el. Este posibil ca în acea
situație jurisdicția statală să fie cea care poate rezolva problema.
203
5. Clasificarea arbitrajului
Arbitrajul este clasificat în literatura de specialitate după multiple criterii. Din acestea
selectăm două:
I. După caracterul temporar sau permanent al arbitrajului
 Arbitraj ad-hoc
 Arbitraj instituționalizat/instituțional
 Arbitrajul ad-hoc
Arbitrajul ad-hoc constituie, neîndoielnic, regula. Dacă părțile au prevăzut competența
arbitrajului, dar nu au prevăzut competența unei anumite curți de arbitraj, atunci arbitrajul este
ad-hoc.
Arbitrajul ad-hoc este un arbitraj temporar, care se constituie pentru soluționarea unui
anumit litigiu, care nu are în spate o structură organizatorică proprie și care își încetează
existența în momentul în care sentința este pronunțată.
204
Există în această situație regulamente de arbitraj ad-hoc, ex. Regulamentul de arbitraj al

UNCITRAL din 1976 cu modificările ulterioare. Regulament foarte bun, flexibil, permite
arbitrilor să adopte o procedură adaptată față de situația litigiului. Arbitrii stabilesc unde se
întâlnesc, nu există lex fori, arbitrii se pot întâlni acolo unde consideră că este cel mai potrivit.
Acțiuni în anulare, obligativitatea păstrării dosarului pentru totdeauna.
Arbitrajul ad-hoc nu constituie cea mai mare parte a situațiilor.
 Arbitrajul instituționalizat
Părțile preferă să se adreseze unui arbitraj instituționalizat, deoarece are o structură
organizatorică prestabilită.
Spre deosebire de arbitrajul ad-hoc care se naște și moare odată cu o cauză, curțile de
arbitraj/arbitrajul instituționalizat sunt concepute pentru a soluționa un număr nedefinit de
litigii, deci este un arbitraj permanent. Structura organizatorică preexistă și subzistă litigiului.
Subclasificare arbitraj instituționalizat:
Arbitrajul instituționalizat se clasifică după cel puțin două criterii:
1. După criteriul competenței materiale (ratione materiae)
 Arbitraje instituționalizate cu competență materială generală
Marea majoritate ex. Curtea de arbitraj internațional de la
București, Curtea de la Paris; Competență generală = pot
soluționa litigii din orice domeniu de comerț internațional.
 Arbitraje instituționalizate cu competență materială specializată
Cele care soluționează litigii numai dintr-un anumit domeniu al comerțului.
Dacă arbitrajele cu competență materială generală sunt organizate pe lângă curți
de arbitraj naționale sau internaționale (precum cea din Paris), arbitrajele cu
competență specializată sunt, de regulă, organizate pe lângă camere de comerț
specializate, pe lângă burse de mărfuri, pe lângă asociații profesionale dintr- un
anumit domeniu de activitate. Ex. Arbitrajul GAFTA (Grain and Feed Trade
Association), asociația comercianților cu sediul la Londra, cea mai cunoscută
asociație internațională în materia comerțului cu cereale, are o Curte de arbitraj
specializată în materia comerțului cu cereale și nutrețuri, atât de specializată încât
este greu de făcut o distincție în cazul acelor persoane între un arbitru și un expert.
Liverpool Cotton association/ International Cotton Association, asociația
comercianților de bumbac de la Liverpool care soluționează litigiile din acest
domeniu de activitate.
2. După criteriul competenței teritoriale (ratione locii)

 Arbitraje cu competență teritorială universală/generală
Soluționează litigii între părți care pot să aibă sediile/domiciliile oriunde în lume
ex. Curtea de arbitraj de la București, Curtea de la Paris – litigii și între persoane
străine!!!
 Curți regionale
Soluționează litigiile dintr-o anumită zonă geografică ex. NAFTA (North
American Foreign Trade Association), asociația comercianților din America de
205
Nord (Canada, SUA, Mexic), curte de arbitraj renumită în acea zonă. Curți de
arbitraj care soluționează litigiile între statele scandinave, comisie scandinavă de
arbitraj.
 Curți de arbitraj bilaterale
Soluționează litigiile dintre două state, de regulă se întemeiază pe convenții
bilaterale încheiate între acele state. (ex: Canadian-American Arbitration
Association).
206
II. Din punctul de vedere al

competențelor conferite arbitrilor
Arbitrajul poate fi:
 În drept strict (de jure)
 Arbitraj în echitate (ex aequitate, ex aequo et bono sau amiable compositeur)
 Arbitrajul în drept strict (de jure)

Regula este arbitrajul în drept strict. Dacă părțile nu au investit în mod special cu
competența de a judeca litigiul în echitate, se judecă în drept strict. Numai dacă a fost învestit
cu competență specială se judecă în echitate.
Judecata de drept strict = arbitrul, ca și judecătorul, trebuie să pronunțe o hotărâre pe baza
legii aplicabile, care poate fi o convenție internațională sau o lege internă, fie că este vorba de
alegerea părților prin clauza de electio juris sau prin clauza compromisorie, fie că este stabilită
de ei în funcție de ceea ce este mai potrivit în speță. Sunt obligat când judec să mă întemeiez
pe un text de lege pe care îl voi menționa în motivarea sentinței.
 Arbitrajul în echitate (ex aequitate, ex aequo et bono sau amiable compositeur)
Arbitrajul în echitate este cel care conferă arbitrilor puteri sporite.
− Din punct de vedere procedural, arbitrul nu este obligat să respecte dispozițiile de
procedură dintr-un sistem de drept.
− Din punct de vedere material, arbitrul nu este obligat să respecte dispozițiile de
drept substanțial dintr-un anumit sistem de drept, poate judeca după ceea ce
consideră că este echitabil în speță, însemnând că poate judeca după lex mercatoria,
principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale, după orice
reguli pe care le consideră echitabil să se aplice în speță.
Nu trebuie să ne imaginăm că arbitrul în echitate este în afara dreptului, există limite.
Limitele arbitrajului în echitate:
− Izvorul competenței lui este întotdeauna voința părților;
− Nu poate depăși limitele împuternicirii în echitate;
− Trebuie să respecte principiile fundamentale ale procesului civil:
contradictorialitatea, disponibilitatea, dreptul la apărare;
− Mai ales pe planul dreptului substanțial, trebuie să respecte dispozițiile de ordine
publică de drept internațional privat din sistemul de drept care ar fi fost/ar fi
aplicabil în speță sau dispozițiile de ordine publică ce țin de principiile generale de
drept.
207
CURS 12 20.04.2017
6. Regulile de arbitraj ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă
Camera de Comerț și industrie a României
Documente constitutive
României este organizată și funcționează în temeiul a două regulamente principale:
 Regulamentul privind organizarea și funcționarea curții;
 Regulile de procedură arbitrală.
Acestea au fost adoptate în anul 2014, cu modificări succesive (cele în vigoare).
Regulamentul prevede că această curte de arbitraj este organizată și funcționează în
temeiul L 335/2007, legea camerelor de comerț din România. Este prevăzută în mod explicit
posibilitatea camerelor de comerț de a organiza curți de arbitraj.
Reținem că în România există o cameră de comerț și industrie națională, Camera de
Comerț și Industrie a României, și există camere de comerț și industrie (de agricultură,
maritimă cea de la CT) în diferite județe, fie o cameră pe județe, fie sunt situații în care două
sau trei județe se unesc pentru a crea o cameră de comerț. Așadar, camerele de comerț sunt
structurate la nivel național și la nivel de județ/interjudețene.
În regulamentul de organizare și funcționare a curții sunt prevăzute principiile de
organizare și funcționare, dar și elemente ce țin de natura juridică a curții.
Curtea are, de asemenea, Norme privind taxele şi cheltuielile arbitrale.
Curtea este o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate
juridică proprie şi independentă în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale.
Natura juridică a Curții de Arbitraj Comercial Internațional

− Curtea de Arbitraj Comercial Internațional este organizată pe lângă Camera de
Comerț și Industrie a României, deci este organizată la nivel național;
− Curtea este o instituție permanentă de arbitraj, deci este un arbitraj instituționalizat/
instituție permanentă de arbitraj;
− Curtea nu are personalitate juridică proprie. Camera de Comerț și Industrie a
României are personalitate juridică. Lipsa personalității juridice poate atrage anumite
consecințe, nefiind un subiect de drept distinct de Camera de Comerț și Industrie
națională;
− Curtea de arbitraj este independentă în exercitarea atribuțiilor ce-i revin. Numai din
punct de vedere organizatoric/administrativ, curtea este pe lângă camera de comerț și
industrie națională, dar din punctul de vedere al atribuțiilor sale jurisdicționale ea
este independentă. Camera nu are dreptul legalmente să se amestece în activitatea
jurisdicțională a curții;
− Curtea este organizată și funcționează potrivit legii camerelor de comerț L 335/2007
208
și potrivit propriului său regulament de organizare și funcționare;

− Sediul curții este la București, Bd. Octavian Goga, nr.2, sector 3.
209
Atribuțiile Curții de Arbitraj Comercial Internațional art.3 din Regulament

a. Curtea organizează și administrează soluționarea litigiilor interne și
internaționale prin arbitraj instituționalizat, în condițiile prevăzute în regulile
de procedură arbitrală și în temeiul dispozițiilor CPC Cartea IV despre
arbitraj.
Organizează și administrează soluționarea, deci nu judecă. Cine arbitrează?
Tribunalul arbitral. Nu confundăm curtea cu tribunalul. Tribunalul arbitral este
format din arbitri. Curtea creează numai cadrul organizatoric pentru soluționarea
litigiilor de către tribunalul arbitral.
b. Curtea asigură părților, la cerere, organizarea arbitrajului ad-hoc, în cazul în
care părțile au optat prin convenție arbitrală pentru această modalitate de
arbitraj.
Arbitrajul ad-hoc este un arbitraj neinstituționalizat, temporar, DAR se poate
apela la un arbitraj instituționalizat, precum arbitrajul curții de la București, numai
pentru a se crea acest cadru organizatoric, fără a se schimba natura juridică a
arbitrajului ad-hoc și fără a se merge după regulile curții, deci după regulile
arbitrajului instituționalizat. Rămâne suspus regulilor arbitrajului ad-hoc.
c. Curtea elaborează modele de convenții de arbitraj.
d. Curtea dezbate problemele de drept și de jurisprudență arbitrală. Dezbaterea
are loc în plenul curții de arbitraj. Se dezbat problemele de drept de principiu, nu
într-un litigiu concret. În foarte puține cazuri au fost admise acțiuni în anulare.
e. Curtea colaborează cu alte curți de arbitraj ale camerelor de comerț din
România, dar și cu alte curți de arbitraj din alte state, precum și cu
personalități ale vieții arbitrajului intern și internațional.
f. Curtea ține evidența jurisprudenței arbitrale, întocmește culegeri de
jurisprudență arbitrală, asigură documentare în domeniul arbitrajului intern
și internațional.
Sub egida curții de arbitraj s-au elaborat culegeri de jurisprudență, care au
început de pe vremea când la curtea de arbitraj erau ilustre personalități precum Ion
Văcanu și Octavian Căpățână, autorii primelor culegeri de jurisprudență.
g. Curtea face propuneri de lege ferenda, propuneri de îmbunătățire a
organizării și desfășurării arbitrajului intern și internațional, inclusiv
propuneri adresate puterii legiuitoare, Parlamentului, pentru modificarea
actelor normative care privesc arbitrii. Ex. cazul contractelor administrative
h. Curtea poate organiza, la cerere, și modalități alternative de soluționare a
litigiilor/ alternative dispute resolution (ADR) precum expertiză, conciliere.
Organizarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional

Curtea este compusă din arbitri. În momentul de față sunt aproximativ 100 de
arbitri pe listă. Organul de conducere este colegiul de conducere al curții.
Colegiul de conducere are un președinte.
În regulamentul de organizare și funcționare sunt prevăzute și condițiile pe care o
210
persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi înscrisă pe lista de arbitri, art.4 din

regulile privind organizarea și funcționarea:
→ Poate fi arbitru orice persoană, cetățean român sau străin, care are capacitatea deplină
de exercițiu al drepturilor sale, se bucură de o reputație neștirbită și are o înaltă calificare și
experiență profesională în domeniul dreptului privat, relațiilor economice interne și
internaționale și arbitrajului comercial.
Arbitrii sunt înscrişi pe lista Curţii. Arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea
atribuţiilor lor jurisdicţionale, ei nefiind reprezentanţii părţilor.
Regulamentul de organizare și funcționare permite ca litigii pe rolul curții să fie
soluționate și de arbitri care nu sunt înscriși pe listă, dacă părțile le-au numit pe acele
persoane prin convenția de arbitraj într-un litigiu determinat și ele îndeplinesc aceleași
condiții pe care trebuie să le îndeplinească și arbitrii de pe listă.
211
Colegiul curții (organul de conducere) este cel care asigură conducerea generală a curții. În
competența sa intră:
− adoptă regulile de procedură, regulile de procedură actuale și în vigoare sunt
adoptate în 2014, iar Sitaru a fost membru al colegiului curții la acel moment;
− aprobă lista de arbitri;
− convoacă plenul curții;
− urmărește întocmirea culegerilor de jurisprudență arbitrală;
− adoptă regulamentul secretariatului curții.
Colegiul are un președinte și un vicepreședinte. Președintele este cel care asigură
conducerea curentă a curții și este cel care o reprezintă în relațiile naționale și internaționale.
Prin regulile de procedură se conferă președintelui anumite competențe.
Totalitatea arbitrilor constituie plenul curții, care are în atribuțiile sale dezbaterea
informărilor și rapoartelor depuse de colegiu și discută, totodată, problemele de drept ivite în
activitatea curții.
Regulile de procedură arbitrală

Regulile de procedură arbitrală au fost adoptate tot de colegiul din anul 2014. Ele au fost
publicate în M.Of. nr.
613 din 19 august 2014.
Analizăm, în continuare, principalele prevederi ale Regulilor de procedură arbitrală.
 Competența Curții
Regulile de procedură arbitrală stabilesc, în primul rând, competența curții.
→ Curtea organizează și administrează soluționarea litigiilor comerciale interne și
internaționale pe calea arbitrajului instituționalizat, dacă părțile au încheiat în acest sens o
convenție arbitrală scrisă și dacă au sesizat curtea cu o cerere de arbitrare.
Regulile de procedură arbitrală definesc și termenii esențiali:
Litigiul arbitral = orice litigiu izvorând dintr-un contract sau în legătură cu contractul,
inclusiv referitor la încheierea/ interpretarea/ executarea sau desființarea contractului (aceasta
este regula/majoritatea cazurilor: izvorul contractual al litigiilor), dar, totodată, regulile permit
situații în care curtea judecă alte raporturi juridice arbitrabile, însemnând și raporturi juridice
izvorâte din fapte juridice (îmbogățirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri, chiar și delict),
atunci când sunt legate de contract sau părțile au convenit ca litigiul cu privire la acel fapt să
fie soluționat printr-un arbitraj. Foarte rar se întâmplă să fie un litigiu extracontractual.
Litigiul intern = litigiul la care părțile au naționalitatea sau cetățenia română (criteriul
subiectiv) + raportul juridic să nu conțină un element de extraneitate care să pună în discuție
aplicarea legii străine, să nu aibă loc raționamentul conflictual (criteriul obiectiv).
Litigiul internațional = prin prisma noțiunii de extraneitate, litigiul este internațional când
decurge dintr-un raport juridic cu element de extraneitate.
212
Așadar, Curtea:
a) poate soluționa litigii derivate dintr-un contract comercial, precum şi din alte rapoarte
juridice comerciale; Curtea poate soluţiona şi litigii născute din fapte juridice stricto sensu
(delicte comerciale sau fapte comerciale licite).
b) poate soluţiona litigii interne sau internaţionale. Litigiul comercial este intern când
decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice comerciale interne şi este internaţional
când decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice comerciale care interesează
comerţul internaţional.
213
 Arbitrabilitatea litigiului
→ Orice persoană care are capacitate deplină de exercițiu poate conveni să soluționeze
litigiul pe calea arbitrajului, cu excepția acelor litigii asupra cărora legea nu permite a se face
tranzacție.
Arbitrabilitatea litigiului este una din condițiile definitorii. CPC stabilește domenii în care
arbitrajul nu are competență ex. dreptul familiei, dreptul succesiunilor.
 Formele convenției arbitrale

Izvorul competenței arbitrilor îl constituie convenția arbitrală.
→ Convenția arbitrală trebuie să se încheie în scris. Este o condiție de validitate, deci sub
sancțiunea nulității.
Convenția arbitrală îmbracă două forme. Se poate încheia fie sub forma unei clauze
compromisorii înscrise în contractul principal, fie sub forma unei convenții de sine stătătoare
denumită compromis.
Regulile definesc clauza compromisorie și compromisul în sensul definit la cursul anterior.
− Clauza compromisorie – privește litigii ce se vor naște, deci litigii viitoare,
posibile, potențiale; este ace clauza introdusa în contractul principal prin care părţile
înţeleg să supună arbitrajului litigiile ce vor apărea între ele, născute din contract sau
în legătură cu contractul.
− Compromisul – privește litigii ivite, actuale, născute; este convenţia de arbitraj
încheiată de părţi după apariţia litigiului. Acesta trebuie să indice, sub sancţiunea
nulităţii, două elemente: obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de a
fi numiţi.
→ În cazul compromisului, regulile prevăd o condiție pe lângă cea a formei scrise: în
compromis să fie
menționat în mod obligatoriu obiectul litigiului.
Anexă la regulile de procedură – se prevede și modelul orientativ pentru clauza
compromisorie. Clauza compromisorie recomandată de Curtea de la București este
următoarea:
→ Orice litigiu decurgând din sau în legătură cu acest contract, inclusiv referitor la
încheierea, executarea ori desființarea lui, se va soluționa prin arbitrajul Curții de Arbitraj
Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în
conformitate cu regulile de procedură arbitrală ale acestei curți. Hotărârea arbitrală este
definitorie, obligatorie și executorie.
Aceasta este clauza minimă. Anexa spune că părțile mai pot adăuga și anumite mențiuni,
anume:
− numărul de arbitri, adică pot prevedea că este compus dintr-un arbitru unic numit
prin acordul părților sau din 3 arbitri, câte unul numit de fiecare parte și cel de-al
214
treia, supraarbitrul, numit de către cei doi arbitri;

− temeiul competenței arbitrilor, în drept sau în echitate;
− legea aplicabilă, română/engleză/franceză;
− locul arbitrajului, sediul curții sau în altă parte;
− dacă doresc ca litigiul arbitral să fie soluționat într-o anumită perioadă limitată de
timp;
Dacă este vorba de compromis, Anexa 2 la regulile de procedură conține și un model de
compromis, de data aceasta trebuie să îmbrace forma unui contract, deci trebui indicate:
− atributele de identificare a părților;
− obiectul litigiului, adică ce pretenție are reclamantul, ce apărare are pârâtul pe scurt,
partea dispozitivă - părțile convin la litigiul să fie soluționat prin arbitrajul curții …,
în conformitate cu regulile de procedură ale acestei curți; hotărârea arbitrală va fi
definitivă, obligatorie și executorie.
Și aici părțile pot opta pentru inserarea unor mențiuni ca cele de la clauza compromisorie.
215
Regulile prevăd dreptul statului și autorităților publice de a încheia convenții de

arbitraj dacă sunt autorizate prin lege în acest sens, deci au facultatea de a încheia convenții
arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenții internaționale la care
România este parte.
Convenția arbitrală independentă de valabilitatea contractului de care a fost inclusă.
Efectele convenției de arbitraj → Convenția arbitrală exclude pentru litigiul care face
obiectul ei competența instanțelor judecătorești, conferind competență tribunalului arbitral.
 Constituirea tribunalului arbitral

Tribunalul arbitral nu poate fi constituit decât în cele 2 variante:
 1 arbitru unic, ales de cele două părți sau de președintele curții, dacă părțile nu se
înțeleg;
 3 arbitri, fiecare parte numește un arbitru, iar cei doi arbitri numesc supraarbitrul
(terminologia pentru președintele tribunalului arbitral).
Completul format din 3 arbitri este regula. Deci, dacă părțile nu au convenit ca tribunalul
să fie compus dintr-un arbitru unic, vor fi 3 arbitri. Dacă vreuna din părți nu-și desemnează
arbitrul sau cei doi arbitri nu se înțeleg pentru desemnarea supraarbitrului, desemnează
președintele curții.
Dacă sunt mai mult reclamanți sau mai mulți pârâți, ei își vor alege un arbitru de fiecare
parte.
Potrivit art.12, arbitrii sunt independenți și imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor lor
jurisdicționale, nu sunt reprezentanții părților. Chiar dacă sunt numiți de părți, nu sunt
avocații părților.
Arbitrii se desemnează, de regulă, prin cererea de arbitrare de către reclamant, iar de
către pârât prin întâmpinare.
De regulă, se recomandă să se numească și un arbitru supleant, care să înlocuiască pe
arbitrul titular dacă nu poate exercita atribuțiile.
Orice arbitru trebuie să semneze o declarație de acceptare în care trebuie să menționeze
acordul sau refuzul de a îndeplini misiunea de arbitru. Refuzul este ad mutuum, nu are
obligația să dea niciun fel de explicație dacă refuză. Dacă acceptă, trebuie să menționeze
totodată că nu este în nicio cauză de incompatibilitate prevăzută de regulile de procedură sau
de CPC pentru judecători, că este în măsură să dedice timpul necesar desfășurării procedurii
arbitrare și, totodată, că a studiat/ cunoaște regulile de procedură arbitrală și se obligă să le
respecte.
 Sesizarea tribunalului arbitral

Procedura arbitrală începe printr-o cerere de arbitrare. Tribunalul arbitral este sesizat de
216
reclamant printr-o cerere scrisă, denumită cerere de arbitrare sau acțiune arbitrală.
Cererea de arbitrare trebuie să conțină toate elementele unei cereri de chemare în judecată,
anume elementele
generale:
− atributele de identificare a părților – nume, domiciliu/sediu, CNP/ cod de
identificare fiscală/nr. de înmatriculare în registrul comerțului, cod bancar, telefon,
fax, e-mail; dacă are reședința în străinătate, reclamantul trebuie să indice o
reședință aleasă în România;
− dacă este reprezentată prin reprezentant legal sau avocat – trebuie indicată calitatea
reprezentantului, numele și calitatea persoanei care reprezintă;
− obiectul cererii, inclusiv valoarea cererii pentru a se putea calcula taxa arbitrală;
− motivele de fapt și de drept pentru fiecare capăt de cerere;
217
− probele pe care intenționează să se întemeieze - înscrisurile trebuie depuse, măcar

cele principale; numele și domiciliul martorilor pentru proba testimonială;
obiectivele expertizei în cazul solicitării acestei probe; întrebările la interogatoriu în
cazul persoanelor juridice, dacă solicită interogatoriul;
− semnătura părții reclamante + ștampila în cazul persoanelor juridice; dacă cererea
este introdusă prin avocat, ea va fi semnată de acesta, aplicând ștampila.
3 elemente în plus sunt specifice:
− menționarea convenției de arbitraj, adică a articolului din contractul principal care
conține clauza compromisorie sau, neapărat, compromisul dacă este un contract
distinct (verificarea competenței este primul lucru);
− taxa arbitrală, care trebuie plătită în momentul introducerii cererii. ! Regulile de
procedură arbitrală au în anexa lor norme privind taxele și cheltuielile arbitrale
adoptate de colegiul camerei și se stabilesc pe tranșe valorice, pe lei și pe
valută/euro, în funcție de situație;
− numele arbitrului (pârâtul
menționează prin întâmpinare). Cererea se
înregistrează la secretariatul curții.
Cererea se comunică pârâtului fie direct de către reclamant cu dovada înmânării sau de
către secretariatul curții.
Pârâtul poate depune întâmpinare. Întâmpinarea nu este obligatorie, dar trebuie făcută în
20 de zile de la introducerea cererii de arbitrare. Întâmpinarea trebuie să conțină toate
elementele unei întâmpinări din dreptul comun:
− atributele de identificare a pârâtului;
− excepțiile de procedură și de fond;
− răspunsul în fapt și drept la pretențiile reclamantului pe capete de cerere;
− p
robel
e în
apăra
re. În
plus:
− denumirea arbitrului.
Întâmpinarea poate fi comunicată de pârât direct reclamantului cu dovadă de înmânare sau
depusă la secretariatul curții.
Pârâtul poate face cerere reconvențională dacă are pretenții proprii împotriva
reclamantului decurgând din același raport juridic. Cererea reconvențională trebuie depusă în
termenul pentru depunerea întâmpinării, 20 de zile sau, cel mai târziu, până la prima zi de
218
înfățișare. Trebuie să conțină toate elementele unei cereri de arbitrare. Se soluționează, de

regulă, odată cu cererea principală, dar arbitrii pot disjunge cererea reconvențională de cea
principală.
 Dezbaterea litigiului
Procedura arbitrală nu este publică.
→ La procedura arbitrală pot participa numai părțile, reprezentanții părților, martorii,
experții, traducătorii, alte persoane permise de către tribunalul arbitral și cu acordul părților.
Fiecare parte are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază pretenţie sau apărarea.
Administrarea probelor se efectuează în şedinţa de arbitraj.Aprecierea probelor se face de
arbitri potrivit intimei lor convingeri.
219
La prima zi de înfățișare, tribunalul arbitral are obligația să întrebe părțile:

− dacă au obiecțiuni privind competența curții și componența completului, ceea ce se
consemnează în încheierea de ședință;
− dacă au luat cunoștință de regulile de procedură arbitrală;
− dacă doresc să se împace (și se poate acorda un termen în acest sens);
− dacă solicită să fie judecate în echitate;
− dacă mai au alte cereri/memorii/apărări/probe de solicitat.
Conducerea ședinței se face de către un singur arbitru care asigură și poliția ședinței, dar
oricare dintre arbitri poate să se adreseze părților cu acordul supraarbitrului.
Neprezentarea unei părți la ședința de arbitrare nu împiedică soluționarea. Deci litigiul nu
se suspendă !!! Nu se suspendă nici dacă niciuna din părți nu este prezentă. Se poate amâna
dacă părțile solicită acest lucru.
Dezbaterile pot fi înregistrate dacă se solicită acest lucru.
Probele se administrează potrivit CPC, de regulă, pentru arbitrajele interne. Sunt
particularități pentru arbitrajele internaționale.
Dezbaterile la fiecare ședință se consemnează într-o încheiere de ședință. Aceasta
cuprinde:
− numele membrilor tribunalului arbitral și al asistentului arbitral;
− modul de îndeplinire a procedurii de citare;
− scurtă descriere a desfășurării ședinței;
− cererile pe scurt ale părților;
− motivarea măsurilor care sunt dispuse de tribunalul arbitral;
− dispozitivul cu măsurile tribunalului arbitral;
− semnătura arbitrilor și al asistentului arbitral.
 Sentința arbitrală
Procedura arbitrală se finalizează printr-o hotărâre
arbitrală numită sentință. În art.63 regulile spun cum
se soluționează litigiul.
→ Litigiul se soluționează în temeiul contractului principal, al normelor de drept aplicabile,
ținându-se seama de uzanțele comerciale și de principiile generale de drept.
Pe baza acordului expres al părților, tribunalul arbitral poate soluționa litigiul în echitate.
Dacă se judecă în echitate, trebuie arătate motivele de echitate pe care arbitri se întemeiază.
Când arbitrii consideră că faza probatorie este încheiată și au loc dezbaterile în fond, se
închid dezbaterile, urmează deliberarea din acel moment. În principiu, se ia cu unanimitate,
dar se poate formula opinie separată, ceea ce înseamnă opinie divergentă la soluție, sau se
poate formula o opinie separată la motivare, opinie concurentă.
220
După pronunțare se întocmește o minută/ un dispozitiv, care se semnează de

membrii tribunalului arbitral. Urmează motivarea sentinței.
Sentința trebuie redactată în scris și cuprinde următoarele mențiuni obligatorii:
− componența tribunalului arbitral și numele asistentului arbitral;
− data și locul pronunțării sentinței;
− atributele de identificare a părților și a reprezentanților lor;
− menționarea convenției de arbitraj în temeiul căreia arbitrii sunt competenți;
− obiectul litigiului și susținerile pe scurt ale părților;
221
− motivele de fapt și de drept ale sentinței, inclusiv în echitate dacă este cazul;
− dispozitivul;
− semnăturile tuturor arbitrilor și cea a asistentului arbitral.
Există și o procedură de îndreptare, lămurire și completare a dispozitivului.
Sentința trebuie redactată în cel mult o lună de la data pronunțării, când a fost
completată minuta. Sentința
se comunică prin grija secretariatului.
Sentința este definitivă și obligatorie. Ea trebuie adusă la îndeplinire de bunăvoie de către
partea care a căzut în pretenții. Dacă nu este adusă la îndeplinire de bunăvoie, ea constituite
titlu executoriu și se execută silit întocmai ca și o hotărâre judecătorească.
 Dispoziții speciale privind arbitrajul comercial internațional

Regulile de procedură prevăd anumite dispoziții speciale privind arbitrajul internațional:
1) În cazul litigiilor internaționale, ele se soluționează potrivit regulilor de
procedură, dar și potrivit convențiilor internaționale la care România este parte.
2) Litigiul va fi soluționat, dacă este un litigiu în drept, potrivit legii aplicabile/lex
contractus, părțile având dreptul de a alege legea aplicabilă fondului
litigiului/lex voluntatis.
Dacă părțile nu au indicat legea aplicabilă fondului litigiului, arbitrii vor
stabili legea aplicabilă pe baza normelor conflictuale pe care le consideră potrivite
a se aplica în speță, care pot fi sau nu normele conflictuale din dreptul român.
Părţile sunt libere să determine prin înţelegerea lor, legea aplicabilă fondului
litigiului. În lipsa unei atare determinări, se aplică legea stabilită de tribunalul
arbitral pe baza normelor conflictuale pertinente.
3) Locul arbitrajului – sediul arbitrajului și locul arbitrajului (noțiuni distincte)
• Sediul arbitrajului – la sediul curții, unul singur întotdeauna;
• Locul arbitrajului în arbitrajul internațional poate fi, de regulă, la sediul curții, dar
poate fi și într-un alt loc stabilit de părți cu arbitrii. Pot să o facă și prin convenția
de arbitraj sau în cursul procedurii arbitrale.
! Deliberarea se poate face oriunde, dar hotărârea este pronunțată la sediul curții.
4) Dacă sunt termene de procedură, ex. termenul de 20 de zile pentru întâmpinare,
în arbitrajul internațional sunt întotdeauna duble.
În arbitrajul comercial internaţional, durata termenelor prevăzute pentru
soluţionarea litigiului intern se dublează.
5) Limba arbitrajului
Tribunalul arbitral poate desfășura procedura în limba română sau într-o limbă
de circulație internațională stabilită prin convenția de arbitraj sau printr-un
compromis pe parcursul procedurii. Se pot asigura traducători dacă vreuna din părți
nu înțelege.
Dezbaterea litigiului în fata tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin
convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privinţă ori nu a
intervenit o înţelegere ulterioară, într-o limbă de circulaţie internaţională stabilită
222
de tribunalul arbitral. Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară

dezbaterea, la cererea şi pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral ii asigură serviciile unui
interpret. Părţile pot să participe la dezbateri cu interpretul lor.
6) Probele – specificitate pentru arbitrajul internațional.
De regulă, probele se administrează potrivit CPC, dar în arbitrajul internațional
probele se pot administra și potrivit regulilor privind probele Rules on the Taking
of Evidence in International Arbitration, care sunt acordate de către International
Bar Association.
223
 Acțiunea în anulare
Sentința arbitrală poate fi atacată numai printr-o singură cale de atac care se numește
acțiune în anulare, ale cărei motive sunt limitativ prevăzute de art. 608 CPC.
Motivele pentru introducerea acțiunii în anulare
Împotriva sentinței arbitrale nu există apel/ recurs/ contestație în anulare/ revizuire, ci
numai acțiune în anulare, cu următoarele motive limitativ prevăzute:
1. Litigiul nu este susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului = nu e arbitrabil;
2. Tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau
în temeiul unei convenții nule ori inoperante = nu am temei pentru a judeca ca
arbitru dacă nu există/ convenția se dovedește a fi nulă sau inoperantă;
3. Tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția de
arbitraj = arbitrul unic, deși trebuiau trei sau invers;
4. Partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile, deci la ultimul termen,
iar procedura de citare nu a fost îndeplinită. Partea nu a primit sau nu a fost
prezentă deloc. Dacă confirmă primirea, se prezumă că are cunoștință de proces.
5. Hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului, deși cel
puțin una dintre părți a declarat că solicită arbitrarea în cadrul acestui termen
la prima zi de înfățișare și părțile nu au convenit prelungirea/continuarea
judecății;
6. Tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau a
dat mai mult decât s-a cerut. Încălcarea principiului disponibilității, plus petita.
7. Hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul
pronunțării, nu este semnată de toți arbitri.
8. Hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile
imperative ale legii.
Cel mai frecvent motiv, celelalte sunt de strictă procedură și se întâlnesc mai rar.
9. Dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională a admis o
excepție de neconstituționalitate a legii sau ordonanței pe care arbitrul s-a
întemeiat în pronunțarea sentinței – motiv de revizuire, nu este o revizuire pe
motivele din CPC.
Procedura de soluționare a acțiunii în anulare
În procedura de soluționare a acțiunii în anulare nu sunt admise probe noi decât cu
înscrisuri.
Competența aparține curții de apel în circumscripția căreia arbitrajul își are sediul, deci
Curtea de Apel București este întotdeauna competentă.
Acțiunea în anulare se introduce într-o lună de la data comunicării sentinței/hotărârii
arbitrale sau în 3 luni de la data pronunțării Curții Constituționale la pct. 9.
Curtea de apel judecă în complet de primă instanță, deci se consideră o judecată luată de
la capăt.
Întâmpinarea este obligatorie.
224
Curtea de apel, dacă admite acțiunea în anulare, poate:

 să o trimită către instanța de judecată competentă, dacă anulează sentința pentru
motivul necompetenței tribunalului arbitral;
 să rejudece cauza, după ce anulează sentința;
 să trimită cauza spre rejudecare la tribunalul arbitral (un fel de casare cu trimitere, a
creat mari probleme în practică).
Sentința curții de apel este supusă recursului la ÎCCJ.
225
Întrebări:
 Definiți arbitrajul şi prezentați elementele sale esențiale.
 Clasificați arbitrajul după caracterul permanent sau temporar.
 Clasificați arbitrajul după puterile conferite arbitrilor.
 Definiți şi prezentați formele convenției de arbitraj.
 Care este raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care este inserată?
 Care este competența Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă
Camera de Comerț şi Industrie a României?
 Care este modalitatea de sesizare a tribunalului arbitral?
 Prezentați trăsăturile esențiale ale sentinței arbitrale.
 Care este calea de atac care poate fi exercitată împotriva sentinței arbitrale?
226
Unitatea de învățare 1 – Aspecte introductive privind dreptul comerțului
internaţional
CUPRINS
1.1. Definiția dreptului comerțului internațional
1.2. Caracteristicile raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional
1.1.1. Elementul de extraneitate (internaționalitate)
1.1.2. Elementul de comercialitate
1.3. Delimitarea între dreptul comerțului internațional și alte ramuri de drept
1.4. Lucrare de verificare
OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1
După studiul acestei unități de învățare, studenții vor reuși să cunoască:
 definiția dreptului comerțului internațional;
 trăsăturile specifice raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional;
 în ce constă elementul de extraneitate;
 în ce constă elementul de comercialitate;
 asemănările și deosebirile dintre dreptul comerțului internațional și alte ramuri de

drept.
1
1.1. Definiția dreptului comerțului internațional
§1. Istoricul grec Herodot povestește cum comercianții din Cartagina practicau o formă
de comerț silențios și codificat cu popoarele din nordul Africii1. Aceștia coborau mărfurile lor
din vase la țărm și apoi, urcau înapoi la bord, unde aprindeau torțe, cu scopul de a face cât
mai mult fum. Băștinașii, observând fumul, veneau la țărm, studiau mărfurile, lăsau aurul pe
sol pentru a plăti și se îndepărtau. §Dacă aurul era într-o cantitate suficientă, comercianții îl
urcau pe vas și plecau. În cazul în care comercianții considerau aurul insuficient, reaprindeau
focul. Cumpărătorii se întorceau și completau oferta inițială cu mai mult aur, pentru a
corespunde așteptărilor cartaginezilor.
Această istorioară demonstrează, dacă era necesar, că popoare și civilizații diferite
interacționează, încă din cele mai vechi timpuri, pentru a face comerț2.
Mai mult, această poveste ne arată că activitatea de comerț internațional trebuie să se
desfășoare în baza unor reguli 3 . În zilele noastre, aceste reguli sunt consacrate în norme
juridice ce fac obiectul disciplinei intitulate dreptul comerțului internațional.
§2. Așadar, dreptul comerţului internaţional este o ramură de drept privat care are
ca obiect de reglementare ansamblul raporturilor juridice de drept privat care apar în
cadrul comerţului internaţional.
§3. Necesitatea unei reglementări specifice a devenit cu atât mai stringentă în contextul
în care activitatea de comerț internațional s-a amplificat și dezvoltat continuu în ultimele trei
decenii.
România a trecut de la o economie de tip închis, la o economie de piață, în care
posibilitatea de a participa la operațiuni comerciale este ridicată la rang de libertate
fundamentală: „Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.” – art. 45 din Constituția României.
Apoi, în 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, al cărei principal obiectiv este
acela de a crea o piață unică, în care persoanele, bunurile4, capitalurile și serviciile circulă
liber, fără discriminări arbitrare bazate pe cetățenie, sediu, reședință sau domiciliu.
1
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, Droit du commerce international et des investissements étrangers, 2e édition,
LGDJ, Paris, 2016, p. 17.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Spre exemplu, în materia liberei circulații a mărfurilor, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE) prevede următoarele: „Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import, precum și
2
Totodată, dezvoltarea internetului, îmbunățirea transportului aerian și alte inovații
tehnologice au redus costurile comerțului și au schimbat radical modul în care comunicăm,
consumăm, producem și vindem5.
Faptul că anumite țări par a se adapta mai bine decât altele la transformări tehnologice și
globalizare, arată că legiuitorul și norma juridică au un rol esențial în susținerea ajustării
comerțului internațional la o lume aflată în perpetuă schimbare.
Dar până la studiul prevederilor actuale aplicabile comerțului internațional, trebuie să
decelăm trăsăturile esențiale ale raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional.
1.2. Caracteristicile raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional
Relaţia socială care face obiectul de reglementare al dreptului comerț internațional se

caracterizează prin două elemente particulare: (i) elementul de internaţionalitate, respectiv (ii)
elementul de comercialitate.
1.1.1. Elementul de extraneitate (internaționalitate)
§4. Legislația nu definește elementul de extraneitate, deși numeroase articole vorbesc

despre reguli specifice aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate6.
orice măsuri cu efect echivalent.” – art. 34 TFUE; „Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la
export, precum și orice măsuri cu efect echivalent.” – art. 35 TFUE; „Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se
opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică,
de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de
conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale. Cu toate acestea, interdicțiile sau
restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată
în comerțul dintre statele membre.” – art. 36 TFUE; „(1) Statele membre adaptează monopolurile naționale cu
caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea oricărei discriminări între resortisanții statelor
membre cu privire la condițiile de aprovizionare și comercializare. Dispozițiile prezentului articol se aplică
oricărui organism prin intermediul căruia un stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect,
controlează, conduce sau influențează în mod semnificativ importurile sau exporturile dintre statele membre.
Aceste dispoziții se aplică, de asemenea, monopolurilor de stat concesionate.” – art. 37 alin. (1) TFUE.
5
Organizația Mondială a Comerțului (OMC), World Trade Report 2018. Executive summary, p. 6, disponibilă
online la adresa www.wto.org., ultima accesare la 15.01.2019.
6
„În cazul raporturilor procesuale cu element de extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile se
face potrivit normelor cuprinse în cartea a VII-a.” – art. 28. C. proc. civ.; „Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică
proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care
România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.” – art. 1065 C.
proc. civ.; „În sensul prezentului titlu, un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit
internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.” – art. 1111 alin. (1) C.
proc. civ.; „În înţelesul prezentei cărţi, raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile,
comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.” - art. 2557 alin. (2) C. civ.
3
Elementul de extraneitate este acel aspect al raportului juridic care face ca relația socială
să aibă legături cu două ordini de drept distincte. În absența sa, raportul juridic ar fi
considerat unul intern.
Elementul de extraneitate poate apărea în legătură cu orice element al raportului juridic.
Astfel, poate viza subiectele raportului juridic – părțile, atunci când acestea își au sediul sau
domiciliul în state diferite. Spre exemplu, Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internațională de mărfuri, adoptată la Viena în 1980 („Convenția de la Viena”),
prevede în art. 1 că aceasta se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au
sediul în state diferite.Tot astfel, internaționalitatea poate caracteriza obiectul raportului
juridic. Serviciile vor fi prestate ori bunurile vor fi livrate într-un alt stat decât cel în care își
are sediul prestatorul ori furnizorul.
Spre exemplu, reprezintă raport juridic de comerț internațional contractul de prestări
servicii încheiat între un prestator german și un beneficiar francez, ce urmează a fi executat în
România prin intermediului sucursalei române a prestatorului german.
§5. Nu orice element de extraneitate duce la transformarea raportului juridic într-unul de
comerț internațional. Dacă o societate română cu administrator bulgar încheie un contract de
prestări servicii cu un prestator român, ce urmează a se executa integral în România,
elementul de extraneitate reprezentat de cetățenia administratorului, nu are vocația de a
transforma raportul juridic într-unul de comerț internațional.
§6. Pe de altă parte, elementul de internaționalitate poate fi extrinsec raportului juridic.
Raportul juridic, privit în mod izolat, este unul intern, dar alte aspecte fac ca acesta să fie
unul relevant pentru comerțul internațional.
Spre exemplu, această situație poate apărea în legătură cu un contract parte dintr-un grup
de contracte. Chiar dacă, în mod individual, un contract este intern, ar fi poate oportun să fie
supus aceleiași legi precum celelalte contracte (care, prin ipoteză, au un indiscutabil caracter
internațional). Astfel, întreaga operațiune va putea fi guvernată de o singură lege și, în caz de
litigiu, unei singure jurisdicții, acestea putând a fi alese de către părți7.
7
P. Mayer, Réflexions sur la notion de contrat international, în Mélanges en l’honneur du Pierre Tercier,
Schulthess, 2008, p. 880.
4
De altfel, Principiile UNIDROIT8 arată că noțiunea de contracte internaționale ar trebui
să fie interpretată în sensul cel mai larg posibil, pentru a nu exclude decât acele situații în
care nu este implicat niciun element internațional9.
1. Existența elementului de extraneitate dă naştere unui conflict de legi. Prin urmare,
cititorul acestui curs trebuie să aibă cunoștințe despre mecanismele dreptului internațional
privat. Pe tărâmul comerțului internațional, ca frecvență și ca sferă de cuprindere, cele mai
des întâlnite sunt contractele comerciale internaționale, astfel încât acestea vor reprezenta una
din instituțiile de bază ale dreptului comerțului internațional. Prin urmare, instrumentul de
drept internaţional privat cel mai des utilizat pentru a identifica legea aplicabilă este
Regulamentul 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.
În continuare, vom opera, de principiu, cu premisa că norma conflictuală a trimis la legea
română, astfel încât aceasta va da normele materiale ce soluţionează raportul juridic. Sau,
altfel spus, în cadrul acestei discipline studiem normele materiale ce vor guverna raporturile
juridice de comerţ internaţional atunci când norma conflictuală trimite, pe fond, la legea
română.
1.1.2. Elementul de comercialitate
2. Un raport juridic este comercial sau nu în funcție de calificarea pe care lex causae o
dă raportului juridic. Aşa cum am văzut anterior, dat fiind elementul de extraneitate, este
necesar să efectuăm un raționament conflictual.
Atunci când lex causae este legea română, comercialitatea se referă la faptul că raportul
juridic se desfășoară fie între profesioniști, fie între un profesionist acționând în derularea
activității sale profesionale și orice alt subiect de drept civil.
Conform art. 3 alin. (2) C. civ., sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o
întreprindere. Iar conform art. 3 alin. (3) C.civ.: „Constituie exploatarea unei întreprinderi
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce
constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
8
Institutul internațional pentru unificarea dreptului privat (UNIDROIT) este o organizație interguvernamentală
ce are ca scop examinarea modurile prin care se poate armoniza și coordona dreptul privat al statelor și
pregătirea unor reguli uniforme de drept privat.
9
Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaționale, Traducere de M. Ene și L. Oprea,
Minerva, 2004, p. 2.
5
Totodată, trebuie avute în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: „Noțiunea „profesionist”
prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau
profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a
Codului civil”.
3. Consecința caracterizării unui raport ca fiind comercial, cu element de extraneitate,
constă în aplicarea izvoarelor juridice specifice dreptului comerţului internaţional.
Spre exemplu, un contract de vânzare încheiat între un vânzător - profesionist român și
un cumpărător - profesionist polonez, având ca obiect vânzarea a 100 tone de grâu, va fi
guvernat, pe fond, de Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri.
Să ne imaginăm că același contract ar fi încheiat între doi neprofesioniști provenind din
state diferite. Într-o atare situație, raportul juridic ar avea element de extraneitate, dar i-ar
lipsi elementul de comercialitate, astfel că nu s-ar aplica un izvor de drept specific comerțului
internațional.
1.3. Delimitarea între dreptul comerțului internațional și alte ramuri de drept
10. În primul rând, dreptul comerțului internațional nu trebuie confundat cu dreptul

internațional privat, în ciuda legăturii strânse dintre cele două discipline.
Dreptul internațional privat este un drept conflictual, în timp ce dreptul comerțului
internațional este un drept material. Dreptul internațional privat arată legea aplicabilă oricărui
raport de drept privat, în timp ce dreptul comerțului internațional reglementează pe fond
raporturile juridice care apar în domeniul comerțului internațional.
Practic, aşa cum am văzut mai sus, instanța efectuează un raționament specific dreptului
internațional privat ori de câte ori este învestită cu un raport juridic cu element de
extraneitate. Ulterior identificării lex causae, instanța va studia conținutul legii aplicabile pe
fond, iar în măsura în care raportul juridic este considerat a fi unul comercial, vor deveni
incidente normele specifice de dreptul comerțului internațional.
Temă de reflecție 1.1.
Arătați, printr-un exemplu practic, cum se corelează dreptul internațional privat și dreptul
6
11. Dreptul comerțului internațional și dreptul comercial intern se află într-o strânsă
legătură. Aceste ramuri reglementează raporturi patrimoniale ce prezintă un element de
comercialitate.
Dacă raportul juridic comercial nu are element de extraneitate, atunci va fi guvernat
exclusiv de normele din dreptul comercial intern.
Dacă raportul juridic comercial are element de extraneitate, atunci vor fi incidente, cu
prioritate, prevederile de dreptul comerțului internațional. Iar, în subsidiar, ori de câte ori nu
există o normă juridică specifică de comerț internațional, se vor aplica dispozițiile de drept
comercial intern din lex causae.
Cu alte cuvinte, dreptul comerțului internațional apare ca un drept special față de dreptul
comercial intern, care rămâne ius commune în domeniul comerțului internațional10.
12. Dreptul comerțului internațional nu trebuie confundat nici cu ramura dreptului
Ambele au un element caracteristic comun, cel de internaționalitate 11 . Totuși, ele se
disting prin obiectul de reglementare și prin poziția juridică a statului în cadrul raportului
juridic.
Dreptul internațional public reglementează raporturile dintre state, atunci când acestea
acționează ca puteri suverane (de iure imperii), dintre acestea și organizațiile internaționale
guvernamentale, precum și cele dintre asemenea organizații.
Dreptul comerțului internațional reglementează raporturi dintre persoane fizice sau
juridice aflate pe poziție de egalitate juridică. Chiar și atunci când statul este parte la un
raport de comerț internațional, acesta acționează ca subiect de drept civil, aflat pe picior de
egalitate cu cealaltă parte a raportului juridic contractual. Așadar, este vorba de acte pe care
statul le încheie de iure gestionis12.
I. Răspundeți la următoarele întrebări:

1. Care este definiția dreptului comerțului internațional?
10
D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Universul Juridic, București, 2008, p. 107.
11
D. Mazilu, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Ed. a VI-a, Lumina Lex, București, 2007, p.
82.
12
D. A. Sitaru, op. cit., p. 120.
7
2. Care sunt asemănările și diferențele dintre dreptul internațional privat și dreptul
comerțului internațional? Dar care este legătura dintre acestea?
3. Care sunt particularitățile unui raport juridic de dreptul comerțului internațional?
II. Soluționați următoarele grile:

1. Elementul de extraneitate:
a. Privește numai obiectul raportului juridic, neputându-se referi la alte elemente ale
acestui raport (subiectele, conținutul raportului juridic);
b. Este unul din elementele esențiale pentru a fi în prezența unui raport juridic de
comerț internațional;
c. Poate lipsi dintr-un raport juridic de comerț internațional, atâta timp cât există
elementul de comercialitate.
2. Dacă, în conformitate cu raționamentul conflictual, lex causae este legea română:

a. Raportul juridic nu mai poate fi, în niciun caz, unul de comerț internațional, ci
numai un raport juridic intern;
b. Aceasta nu influențează calificarea noțiunii de profesionist, ea trebuind stabilită
conform unor reguli internaționale general aplicabile contractelor de comerț
internațional;
c. Comercialitatea se poate referi, între altele, la faptul că raportul juridic se
desfășoară între profesioniști.
3. Față de dreptul internațional privat, dreptul comerțului internațional:

a. Este un drept material, reglementând pe fond rapoturile juridice din sfera sa de
aplicare;
b. Apare ca un drept special, dreptul internațional privat fiind ius commune în
materie;
c. Nu presupune în mod imperativ un element de extraneitate.
Răspunsuri test grilă:

1. b); 2. c); 3. a).
8
Unitatea de învățare 2 – Izvoarele dreptului comerțului internaţional
CUPRINS
2.1. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional
2.2. Izvoarele europene ale dreptului comerțului international
2.3. Izvoarele naționale ale dreptului comerțului internațional
2.4. Uzanțele comerciale internaționale
OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 2:
La sfârșitul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:
 Sursele internaționale, europene și naționale ale dreptului comerțului internațional;
 Elementele definitorii ale uzanțelor comerciale internaționale;
 Definiția, rolul, forța juridică și proba uzanțelor comerciale internaționale.
1
§1. Izvoarele dreptului comerțului internațional sunt forma de materializare a normelor
juridice ce reglementează relaţiile sociale de comerț cu element de extraneitate.
În funcție de originea lor, vom diviza izvoarele dreptului comerțului internațional în
patru categorii, respectiv:
a) izvoare internaționale;
b) izvoare europene;
c) izvoare naționale;
d) reguli emanând de la participanții la comerțul internațional (uzanțele).
2.1. Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional
§2. Preocuparea de a găsi un cadru juridic cât mai satisfăcător pentru operațiunile de
comerț internațional a generat necesitatea elaborării de reglementări la nivel suprastatal1.
Convențiile internaționale. Eforturile făcute în acest context au condus la adoptarea
de convenții internaționale, care, în anumite sectoare particulare, au reușit o uniformizare a
dreptului2. Acest rezultat se datorează insituțiilor internaționale ce au elaborat numeroase
convenții cu impact asupra comerțului internațional, cum ar fi UNCITRAL3, UNIDROIT sau
Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat4.
Un remarcabil exemplu de uniformizare îl întâlnim în materia vânzării internaționale de
mărfuri unde, cu ajutorul UNCITRAL5, a fost elaborată o convenție care a fost adoptată de un
număr foarte mare de state, astfel încât reprezintă o reglementare materială cu aplicabilitate la
nivel mondial6.
Dintre Convențiile internaționale la care România este parte, menționăm, pe lângă
Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri, ca alte exemple de izvoare
specifice comerțului internațional:
 Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri,
încheiată la New York la 14 iunie 1974 și Protocolul de modificare a convenției,
1
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op.cit., p. 23.
2
Ibidem.
3
Comisia Națiunilor Unite pentru dreptul comerțului internațional (al cărei acronim este UNCITRAL – în limba
engleză sau CNUDCI – în limba franceză) este organul prin care ONU încearcă să coordoneze, reglementeze și
accelereze procesul de armonizare și de unificare a dreptului comerțului internațional. Pentru mai multe detalii,
a se vedea M.E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, Droit des contrats internationaux, Sirey, 2017, p. 20-21.
4
Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat este o organizaţie internaţională dedicată codificării
şi unificării relaţiilor juridice internaţionale de drept privat, de la chestiunile privind dreptul aplicabil,
competenţa instanţelor, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi a actelor de stare civilă, până la protecţia
copiilor şi adopţiile internaţionale.
5
M.E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, op.cit., p.21.
6
2
încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.
24/1992;
 Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele
încheiată la Geneva în 1956, ratificată prin Decretul nr. 451/1972;
 Convenția pentru unificarea anumitor reguli relative la transportul aerian
internațional adoptată la Montreal în 1999, ratificată prin OG nr. 107/2000;
 Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și
investitorii altor state încheiată la Washington în 1965, ratificată prin Decretul nr.
62/1975.
Convențiile internaționale care nu atrag un număr semnificativ de state parte, nu
constituie, în concret, vreun progres notabil. Or, din păcate, acesta este cazul pentru multe din
tratatele internaționale. Convențiile care au un veritabil impact internațional sunt doar insule
într-un ocean al nearmonizării normative7.
§3. Legile-model. De aceea, o altă metodă de a reglementa la nivel internațional
activitatea participanților la comerțul transfrontalier, îl constituie legile tip sau legile model.
Acestea sunt reguli elaborate de instituții internaționale în anumite materii, a căror vocație
este de a reprezenta o sursă de inspirație pentru legiuitorul național8. Scopul legilor tip este de
a favoriza apropierea legislațiilor naționale și diseminarea de reguli adaptate la practicile
comerțului internațional9.
UNCITRAL a adoptat mai multe asemenea legi model în varii materii, cum ar fi
arbitrajul comercial internațional (lege tip din 1985, amendată în 2006), insolvența
internațională (1997), comerțul electronic (1996) sau semnătura electronică (2001)10.
Tot în acest context, trebuie să evocăm Principiile UNIDROIT privind Contractele
comerciale internaționale, care au ajuns la a patra ediție11. Acestea au un obiectiv ambițios,
fiind concepute ca un cadru normativ susceptibil a se aplica oricărui tip de contract
internațional12. În practică, ele își găsesc aplicarea atunci când părțile și-au exprimat prin
contract dorința de a le guverna relația contractuală13.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 28.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Prima ediție a fost publicată în 1994. Au urmat reeditări în 2004, 2010 și 2016.
12
13
Preambulul Principiilor UNIDROIT promovează ideea aplicării lor atunci când părțile nu au ales o anumită
lege care să guverneze contractul. Totuși, o asemenea soluție nu este posibilă. Atunci când soluționează un
raport juridic cu element de extraneitate, judecătorul național aplică o normă conflictuală, care îl trimite la un
sistem de drept național. Cum Principiile UNIDROIT nu fac parte din ordinea juridică a vreunui stat, rezultă că
norma conflictuală nu va trimite, în niciun caz, la acestea.
3
§4. Ca atare, din cele de mai sus, rezultă că uniformizarea internațională a regulilor
privind comerțul internațional se realizează în două moduri:
 Prin intermediul convențiilor internaționale care sunt ratificate de state;
 Prin intermediul legilor-tip care, chiar dacă nu uniformizează regulile de comerț
internațional, vin să îl armonizeze.
2.2. Izvoarele europene ale dreptului comerțului international
§5. La nivel european, trebuie să menționăm, mai întâi de toate, dreptul primar sau
altfel spus, tratatele Uniunii Europene.
Libertățile de circulație care constituie valori fundamentale la nivelul Uniunii Europene
au o importanță semnificativă pentru raporturile de comerț intraeuropene și pentru rigorile
impuse participanților la comerțul internațional14.
Astfel, art. 49 TFUE consacră principiul libertății de stabilire la nivelul Uniunii
Europene: „În conformitate cu dispozițiile care urmează, sunt interzise restricțiile privind
libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru.
Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale
de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea
acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților
în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii
de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile.”
Art. 56 TFUE instituie principiul libertății de prestare a serviciilor: „În conformitate
cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în
cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru
decât cel al beneficiarului serviciilor.”
Iar conform art. 63 TFUE: „sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor
între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe”. Acest articol
reglementează, astfel, principiul liberei circulații a capitalurilor.
Coroborând aceste principii, rezultă că un profesionist este liber să aleagă unde să se
stabilească în Uniunea Europeană pentru a desfășura activitate de comerț, iar odată ales
sediul, acesta poate să presteze servicii oriunde în cadrul Uniunii Europene, nu doar în statul
în care s-a stabilit.
14
4
§6. Dreptul european derivat oferă o abundență de reguli aplicabile comerțului
transfrontalier și care realizează astfel, o unificare a regulilor de comerț internațional, la
nivelul celor 28 de state membre.
§7. Regulamentele europene. Regulamentele sunt acte normative cu aplicabilitate
generală, obligatorii în toate elementele sale (art. 288 TFUE). Totodată, acestea se aplică
direct în toate țările Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că:
 se aplică imediat ca normă în toate țările UE, fără a necesita transpunerea în
legislația națională;
 creează drepturi și obligații pentru persoane, acestea putându-l deci invoca direct în
fața instanțelor naționale;
 poate fi utilizat ca referință de către persoane în relația acestora cu alte persoane, cu
țările UE sau cu autoritățile din UE15.
Dintre regulamentele europene care interesează comerțul internațional, indicăm, cu titlu
de exemplu, Regulamentul european nr. 2137/1985 care instituie grupul european de interes
economic (GEIE), Regulamentul nr. 2157/2001 privind societatea europeană (SE) sau
Regulamentul nr. 910/2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru
tranzacțiile electronice pe piața internă.
§8. Directivele europene. Directiva este un act normativ adoptat de instituțiile UE și
obligatorie pentru țările destinatare cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând
autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele16.
Pentru ca o directivă să intre în vigoare la nivel național, țările UE trebuie să adopte o
lege pentru a o transpune. Această măsură națională trebuie să atingă obiectivele stabilite de
directivă. Transpunerea trebuie efectuată în termenul stabilit la momentul adoptării directivei
(în general, în decurs de doi ani)17.
Dintre directivele care interesează comerțul internațional, menționăm:
 Directiva 2000/31/CE privind comerțul electronic în UE;
 Directiva 97/9/CE privind sistemele de compensare pentru investitori;
 Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor.
§9. Jurisprudența CJUE. Un alt izvor al comerțului internațional îl reprezintă
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Art. 267 TFUE permite instanțelor
naționale să adreseze întrebări preliminare cu privire la interpretarea și aplicarea dreptului
european.
15
Regulamentele Uniunii Europene – Sinteză, disponibil la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Al14522.
16
Directivele UE – Sinteză, disponibil la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Al14527.
17
Ibidem.
5
Unele dintre hotărârile CJUE sunt de interes pentru dreptul comerțului internațional. Spre
exemplu, mai multe cauze soluționate de CJUE se concentrează asupra libertății de stabilire a
participanților la comerțul internațional, cum ar fi Centros18 sau Sevic AG19.
Considerați că legislația adoptată la nivelul UE și convențiile internaționale ratificate de

România ar putea fi considerate ca reprezentând drept intern? Argumentați.
2.3. Izvoarele naționale ale dreptului comerțului internațional
§10. Legea lato sensu. Dincolo de izvoarele ce emană de la nivel european și

internațional, reglementarea raporturilor juridice de comerț transfrontalier incumbă
legiuitorului român.
Dintre actele normative adoptate de acesta care interesează comerțul internațional,
menționăm, în primul rând, Constituția României, care, în art. 45, consacră principiul
libertății comerțului: „Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate”.
Totodată, trebuie menționat art. 135 din Constituția României, care consacră obligațiile
statului pentru a asigura o economie bazată pe liberă inițiativă și concurență: „(1) Economia
României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de
autor;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii
Europene.”
18
CJUE, C-212/97, Centros Ltd. C. Erhvervs- og Selskabsstyrelsen, 09.03.1999.
19
CJUE, C-411/03, SEVIC Systems AG, 13.12.2005.
6
Cât privește legile lato sensu care interesează comerțul internațional, menționăm
exemplificativ:
 OUG nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe;
 Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere;
 Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a
reprezentanților societăților comerciale și organizațiilor economice străine.
 OG nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul
României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul
străinilor în România
§11. Jurisprudența obligatorie. Pe lângă legea lato sensu, la nivel național, există mai
multe tipuri de hotărâri judecătorești care au caracter obligatoriu și care pot impacta
activitatea de comerț internațional20.
În primul rând, deciziile Curții Consituționale sunt general obligatorii, potrivit art. 147
alin. (4) din Constituția României: „Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii
de la data publicării lor și au putere numai pentru viitor.”21
Apoi, deciziile ICCJ prin care dezleagă chestiuni de drept sunt obligatorii pentru
instanțele judecătorești. Conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ.: „Dezlegarea dată
chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data
pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul
Oficial al României, Partea I.”
Nu în ultimul rând, deciziile prin care se soluționează recursuri în interesul legii de
către ICCJ au caracter obligatoriu pentru instanțele naționale. Astfel, art. 517 alin. (4) C.
proc. civ. prevede că „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru
instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
2.4. Uzanțele comerciale internaționale
§12. Una din particularitățile comerțului internațional este că participanții la acesta sunt
ei înșiși producători de reguli, ce pot ajunge, în anumite condiții, să reprezinte izvor de drept.
Este vorba despre uzanțele ce apar în activitatea de comerț transfrontalier.
20
Pentru o amplă analiză referitoare la, în ce măsură, practica judiciară constituie izvor de drept civil în sistemul
nostru, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. I – Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, 2017,
p. 285 și urm.
21
Pentru opinia contrară, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 311 și urm. În esență, autorul arată că „această
instanță politico-jurisdicțională nu îndeplinește funcția de legislator pozitiv, ci numai pe aceea a unui legislator
negativ, controlând constituționalitaea legilor și ordonanțelor, fără însă a le putea modifica ori înlocui cu
reglementări pozitive, astfel încât asemenea decizii vor putea fi, în mod excepțional, socotite, cel mult (și
eventual) izvoare “secundare” sau mai degrabă simple izvoare“interpretative” ale dispozițiilor din legea
funadmentală.”
7
§13. Definiție. Uzanţele profesionale reprezintă practici sociale adoptate de către
participanţii la comerţul internaţional, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate
şi stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de participanţi la comerţ, de regulă pe o
anumită zonă geografică sau într-un anumit domeniu de activitate comercială22.
§14. Caracteristicile uzanțelor. Din această definiție pot fi deduse caracteristicile
uzanțelor:
 orice uzanţă conţine în structura sa un element obiectiv, dat fiind că este o practică
socială. Această practică este compusă dintr-un ansamblu de acte şi fapte juridice
care au dobândit acest caracter obiectiv datorită elementelor de vechime,
repetabilitate și stabilitate23.
 uzanța prezintă caracter colectiv – este generală şi impersonală, aplicându-se unui
număr nedefinit de participanţi la comerț. Prin acest element de colectivitate,
uzanţele se aseamănă cu legea în sens larg, numai că, spre deosebire de lege,
uzanţele sunt creaţia profesioniștilor24.
 Uzanțele conțin un element subiectiv – subiectele de drept le respectă cu
sentimentul că acestea li se impun întocmai precum legea.
Existența acestui sentiment general de obligativitate juridică este o condiţie necesară,
dar nu şi suficientă, pentru ca o uzanţă să devină izvor de drept25. O uzanță este normativă
sau convențională în funcție de forța juridică pe care lex causae o recunoaște uzanțelor.
Uzanțele normative au o putere juridică egală cu legea, în timp ce uzanțele convenționale au
forța unor clauze contractuale26.
§15. Rolul uzanțelor. Uzanțele au roluri diferite, după cum vorbim de uzanțe
normative și de uzanțe convenționale.
Uzanțele normative:
 au ca scop în primul rând reglementarea raporturilor juridice pentru care legea nu
oferă norme juridice27. Altfel spus, uzanţele normative vin să acopere lacunele
legislative. Aceste lacune apar uneori deoarece legiuitorul nu vrea în anumite cazuri
22
A se vedea și D.A. Sitaru, op. cit., p. 137; I. Macovei, op. cit., p. 133-135. Acești autori menționează în
cuprinsul definiției uzanțelor că acestea pot sau nu să prezinte caracter de izvor de drept. Rezultă astfel că nu
este de esența uzanței să aibă forța de izvor de drept. Din acest motiv, nu am menționat această caracteristică în
cuprinsul definiției uzanțelor.
23
D.A. Sitaru, op. cit., pp. 137-138.
24
Ibidem, p. 138.
25
Ibidem, p. 141. Pentru mai multe detalii despre uzanțe ca izvoare ale dreptului civil, a se vedea M. Nicolae,
op. cit., p. 214 și urm. Autorul definește uzanțele normative ca „acele izvoare de drept civil constând în
obiceiurile și uzurile profesionale aplicabile în absența dispozițiilor legale sau atunci când acestea din urmă
trimit, în mod expres, la uzanțe” (p. 214).
26
D.A. Sitaru, op. cit., p. 143.
27
Ibidem.
8
să intervină pe tărâmul comerţului internaţional, unde este necesar un grad ridicat de
flexibilitate care să favorizeze raporturile comerciale. Acest rol de completare a
lacunelor legislative este consacrat prin adagiul consuetudo praeter legem.
 În al doilea rând, uzanțele normative au rol de interpretare sau completare a unor
dispoziţii legale – consuetudo secundum legem28.
 În al treilea rând, uzanţele normative se pot aplica împotriva unor dispoziţii legale
care nu sunt de imperative în sistemul de drept la care a trimis norma conflictuală -
consuetudo contra legem.
Uzanțele convenționale au rolul de a interpreta și completa raportul juridic de comerț
internațional.
§16. Forța juridică a uzanțelor în dreptul comerțului internațional român. Forța
juridică a uzanțelor atunci când legea română este lex causae este conturată de dispozițiile
primului articol al Codului Civil. Art. 1 alin. (6) C.civ. stabilește că, în înțelesul legii române,
noțiunea de uzanțe include atât obiceiul (cutuma), cât și uzurile profesionale. Practic, acest
text de lege distinge între uzanțe ce apar în derularea unor activități economice și acele reguli
nescrise respectate la nivelul unei comunități.
Pentru comerțul internațional, prezintă relevanță uzurile profesionale. Acestea se referă
la uzanțe existente într-o anumită ramură profesională, cum ar fi spre exemplu, uzanțele
agenților de bursă sau într-o anumită zonă geografică, precum porturile sau târgurile.
Art. 1 alin. (1) C.civ. acceptă că în sistemul de drept român pot exista uzanțe normative,
recunoscându-le acestora valoarea de izvor de drept: „Sunt izvoare ale dreptului civil legea,
uzanțele și principiile generale ale dreptului”.
Uzanțele nu au însă întotdeauna caracter de izvor de drept, ci trebuie avute în vedere
circumstanțierile din art. 1 alin. (2)-(4) C.civ.
Astfel, conform art. 1 alin. (2) C.civ.: „În cazurile neprevăzute de lege, se aplică
uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când
nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”.
Acest text are în vedere uzanțele consuetudo praeter legem, adică acele uzanțe ce vin să
completeze lacunele legislative.
În ceea ce privește uzanțele care vin să interpreteze legea sau să deroge de la aceasta
(consuetudo secundum legem și uzanțele consuetudo contra legem), există o restricție impusă
de art. 1 alin. (3) C.civ. Astfel, acestea se vor aplica doar atunci când legea permite în mod
expres acest lucru:„În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura
în care legea trimite în mod expres la acestea”.
28
Ibidem.
9
În materie contractuală, Codul civil confirmă valoarea de izvor de drept a uzanțelor
interpretative și a celor contra legem (art. 1272 C.civ.): „Contractul valabil încheiat obligă
nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile
statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”
(s.n.).
Cu alte cuvinte, în materie contractuală, implicit și în raporturile contractuale specifice
comerțului internațional, este recunoscută valoarea de izvor de drept a uzanțelor, indiferent că
acestea vin să interpreteze, să suplinească sau să deroge de la legea română.
Nu în ultimul rând, pentru a putea avea caracter normativ, o uzanță trebuie să fie
conformă ordinii publice și bunelor moravuri: „Numai uzanțele conforme ordinii publice și
bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept” – art. 1 alin. (4) C.civ.
§17. Comparație între uzanțe și obișnuințele stabilite între părți. Nu trebuie să
confundăm uzanţele comerciale internaţionale cu obişnuinţele stabilite între părţi.
Obişnuinţele stabilite între părţi sunt tot practici sociale care se stabilesc între anumiţi
parteneri comerciali cu relaţii de afaceri îndelungate.
Deosebirea faţă de uzanțe constă în aceea că uzanțele se adresează unui număr
nedeterminat de parteneri comerciali, pe când obișnuințele se stabilesc strict între părţile unei
anumite relații de afaceri.
Obişnuinţele stau la baza uzanţelor în sensul că la început avem practici între un număr
determinat de parteneri, dar care, printr-o anumită repetabilitate şi stabilitate, ajung ca la un
anumit moment să se extindă la nivelul unei ramuri de comerţ, zone geografice, dobândind
acel caracter de colectivitate pe care îl posedă o uzanță29.
§18. Proba uzanțelor. Principiul jura novit curia nu se aplică uzanțelor. Prin urmare,
partea care invocă o uzanță, trebuie să facă proba existenței și conținutului acesteia: „Partea
interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor.” – art. 1 alin. (5) C.
civ. Prevederile Codului civil se corelează cu cele ale Codului de procedură civilă: „Uzanţele,
regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii,
de către cel care le invocă.” – art. 255 alin. (3) teza inițială C. proc. civ.
Sarcina probei este răsturnată în cazul uzanțelor standardizate. Conform art. 1 alin. (5)
teza finală C. civ.: „Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau
organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară”. Ca atare,
atunci când o parte invocă o uzanță publicată într-o culegere oficială, revine celeilalte părți să
facă dovada faptului că uzanța în discuție nu se aplică raportului juridic dedus spre
29
10
soluționare30. Pot fi menționate cu titlu de exemplu regulile INCOTERMS care constituie o
codificare a uzanțelor în materia contractului de vânzare internațională de mărfuri.
Pe lângă culegerile elaborate de către entitățile sau organismele autorizate, există și alte
mijloace de fixare și dovedire a uzanțelor. Menționăm în acest context art. 4 lit. e din Legea
nr. 335/2007 a camerelor de comerț din România care prevede că existența și conținutul
uzanței poate fi probată cu ajutorul unui certificat emis de o cameră județeană de comerț31.
O altă categorie de înscrisuri ce pot fi aduse ca probă în favoarea existenței și
conținutului unei uzanțe sunt hotărârile arbitrale și judecătorești ce constată în considerentele
deciziei existența și conținutul respective uzanțe.
Nu în ultimul rând, dovada unei uzanțe poate fi făcută prin administrarea unei expertize
în care expertul desemnat este o persoană cu o înaltă calificare în domeniul respectiv de
activitate comercială32.
1. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o uzanță pentru a fi o uzanță

normativă?
2. Care sunt elementele definitorii ale uzanței?
3. Care sunt diferențele dintre o uzanță și o obișnuință stabilită între părți?
4. Cine are sarcina probei unei uzanțe codificate?
II. Test grilă
1. Legile-model sau legile-tip reprezintă:

a. Izvoare naționale ale dreptului comerțului internațional, asigurând uniformizarea
raporturilor juridice de comerț internațional;
30
Un autor critică opțiunea de a conferi o putere probatorie superioară uzanțelor standardizate, arătând că simpla
lor includere într-o culegere nu le conferă decât vocația de a deveni uzanțe în cazul în care vor fi receptate de
practicieni. Pentru mai multe detalii, a se vedea I.F. Popa, Ierarhia surselor dreptului în noul Cod civil – rolul
uzanțelor, RRDP, nr. 3/2013, Universul Juridic, București, parag. 18.
31
„Camerele județene de comerț au următoarele atribuții principale: e) eliberează, la cerere, cu respectarea
normelor legale în vigoare şi a competenţelor stabilite pentru alte instituţii, certificate de origine a mărfurilor,
certificate privind uzanţele comerciale, firmele înscrise, adnotările şi modificările în situaţia juridică a
firmelor, precum şi certificate ce atestă existenţa unor incidente comerciale.” – art. 4 lit. e) din Legea nr.
335/2007.
32
11
b. Surse de inspirație pentru dreptului comerțului internațional, care favorizează
apropierea diferitelor legislații naționale în acest domeniu;
c. Reguli imperative și specifice, care generează sancțiuni în caz de nerespectare a
conduitei impuse, indiferent dacă părțile le includ sau nu în contract.
2. Dreptul primar al Uniunii Europene și jurisprudența CJUE:

a. Pot reprezenta izvoare ale dreptului comerțului internațional în măsura în care
reglementează raporturi juridice care intră în sfera sa de aplicare;
b. Nu pot reprezenta izvoare ale dreptului comerțului internațional;
c. Sunt singurele izvoare europene ale dreptului comerțului internațional.
3. Actele normative române în domeniul comerțului internațional:

a. Nu pot fi aplicate raporturilor juridice de comerț internațional, deoarece aceste
raporturi nu pot fi guvernate decât de reguli internaționale sau europene de drept;
b. Se completează cu jurisprudența obligatorie și creează izvoarele națioanle ale
comerțului internațional;
c. Se aplică cu prioritate atunci când există reglementări europene în domeniu, însă
părțile raportului juridic sunt române.
4. Uzanțele în dreptul comerțului internațional:

a. Sunt create de către state, atunci când acestea acționează ca subiecte de drept
privat;
b. Conțin un element subiectiv, în sensul că se referă la drepturi subiective ale
părților;
c. Se diferențiază de obișnuințele stabilite între părți, printre altele, deoarece au un
caracter colectiv și se aplică unui număr nedeterminat de participanți la comerț.
Răspunsuri test grilă: 1.b); 2.a); 3.b); 4.c).
12
Unitatea de învățare 3 – Subiectele dreptului comerțului
internaţional
CUPRINS
3.1. Introducere privind subiectele raporturilor juridice de comerț internațional
3.2. Societățile de naționalitate română cu participare străină
3.3. Sucursalele societăților străine
3.4. Reprezentanțele societăților străine
După studiul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:
 Criteriile de determinare a naționalității persoanelor juridice și soluția aleasă de

legiuitorul român;
 Particularități de reglementare privind societățile cu participație străină;
 Regimul juridic aplicabil filialei cu participație străină, sucursalelor și

reprezentanțelor societăților străine.
1
3.1. Introducere privind subiectele raporturilor juridice de comerț internațional
§1. Sintagma subiect al dreptului comerțului internațional desemnează orice participant

la comerțul internațional, adică orice subiect al unui raport juridic comercial cu element de
extraneitate.
Bineînțeles, participanți la comerțul internațional pot fi atât persoane fizice, cât și
persoane juridice. În cele ce urmează, ne vom concentra asupra societăților. La nivel
european, termenul societate indică acele persoane juridice care au un scop lucrativ, adică
sunt angrenate într-o activitate comercială. Astfel, conform art. 54 alin. (2) TFUE: „Prin
societăți se înțeleg societățile constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile sau
comerciale, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau
privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.”
§2. Naționalitatea societăților participante la comerțul internațional. Persoana
juridică este, la fel ca o persoană fizică, dependentă de un stat. Exigența unei naționalități este
chiar mai stringentă pentru o persoană juridică. Dacă o persoană fizică poate fi apatrid, o
persoană juridică nu poate fi1.
În dreptul comparat, există mai multe criterii de atribuire a naționalității persoanei
juridice.
Sediul statutar. Unul din criterii este cel al sediului statutar. Societatea are naționalitatea
statului pe teritoriul căruia și-a stabilit sediul în actul constitutiv. Astfel, o societate cu sediul
în Cipru ce desfășoară integral activitatea în România, este considerată a avea naționalitate
cipriotă. Avantajul acestui criteriu decurge din ușurința identificării sediului statutar.
Sediul real. Un alt criteriu este cel al sediului real, adică al locului unde se află centrul
principal de conducere și gestiune a activității statutare. Dacă societatea are sediul statutar în
Cipru, dar administratorii o conduc din România, societatea va fi considerată a avea
naționalitate română.
Locul exploatării principale. Locul exploatării principale este cel unde societatea îți
desfășoară activitatea și unde aceasta contractează în mod obișnuit.
Acest criteriu se distinge de cel al sediului real prin faptul că pune accentul pe activitatea
efectivă de producție sau de prestare servicii, iar nu pe locul de unde este coordonată
activitatea societății2. Să luăm exemplul unei societăți care desfășoară mare parte din
activitățile de comerț în România, dar administratorii se află în Bulgaria. În baza criteriului
1
O. Cachard, op.cit. p. 109.
2
Ibidem, p. 120.
2
sediului real, societatea are naționalitate bulgară, în timp ce conform criteriului locului
exploatării principale, societatea are naționalitate română.
Locul incorporării. Locul incorporării este cel unde societatea ia naștere prin
înregistrare sau înmatriculare. Un neajuns al acestui criteriu apare în cazul în care societatea
este înmatriculată într-un paradis fiscal, cu care nu are nicio legătură de fapt (nu prestează
activitate acolo, nu își are stabilită administrația acolo etc.).
Criteriul controlului. Criteriul controlului înseamnă că naționalitatea se determină prin
raportare la influența și puterea exercitată de acționari asupra societății. Spre exemplu, o
societate cu capital 100% german, cu sediul statutar în România, va fi considerată a avea
naționalitate germană.
Este un criteriu criticat, dar utilizat în practică. Pe de-o parte, este criticat pentru că se
raportează la asociați, iar nu la societate3. Pe de altă parte, este criticat din cauza instabilității
sale, de multe ori fiind dificil de identificat locul de unde se exercită controlul.
Temă de reflecție 3.1
Explicați care este diferența între criteriul controlului și criteriul sediului real.
Soluția din dreptul român. În dreptul român, ne raportăm, ca regulă, la criteriul

sediului statutar. Naționalitatea profesioniștilor persoane juridice este dată de locul unde
aceștia și-au stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social (art. 2571 C. Civ.).
Criteriul sediului real are un rol subsidiar. Astfel, dacă persoana juridică are sedii în mai
multe state, sediul real este determinant pentru a identifica naţionalitatea sa. Conform art.
2571 alin. (3) C. Civ., prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de
conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt
adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state. Observăm
astfel cum legiuitorul român evidențiază că, în cazul sediului real, trebuie să ne raportăm la
administratorii societății, iar nu la acționarii acesteia.
Atunci când norma conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, retrimiterea
de gradul II este posibilă. Astfel, conform art. 2571 alin. (4): „dacă dreptul străin retrimite la
dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil
dreptul acestui din urmă stat”.
3
Ibidem, p. 121.
3
Textul de lege are în vedere societățile stabilite într-un paradis fiscal, dar care au ales o
formă de organizare specifică unui alt sistem de drept decât cel în care a fost stabilit sediul.
Să luăm exemplul unei societăți constituite în conformitate cu legea britanică (X Limited
Liability Partnership), cu sediul în Insulele Cayman. În acest caz, norma conflictuală română
din art. 2571 alin. (1) C. civ. trimite la legea din Insulele Cayman. Dacă norma conflictuală
din insulele Cayman nu primește trimiterea, ci trimite la dreptul în conformitate cu care a fost
constituită societatea, se va aplica această din urmă lege, adică, în exemplul nostru, legea
britanică.
În dreptul român, este utilizat și criteriul controlului. Spre exemplu, art. 25 din Convenția
de la Washington (1965) pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și
persoanele altor state, prevede că o persoană juridică cu sediul în statul gazdă al investiției
poate fi considerată o persoană juridică străină, în considerarea controlului exercitat asupra
acesteia din străinătate.
§3. Recunoașterea societăților străine. Atunci când persoana juridică are naționalitate
străină, se pune problema recunoașterii sale. Art. 2582 alin. (1) C. Civ. prevede că:
„Persoanele juridice străine cu scop lucrativ, valabil constituite în statul a cărui
naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România.” Așadar, societățile străine nu
trebuie să îndeplinească vreo formalitate pentru a le fi recunoscute drepturile pe care le
conferă legislația în conformitate cu care au fost constituite.
3.2. Societățile de naționalitate română cu participație străină
3.2.1. Generalități privind societățile române cu participație străină
§4. Societățile cu participație străină nu sunt o categorie distinctă de persoane juridice,

ci reprezintă acele societăți de naționalitate română, care au capital integral străin sau care au
un capital străin, dar în asociere cu un capital românesc.
Regimul juridic al societăților comerciale românești constituite cu participare străină este
supus dispozițiilor dreptului comun intern, prezentând anumite particularități generate de
elementele de extraneitate pe care acestea le conțin4:„constituirea de societăţi comerciale cu
participare străină, în asociere cu persoane juridice sau fizice române, sau cu capital
integral străin se efectuează cu respectarea dispozițiilor prezentei legi și ale legii privind
regimul investițiilor străine” (art. 286 din legea societăților nr. 31/1990).
4
4
§5. Capacitatea societăților române cu participație străină. Capacitatea societăţilor
comerciale române cu participație străină este determinată de legea română, dat fiind că
vorbim de persoane juridice române (criteriul pe care îl aplicăm fiind cel al sediului social,
prezentat anterior).
O societate cu participație străină poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de
acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice (art. 206
C. Civ.).
Obiectul concret de activitate al unei asemenea societăţi se stabileşte în funcţie de
Clasificarea activităților din economia naţională (cod CAEN), acestea putând desfășura, în
temeiul unei licențe, chiar și acele activități care constituie monopol de stat5.
Art. 6 din Legea nr. 31/1996 prevede că doar persoanele juridice înregistrate în România
pot derula activitățile ce reprezintă monopol de stat6. Totuși, în temeiul art. 49 TFUE, Statul
Român are obligația de a permite societăților constituite pe teritoriul Uniunii Europene să
exercite activități de comerț în aceleași condiții precum societăților române. Ca atare,
apreciem că și subiectele dreptului comerțului internațional având naționalitatea unui alt stat
membru UE pot derula activitățile asupra cărora statul român și-a instituit monopolul.
O societate cu participare străină ce are personalitate juridică română, chiar dacă are
capital integral străin, poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor fără restricții.
Societatea cu participare străină este persoană juridică română, astfel încât beneficiază de
toate drepturile garantate oricărei persoane juridice române, indiferent de proveniența
capitalului.
§6. Constituirea societăților române cu participație străină. Din punct de vedere al
formelor de constituire, societăţile comerciale cu participare străină se pot constitui în oricare
dintre formele prevăzute de lege: societate pe acțiuni, societate cu răspundere limitată,
societate în nume colectiv etc.
5
Conform art. 2 din Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, constituie monopol de stat:
a) fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor;
b) producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante;
c) extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase;
d) producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
e) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a băuturilor spirtoase
distilate;
f) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din tutun şi a hârtiei
pentru ţigarete;
g) organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
h) organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
6
Observăm astfel cum locul incorporării prezintă relevanță juridică și în sistemul nostru de drept.
5
În ceea ce privește constituirea lor, pot exista anumite particularităţi date de provenienţa
capitalului social, cum ar fi spre exemplu, depunerea unor documente suplimentare privind
persoana fizică sau juridică ce aportează capitalul străin7.
§7. Operațiunile valutare ale societăților cu participare străină. Conform art. 4.1 din
Anexa nr. 1 a Regulamentului BNR nr. 4/2005, „operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile,
compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care
se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte
modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii
respective.”
Așadar, operațiunea valutară este definită pe baza a două criterii, unul obiectiv și unui
subiectiv:
 operațiunea valutară este acea operațiune efectuată în valută - criteriu material de
definire, în funcție de moneda în care se realizează operațiunea;
 operațiunea valutară este acea operațiune chiar efectuată în monedă națională care are
loc între un străin și un român (rezident și nerezident) – criteriu de definire a
operațiunilor valutare dat de calitatea subiectelor de drept8.
Sunt considerați rezidenți persoanele fizice având domiciliul în România, persoanele
juridice având sediul în România și sucursalele, reprezentanțele, agențiile entităților străine
înregistrate și/sau autorizate să funcționeze în România (art. 4.2 din Anexa nr. 1 a
Regulamentului BNR nr. 4/2005).
Operațiunile valutare între rezidenți și nerezidenți sunt de două feluri:
 curente, care în esență implică o contraprestație automată;
 operațiuni de capital, care nu implică o contraprestație imediată, un contraechivalent
imediat (e.g. investițiile directe, creditele și împrumuturile financiare etc.)9.
Operațiunile valutare se efectuează, în principiu, prin conturi bancare. Astfel, art. 1 alin.
(1) din Legea nr. 70/201510 stabilește regula efectuării de plăți și încasări doar prin
instrumente de plată fără numerar: “operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate de persoane
juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, liber
profesionişti, persoane fizice care desfăşoară activităţi în mod independent, asocieri şi alte
7
D.-A. Sitaru, op. cit., pag. 170-171.
8
Ibidem, pag. 182-183.
9
Pentru mai multe detalii, a se vedea D.A. Sitaru, op. cit., pag. 183-186.
10
Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar şi
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea
sistemelor moderne de plată.
6
entităţi cu sau fără personalitate juridică de la/către oricare dintre aceste categorii de
persoane se vor realiza numai prin instrumente de plată fără numerar.” Legea nr. 70/2015
instituie plafoane de 5000 de lei sau de 10.000 de lei pentru anumite operațiuni ce pot fi totuși
efectuate în numerar.
§8. Personalul societăților cu participație străină. Societățile cu participație străină
sunt libere să își angajeze atât personal român, cât și personal străin.
Atenție însă, în categoria personalului străin nu intră orice persoană ce nu are cetățenie
română, ci doar cetățenii unui stat din afara Uniunii Europenn ori a Spațiului Economic
European. Conform art. 2 lit. a) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
prin străin înțelegem „persoana care nu are cetăţenia română, cetăţenia unui alt stat
membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European ori cetăţenia
Confederaţiei Elveţiene”.
Personalul străin se încadrează în două categorii:
 Personal angajat cu contract de muncă;
 Personal cu funcții de conducere și administrare.
Persoanele cu funcții de conducere și administrare nu se află în relații de muncă cu
societatea, ci încheie contracte de management (contracte de mandat), astfel încât nu este
necesar vreun permis de muncă.
Aceștia primesc viză de lungă ședere, în condițiile art. 49 lit. c) din OUG nr. 194/2002.
Ei trebuie să arate că îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii:
 au calitatea de administrator;
 la data solicitării nu sunt asociaţi sau acţionari la societatea comercială în cauză sau la
altă persoană juridică română şi nu au avut aceste calităţi în ultimii 2 ani;
 la societatea în cauză nu mai există un alt străin care a obţinut un drept de şedere în
acest scop;
 societatea în cauză a realizat un aport de capital sau transfer de tehnologie de cel puţin
50.000 euro.
Așadar, nu poate dobândi viză de lungă ședere cel desemnat ca administrator al unei
societăți la care activul este mai mic de 50.000 euro. Acest prag a fost stabilit pentru a evita
situația creării de SRL-uri, cu un capital social de 200 de lei, lipsite de o activitate economică
concretă, la care se desemnează un administrator străin cu scopul exclusiv de a le permite
acestora rămânerea pe teritoriul României.
7
Persoanele străine pot desfășura activități salarizate în România în baza unui aviz de
angajare, care se obține în conformitate cu prevederile OG 25/2014 privind încadrarea în
muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României, și a unei vize de lungă ședere.
Într-o primă etapă, angajatul trebuie să obțină avizul de angajare. Apoi, într-o a doua etapă,
i se acordă viza de lungă ședere, la care trebuie să atașeze copia avizului de angajare 11, dar și
dovada mijloacelor de întreținere pentru întreaga perioadă înscrisă în viză, cazier judiciar și
asigurare medicală pe durata valabilității vizei (art. 44 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România)12.
Numărul de lucrători străini pentru care se pot emite avize de angajare se stabilește anual,
prin Hotărâre a Guvernului României.
Care este rațiunea limitării numărului de vize de angajare acordate lucrătorilor străini?
3.2.2. Filialele cu participație străină
§9. Societățile străine pot, pentru a desfășura activitate lucrativă în România, să

constituie o filială în țara noastră. Filiala cu participație străină reprezintă acea societate
11
Prin excepție,viza de lungă şedere pentru angajare în muncă se acordă fără prezentarea copiei avizului de
angajare, străinilor din următoarele categorii:
a) străinilor al căror acces liber pe piaţa muncii din România este stabilit prin tratate încheiate de România cu
alte state;
b) străinilor care urmează să desfăşoare activităţi didactice, ştiinţifice sau alte categorii de activităţi specifice în
instituţii de profil acreditate ori autorizate provizoriu din România, în baza unor acorduri bilaterale, şi personalul
cu calificare specială, în baza ordinului ministrului educaţiei naţionale, precum şi străinii care desfăşoară
activităţi artistice în instituţii de cultură din România, în baza ordinului ministrului culturii;
c) străinilor care urmează să desfăşoare pe teritoriul României activităţi solicitate de ministere ori de alte organe
ale administraţiei publice centrale sau locale ori de autorităţi administrative autonome;
d) străinilor care sunt numiţi la conducerea unei filiale, reprezentanţe sau sucursale de pe teritoriul României a
unei companii care are sediul în străinătate, iar la data solicitării nu sunt asociaţi, acţionari sau administratori la
o persoană juridică română şi, la filiala, reprezentanţa sau sucursala respectivă, nu mai există un alt străin care
beneficiază de un drept de şedere în acest scop (art. 44 alin. (3) din OUG nr. 194/2002).
12
Solicitarea de viză depusă în baza unui aviz de angajare pentru lucrători sezonieri, în cuprinsul căruia nu se
menţionează că angajatorul asigură cazarea solicitantului, trebuie să fie însoţită, suplimentar faţă de
documentele prevăzute la art. 44 alin. (2) din OUG nr. 194/2002, de dovada asigurării condiţiilor de cazare de
natură să îi asigure un nivel de trai adecvat pentru toată durata şederii preconizate, sub forma unei rezervări
ferme la o unitate de cazare, a unui act de proprietate ori de închiriere a unei locuinţe în România pe numele
solicitantului sau a unei declaraţii autentificate privind asigurarea condiţiilor de cazare adecvată pentru
solicitant, dată de titularul unui drept de proprietate sau de folosinţă a unei locuinţe de pe teritoriul României –
art. 44 alin. 21 din OUG nr. 194/2002.
8
comercială cu personalitate juridică distinctă de cea a societății-mamă din străinătate, dar care
se află sub controlul societăţii-mamă13.
Filiala este un subiect de drept de sine stătător, independent de societatea-mamă din
străinătate. Filiala are un patrimoniu propriu și participă la circuitul economic în nume
propriu.
Din punct de vedere juridic, având personalitate juridică proprie şi fiind deschisă pe
teritoriul României, statutul organic ar filialei va fi supus legii române: „Statutul organic al
filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent
de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o.” – art. 2580 alin. (3) C. civ. Prin
urmare, lex societatis a filialei este distinctă de lex societatis a societății-mamă.
Din punct de vedere valutar, Regulamentul BNR nr. 4/2005 consideră filiala ca fiind
rezident.
În ce privește controlul exercitat de societatea-mamă, acesta se exercită prin capitalul
social al filialei, iar controlul efectiv se realizează prin dreptul de vot al societății-mamă în
calitate de asociat/acționar ori prin modul de organizare și stabilire a organelor de
administrare și control14.
Legătura care există între societatea-mamă şi filiala deschisă de aceasta în România
trebuie analizată din dublă perspectivă:
 Din punct de vedere juridic, în afară de faptul că societatea-mamă este
asociat/acționar în cadrul filialei, cele două entități sunt total distincte. În timp ce
filiala are personalitate juridică română, fiind supusă legii române, societatea-mamă
are personalitate juridică străină, fiind supusă legii sediului ei social.
 Din punct de vedere economic, filiala se află sub controlul societății-mamă, fiind
dependentă de capitalul pus la dispoziție de aceasta. Cu toate acestea, odată
constituită, filiala beneficiază de o autonomie economică în relația cu societatea-
mamă, având un patrimoniu distinct15.
3.3. Sucursalele societăților străine
§10.Sucursala reprezintă un sediu secundar al societății-mamă deschis în România16,

lipsit de personalitate juridică proprie, care beneficiază însă de un capital social care îi este
13
14
Ibidem, p. 237.
15
Ibidem.
16
„Sucursala este forma cea mai complexă de sediu secundar, care prezintă cel mai înalt grad de autonomie
funcţională şi o dotare cu resurse materiale, umane şi financiare care îi permit realizarea obiectului de
9
afectat în întregime de societatea-mamă şi care posedă o anumită autonomie juridică şi
economică faţă de societatea-mamă17.
Sucursala nu are personalitate juridică proprie, fiind o prelungire a personalității juridice
a societății-mamă. Sucursala nu are patrimoniu propriu, având un capital propriu afectat în
exclusivitate de societatea-mamă.
Sub aspectul dreptului internațional privat, sucursala nu are o lex societatis proprie,
statutul ei organic fiind guvernat de legea ce guvernează statutul organic al societății-mamă:
„Statutul organic al sucursalei înfiinţate de către persoana juridică într-o altă ţară este
supus legii naţionale a acesteia.” – art. 2580 alin. (2) C. civ.
§11. Sucursala este dependentă de societatea-mamă pentru că aceasta deține 100% din
capitalul sucursalei18.
În relațiile cu terții, sucursala încheie acte în numele și pe seama societății-mamă sau în
nume propriu, dar pe seama societății-mamă, adică în calitate de mandatar al acesteia.
§12. Cât despre capacitatea de folosință a unor sucursale ale unor societăți străine,
sucursala se află într-o poziție juridică aparte, dat fiind că pe „capul” ei se întrunesc două
legi19:
 pe de o parte, legea străină ca lege a societății-mamă, pentru că sucursala este o
prelungire a personalității juridice a societății-mamă;
 pe de altă parte, legea română. Întrucât sucursala își desfășoară activitatea pe teritoriul
României, este supusă unui ansamblu de acte normative ce conturează capacitatea
juridică a unei persoanei juridice străine din România20.
Ca atare, dat fiind că este supusă legii societății-mamă, sucursala nu poate desfășura în
România decât acele acte atribuite de către societatea-mamă și nu va putea face mai mult
decât societatea-mamă în țara de origine21.
Pe de altă parte, sucursala este supusă unui pachet de legi române ce configurează
situația juridică a persoanelor străine în România.
§13. Autonomia sucursalei față de societatea-mamă. În ceea ce privește elementele
de autonomiei ale sucursalei, din punct de vedere juridic:
activitate al societăţii care a înfiinţat-o, cu regularitate şi cu îndeplinirea unor funcţii specifice.” – E. Duca, O
abordare sistemică a sediilor permanente, Monitorul Fiscalității Internaționale nr. 3/2010.
17
18
Ibidem, pp. 240-241.
19
Ibidem, p. 244.
20
21
Ibidem, p. 244.
10
 Sucursala are capacitate procesuală de folosință, putând figura în proces nu doar ca
pârât, ci și ca reclamant22. Sucursala stă în proces în nume propriu, iar nu ca mandatar
al societății-mamă23.
 Sucursala poate fi acționată în justiție la sediul din România pentru actele juridice
încheiate24: „Instanţele române sunt de asemenea competente pentru a judeca orice
cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul
principal în România, când acest sediu secundar este situat în România la data
introducerii cererii.” – art. 1065 alin. (3) C. proc. civ.
 având o masă de bunuri afectate derulării activității, sucursala poate fi supusă unor
proceduri de faliment, lichidare, dizolvare, independent de societatea-mamă. Altfel
spus, o sucursală se poate dizolva fără a influența în vreun fel societatea-mamă25.
Dizolvarea societății-mamă atrage însă dizolvarea sucursalei. În cazul în care
societatea-mamă își încetează existența, sucursala din România a acelei societăți își va
înceta existența.
Din punct de vedere economic:

 având capital propriu, sucursala beneficiază de o anumită autonomie de gestiune,
având un bilanț de venituri și cheltuieli proprii; de asemenea, sucursala este supusă
înregistrării fiscale la autoritățile române, asemănându-se din acest punct de vedere cu
o societate română;
 pentru activitatea economică derulată pe teritoriul României, sucursala plătește
impozit în România.
§14. Din punct de vedere valutar, sucursala este considerată rezident în România, așadar
operațiunile pe care sucursala le derulează cu alți rezidenți se vor desfășura în monedă
națională. Odată ce și-a deschis o sucursală pe teritoriul României, însăși societatea-mamă
din străinătate devine rezidentă din punct de vedere valutar, ceea ce face ca operațiunile
22
M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1 –
526, Universul Juridic, București, 2013, p. 174.
23
„Activitatea de reprezentare convențională în fața instanțelor de judecată este o activitate necomercială,
rezervată prin lege avocaților și consilierilor juridici. Or, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie
reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar
putea constitui obiect de activitate al mandatarului. (…)
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în
judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată nu se pot face prin
mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.” – ICCJ, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de derept, Decizia nr. 9/04.09.2016.
24
25
Ibidem.
11
comerciale ale societății-mamă cu alți rezidenți din România să se poată desfășura în monedă
națională26.
§15. Înregistrarea sucursalelor. Societățile-mamă care deschid sucursale în România
trebuie să ceară înregistrarea acestora la oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei
sucursale27. Spre exemplu, dacă societatea franceză A SARL deschide o sucursală cu sediul
în Timișoara, formalitățile de înregistrare vor fi efectuate la Registrul Comerțului Timiș.
Formalităţile de publicitate prevăzute de prezentul articol trebuie efectuate de
reprezentantul sucursalei28.
Cererea de înregistrare trebuie să includă anumite informații obligatorii 29, respectiv:
a) denumirea persoanei juridice din străinătate şi forma juridică, precum şi denumirea
sucursalei, dacă este diferită de cea a persoanei juridice;
b) registrul în care este înmatriculată persoana juridică din străinătate, numărul de
înmatriculare şi, după caz, identificatorul unic la nivel european30 (EUID);
c) sediul social;
d) obiectul de activitate al sucursalei;
e) numele şi calitatea reprezentanţilor persoanei juridice din străinătate şi ale celor care
se ocupă nemijlocit de activitatea sucursalei, cu precizarea dacă puterile ce li s-au conferit
urmează a fi exercitate împreună sau separat;
f) în cazul sucursalelor persoanelor juridice din state care nu sunt state membre ale
Uniunii Europene sau state participante la Spaţiul Economic European, se va menţiona şi
legea naţională aplicabilă persoanei juridice.
Din perspectivă formalistă, la registrul comerţului de la sediul sucursalei se depun,
printre altele31:
a) actul constitutiv şi statutul persoanei juridice din străinătate, dacă sunt conţinute în
documente separate, împreună cu toate modificările acestor documente sau actul constitutiv
actualizat, în traducere certificată;
26
Ibidem, p. 245.
27
Art. 24 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.
28
29
30
Conform art. 121 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului: „Pentru identificare, inclusiv în
comunicarea dintre registrele comerţului din statele membre prin sistemul de interconectare, persoanele fizice
şi juridice înregistrate în registrul comerţului vor avea şi un identificator unic la nivel european (EUID), care
include elementul de identificare al României, elementul de identificare al registrului naţional, numărul
persoanei din registrul respectiv şi, dacă este necesar, alte elemente pentru a evita erorile de identificare.”
31
12
b) documente care să ateste sediul social al persoanei juridice din străinătate, obiectul de
activitate al acesteia şi, cel puţin anual, valoarea capitalului subscris, în cazul sucursalelor
persoanei juridice din state care nu sunt state membre ale Uniunii Europene sau state
participante la Spaţiul Economic European, dacă aceste informaţii nu sunt incluse în
documentele prevăzute la lit. a);
c) un certificat, în traducere certificată, de la registrul în care este înmatriculată persoana
juridică din străinătate, care să ateste existenţa societăţii;
d) situaţiile financiare ale persoanei juridice din străinătate;
e) dovada sediului sucursalei.
Totodată, dacă este cazul, se înregistrează menţiuni referitoare la32:
a) deschiderea şi încetarea unei proceduri judiciara sau extrajudiciare de insolvenţă
asupra persoanei juridice din străinătate;
b) dizolvarea, deschiderea lichidării persoanei juridice din străinătate, numele şi puterile
lichidatorilor, finalizarea lichidării;
c) închiderea sucursalei şi radierea acesteia din registrul comerţului.
În cazul persoanelor juridice din state membre UE, oficiul registrului comerţului
primeşte, prin sistemul de interconectare a registrelor comerţului, informaţiile şi documentele
privind deschiderea şi încetarea oricărei proceduri de dizolvare, lichidare sau de insolvenţă a
persoanei juridice, precum şi privind radierea acesteia din registru, în vederea înregistrării din
oficiu a acestora33.
În cazul în care persoana juridică din statul membru al Uniunii Europene a fost radiată
din registru, oficiul registrului comerţului radiază, din oficiu, cu titlu gratuit, sucursalele
acesteia34.
3.4. Reprezentanțele societăților străine
§16. Reprezentanța reprezintă un sediu social al societății-mamă, lipsit de personalitate

juridică, care nu are capital propriu şi care poate efectua doar operaţiuni de reprezentare a
societății-mamă în relaţiile cu partenerii comerciali din România35.
Reprezentanța nu este un subiect de drept distinct, nu are personalitate juridică proprie,
fiind o prelungire a personalității juridice a societății-mamă, guvernată de lex societatis a
societății-mamă36.
32
33
34
35
13
Reprezentanța poate încheia acte juridice în calitate de reprezentant al societății-mamă,
fiind un mandatar al acesteia pe teritoriul României. Sub acest aspect, reprezentanța se
aseamănă cu sucursalele, care derulează și activitatea în numele și pe seama societății-mamă.
Totuși, sucursalele pot încheia și contracte de mandat fără reprezentare, spre deosebire de
reprezentanțe, care pot încheia doar mandate cu reprezentare37.
Reprezentanța nu are un capital propriu, ci doar o anumită masă de bunuri necesară
exclusiv activităților derulate în România. Drept consecință, reprezentanțele nu pot efectua
decât operațiuni stabilite de societatea-mamă în limita obiectului de activitate al acesteia38.
§17. Constituirea reprezentanței. Procedura de constituire a reprezentanței se
declanșează la cererea societății-mamă. Această cerere trebuie să cuprindă:
 denumirea reprezentanței;
 obiectul de activitate;
 durata de funcţionare;
 sediul reprezentanţei;
 personalul şi funcţiile pe care acesta urmează să le ocupe acesta în cadrul
reprezentanţei39.
La cerere trebuie anexate o serie de documente care să evidenţieze statutul juridic al
societății-mamă din străinătate:
 o atestare, în original, din partea registrului comerţului sau a Camerei de Comerț și
Industrie, din statul de origine al societății-mamă, arătând obiectul de activitate al
societății-mamă și capitalul social al acesteia;
 un certificat de bonitate din partea băncii prin care societatea mamă își desfășoară
operațiunile financiare;
 o împuternicire autentificată pe care societatea-mamă o oferă reprezentanţilor
desemnaţi în România40.
În legătură cu această cerere, competent este Ministerul pentru Mediul de Afaceri 41 care
are un termen de 30 de zile pentru a se pronunța. În situaţia în care există, din diferite motive,
un refuz privind cererea de autorizare acesta trebuie motivat. Dacă nu există un refuz, se va
36
Ibidem.
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
Art. 4 din Decretul-Lege nr. 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a reprezentanțelor
societăților comerciale și organizațiilor economice străine
40
Art. 5 din Decretul-Lege nr. 122/1990.
41
La acest moment, integrat în Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri.
14
emite autorizaţia care va cuprinde denumirea, durata şi sediul reprezentanţei, obiectul de
activitate şi condiţiile de exercitare a activităţilor în ţară.
Odată obţinută autorizaţia, reprezentanța trebuie să se înscrie în 15 zile la autoritatea
fiscală română de la sediul ei social.
§18. Capacitatea de folosinţă a reprezentanţei deschise în România este guvernată de
două legi:
 capacitatea de folosință a reprezentanței este supusă legii societății-mamă, cu aceleași
consecințe ca la sucursală:
o obiectul de activitate nu poate fi mai extins mai mult decât obiectul societății-
mamă;
o nu poate face acte juridice decât pe seama și în numele societății-mamă;
o își încetează activitatea în momentul în care societatea-mamă dispare din țara de
origine.
 reprezentanța este supusă și legislației din România, desfășurându-și activitatea pe
teritoriul țării noastre42.
§19. În ceea ce priveşte obiectul de activitate al reprezentanţei, el este precizat în
autorizaţia de funcţionare. Spre exemplu, o reprezentanță poate:
 să emită sau să primească oferte și comenzi, să participe la negocieri, fără posibilitatea
de a semna contracte în nume propriu43;
 să realizeze operațiuni de marketing și publicitate44;
 poate desfășura operațiuni de asistență tehnică, anumite activități de prestări de
servicii, pentru mașinile, utilajele, pe care societatea-mamă le livrează în România;
 în anumite domenii, poate să presteze în România servicii similare celor prestate de
societatea-mamă în țara de origine (e.g., agenții de transport persoane, agenții de
turism etc.)45.
§20. Din punct de vedere valutar, reprezentanța este considerată rezidentă46. Ca și în
cazul sucursalelor, societățile comerciale străine care au o reprezentanță în țară devin
42
Pentru mai multe detalii, a se vedea D.A. Sitaru, op. cit., pp. 252-253.
43
G. Toader, Forme juridice de organizare a societăților comerciale prevăzute de legislația română și de cea
comunitară, Monitorul fiscalității international nr. 2/2009.
44
Ibidem. De exemplu, o societate din străinătate care intenționează să desfășoare o activitate în România, își
deschide o reprezentanță pentru a își face reclamă și pentru a informa terții în legătură cu activitatea acesteia în
străinătate.
45
46
Pentru regimul fiscal al reprezentanțelor, a se vedea I. Condor, S. Cristea, Impozitarea unor venituri obţinute
din România de nerezidenţi şi impozitul pe reprezentanţe, Monitorul Fiscalității Internaționale nr. 5/2010.
15
rezidente din punct de vedere valutar, deși ele nu au constituit o persoană juridică pe teritoriul
țării47.
§21. Și în legătură cu litigiile în care poate fi implicată o reprezentanță a unei societăţi
străine, se creează o ficţiune de către legea română, în sensul atragerii competenței instanței
de la sediul reprezentanței, atunci când aceasta are calitatea procesuală de pârât 48.
1. În ce constă criteriul locului exploatării principale și cum se diferențiază acest criteriu

față de criteriul sediului real?
2. Ce fel de criteriu (criterii) de stabilire a naționalității unei societăți se aplică în dreptul

român?
II. Rezolvați următoarele grile:
1. În privința naționalității societăților participante la comerțul internațional:

a. Criteriul locului exploatării principale se diferențiază de cel al sediului real, întrucât
acesta din urmă trebuie necesarmente să fie inclus în actul constitutiv al societății;
b. Criteriul sediului statutar coincide cu cel al locului încorporării, referindu-se la sediul
societății stabilit conform statutului.
c. Criteriul controlului se referă acea situație unde prezintă relevanță naționalitatea
asociaților ori acționarilor care influențează și decid activitatea societății.
2. În ceea ce privește recunoașterea societăților străine:

a. Acest tip de societăți trebuie să îndeplinească o serie de proceduri specifice,
reglementate de legea specială;
b. Această instituție se aplică inclusiv societăților române cu capital străin;
c. Societățile străine sunt recunoscute de plin drept în România dacă sunt constituite în
mod valabil în conformitate cu dreptul statului de care aparțin.
3. Societățile române cu participație străină:
47
48
A se vedea art. 1065 alin. (3) C. proc. civ.
16
a. Sunt supuse principiului specialității capacității de folosință, conform Codului Civil;
b. Nu pot angaja personal străin, atâta timp cât își desfășoară întreaga activitate pe
teritoriul român;
c. Pot avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
4. Filialele cu participație străină:

a. Sunt supuse, în privința statutului organic, aceleiași legi precum societatea-mamă sub
controlul căreia se află;
b. Nu au personalitate juridică, ci sunt o prelungire a societății-mamă;
c. Au ca asociat/acționar majoritar societatea-mamă.
Răspunsuri grile: 1. c); 2.c); 3.c); 4.c).
17
Unitatea de învăţare 4 – Investiţiile străine
CUPRINS
4.1. Investitorul străin – subiect al dreptului comerțului internațional
4.2. Investițiile străine directe
4.3. Investițiile de portofoliu
4.4. Drepturi și garanții de care beneficiază investitorii străini
4.5. Despre Departamentul pentru Investiţii Străine şi Parteneriat Public – Privat
La sfârșitul acestei unități de învățare, studenții vor cunoaște:
 Definiția noțiunii de investitor străin;
 Definiția, formele și clasificările investițiilor străine directe;
 Drepturile și garanțiile de care beneficiază investitorii străini.
1
4.1. Investitorul străin – subiect al dreptului comerțului internațional
§1. Un alt subiect al dreptului comerțului internațional asupra căruia ne îndreptăm atenția
este investitorul străin.
În analiza noastră, trebuie să pornim de la OUG nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor
directe, care definește investitorul ca fiind orice persoană fizică sau juridică, rezidentă sau
nerezidentă, ce realizează în România o investiție într-una din cele două forme prevăzute de lege,
și anume investiție directă sau investiție de portofoliu.
Pentru a defini calitatea de rezident sau nerezident a investitorilor, OUG nr. 92/1997 face
trimitere la reglementările BNR. În concret, concludente pentru a conferi calitatea de nerezident și
pentru a fi pe tărâmul noțiunii de investitor străin, sunt:
 domiciliul, pentru persoana fizică; și
 sediul, pentru persoana juridică.
Per a contrario, cetățenia sau alte elemente de identificare sunt irelevante sub aspectul
calificării unui investitor ca fiind străin, cu excepțiile prevăzute de o lege internă sau de o
convenție internațională la care România este parte1.
Ca atare, un cetățean român cu domiciliul în străinătate va putea fi considerat investitor
străin, pe când un cetățean străin cu domiciliul în România nu va avea această calitate.
Așadar, investitorul străin este persoana nerezidentă în România care realizează în România
investiții directe sau de portofoliu. Vom analiza în continuare ce înseamnă investiție directă și
investiție de portofoliu.
4.2. Investițiile străine directe
§2. Definiția investițiilor străine directe. Art. 2 lit. a) din OUG nr. 92/1997 defineşte
investiţia directă ca fiind participarea investitorului străin la constituirea sau la extinderea unei
întreprinderi în oricare din formele prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de părţi sociale
ale unei societăți comerciale, cu excepția unei investiții de portofoliu sau înfiinţarea şi extinderea
în România a unei sucursale de către o societate străină, prin:
- aport financiar, în monedă naţională sau în valută convertibilă;
- aport în natură de bunuri imobile sau/şi bunuri mobile, corporale şi necorporale;
1
2
- participarea la creşterea activelor unei întreprinderi, prin orice mod legal de finanţare.
Rapoartele anuale BNR privind investițiile străine detaliază noțiunea de investiție străină
directă2.
Astfel, constituie o investiție străină directă o relație investițională de durată între o
entitate rezidentă şi o entitate nerezidentă. De regulă, implică exercitarea de către investitor a
unei influențe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit.
Sunt considerate investiții străine directe:
(i) capitalul social vărsat şi rezervele ce revin unui investitor nerezident care deține cel
puțin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi rezidente;
(ii) creditele dintre acest investitor sau grupul din care face parte acesta şi întreprinderea
rezidentă în care a investit, precum şi profitul reinvestit de către acesta3.
(iii) Investițiile de capital sau creditele provenite de la societăți nerezidente care au o
participație sub 10%, dar care fac parte din grupul unui investitor direct în societatea
rezidentă respectivă (societăți surori4).
Spre exemplu, există grupul de societăți A, din care fac parte, printre altele, societatea
A1, cu sediul în Cipru și societatea A2, cu sediul în România. Acționarii A2 sunt
societatea-mamă A, care deține 95% din acțiuni, și A1 cu 5% din capitalul social.
Dacă A1 îi oferă un credit societății A2, aceasta va fi considerată investiție străină
directă.
(iv) Societățile rezidente asupra cărora investitorul nerezident exercită o influență
semnificativă pe cale indirectă, şi anume entitățile rezidente ale întreprinderii
rezidente în care investitorul nerezident deține cel puțin 10% din capitalul social
subscris5. Spre exemplu, societatea-mamă A, cu sediul în Franța, controlează în
România societatea B, la care deține 80% din acțiuni. Societatea B, la rândul său,
deschide filiala C pe teritoriul României. Filiala C este considerată o investiție străină
directă a lui A.
2
Rapoartele BNR privind investițiile străine directe pot fi accesate online de pe pagina oficială a instituţiei:
http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=9403.
3
BNR, Investițiile străine în România în 2017, p. 5.
4
Societăți surori: societăți din cadrul aceluiași grup, rezidente în țări diferite, între care nu există o relație directă de
control sau influență, respectiv niciuna dintre companii nu are cel puțin 10% din voturi sau o participație de cel puțin
10% la capitalul celeilalte.
5
BNR, op. cit., p. 5.
3
§3. Întreprinderea investiție străină directă. Conform acelorași rapoarte BNR,
întreprinderea investiție străină directă de gradul I este o întreprindere rezidentă, cu sau fără
personalitate juridică, în care un investitor nerezident deține cel puțin 10% din voturi sau din
capitalul social subscris, respectiv din capitalul de dotare/de lucru (active corporale) în cazul
întreprinderilor fără personalitate juridică6.
Deținerea a cel puțin 10% din voturi sau din capitalul social subscris, respectiv din activele
corporale, este primordială în stabilirea relației de investiție directă7.
Întreprinderea investiție străină directă de gradul II este o întreprindere rezidentă, cu
personalitate juridică, în care un investitor străin direct controlează, prin intermediul unei
întreprinderi investiție străină directă, cel puțin 10% din capitalul social subscris. Întreprinderile
investiție străină directă de gradul II sunt filiale sau asociate ale întreprinderilor investiție străină
directă8.
În acest context, filialele reprezintă companiile rezidente în care întreprinderile investiție
străină directă dețin peste 50% din voturi sau din capitalul social subscris, iar asociatele sunt
companiile rezidente în care întreprinderile investiție străină directă dețin între 10% şi 50 % din
capitalul social subscris9.
Mai precizăm că referirile la întreprinderi fără personalitate juridică vizează exclusiv
sucursalele întrucât reprezentanțele sau alte puncte de lucru nu reprezintă o investiție.
§4. Clasificări ale investițiilor străine directe. Investițiile străine directe pot fi clasificate
în funcție de mai multe criterii.
Astfel, după operaţiunea prin care investiţia directă are loc, distingem între:
 fuziuni şi achiziții – constau în preluarea integrală sau parțială de întreprinderi de către
investitori străini de la rezidenți;
 dezvoltare de întreprinderi - investitorul străin își majorează deținerea de capital în
întreprinderea investiție străină directă;
 restructurare de întreprinderi - investitorul străin finanțează, prin aport de capital, o
întreprindere investiție străină directă cu pierderi, în vederea rentabilizării acesteia;
6
Ibidem, p. 6.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
4
 investiții de tip Greenfield (investiții pornite de la zero) – constau în înființarea de
întreprinderi de către sau împreună cu investitori străini10.
Un alt criteriu de clasificare are la bază perspectiva ţării care beneficiază de investiţie și
distinge între:
 investiţii străine directe care constituie un substitut pentru importuri, caz în care
întreprinderea beneficiară produce bunuri care au făcut anterior obiectul importului de
către ţara gazdă;
 investiţii străine directe care contribuie la creşterea exporturilor - care sunt motivate de
dorinţa căutării unor noi surse de materii prime de către întreprinderea investitoare şi care
vor duce la creşterea exporturilor către ţările unde desfășoară activitate întreprinderea
investitoare;
 investiţii străine directe iniţiative guvernamentale - caz în care investiţia are loc ca urmare
a stimulentelor acordate de către guvernele naţionale11.
Test de autoevaluare 4.1.
Soluționați următoarele grile:

1. Sunt investitori străini:
a. Persoanele ce nu au naționalitatea română;
b. Persoanele fizice sau juridice, ce au domiciliului sau sediul într-un alt stat;
c. Orice persoană care realizează o investiție în România și angajează forță de muncă din
străinătate.
2. Reprezintă investiție directă:

a. Creditele dintre un investitor străin și întreprinderea rezidentă în care a investit;
b. Profitul împărțit între asociații unei societăți străine ce-și desfășoară activitatea în
România;
c. Societățile rezidente asupra cărora investitorul exercită o influență constând în deținerea
de capital, indiferent de cota acestuia.
10
Ibidem, pp. 6-7.
11
L. Lazăr, S. Lazăr, Considerații privind investițiile străine directe, RRDA nr. 9/2011, Wolters Kluwer, București.
5
3. În cazul întreprinderilor investiție străină directă, sintagma întreprinderi fără personalitate
juridică desemnează:
a. Sucursalele, reprezentanțele și/sau punctele de lucru ale unei societăți;
d. Doar sucursalele unei societăți;
e. Doar filialele unei societăți, întrucât acestea sunt întotdeauna lipsite de personalitate juridică
proprie.
4.3. Investițiile de portofoliu
§5. Conform art. 2 lit. b) din OUG nr. 92/1997 privind investițiile străine directe, investiţia
de portofoliu (sau de capital) constă în dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital
organizate şi reglementate şi care nu permit participarea directă la administrarea societăţii
comerciale, ci doar obţinerea de profit.
OUG nr. 92/1997, deși definește investiția de portofoliu, nu se ocupă de analiza investițiilor
de portofoliu, arătând în art. 3 că regimul acestora va fi stabilit printr-o lege specială: „Regimul
investiţiilor de portofoliu, inclusiv avantajele de care acestea beneficiază, se stabileşte prin lege
specială”.
§6. Actualmente, investițiile de portofoliu sunt supuse unor dispoziții dispersate în diverse
acte normative ce reglementează materia valorilor mobiliare, respectiv:
 Legea nr. 297/2004 privind piața de capital;
 Legea 24/2017 privind emitenţii de instrumente financiare şi operaţiuni de piaţă;
 Legea 126/2018 privind piețele de instrumente financiare;
 Un alt act normativ relevant este OG nr. 66/1997 privind regimul investiţiilor străine în
România, realizate prin cumpărarea de titluri de stat. Aceasta întrucât dobândirea de
titluri de stat emise de statul român poate să constituie o investiție de portofoliu.
§7. Conform art. 2 alin. (1) pct. 50 din Legea nr. 24/2017 privind emitenții de instrumente
fnanciare, valorile mobililare sunt definite ca fiind acele „instrumente financiare care pot fi
negociate pe piaţa de capital, ca de exemplu:
a) acţiuni emise de societăţi şi alte titluri de valoare echivalente acţiunilor emise de
societăţi;
6
b) obligaţiuni şi alte titluri de datorie securitizate;
c) orice alte titluri de valoare care conferă dreptul de a cumpăra sau de a vinde asemenea
valori mobiliare sau care conduc la o decontare în numerar, stabilită în raport cu valori
mobiliare, monede, rate ale dobânzii sau rentabilităţii, mărfuri sau alţi indici ori unităţi de
măsură;”
§8. Investiţiile de portofoliu constau în dobândirea de valori mobiliare și au mai degrabă un
scop speculativ, spre deosebire de investițiile directe, unde se urmărește dobândirea controlului
asupra managementului întreprinderii străine. Investițiile de portofoliu nu permit participarea
efectivă a investitorului la viața economică a entității respective.
Profitul, în cazul investițiilor de portofoliu, se realizează prin fructele pe care le produc
respectivele valori mobiliare (dividende, dobânzi) și prin înstrăinarea ulterioară a valorilor
mobiliare. Activitățile specifice investițiilor de portofoliu au loc prin intermediul operaţiunilor
bursiere și nu au ca scop realizarea unei relaţii investiţionale de durată.
Realizați o comparați între investițiile străine directe și cele de portofoliu.
4.4. Drepturi și garanții de care beneficiază investitorii străini
§9. OUG nr. 92/1997 reglementează anumite drepturi, garanții și facilități pentru
investitorii străini. Bineînțeles, aceste beneficii se completează și chiar suprapun cu cele oferite de
alte acte normative, oricărei persoane ce desfășoară activități cu caracter lucrativ pe teritoriul
României.
§10. Conform art. 4 alin. (2) din OUG nr. 92/1997, investitorii străini beneficiază de
următoarele garanţii şi facilităţi:
 posibilitatea efectuării de investiţii în orice domeniu şi în orice forme juridice prevăzute
de lege;
 egalitate de tratament - just, echitabil şi nediscriminatoriu - pentru investitorii români sau
străini, rezidenţi sau nerezidenţi în România;
 garanţii împotriva naţionalizării, exproprierii sau altor măsuri cu efect echivalent;
7
 facilităţi vamale şi fiscale;
 dreptul la conversia în valuta investiţiei a sumelor în lei ce le revin din investiţie, precum
şi la transferul valutei în ţara de origine, potrivit reglementărilor privind regimul valutar;
 dreptul de a alege instanţele judecătoreşti sau arbitrale competente pentru soluţionarea
eventualelor litigii;
 posibilitatea angajării de cetăţeni străini, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Iar conform art. 6 din OUG nr. 92/1997, o societate, persoană juridică nerezidentă, poate
dobândi orice drepturi reale asupra bunurilor imobile, în măsura necesară derulării activităţii sale,
potrivit obiectului social, cu respectarea dispoziţiilor legale privind dobândirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor de către străini.
§11. Dintre toate aceste drepturi și garanții, în continuare vom analiza succint garanția
împotriva indisponibilizării investiției, după care vom vedea în ce condiții pot străinii să
dobândească imobile în România.
§12. Garanția împotriva indisponibilizării investiției. Temeiul juridic general al acestei
garanții îl regăsim în Constituție, în art. 44 alin. (3), (4) și (6) din Constituție:
„(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate
publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă
natură discriminatorie a titularilor.
(6) Despăgubirile (…) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergență, prin justiție”.
Pornind de la textele generale din Constituție, art. 8 alin. (1) din OUG nr. 92/1997 prevede
că: „Investiţiile nu pot fi naţionalizate, expropriate sau supuse unor măsuri cu efect echivalent,
exceptând cazurile în care o astfel de măsură întruneşte, cumulativ, următoarele condiţii:
a) sunt necesare pentru cauză de utilitate publică;
b) sunt nediscriminatorii;
c) se efectuează în conformitate cu prevederile exprese ale legii;
d) se fac cu plata unei despăgubiri prealabile, adecvate şi efective”.
Prin urmare, o expropriere pentru o cauză de utilitate publică a unei investiții se va putea
realiza numai cu plata unei despăgubiri, care trebuie să fie:
8
 prealabilă și efectivă – valoarea sa trebuie să fie nu doar determinată în bani, ci și plătită
înainte ca exproprierea să aibă loc;
 adecvată - modalitatea de plată trebuie să corespundă valorii de piață a investiției
indisponibilizate12 la momentul imediat anterior exproprierii sau înainte ca exproprierea
iminentă să devină cunoscută într-un mod care să afecteze valoarea investiţiei (art. 8 alin.
(2) din OUG nr. 92/1997).
Despăgubirile se vor determina prin acordul ambelor părți, investitor și stat. În cazul în care
părțile nu ajung la un acord, investitorul se poate adresa unei autorități judiciare.
§13. Regimul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor din România de
către investitori străini. Atunci când investitorul străin creează o persoană juridică cu sediul în
România, aceasta din urmă poate dobândi proprietatea asupra terenurilor și clădirilor fără nicio
restricție specifică, din moment ce are naționalitate română.
Ce se întâmplă însă când o persoană de altă naționalitate vrea să cumpere terenuri sau
clădiri din România?
În privința clădirilor, din nou nu există nicio limitare prevăzută de lege, străinii putând
dobândi proprietatea asupra acestora întocmai precum un român. În materia terenurilor însă,
există anumite restricții pe care le vom analiza în continuare.
Conform art. 44 alin. (2) din Constituție „(…) Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire
legală”.
Așadar, un străin poate dobândi proprietatea asupra unui teren:
 prin moștenire legală (ipoteză care, evident, nu interesează domeniul investițiilor străine);
 prin acte între vii (sau mortis causa – însă nici această ipoteză nu are aplicare în comerțul
internațional):
o în condițiile prevăzute de legea organică;
o dacă existe o convenție internațională în acest sens, la care România este parte - o
asemenea convenție o constituie Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană;
12
9
o dacă există reciprocitate în ceea ce privește recunoașterea dreptului de proprietate
asupra terenurilor între România și statul de proveniență a investitorului străin.
Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de
către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine („Legea nr.
312/2005”) este legea organică la care face trimitere Constituția României.
Potrivit acesteia, regimul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este diferit
după cum este vorba de:
 Rezidenți ai unui stat membru al Uniunii Europene (sau ai Spațiului Economic European
ori ai Elveției).
 Rezidenți care aparțin unor state terțe.
Rezidenți UE (ai SEE și ai Elveției) În ceea ce privește prima categorie, în lege există o
prevedere generală cu caracter de principiu și două reglementări specifice.
Astfel, art. 3 din Legea nr. 312/2005 stabilește cu caracter de regulă generală că:
„Cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România,
precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute de lege
pentru cetăţenii români şi pentru persoanele juridice române”.
O primă reglementare specială este cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 312/2005 și se referă la
terenurile având drept scop constituirea de reședințe sau sedii secundare:
„Cetăţeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu
domiciliul într-un stat membru, precum şi persoana juridică nerezidentă, constituită în
conformitate cu legislaţia unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5
ani de la data aderării României la Uniunea Europeană”.
A doua reglementare specială se referă la terenurile agricole, păduri și terenuri forestiere:
„Cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în
România, precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru
pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere
la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană” – art. 5
din Legea nr. 312/2005.
10
Cele două limitări temporale s-au împlinit la 01.01.2012, respectiv 01.01.2014, astfel că la
acest moment rezidenții statelor membre UE pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor
în aceleași condiții ca un rezident român.
De altfel, Legea nr. 17/201413 detaliază regimul juridic referitor la achiziționarea de terenuri
agricole de către rezidenți ai unui stat membru UE.
Cât despre persoanele fizice sau juridice aparținând unor state terțe, Legea nr. 312/2005
stabilește că acestea pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condițiile
reglementate prin tratate internaționale pe bază de reciprocitate. Însă România nu a încheiat până
acum niciun tratat internațional în această materie.
În concluzie, la acest moment:
 Rezidenții unui stat membru al Uniunii Europene (și al Spațiului Economic European și
ai Elveției) pot dobândi proprietatea asupra terenurilor din România fără nicio restricție
specifică;
 Rezidenții unui stat terț de Uniunea Europeană nu pot încheia acte juridice de dobândire
a proprietății asupra terenurilor din România.
§14. Soluționarea litigiilor dintre investitorii străini și statul român. Conform art. 11
din OUG nr. 92/1997, litigiile dintre investitorii nerezidenți și statul român cu privire la
indisponibilizarea investiției pot fi soluționate fie de către instanțele judecătorești naționale, fie pe
calea arbitrajului:
„Litigiile dintre investitorii străini şi statul român (…) vor fi soluţionate, la alegerea
investitorului, potrivit procedurii instituite prin:
a) Legea contenciosului administrativ14;
b) Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi
persoane ale altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965 (…), atunci când
investitorul străin este cetăţean al unui stat-parte la convenţie şi diferendul este
rezolvat prin conciliere şi/sau arbitraj. În astfel de situaţii, o societate română în care
13
Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în
extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare
terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.
14
Dispozițiile aplicabile procesului civil internațional din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat au fost abrogate, fiind succedate de prevederile din cartea a VII-a a Codului de procedură
civilă. Tot astfel, trimiterea făcută la legea contenciosului administrativ trebuie considerată a fi făcută la Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004.
11
investitorii străini deţin – potrivit legii române – o poziţie de control, aceasta va fi
considerată, conform art. 25 alin. (2) lit. b) din convenţie, ca având naţionalitatea
investitorilor străini;
c) Regulamentul de arbitraj UNCITRAL/CNUDCI; în cazul în care arbitrii nu vor fi
desemnaţi în condiţiile acestui regulament, ei vor fi desemnaţi de către secretarul
general al Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor relative la
Investiţii”.
Vom analiza puțin mai târziu Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la
investiţii între state şi persoane ale altor state și Centrul Internațional pentru Reglementarea
Diferendelor relative la Investiţii.
4.5. Despre Departamentul pentru Investiţii Străine şi Parteneriat Public - Privat
§15. Guvernul României îşi propune să se implice în procesul de atragere și încurajare a

investițiilor străine prin Departamentul pentru Investiţii Străine şi Parteneriat Public – Privat
(denumit în continuare „Departamentul” sau „Departamentul pentru Investiții Străine”).
Acest Departament a fost înființat prin HG nr. 536/2014 privind organizarea şi funcţionarea
Departamentului pentru Investiţii Străine şi Parteneriat Public-Privat.
Așa cum o sugerează și denumirea, Departamentul pentru Investiții Străine are atribuţii în
coordonarea, monitorizarea şi aplicarea politicii Guvernului la nivel naţional în domeniul
promovării, marketingului, atragerii şi implementării investiţiilor străine directe.
După cum o declară însuși Departamentul15, misiunea sa constă în creşterea volumului
investițiilor străine directe prin promovarea ofertei de business a României la nivel mondial şi
asistarea companiilor internaţionale în implementarea proiectelor de investiții.
Așadar, instituția se dorește a fi un principal punct de contact pentru investitorii străini,
sprijinindu-i pe aceştia în dezvoltarea de proiecte investiţionale.
În atingerea acestui scop, Departamentul pentru Investiții Străine exercită următoarele
funcţii principale:
 de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a politicilor
Guvernului în domeniul investiţiilor străine directe;
15
A se vedea site-ul oficial al Departamentului pentru Investiții Străine: http://dpiis.gov.ro/new_dpiis/investitii-
straine/directia-pentru-investitii-straine/.
12
 de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar
în vederea realizării obiectivelor Guvernului în domeniul investiţiilor străine directe;
 de reprezentare, prin care se asigură, în materia investițiilor străine, reprezentarea pe plan
intern şi extern a Guvernului;
 de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementărilor în materia investițiilor străine.
În relația cu investitorii străini, Departamentul oferă:
 informaţii generale privind cadrul legislativ, climatul investiţional, potenţiale sectoare de
interes;
 suport în identificarea resurselor locale necesare investiţiei şi a potenţialilor furnizori;
 servicii de asistenţă în implementarea proiectelor pe tot parcursul procesului
investițional;
 servicii post-implementare pentru proiectele de investiţii.
1. De câte tipuri sunt investițiile străine?
2. Care sunt tipurile de investiții străine directe conform criteriului operațiunii prin care
investiția are loc? Explicați succint fiecare din aceste categorii de investiții.
3. Care sunt condițiile pentru ca un cetățean străin să poată dobândi terenuri în România?
4. Care sunt opțiunile de soluționare a litigiilor dintre investitorii străini și statul român, conform
OUG 92/1997?
1. Investițile străine de portofoliu:

a. Permit investitorului participarea efectivă la viața economică a entității în care investește;
b. Au drept scop principal realizarea unei relații investiționale de durată;
c. Pot fi realizate, spre exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat.
13
2. Garanția împotriva indisponibilizării investiției:
a. Își are temeiul juridic general în OUG 92/1997;
b. Presupune că investițiile străine nu pot fi naționalizate sau expropriate, însă pot fi supuse
unor măsuri cu caracter echivalent, cu singura condiție a plății unei despăgubiri adecvate;
c. Presupune că o expropriere pentru cauză de utilitate publică nu poate fi realizată decât cu
plata unei despăgubiri stabilite exclusiv prin acordul dinte investitor și stat.
3. Litigiile dintre investitorii străini și statul român:

a. Se soluționează în mod obligatoriu de către instanțele române, deoarece investițiile sunt
realizate pe teritoriul României, iar instanțele naționale au competență exclusivă;
b. Pot fi supuse regulilor UNCITRAL într-o procedură arbitrală;
c. Nu pot fi soluționate de către instanțele române decât atunci când există o clauză de
jurisdicție expresă în acest sens.
Răspunsuri: 1.c); 2.a); 3.b).
14
Unitatea de învăţare 5 – Soluționarea litigiilor relative la investiții dintre
statul gazdă al investiţiei și investitorii străini
CUPRINS
5.1. Convenția de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

între state și persoane ale altor state
5.2. Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

(ICSID/CIRDI). Structura CIRDI și atribuțiile organelor sale
5.3. Listele de conciliatori și arbitri
5.4. Jurisdicția CIRDI
 Avantajele Convenției de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la

investiții între state și persoane ale altor state;
 Structura Centrului internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

(ICSID/CIRDI)și atribuțiile organelor sale;
 Regulile de întocmire a listelor de conciliatori și arbitri ţinute de CIRDI;
 Aspecte ce ţin de competenţa personală a CIRDI, forma consimţământului pentru acest

tip de arbitraj, momentul la care trebuie exprimat consimțământul părților.
1
5.1. Convenția de la Washington (1965) pentru reglementarea diferendelor relative la
investiții între state și persoane ale altor state
§1. Convenția de la Washington pentru reglementarea diferendelor relative la investiții

între state și persoane ale altor state (denumită în continuare „Convenţia de la Washington”) a
fost creată pentru a oferi părților o alternativă atractivă în ceea ce privește soluționarea litigiilor
ce izvorăsc din investiții, față de:
 posibilitatea soluționării acestor litigii de către instanțele naționale ale statului gazdă;
 protecția diplomatică acordată de statul de naționalitate a investitorului – aceasta se
realizează prin subrogarea statului de naționalitate a investitorului în drepturile comerciantului,
în vederea soluționării litigiului la nivel interstatal.
Prin intermediul Convenției de la Washington s-a creat un mecanism de conciliere și
arbitraj. La acest mecanism au acces în mod direct atât investitorul străin, cât și statul gazdă al
investiției.
§2. Avantajele Convenției de la Washington. Convenția de la Washington oferă avantaje
atât pentru investitorul străin, cât și pentru statul gazdă.
Pentru investitorul străin, avantajul constă în accesul efectiv și direct la un organism
internațional neutru, cu competențe în soluționarea exclusivă a unui asemenea tip de litigiu.
Această cale de soluționare a litigiului oferă mai multe garanții de imparțialitate și independență
față de alternativa deducerii litigiului cu statul gazdă în fața instanțelor statului gazdă.
Statul gazdă, prin faptul că acceptă jurisdicția ICSID, oferă posibililor investitori un
element de securitate și încredere, ceea ce va reprezenta un punct de atracție pentru investitorul
străin.
În al doilea rând, acceptând jurisdicția ICSID, statul gazdă se protejează pe el însuși de alte
forme de litigii internaționale, mai precis de un posibil litigiu internațional bazat pe protecția
diplomatică exercitată de statul de naționalitate al investitorului.
Explicați printr-un exemplu practic cum se manifestă în concret protecția diplomatică acordată
de statul de naționalitate a investitorului.
2
5.2. Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții
(ICSID/CIRDI). Structura CIRDI și atribuțiile organelor sale
Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții (ICSID sau

CIRDI) a fost creat pentru realizarea scopurilor Convenției de la Washington.
§3. Scopul CIRDI este de a oferi mijloacele de conciliere și arbitraj în vederea soluționării
litigiilor relative la investiții. CIRDI beneficiază de personalitate juridică, având prin urmare
capacitate deplină de a încheia contracte, de a dobândi bunuri mobile și imobile și de a dispune
de ele, precum și de a sta în justiție.
§4. Convenția de la Washington a fost adoptată sub egida Băncii Internaționale pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), care este unul dintre organismele Băncii Mondiale, alături
de Fondul Monetar Internațional (FMI). Acest aspect este relevant întrucât BIRD are o legătură
concretă cu CIRDI.
Spre exemplu, în ceea ce privește reprezentarea statelor, se păstrează o proporție în ceea ce
privește reprezentarea statelor semnatare în cadrul BIRD și reprezentarea statelor semnatare în
cadrul CIRDI.
§5. CIRDI are ca structură în componența sa două organe speciale:
 Consiliul Administrativ;
 Secretariatul General al CIRDI.
Principalul organism de conducere a CIRDI este Consiliul Administrativ.
§6. Componenţa Consiliului Administrativ. Președinția Consiliului Administrativ este
exercitată de către Președintele BIRD. În ceea ce îi privește pe membrii Consiliului
Administrativ, avem de-a face cu o reprezentare fidelă a principiului reprezentativității întâlnit
în cadrul BIRD. Astfel, Consiliul Administrativ are în componența sa câte un reprezentant din
fiecare stat semnatar al Convenției de la Washington.
Numirea reprezentantului este lăsată la latitudinea fiecărui stat semnatar. Dacă statul
semnatar numește doar un reprezentant în BIRD, omițând să numească un reprezentant distinct
pentru Consiliul Administrativ, persoana numită în board-ul BIRD poate să reprezinte statul în
cadrul Consiliului Administrativ.
§7. Prerogativele Consiliului Administrativ. Președintele Consiliului Administrativ are
atribuții referitoare la listele de conciliatori și arbitri, alături de statele membre, care pot să
3
numească un număr de 4 conciliatori sau arbitri. Astfel, Președintele Consiliului Administrativ
este abilitat de Convenția de la Washington la desemnarea unui număr de 10 persoane, fie pe
lista de conciliatori, fie pe lista de arbitri.
O altă atribuție importantă îi revine Președintelui Consiliului Administrativ în materia
constituirii comisiei de conciliere sau tribunalului de arbitraj.
În acest sens, Convenția de la Washington prevede în art. 38 că:
„Dacă tribunalul nu a fost constituit în cele 90 de zile următoare notificării înregistrării
cererii de către secretarul general conform art. 36 alin. (3) sau în orice alt termen convenit de
către părți, președintele, la sesizarea părții mai diligente și, dacă este posibil, după consultarea
părților, numește arbitrul sau arbitrii care nu au fost încă desemnați. Arbitrii numiți de către
președinte potrivit prevederilor prezentului articol nu trebuie să fie cetățeni ai statului
contractant parte la diferend sau ai statului contractant a cărui persoană este parte în
diferend”.
De asemenea, atunci când avem o comisie de conciliere sau un tribunal de arbitraj în care
se vacantează un loc ca urmare a unei demisii intempestive, Președintelui Consiliului
Administrativ îi revine posibilitatea de a numi o altă persoană de pe lista de conciliatori și arbitri
pentru a completa instanța.
Totodată, atunci când comisia de conciliere sau tribunalul de arbitraj nu reușeşte să
soluționeze o cerere de recuzare ce îl vizează pe un conciliator sau pe un arbitru, din cauză că se
ajunge la egalitate de voturi, sau când cererea de recuzare vizează un conciliator sau un arbitru
unic, soluționarea cererii de recuzare va aparține tot Președintelui Consiliului Administrativ.
Ultima atribuție ce vizează procedura de rezolvare a diferendelor se referă la situația în
care, ulterior pronunțării sentinței de către tribunalul de arbitraj, una dintre părți formulează o
cerere de anulare a sentinței pentru unul din motivele prevăzute de Convenția de la Washington,
aceasta fiind de altfel singura modalitate de atacare a hotărârii arbitrale1. În această situație,
Președintele Consiliului Administrativ este abilitat să numească imediat, la data primirii cererii,
1
Art. 52 din Convenție: „Oricare dintre părți poate sa ceară, în scris, secretarului general anularea sentinței
pentru unul dintre motivele următoare:
a) viciu în constituirea tribunalului;
b) abuz de putere evident al tribunalului;
c) coruperea unui membru al tribunalului;
d) încălcarea gravă a unei reguli fundamentale de procedură;
e) lipsa de motive”.
4
un comitet ad-hoc, format din 3 membri, de pe lista de arbitri, care să soluționeze cererea de
anulare a sentinței arbitrale.
§8. Componenţa Secretariatului General. Secretariatul General al CIRDI este compus
dintr-un Secretar General, din unul sau mai mulți secretari adjuncți și din personal.
Competența de alegere a Secretarului General aparține Consiliului Administrativ, la
propunerea Președintelui Consiliului Administrativ.
Atât secretarul general, cât și secretarii adjuncți au un mandat de maxim 6 ani, dar pot fi
realeși.
Secretarul General este reprezentantul legal al CIRDI în raporturile pe care acesta, în
calitate de persoană juridică, le are cu terții (încheierea de contracte, dobândirea de bunuri
mobile și imobile, reprezentarea CIRDI în justiție etc.).
Secretariatul General al CIRDI ține lista cu toate statele contractante (statele semnatare ale
Convenției de la Washington) și informațiile în legătură cu fiecare stat semnatar.
Secretariatul General are atribuții foarte complexe în legătură cu derularea procedurilor de
conciliere sau arbitraj, pe întreg parcursul acestor proceduri.
Astfel, numirile conciliatorilor/arbitrilor trebuie să îi fie notificate Secretarului General.
În ceea ce privește depunerea cererii de conciliere sau de arbitraj, rolul Secretarului
General este de asemenea semnificativ pentru că acestuia trebuie să îi fie adresate astfel de
cereri. După ce primește cererea din partea reclamantului, Secretarul General are obligația de a îi
comunica pârâtului o copie a acestei cereri.
Odată cu depunerea cererii, urmează să se stabilească și taxele arbitrale și alte îndatoriri
administrative pe care reclamantul le are față de CIRDI. Cu alte cuvinte, secretarul are de fapt
atribuțiile unui grefier, din perspectiva procedurilor judiciare naționale. Diferența față de o
simplă grefă, care doar primește cererile și le comunică, decurge din faptul că Secretarul General
are dreptul de a refuza înregistrarea cererii dacă, analizând datele conținute în cerere, constată că
diferendul depășește în mod evident competența CIRDI. Însă, indiferent dacă va înregistra sau va
refuza înregistrarea cererii, Secretarul General are obligația de a comunica părților soluția
adoptată.
După finalizarea procedurii arbitrale și soluționarea diferendului, Secretarul General are
obligația de a trimite fără întârziere părților la litigiu copiile certificate pentru conformitate ale
5
sentinței. Rolul comunicării pe care o face secretarul general prezintă relevanţă juridică întrucât
sentința se consideră a fi pronunțata în ziua comunicării copiilor respective.
Mai mult, Secretarul General este cel care are abilitatea de a primi cererile părților de
revizuire sau de anulare a sentinței. După ce primește aceste cereri, acesta se comportă doar ca
un grefier, îndreptând cererile spre soluționare Președintelui Consiliului Administrativ.
Test de autoevaluare 5.1.
1. Convenția de Washington a fost creată pentru:

a. a oferi investitorilor străini și statelor gazdă un mecanism de rezolvare a litigiilor prin
arbitraj sau conciliere;
b. a uniformiza regulile de drept internațional privat ce stabilesc competența instanțelor
pentru soluționarea ligiilor dintre investitorii străini și statele gazdă;
c. a oferi statului de naționalitate al investitorului străin posibilitatea unui litigiu
internațional bazat pe protecția diplomatică.
2. Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la investiții (CIRDI/ICSID):

a. A fost instituit prin Convenția de la Viena din 1980;
b. Nu beneficiază de personalitate juridică și nici de capacitate procesuală;
c. Oferă mijloace de conciliere și arbitraj pentru soluționarea litigiilor relative la investiții.
3. În ceea ce privește Consiliul Administrativ al CIRDI/ICSID:

a. Președinția sa aparține președintelui BIRD, întrucât Cinvenția de la Washington a fost
adoptată sub egida BIRD;
b. Nu are atribuții în desemnarea arbitrilor sau conciliatorilor, acestea fiind prerogative
exclusive ale părților arbitrajului sau, după caz, concilierii.
c. Reprezintă un organ al CIRDI/ICSID ce se constituie ad-hoc în cazul în care este
formulată o cerere pentru anularea unei hotărâri arbitrale.
Răspunsuri test de autoevaluare.: 1.a); 2.c); 3.a).
6
5.3. Listele de conciliatori și arbitri ale CIRDI
§9. Pe lista de conciliatori și arbitri urmează să figureze persoane competente care să își fi
manifestat acceptul să figureze pe aceste liste.
În legătură cu competențele acestor persoane, dincolo de buna reputație morală, acestea
trebuie să aibă o competență recunoscută în domeniile: juridice, comerciale, industriale sau
financiare. Se poate observa așadar că nu se stabilește exclusiv o competență juridică pentru cei
care urmează să aibă calitatea de arbitru sau conciliator.
În ceea ce privește întocmirea listei cu arbitri și conciliatori, se acordă fiecărui stat
semnatar al Convenției de la Washington posibilitatea de a desemna 4 persoane care nu trebuie
să fie neapărat cetățeni ai statului care îi desemnează.
Pe lângă persoanele numite de fiecare stat semnatar al Convenției de la Washington,
Președintele Consiliului administrativ are posibilitatea de a numi 10 persoane care să facă parte
din aceste liste.
Numirea membrilor pe aceste liste se face pentru o perioadă de 6 ani, dar nimic nu
împiedică statele ca după expirarea mandatului să desemneze din nou aceeași persoană. Aceeași
regulă se aplică de altfel și în cazul Președintelui Consiliului Administrativ.
5.4. Jurisdicția CIRDI
§10. În legătură cu jurisdicția CIRDI – art. 25 din Convenția de la Washington

reglementează atât aspectele ce țin de competența personală, cât și cele privind competența
materială a CIRDI:
„Competența centrului cuprinde diferendele de ordin juridic între un stat contractant (sau
o anumită colectivitate publică sau un anume organism dependent de acesta și pe care-l
desemnează centrul) și persoana unui alt stat contractant, care sunt în relație directă cu o
investiție, diferende pe care părțile au consimțit în scris să le supună centrului (…)” – art. 25
alin. (1) din Convenția de la Washington.
Ca atare, atunci când părțile și-au dat consimțământul pentru jurisdicția CIRDI, niciuna
dintre ele nu va putea să îl retragă.
§11. Tot art. 25 alin. (1) din Convenția de la Washington ne explică ce se înțelege prin
persoana unui alt stat contractant.
7
Persoana fizică dintr-un alt stat contractant. Poate sesiza CIRDI orice persoană fizică
care posedă naţionalitatea unui stat contractant altul decât statul parte la diferend la data la care
părţile au consimţit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului, precum şi la data la care
cererea a fost înregistrată, cu excepţia oricărei persoane care la una sau la alta dintre aceste date
posedă deopotrivă şi naţionalitatea statului contractant parte la diferend.
Așadar, sunt două momente cumulative, raportat la care se apreciază naționalitatea
persoanei fizice, naționalitate ce nu trebuie să fie la niciunul din aceste momente a statului parte
la diferend.
Persoana juridică dintr-un alt stat contractant. Poate sesiza CIRDI „orice persoană
juridică care posedă naţionalitatea unui stat contractant altul decât statul parte la diferend la
data la care părţile au consimţit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului şi orice
persoană juridică care posedă naţionalitatea statului contractant parte la diferend la aceeaşi
dată şi pe care părţile au convenit, în vederea realizării ţelurilor prezentei convenţii, să o
considere ca aparţinând unui alt stat contractant din cauza controlului exercitat asupra acesteia
de către interese străine”.
Observăm că la persoana juridică avem un singur moment raportat la care se apreciază
naționalitatea sa.
Un alt aspect notabil este acela că se acordă acces la CIRDI și pentru o persoană juridică,
cu sediul în România, în legătură cu care se exercită un control din străinătate, într-un litigiu cu
statul român.
În ceea ce privește consimţământul unei colectivităţi publice sau al unui organism
depinzând de un stat contractant, acesta nu poate fi dat decât după aprobarea respectivului stat,
afară de cazul în care acesta indică CIRDI că aprobarea sa nu este necesară.
Orice stat contractant poate ca în momentul ratificării, acceptării sau aprobării, sau la orice
dată ulterioară, sa facă cunoscută CIRDI categoria sau, după caz, categoriile de diferende pe care
le consideră că pot sau nu pot să fie supuse competenței CIRDI. Se oferă așadar fiecărui stat
posibilitatea de a stabili sfera litigiilor pe care înțelege să le deducă competenței CIRDI.
Secretarul General al CIRDI va transmite imediat o astfel de notificare fiecărui stat parte la
Convenția de la Washington.
8
Argumentați de ce considerați că există diferențierea între persoanele fizice și juridice în

privința momentului la care se apreciează naționalitatea acestora.
§12. Din prezentarea competenței CIRDI, se degajă atât ideea de suplețe, cât și cea de
fermitate. Suplețea rezultă din caracterul consensual al jurisdicției, un tribunal arbitral putându-
se constitui doar dacă există acordul părților. Pe de altă parte însă, în momentul în care s-a
manifestat acordul părților, jurisdicția devine fermă și obligatorie.
Competența CIRDI are la bază o latură pur consensuală. Cu alte cuvinte, consimțământul
ambelor părți reprezintă o condiție indispensabilă pentru atragerea competenței CIRDI. Așadar,
simplul fapt al ratificării Convenției de la Washington de către statul gazdă al investiției,
respectiv de către statul de naționalitate al investitorului, nu este suficient. Acest fapt al ratificării
nu obligă statul sau investitorii să apeleze la procedurile CIRDI, ci doar oferă vocația de a opta
pentru această jurisdicție.

Oferiți un exemplu de litigiu care se circumscrie competenței materiale și personale a
CIRDI/ICSID.
§13. În ceea ce privește consimțământul cu privire la acceptarea jurisdicției CIRDI,

Convenția de la Washington cuprinde două exigențe:
 Una referitoare la forma în care se realizează consimțământul.
 Alta relativă la momentul în care trebuie exprimat consimțământul părților.
§14. Forma consimţământului. Convenția de la Washington impune ca acordul cu privire
la acceptarea jurisdicției CIRDI să îmbrace forma scrisă. Nu există o prezumție bazată pe
principiul consensualismului din dreptul comun.
Consimțământul scris trebuie comunicat între părți, Convenția lăsând acestora o paletă
foarte largă de modalități de exprimare a acordului lor.
§15. Ca principiu, este de dorit să existe un acord al părților materializat într-un singur
instrumentum. Iar această formă de materializare a consimțământului ia întruchiparea unei
9
clauze compromisorii inserate într-un acord privind investițiile, încheiat între statul gazdă și
investitor. Așadar, clauza compromisorie poate fi definită în acest context ca acea prevedere
prin care se stabilește faptul că litigiile viitoare, născute din operațiuni de investiție, vor fi
deduse spre soluționare CIRDI.
Există și o altă variantă, mai puțin uzitată în practică: aceea ca, ulterior apariției litigiului,
părțile să-și manifeste acordul de voință pentru jurisdicția CIRDI, acest acord de voință luând
forma unui compromis de arbitraj.
§16. Convenția de la Washington nu impune însă ca exprimarea consimțământului
ambelor părți prin același act juridic în sens de instrumentum.
Astfel, se poate ajunge la următoarea situație: statul gazdă, printr-o legislație destinată să
promoveze investițiile, decide să supună competenței CIRDI diferendele rezultate din anumite
categorii de investiții, în timp ce investitorul străin ar putea să-și manifeste acordul ulterior,
acceptând oferta în scris.
O astfel de situație este întâlnită, de altfel, în legislația națională. Art. 11 din OUG nr.
92/1997 privind stimularea investițiilor directe oferă investitorului dreptul de a alege instanțele
competente pentru soluționarea litigiilor care s-ar naște între el și statul român, incluzând printre
posibilitățile de alegere și CIRDI.
§17. Momentul manifestării consimţământului. Data acordării consimțământului pentru
jurisdicția CIRDI este cea în care părțile diferendului au consimțit în scris să supună litigiul
CIRDI.
Dacă părțile nu și-au manifestat consimțământul în aceeași zi, momentul acceptării
consimțământului se consideră data la care a fost exprimat cel de-al doilea consimțământ.
§18. Data acceptării prezintă relevanţă mai als atunci când statul gazdă face această ofertă
generală privind competența CIRDI prin intermediul legislației naționale sau prin intermediul
unor tratate bilaterale privind promovarea reciprocă a investițiilor străine.
Așadar, există o ofertă privind competența CIRDI din partea statului gazdă și investitorul
străin urmează să își manifeste acordul în sensul acceptării ofertei. Evident, momentul întâlnirii
consimțămintelor celor două părți va fi cel în care investitorul străin acceptă jurisdicția Centrului.
Această acceptare poate fi realizată în mod direct, expres, printr-o manifestare scrisă de
voință, sau prin simpla introducere a unei cereri de conciliere sau de arbitraj către CIRDI.
10
Dacă investitorul nu își manifestă expres alegerea, statul gazdă nu are acces la CIRDI,
astfel că se va adresa instanțelor naționale, unde poate fi avantajat.
O problemă s-ar putea ivi în următoarea ipoteză: statul gazdă, prin legislație sau prin
tratatul bilateral, își manifestă acordul pentru jurisdicția CIRDI. În această perioadă, investitorul
realizează investiții fără o declarație expresă privind competența CIRDI. Ulterior, la momentul la
care investitorul se adresează CIRDI, statul gazdă are o legislație modificată, care fie exclude
posibilitatea adresării Centrului, fie elimină anumite categorii de diferende care pot fi deduse
CIRDI.
În acest context, statul gazdă va susține că oferta a fost valabilă o perioadă de timp, iar
acceptarea este una tardivă, astfel încât CIRDI nu mai este competent pentru a soluționa litigiul.
Investitorul va putea însă să se apere, susținând că este vorba de o schimbare de regim juridic, iar
investiția rămâne guvernată de normele în vigoare la momentul realizării investiției, în
conformitate cu principiul stabilității regimului juridic aplicabil investiției. Apreciem că apărarea
investitorului ar fi una întemeiată și că CIRDI rămâne competent să soluționeze litigiul în ipoteza
de mai sus.
1. Care sunt avantajele pe care Convenția de la Washington le conferă investitorului străin?
2. Care sunt avantajele pe care Convenția de la Washington le conferă statului gazdă?
3. Care este legătura instituțională dintre Banca Internațională pentru Reconstrucție și

Dezvoltare (BIRD) și Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative la
investiții?
4. Care sunt atribuțiile Consiliului Administrativ al CIRDI?
5. Care este rolul Președintelui Consiliului Administrativ în întocmirea listelor de conciliatori

și arbitri ai CIRDI?
6. Ce se înțelege prin persoana unui alt stat contractant?
7. Ce exigențe impune Convenția de la Washington în privința formei consimțământului pentru
11
jurisdicția CIRDI?
1. Secretariatul General al CIRDI/ICSID:

a. Este alcătuit din membri fi aleși pentru un mandat de cel mult 6 ani, fără posibilitatea
realegerii;
b. Este organul competent să primească cererile de conciliere sau arbitraj;
c. Nu poate, în nicio situație, să respinge o cerere ca nefiind de competența CIRDI;
2. Hotărârile arbitrale pronunțate în cadrul procedurilor CIRDI/ICSID:

a. Nu pot fi contestate sau atacate nici în cadrul CIRDI/ICSID, nici la instanțele naționale;
b. Sunt considerate pronunțate la data la care Secretarul General transmite părților copiile
certificate pentru conformitate ale sentințelor;
c. Au caracter de recomandare, părțile putând alege o altă conduită decât cea precizată în
acestea.
3. În privința arbitrilor sau conciliatorilor din cadrul CIRDI/ICSID:

a. Pe lângă persoanele desemnate de către statele părți la Convenție, Președintele
Consiliului Administrativ poate numi alte 10 persoane pentru listele de arbitri sau
conciliatori;
b. Fiecare stat membru al Convenției poate desemna cel mult 4 persoane care trebuie în
mod necesar să aibă cetățenia respectivului stat;
c. Aceștia au un mandat de 6 ani, fără posibilitatea reînnoirii.
4. Dacă o persoană sau un stat și-a dat consimțământul pentru jurisdicția CIRDI/ICSID, iar
tribunalul arbitral a fost constituit:
a. Poate retrage oricând consimțământul, deoarece nimeni nu poate fi obligat să participe
la o procedura arbitrală împotriva voinței sale;
b. Poate retrage consimțământul numai până la pronunțarea hotărârii;
c. Consimțământul nu mai poate fi retras.
5. Persoana care poate fi parte într-un diferend în fața CIRDI/ICSID:

a. Trebuie să aibă naționalitatea statului parte la diferend, întrucât această instituție are
12
scopul de a reprezenta o alternativă pentru procedurile îndelungate și rigide ale
instanțelor naționale;
b. Trebuie să aibă altă naționalitate decât cea a statului parte la diferend în momentul
introducerii cererii, dacă este persoană juridică;
c. Trebuie să aibă altă naționalitate decât cea a statului parte la diferend la data la care
părțile au consimțit să supună diferendul concilierii sau arbitrajului, indiferent dacă este
persoană fizică sau juridică.
6. Consimțământul Statului pentru jurisdicția CIRDI/ICSID:

a. Se deduce din simplul fapt al ratificării Convenției de la Washington, nefiind necesară o
altă manifestare de voință;
b. Poate fi dat atât în formă scrisă, cât și orală, dată fiind suplețea regulilor arbitrajului;
c. Orice stat poate, în momentul ratificării Convenției sau ulterior, să precizeze ce fel de
litigii dorește să supună jurisdicției CIRDI/ICSID și ce fel de litigii sunt excluse din
această sferă.
Răspunsuri: 1.b); 2.b); 3.a); 4.c); 5.c); 6.c).
13
Unitatea de învăţare 6 – Considerații generale privind contractele de
comerţ internaţional
CUPRINS
6.1. Negocierea contractelor de dcomerț internațional
6.2. Încheierea contractelor comerciale internaționale
6.3. Conținutul contractelor comerciale internaționale
6.4. Executarea contractelor comerciale internaționale
6.4.1. Clauze de menținere a valorii contractului
6.4.2. Clauze de adaptare a contractelor comerciale internaționale
6.4.3. Particularități privind executarea contractelor în mediul electronic
 Reguli aplicabile negocierii contractelor internaționale;
 Mecanismele de încheiere a unui contract comercial internațional;
 Reguli particulare de interpretare a contractelor comerciale internaționale;
 Clauzele specifice contractelor comerciale internaționale și caracteristicile acestora;
 Particularitățile contractelor încheiate și/sau executate în mediu electronic.
1
6.1. Negocierea contractelor de comerț internațional
1. Negocierea contractului de comerț internațional este un proces complex 1 , în care

diferențele culturale, domeniul de activitate al profesioniștilor și raportul de putere dintre
întreprinderi2 joacă un rol foarte important.
În procesul de negociere, părțile utilizează atât contracte ce dau naștere unor drepturi și
obligații, cât și acorduri neangajante (non-binding agreements)3.
2. Acordurile neangajante. Acordurile neangajante permit profesioniștilor implicați în
negociere să își facă cunoscute intențiile, fără a se supune unei obligații juridice. Angajamentul
fără forță obligatorie reprezintă, așadar, un instrument de formalizare a negocierilor pe care
părțile înțeleg să îl lase în afara sferei contracutale. Astfel de instrumente sunt importate din
sistemele de common law și sunt desemnate prin sintagmele Letter of Intent sau Memorandum of
Understanding4. Aceste încrisuri sunt schimbate între negociatori cu scopul de a defini în mod
precis cadrul negocierii5.
Lipsa forței juridice obligatorii reprezintă deopotrivă calitatea și defectul acestor înscrisuri.
Astfel, în ciuda intenției enunțate de părți, judecătorul poate să le dea o altă interpretare, în
conformitate cu lex causae6.
3. Acordul de negociere. Acordul de negociere este o figură juridică preferabilă celor
expuse anterior. Acesta definește în mod precis metoda și modalitățile de negociere, precum și
obligațiile părților în această perioadă. Negociatorii sunt supuși, astfel, unor obligații
contractuale, cu privire la întinderea perioadei de negociere, confidențialitatea informațiilor
schimbate, exclusivitatea negocierilor, transparență cu privire la negocieri purtate în paralel etc7.
1
Pe această temă, a se vedea și A. Almășan, Negocierea și încheierea contractelor, C.H. Beck, București, 2013.
2
În momentul în care puterea de negociere a uneia dintre părți este mai mică, putem fi în prezența unui contract de
adeziune. Conform art. 1175 C. civ.: „Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse
ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând
decât să le accepte ca atare.”
3
O. Cachard, op.cit., p. 212.
4
Ibidem.
5
Clauzele „subject to contract” (cu condiția încheierii contractului) reprezintă un alt mod de a purta negocieri fără a
declanșa în sens propriu procesul contractual. În dreptul englez, clauza ”subject to contract” este de natură a
neutraliza precizările privitoare la obiect și la preț, în așa fel încât judecătorul să nu considere propunerea drept
ofertă și, în consecință, contractul încheiat. - Ibidem.
6
Ibidem, p. 213.
7
Ibidem.
2
Acordul de negociere reprezintă, astfel, un antecontract care poate fi urmat, pe parcursul
avansării în negocieri, de un acord de principiu prin care părțile consfințesc cele agreate și prin
care se obligă să continue negocierile pentru chestiunile unde nu există încă un consens8.
4. Negocierea transferului de întreprindere – procesul de due diligence. Preluarea unei
întreprinderi se poate realiza în două moduri: (i) prin achiziția acțiunilor societății (share deal)9;
(ii) prin achiziția bunurilor societății (asset deal). În oricare din cazuri, potențialul cumpărător
efectuează o investigație a afacerii respective, desemnată prin sintagma due diligence.
Investigaţia diligentă (due diligence) este acţiunea, procesul prin care un ofertant verifică, în
principal, situaţia financiară şi/sau juridică a unei societăţi10. Operațiunea permite cumpărătorului
să descopere eventuale probleme care ar afecta valoarea societăţii. În comerțul internațional,
nevoia de informare este cu atât mai mare cu cât cumpărătorul vine, de cele mai multe ori, din
afara jurisdicției în care vrea să investească 11 . În afara situaţiilor rare în care se descoperă
probleme atât de grave încât să îl facă pe potenţialul cumpărător să se răzgândească (deal killers
sau walk away issues), informaţiile descoperite în procesul de due diligence sunt folosite pentru a
negocia în jos preţul societăţii12.
5. Obligația a negocia cu bună-credință. Indiferent de legea aplicabilă, părțile au
obligația de a negocia cu bună-credință. Existența acestei obligații este unanim acceptată printre
profesioniști.
De altfel, Principiile UNIDROIT au două articole dedicate bunei-credințe, dintre care unul
vizează etapa negocierilor contractuale:„ iecare parte este li eră să negocie e și nu poate fi
trasă la răspundere pentru eșecul încheierii contractului otuși, o parte care negocia ă sau
care întrerupe negocierile cu rea-credin ă răspunde pentru prejudiciul cau at celeilalte păr i
ste, în od special, de rea-credin ă partea care intră în stadiul negocierilor sau care
continuă negocierile știind că nu inten ionea ă să ajungă la un acord cu cealaltă parte.” – art.
2.1.15 din Principiile Unidroit.
8
Ibidem.
9
Pe această temă, a se vedea L. Tec, Consideraţii asupra transferului părţilor sociale şi al acţiunilor, RRDP, nr.
3/2017, Universul Juridic, București.
10
S. Bodu, Transferul ac iunilor într-o societate co ercială, RRDA, nr. 3/2016, Wolters Kluwer, București.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
3
6. Obligația de confidențialitate. Confidențialitatea constituie un alt punct critic al
negocierilor. Fiecare parte urmărește să își securizeze informațiile ce o privesc și, totodată, să
acceadă la informațiile profesionale ale celeilalte părți13. Adeseori, părțile semnează acorduri de
confidențialitate (non-disclosure agreement) sau includ în acordul de negociere o clauză de
confidențialite. O clauză generală, sintetică poate genera discuții în privința întinderii sale. De
cealaltă parte, un acord analitic ce descrie detaliat documentele și informațiile ce intră sub
incidența sa, expune părțile riscului de a avea o listă incompletă de aspecte supuse
confidențialității14.
Articolul 2.1.16 din Principiile UNIDROIT menționează obligația de confidențialitate, însă
numai în ceea ce privește informațiile expres calificate drept confidențiale: „ acă, în cursul
negocierilor, o parte furni ea ă, cu titlu confiden ial, o infor a ie celeilalte păr i, aceasta din
ur ă este o ligată, indiferent dacă ulterior se încheie sau nu se încheie contractul, să nu divulge
acea infor a ie și să nu o utilizeze, prin nesocotirea standardelor u uale, în scopul satisfacerii
propriilor interese erespectarea acestei o liga ii este suscepti ilă de a da naștere la
despăgu iri care pot include, dacă este ca ul, contravaloarea eneficiului o inut de cealaltă
parte.”15
Argumentați care considerați că este natura răspunderii (delictuală ori contractuală) în cazul
încălcării obligației de confidențialitate în procesul de negociere a unui contract comercial
internațional.
7. Mesajele comerciale electronice. E-mailul reprezintă o modalitate frecvent utilizată de

profesionişti de a trimite oferte referitoare la serviciile ori produsele lor. Problemele pentru
utilizatorul de Internet apar atunci când este asediat cu mesaje comerciale nesolicitate, cunoscute
sub termenul de spam16. Spamul prezintă următoarele caracteristici:
13
14
15
R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale interna ionale 2016, traducere disponibilă pe
site-ul www.unidroit.org.
16
A. Bleoancă, Contractul în for ă electronică, Hamangiu, București, 2010, p. 33.
4
 este un mesaj comercial;
 este transmis din iniţiativa comerciantului;
 conţine descrierea unui produs ori serviciu;
 este trimis către mai mulţi destinatari;
 este utilizat înaintea şi în scopul încheierii unui contract17.
Conform art. 6 alin. (1) din Legea comerţului electronic: „Efectuarea de co unicări
comerciale prin poşta electronică este inter isă, cu excepţia cazului în care destinatarul şi-a
exprimat în prealabil consi ţă ântul expres pentru a primi asemenea co unicări ”
8. Aceste prevederi trebuie coroborate cu cele ale art. 12 Legea 506/2004 privind
prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor
electronice. Conform acestora, este interzisă efectuarea de comunicări comerciale prin utilizarea
unor sisteme automate de apelare şi comunicare care nu necesită intervenţia unui operator uman,
prin fax ori prin poştă electronică sau prin orice altă metodă care foloseşte serviciile de
comunicaţii electronice destinate publicului, cu excepţia cazului în care abonatul sau utilizatorul
vizat şi-a exprimat în prealabil consimţământul expres pentru a primi asemenea comunicări (art.
12 alin. (1) din Legea nr. 506/2004).
Atunci când un profesionist obţine în mod direct adresa de poştă electronică a unui client,
cu ocazia vânzării către acesta a unui produs sau serviciu, profesionistul poate utiliza adresa
respectivă, în scopul efectuării de comunicări comerciale, cu condiţia de a oferi în mod clar şi
expres clienţilor posibilitatea de a se opune printr-un mijloc simplu şi gratuit unei asemenea
utilizări, atât la obţinerea adresei de poştă electronică, cât şi cu ocazia fiecărui mesaj, în cazul în
care clientul nu s-a opus iniţial (art. 12 alin. (2) din Legea nr. 506/2004).
9. Comunicările comerciale, atunci când sunt agreate de destinatar, trebuie să respecte cel
puţin următoarele condiţii18 (art. 6 alin. (2) din Legea comerţului electronic):
 să fie clar identificabile ca atare;
 persoana fizică sau juridică în numele căreia sunt făcute să fie clar identificată;
17
Ibidem.
18
Bineînţeles, prin legi speciale, pot fi impuse condiţii suplimentare.
5
 ofertele promoţionale, precum reducerile, premiile şi cadourile, să fie clar identificabile,
iar condiţiile care trebuie îndeplinite pentru obţinerea lor să fie uşor accesibile şi clar
prezentate;
 competiţiile şi jocurile promoţionale să fie clar identificabile ca atare, iar condiţiile de
participare să fie uşor accesibile şi clar prezentate.
6.2. Încheierea contractelor comerciale internaționale
10. Legea aplicabilă încheierii contractelor comerciale internaționale. Pentru a stabili

dacă un contract a fost încheiat sau nu, trebuie să studiem, cu precădere, legea aplicabilă
contractului.
Conform art. 10 alin. (1) Roma I: “ xisten a și validitatea contractului sau a oricărei
clauze contractuale sunt determinate de legea care l-ar reglementa în temeiul prezentului
regulament, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi vala ile ”
Totuși, art. 10 alin. (2) Roma I reglementează o ipoteză de excepție: “Cu toate acestea,
pentru a stabili faptul că nu și-a dat consi ă ântul, o parte poate să invoce legea ării în care
își are reședin a o ișnuită, dacă din circu stan ele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil
să se sta ilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea en ionată la alineatul
(1).”
Așadar, pentru a arăta că a nu a fost încheiat în mod valid un contract comercial
internațional, una din părți poate să se întemeieze pe legea de la propria sa reședință obișnuită.
Regula funcționează unidirecțional: partea poate să argumenteze doar că nu a consimțit la
încheierea contractului, iar nu și că legea reședinței obișnuite validează o convenție care ar fi
nulă conform legii contractului19.
Rațiunea excepției este aceea că în anumite sisteme de drept, contractul este considerat
încheiat în baza unor elemente nu foarte convingătoare, cum ar fi tăcerea părții sau lipsa de
reacție la un anumit tip de ofertă20. Pentru a evita situațiile în care o persoană devine parte la un
contract pe care crede, în mod legitim, că nu l-a încheiat, Regulamentul Roma I permite părții să
invoce legea de la reședința sa obișnuită. Altfel spus, într-un contract supus dreptului german,
19
M.-E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, op. cit., p. 223.
20
Ibidem.
6
partea cu reședința în România poate invoca legea română pentru a se stabili că tăcerea sa nu a
valorat consimțământ.
11. Particularități privind încheierea contractelor în formă electronică. Încheierea de
contracte în mediu electronic a încetat de foarte mulți ani să mai reprezinte o operațiune ieșită
din comun. Astăzi, mare parte din activitatea de comerț se realizează în mediul electronic21:
- prin poștă electronică;
- prin interacțiunea cu site-ul furnizorului (click-wrap agreement);
- prin schimb de date informatizate22.
12. Încheierea de contracte prin poștă electronică. Încheierea de contracte prin e-mail
se apropie foarte mult de forma clasică a contractelor prin corespondență. Calculatorul și rețeaua
sunt doar vehicule pentru transmiterea mesajului 23 . Diferența față de poșta clasică este că
manifestarea de voință este dematerializată 24 . Această metodă de încheiere a contractelor se
caracterizează prin celeritate, permițând părților să negocieze rapid clauzele contractuale, în
ciuda distanței care le desparte.
13. Încheierea de contracte prin interacțiunea cu site-ul furnizorului (click-wrap
agreement). Această metodă este utilizată de site-urile comerciale. În cadrul acestui procedeu,
cumpărătorul trebuie să urmeze mai mulți pași, respectiv:
- să se identifice;
- să se înscrie în baza de date a furnizorului;
- să selecteze bunul ori serviciul comandat;
- să precizeze coordonatele unde acesta trebuie livrat ori prestat (spre exemplu, dacă
executarea unui contract de vânzare se realizează în mediul electronic, cumpărătorul va
indica o adresă de e-mail unde să fie să îi fie livrat bunul respectiv);
- să aleagă metoda de plată (card, plată la livrare etc.);
- să confirme comanda prin apăsarea unei căsuțe create cu acest scop25.
21
A se vedea și A. Oprea, Aspecte juridice ale contractelor electronice, Pandectele Române, nr. 6/2005, Wolters
Kluwer, București.
22
A. Bleoancă, op. cit., p. 74.
23
Ibidem, p. 75.
24
Ibidem.
25
Ibidem, p. 76.
7
Această tehnică se caracterizează prin interacțiunea cumpărătorului cu un sistem informatic.
Spre deosebire de contractele încheiate prin e-mail, nu avem de-a face cu un schimb de
informații între două persoane. Prin urmare, nu poate exista o negociere a contractului, fiind
vorba de contracte standardizate, de adeziune26.
14. Încheierea de contracte prin schimb de date informatizate. Această tehnică este
complet automatizată, fără a implica intervenția umană. Sistemul informatic este folosit pentru a
determina cadrul contractual cel mai potrivit, în baza algoritmilor conținuți de program și, fără o
manifestare umană, ia decizia de a emite o comandă27.
De exemplu, programul de gestiune al unui magazin constată că un anumit produs a fost
epuizat din stoc. În mod automat, va emite o comandă pentru achiziționarea unei noi cantități din
acele bunuri. Cantitatea este determinată în baza unui algoritm, care ia în considerare vânzările
medii dintr-o anumită perioadă28. Comanda, transmisă prin rețeaua informatică, este recepționată
de calculatorul producătorului, care, fie admite cererea, fie oferă alte răspunsuri prestabilite, cum
ar fi cel că nu este disponibilă cantitatea solicitată.
Acțiunea calculatoarelor are la bază un contract-cadru, pe care se fundamentează fiecare
comandă și fiecare livrare de bunuri29. Programele informatice au fost corelate și verificate de cei
doi profesioniști, astfel încât cererea emisă de unul dintre ei să fie corect citită și prelucrată de
celălalt30.
Explicați modalitățile de încheiere a contractului în mediu electronic.
15. Informarea corespunzătoare a potențialilor cumpărători de bunuri ori servicii.

Furnizorul care oferă bunuri și servicii în mediul electronic are anumite obligații față de
potențialii parteneri de afaceri. Astfel, conform art. 8 alin. (1) din Legea comerțului electronic,
furnizorul este obligat să pună la dispoziţie beneficiarului, înainte de încheierea contractului, cel
26
Ibidem, p. 77.
27
Ibidem, p. 78.
28
Ibidem, p. 79.
29
Ibidem, p. 80.
30
Ibidem.
8
puţin următoarele informaţii, care trebuie să fie exprimate în mod clar, neechivoc şi într-un
limbaj accesibil:
a) etapele tehnice care trebuie urmate pentru a încheia contractul;
b) dacă contractul, odată încheiat, este stocat sau nu de către furnizor şi dacă este accesibil
sau nu;
c) mijloacele tehnice pentru identificarea şi corectarea erorilor survenite cu ocazia
introducerii datelor;
d) limba în care se poate încheia contractul;
e) codurile de conduită relevante la care furnizorul subscrie, precum şi informaţii despre
modul în care aceste coduri pot fi consultate prin mijloace electronice.
Profesioniștii, în raporturile comerciale dintre ei, pot deroga de la exigențele anterior
prezentate31. Înțelegerea de a deroga poate fi expresă ori tacită. Părțile pot să convină asupra
derogării pentru fiecare contract pe care îl încheie sau să stabilească derogarea la începutul unei
relații de afaceri derulate pe o perioadă mai lungă32.
Clauzele şi condiţiile generale ale contractului propus în mediul electronic trebuie puse la
dispoziţie destinatarului ofertei într-un mod care să îi permită acestuia să le stocheze şi să le
reproducă (art. 8 alin. (4) din Legea comerțului electronic).
Aceste prevederi, referitoare la obligația de informare, nu se aplică în privinţa contractelor
încheiate exclusiv prin poştă electronică.
16. Momentul încheierii contractului în formă electronică. Conform art. 9 alin. (1) din
Legea comerțului electronic: „ acă părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră
încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa
ofertantului.” Observăm așadar că nu există o derogare de la dreptul comun, atunci când legea
română este lex causae33.
Prin excepție, contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o
executare imediată a prestaţiei caracteristice, se consideră încheiat în momentul în care debitorul
31
Art. 8 alin. (3) din Legea comerțului electronic.
32
33
„Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.” – art. 1186 alin. (1) C. civ.
9
acesteia a început executarea34. Există și o excepție la excepție, atunci când ofertantul solicită
expres ca, prealabil executării, să i se comunice acceptarea ofertei.
În cazul în care beneficiarul bunurilor ori serviciilor trimite prin mijloace electronice oferta
de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta, furnizorul are obligaţia de a confirma
primirea ofertei sau, după caz, a acceptării acesteia, în unul dintre următoarele moduri:
- prin trimiterea unei dovezi de primire prin poştă electronică sau printr-un alt mijloc de
comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere;
- prin confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei, printr-un mijloc echivalent celui
utilizat pentru trimiterea ofertei sau a acceptării ofertei, de îndată ce oferta sau acceptarea a fost
primită de furnizor 35 . Această confirmare trebuie să poată fi stocată şi reprodusă de către
partenerul contractual.
Oferta sau acceptarea ofertei, precum şi confirmarea primirii ofertei sau a acceptării ofertei,
se consideră primite atunci când părţile cărora le sunt adresate pot să le acceseze (art. 9 alin. (4)
din Legea comerțului).
17. Locul încheierii contractului în formă electronică. Art. 9 din Legea comerțului
electronic ne arată implicit și care este locul încheierii contractului, în cazul contractelor ce iau
naștere în mediul electronic.
Astfel, ca regulă, convenția se consideră a fi încheiată la locul unde se află ofertantul.
Altfel spus, locul încheierii contractului este cel în care se reunesc cel mai târziu cele două
manifestări de voință36. Prin excepție, locul încheierii contractului este cel unde se află debitorul
prestației caracteristice pentru acel contract care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului,
impune o executare imediată a prestației caracteristice37.
6.3. Conținutul contractelor comerciale internaționale
18. Preambulul. Contractele internaționale sunt deseori introduse printr-un preambul.

Acesta permite părților să se identifice, să se prezinte, să amintească istoricul relațiilor acestora și
negocierile purtate, înaintea definirii obiectului contractului.
34
35
36
37
Ibidem.
10
Problema care se pune este de a ști dacă preambulul și considerentele sale (Whereas,
Recitals) au sau nu o valoare contractuală. Preambulul nu este decât o introducere a diferitelor
clauze care formează drepturile și obligațiile cocontractanților. De aceea, de regulă, părțile și
judecătorul iau în considerare preambulul pentru a interpreta contractul sau pentru a determina
un eventual viciu de consimțământ38.
Uneori, preambulul stabilește și obligații, a căror consistență trebuie apreciată prin
raportare la restul conținutului contractului. În caz de contradicție, clauzele contractuale
prevalează față de preambul39.
19. Definițiile contractului. O clauză de definire a noțiunilor din contract figurează în
mod uzual la începutul contractelor complexe. Definițiile sunt, în mod special, utile în două
situații. În primul rând, dacă părțile doresc să confere unor termeni un alt înțeles decât cel din
dreptul comun, definițiile permit impunerea acestui sens judecătorului sau arbitrului. În al doilea
rând, în momentul în care un contract este redactat într-o altă limbă decât cea a sistemului juridic
căruia îi este supus (de exemplu, un contract redactat în engleză ce este supus legii române),
definițiile permit reducerea riscului de incoerență40.
20. Limba contractului. Limba engleză este uzual aleasă pentru a redacta un contract
internațional. Alegerea legii engleze reprezintă semnul unei standardizări a contractelor între
profesioniști41. Totuși, alegerea limbii lui Shakespeare nu ferește profesioniștii de riscuri juridice
și comerciale. Pe de-o parte, anumiți termeni juridici străini nu pot fi traduși, deoarece se referă
la concepte necunoscute altor sisteme de drept (de exemplu: Memorandum of Understanding,
Due Diligence). Pe de altă parte, limbajul juridic reunește „falși prieteni” („false friends”) care
pot induce în eroare cititorul neavizat. Spre exemplu, termenul performance se referă la
executarea contractului și nu reprezintă echivalentul noțiunii de perfor an ă din limba română.
Dacă acordul este încheiat în mai multe versiuni lingvistice, este de preferat ca părțile să
aleagă una dintre acestea ca având prioritate. Această alegere nu are loc întotdeauna, părțile
refuzând uneori să ierarhizeze versiunile lingvistice din motive comerciale42.
38
39
Ibidem.
40
Ibidem.
41
Ibidem, p. 228.
42
11
21. Clauzele de salvgardare. Părțile stabilesc uneori să o clauză de salvgardare
(Severability clause), pentru a împiedica desființarea întregului contract din cauza unei clauze
nule. Așadar, obiectul acestei clauze îl reprezintă menținerea validității contractului în ipoteza în
care una din clauzele sale este lovită de nulitate43 : ” acă oricare dintre prevederile acestui
contract va fi invalidă sau lipsită de efect în concordan ă cu dreptul aplicabil, restul dispo i iilor
din contract vor ră âne valabile și vor continua să producă efecte conform termenilor în care
au fost stipulate ”44
22. Interpretarea contractului. Dificultăți de interpretare ale contractului apar în practică,
indiferent de calitatea redactării instrumentumului 45 . Ca regulă, interpretarea contractului se
realizează după dispozițiile din legea aplicabilă pe fond 46 : “Legea aplica ilă contractului în
temeiul prezentului regulament regle entea ă în special: (a) interpretarea contractului.”47
Bineînțeles, complexitatea contractelor determină deseori redactorii să prevadă propriile
reguli de interpretare48. Tot astfel, pentru a preîntâmpina contradicțiile între diverse documente
(contract-cadru, contracte de aplicare, anexe etc.) părțile pot stipula o clauză de ierarhizare a
diferitelor înscrisuri (order of precedence clause)49.
Mai mult, Principiile UNIDROIT oferă standarde de interpretare la care profesioniști din
ordini juridice diferite pot achiesa, pentru a se asigura că acordul va fi interpretat după criterii
comune ambilor contractanți. Altfel spus, părțile pot include în contract o clauză prin care
stipulează că, în caz de dubiu, contractul va fi interpretat conform Principiilor UNIDROIT.
Conform art. 4.4 - 4.6 din Principiile UNIDROIT:
 Art. 4.4 (Coeren a contractului): „Clau ele și odalităţile de expri are se interpretea ă
în funcţie de ansa lul contractului sau în funcţie de ansa lul enunţului în care
acestea figurea ă ”50
43
Ibidem, p. 232.
44
Ibidem, p. 232.
45
Ibidem, p. 226.
46
Dreptul comun în materia interpretării contractelor, atunci când lex contractus este legea română, este reprezentat
de art. 1266-1269 C. civ.
47
Art. 12 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Roma I.
48
49
O. Cachard, op. cit., p. 232.
50
R.B. Bobei, Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale interna ionale 2016, traducere disponibilă pe
site-ul www.unidroit.org.
12
 Art. 4.5 (Interpretarea utilă): „Clauzele unui contract se interpretea ă mai degra ă în
sensul în care acestea pot produce efecte şi nu în sensul în care anumite clauze nu ar
produce niciun efect.”51
 Art. 4.6 (Regula contra proferentem): „În caz de neclaritate, clauzele unui contract se
interpretea ă, de preferinţă, contra celui care le-a propus.”52
Principiile UNIDROIT oferă o soluție și pentru situația în care părțile au încheiat contractul
în două sau mai multe limbi diferite. Astfel, art. 4.7 stabilește că: “În caz de divergen ă între
două sau mai multe versiuni lingvistice care au forţă juridică egală, are prioritate interpretarea
înte eiată pe versiunea lingvistică în care a fost iniţial redactat contractul.”53
Iar acolo unde părțile au omis să insereze o clauză relevantă pentru desfășurarea relațiilor
contractuale, art. 4.8 alin. (1) din Principiile UNIDROIT permite judecătorului sau arbitrului să
suplinească vidul contractual printr-o clauză adecvată. Pentru a stabili ce constituie o clauză
adecvată, se ia în considerare: (a) intenția părților; (b) natura și scopul contractului; (c) buna-
credință; (d) ceea ce este rezonabil (art. 4.8 alin. (2) din Principiile UNIDROIT).
6.4. Executarea contractelor comerciale internaționale
23. În cronologia relaţiilor contractuale, faza executării succede celor de negociere şi

54
încheiere . Obligaţia executării contractului decurge din principiul forţei obligatorii a
contractului, consacrat prin adagiul pacta sunt servanda.
Conform art. 10 alin (1) din Regulamentul Roma I: „(1) Legea aplica ilă contractului în
temeiul prezentului regulament regle entea ă în special: (...) (b) executarea o liga iilor născute
din contract.
Legea contractului guvernează, de asemenea, remediile puse la dispoziția creditorului în
caz de neexecutare. Totodată, legea contractului dispune asupra modurilor de stingere a
51
Ibidem.
52
Ibidem.
53
Ibidem.
54
În practică, nu este exclus să avem o suprapunere a acestor etape, spre exemplu, atunci când încheierea
contractului este concomitentă executării acestuia. - O. Cachard, op. cit., p. 235.
13
obligațiilor, inclusiv asupra prescripției extinctive 55 . Aceasta înseamnă calificarea prescripției
drept o instituție aparținând dreptului material (al obligațiilor) și nu dreptului procedural întrucât,
altfel, legea aplicabilă prescripției ar fi cea aplicabilă și procedurii56.
Totuși, în materie executării contractelor comerciale internaționale, legea contractului se
completează cu legea locului unde are loc executarea: (2) În ceea ce privește modalitatea de
executare și ăsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în vedere
legea ării în care are loc executarea.”
Formularea textului („se va avea în vedere”) indică, în mod clar, că nu se dorește
substituirea competenței lex contractus cu cea a lex loci executionis. Cea dintâi rămâne în
principiu aplicabilă, iar sensul art. 12 alin (2) este fără îndoială acela de a autoriza o parte să se
prevaleze de legea locului executării, dacă acel sistem de drept impune anumite constrângeri în
executarea obligațiilor. Aceste constrângeri pot privi, spre pildă, îndeplinirea unor formalități,
modalități tehnice de punere în întârziere sau existența unor zile de sărbătoare legală care, în
anumite circumstanțe, pot scuza întârzierile în executarea obligațiilor57.
24. Etapa executării contractului ridică probleme mai ales în cazul contractelor cu
executare succesivă. Cu cât contractul este încheiat pentru o durată de timp mai îndelungată, cu
atât cresc şansele apariţiei unor riscuri care să perturbe relaţia contractuală.
Riscul este factorul extern raportului juridic, aleatoriu, previzibil, dar incert, care
58
dezechilibrează ordinea contractuală, producând prejudicii unei persoane . În mediul
contractual, noţiunea de risc se raportează la noțiunea de obligație. Riscul nu poate fi analizat
decât prin prisma obligaţiilor pe care le afectează59.
Doctrina împarte riscurile în două categorii60:
 comerciale/economice, care sunt la rândul lor:
55
Pentru mai multe detalii privind prescripția în dreptul internațional privat, a se vedea B. Fauvarque-Cosson, La
prescription en droit international privé, Travaux du Comité français de droit international privé 2002-2004, pp.
235-272.
56
57
M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op. cit., pp. 174-175.
58
A.M. Toader, O serva ii privind no iunea de risc în dreptul contractelor, Studia Iurisprudentia, nr. 2/2015, p. 159.
Pe tema riscurilor în contracte, a se vedea și G.Al. Ilie, Riscurile în contracte. De la vechiul la noul Cod civil,
Universul Juridic, București, 2012.
59
Ibidem.
60
14
o valutare – se referă variația cursului de schimb al monedei în care se exprimă prețul
contractual față de o monedă de referință sau de calcul sau față de un alt element de
referință;
o nevalutare – se referă la evenimente economice cum ar fi schimbări semnificative
ale prețurilor materiilor prime, salariilor, materialelor, tarifelor de transport,
primelor de asigurare, comisioanelor, dobânzilor bancare;
 necomerciale, care se împart în:
o politice – embargo, măsuri vamale restrictive, expropriere etc.;
o calamități naturale – inundații, cutremure etc.
În considerarea acestor riscuri, părţile agreează clauze specifice, care oferă flexibilitate
relaţiei contractuale, de natură a facilita adaptarea contractului61.
Aceste clauze au ca obiect (i) fie menținerea valorii contractului, (ii) fie adaptarea sa. Le
vom analiza succint în continuare.
6.4.1. Clauze de menținere a valorii contractului
Clauzele de menținere a valorii contractului privesc prestația în bani și urmăresc

menținerea acesteia împotriva riscurilor valutare și nevalutare 62 . Vom prezenta în continuare
clauza de indexare și clauzele valutare.
25. Clauza de indexare (sau de revizuire) instituie un procedeu de reevaluare automată a
prestaţiilor, în raport cu variaţia unui indice de referinţă (spre ex., preţul în ziua plăţii a unor
bunuri sau servicii de primă necesitate) stabilit prin această clauză pentru acoperirea deprecierii
monedei în care se face plata63.
În funcție de etalonul utilizat, clauzele de indexare se subclasifică în:
 Clauze cu indexare unică – în acest caz, prețul contractual va fi raportat la o unitate de
măsură uzuală a unui produs determinat (spre exemplu, prețul țițeiului, al energiei
electrice, al cărbunelui, al grâului);
 Clauze cu indexare cumulativă – prețul contractual este raportat la mai multe elemente
de referință (spre exemplu, la valoarea energiei electrice și la forța de muncă);
61
62
63
I. Adam, Drept civil. O ligaţiile Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 350.
15
 Clauze cu indexare generală – prețul contractual se va raporta la valoarea întregului
ansamblu de bunuri și servicii ce pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este
exprimat prețul într-o anumită zonă geografică determinată. În acest caz, elementele de
referință constituie de fapt un indice sintetic privind evoluția prețului la nivelul unei
țări, unui oraș, unei anumite zone geografice (spre exemplu – rata inflației)64.
26. Clauzele valutare. Clauzele valutare se caracterizează prin faptul că părțile stabilesc
în contract două categorii de monede:
 una de plată sau de facturare – moneda de plată;
 una de referință / de calcul / de cont, fiind considerată de părți ca mult mai stabilă, mai
puternică – moneda de cont.
Scopul clauzei valutare este acela de evitare a riscului variației cursului de schimb al
monedei de plată față de moneda de cont, între momentul încheierii contractului și momentul
efectiv al plății. Aceasta se realizează prin includerea în prețul contractului a procentului de
scădere a cursului sau prin deducerea din preț a procentului de creștere a cursului valutar65.
Clauzele valutare se subdivid în trei categorii:
o clauze monovalutare – prin aceste clauze, părțile prevăd că prețul mărfii/serviciilor
exprimat în monedă de cont se va plăti în moneda de plată la cursul de la data plății66.
Prin urmare, dacă la momentul efectuării plății, moneda de plată a suferit o devalorizare
prin raportare la moneda de cont, prețul efectiv plătit pentru marfa/serviciul respectiv
va crește corespunzător devalorizării. Tot astfel, dacă moneda de plată va cunoaște o
creștere prin raportare la moneda de cont, prețul efectiv va fi mic decât cel stabilit în
momentul încheierii contractului67.
De exemplu, într-un contract de vânzare de portocale, se stabilește prețul global al
fructelor la 4.750 lei (moneda de plată), însă se stipulează și echivalentul în euro
(moneda de cont), astfel încât la momentul încheierii contractului, prețul este de 1.000
euro (1 euro = 4,75 RON). Daca are loc o valorizare a leului, se va plăti mai puțin la
momentul plății efective, iar dacă leul se va deprecia, cumpărătorul va plăti mai mult.
64
65
Ibidem, p. 465.
66
Ibidem, p. 466.
67
Ibidem.
16
o Clauze plurivalutare bazate pe un coș valutar stabilit de părți – aceste prevăd ca
moneda de plată să se raporteze la mai multe monede de cont, care împreună formează
un coș valutar68. Aceste monede de cont sunt alese de părți în considerarea stabilității
pe care o prezintă.
De exemplu, părțile stabilesc leul ca monedă de plata, dar îl raportează la un coș valutar
format din paritatea a patru valute forte: dolar, liră sterlină, yen japonez și euro. Prin
urmare, în concret, se stabilește ca prețul exprimat în moneda de plată să fie facturat în
funcție de media cursurilor, monedelor, din coșul valutar. Dacă media cursurilor,
monedelor din coșul valutar până la momentul plății crește față de moneda de plată,
prețul efectiv plătit pentru marfa sau serviciul respectiv va crește în mod corespunzător.
Implicit, scăderea monedelor din coșul valutar duce la scăderea prețului efectiv plătit69.
Clauza multivalutară, prin comparație cu cea monovalutară, prezintă avantajul de a
asigura o mai mare stabilitate a valorii contractului, datorită raportării monedei de plată,
nu la o singură monedă de referință, ci la media mai multor monede70.
o Clauzele plurivalutare bazate pe un coș valutar instituționalizat - în cazul acestor
clauze, coșul valutar stabilit de părți ca element de referință în relația cu moneda de
plată va fi unul instituționalizat, adică monedele din coșul valutar și modalitățile de
calcul nu mai sunt stabilite de părți, ci de un organ specializat 71 . Acesta este, spre
exemplu, cazul drepturilor speciale de tragere (DST), unitatea de cont a FMI.
6.4.2. Clauze de adaptare a contractelor comerciale internaționale
Clauzele de adaptare au un obiect mai larg decât cele de menținere a valorii contractului,
vizând întreaga economie contractuală. Vom prezenta, în cele ce urmează clauza ofertei
concurente, clauza clientului celui mai favorizat și clauza de renegociere.
27. Clauza ofertei concurente. Această clauză permite beneficiarului să solicite o
modificare a contractului în considerarea ofertei mai favorabile primite de la un alt profesionist.
68
Ibidem, p. 469.
69
Ibidem, p. 470.
70
Ibidem.
71
Ibidem, p. 471.
17
De regulă, clauza produce efecte în favoarea cumpărătorului sau a beneficiarului
serviciului, dar nu sunt excluse nici ipotezele în care ambele părți ale contractului sunt
beneficiare ale ofertei concurente72.
Aprecierea caracterului mai favorabil presupune realizarea unei comparații între oferta
terțului și elementele corespunzătoare din contract.
Deși poate avea efect automat, clauza este condiționată, de regulă, de acordul
promitentului. Așadar, promitentul clauzei poate să accepte modificarea contractului în sensul
celor prevăzute în oferta mai favorabilă 73 . Alternativ, contractul este considerat reziliat sau
suspendat. Desigur, nimic nu împiedică părțile ca, pornind de la oferta terțului, să renegocieze
contractul, dar nu în sensul celor prevăzut în oferta concurentă.
Referitor la clauza ofertei concurente, CJUE a hotărât că reprezintă un abuz de poziţie
dominantă, în sensul prevederilor art. 102 din TFUE (ex-art. 86 din TCEE), includerea într-o
asemenea clauză a cerinţei ca ofertele concurente să provină de la furnizori serioşi, care au o
importanţă comparabilă cu a întreprinderii ce deţine o poziţie dominantă pe piaţă, şi ca
beneficiarul clauzei să divulge întreprinderii respective denumirea ofertanţilor şi conţinutul
ofertelor concurente74.
Dați un exemplu de clauză a ofertei concurente.
28. Clauza clientului celui mai favorizat. Clauza clientului celui mai favorizat, denumită
şi clauza antidiscriminare sau clauza naţiunii celei mai favorizate („most favoured nation”)
reprezintă o promisiune a unei părţi prin care aceasta se obligă la a îi furniza partenerului său
contractual condiţiile mai favorabile, pe care le va consimţi ulterior faţă de un alt client 75 .
Trebuie ca prestaţiile sau bunurile să fie comparabile, evaluate după o metodologie precisă. Mai
72
73
74
S. Deleanu, Influenţa dreptului Uniunii Europene în arbitrajul interna ional, RRDP, nr. 6/2016, Universul Juridic,
București, 2016. Autorul face referire la Cauza Hoffman-La Roche, CJUE, 85/76, 13.02.1979, parag. 103-105, 107,
ECLI:EU:C:1979:36.
75
18
mult, este nevoie ca promitentul să aducă la cunoştinţa beneficiarului condiţiile pe care le-a
agreat cu alţi clienţi76. Prin urmare, această clauză trebuie completată de o obligaţie de informare
în sarcina promitentului77.
Efectele clauzei clientului celui mai favorizat se vor produce fie automat, fie prin
renegociere, în funcție de voința părților. De regulă, efectele sunt automate, caz în care
promitentul are obligația de a oferi condițiile mai favorabile consimțite în favoarea terțului,
imediat după încheierea unui contract cu acesta din urmă. Spre exemplu, un furnizor de legume
își asumă că va trata un cumpărător (un hipermarket) la fel cum îşi tratează cel mai bun client.
Dacă furnizorul micşorează preţurile produselor oferite unuia dintre clienţii săi, atunci preţurile
tuturor clienţilor care beneficiază de clauză vor fi micşorate la acelaşi nivel.
Un asemenea efect automat nu permite promitentului să refuze adaptarea contractului,
singura alternativă posibilă fiind rezilierea acestuia.
În comerțul alimentar, Consiliul Concurenței a recomandat eliminarea clauzelor de acest
tip, stipulate în favoarea marilor retaileri (hipermarketuri, supermarketuri), în relația dintre
aceștia și furnizori, întrucât pot avea un impact negativ asupra concurenței78.
Dați un exemplu de clauză a clientului celui mai favorizat.
29. Clauza de renegociere. O altă clauză de adaptare este cea de renegociere a

contractului. În baza acesteia, părţile se obligă să renegocieze periodic contractul sau atunci când
anumite condiţii sunt îndeplinite79. Inconvenientul acestor clauze este că impun doar o obligaţie
de a negocia cu bună-credinţă, fără a determina suspendarea executării contractului80.
76
Ibidem.
77
Ibidem.
78
Consiliul Concurenței, Raport asupra investiga iei declanșate pentru analizarea sectorului co erciali ării
produselor alimentare, http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/bucket2/id2968/raport.pdf, p. 6.
79
80
Ibidem.
19
6.4.3. Particularități privind executarea contractelor în mediul electronic
Nu doar încheierea contractelor poate avea loc în mediul electronic, ci și executarea

acestora. Plata sumei reprezentând prețul contractului, livrarea bunului ori prestarea serviciului
se pot realiza în mediul informatic.
30. Plata prețului în mediul electronic. Această operațiune se realizează frecvent în
mediul electronic, prin intermediul unui card bancar 81 , care se asociază cu aplicații de tip
Internet-banking, home-banking și mobile-banking82.
Plata pentru un bun sau serviciu în mediu electronic urmează, ca regulă, următorii pași:
 cumpărătorul alege cardul ca metodă de plată;
 cumpărătorul trimite furnizorului o cerere împreună cu instrucțiunile de plată;
 furnizorul solicită instituției bancare autorizarea plății, iar aceasta din urmă verifică
existența contului, că aparține cumpărătorului, că există disponibilul necesar pentru
plată etc.;
 banca autorizează plata, ocazie cu care va bloca prețul bunului sau serviciului;
 instituția bancară va transfera banii din contul cumpărătorului în cel al furnizorului
bunului ori serviciului83.
32. Livrarea bunului în mediul electronic. Bunurile incorporale 84 pot fi livrate și în
mediul electronic. Imagini, sunete ori lucrări științifice pot face obiectul derivat al unei vânzări în
care obligația de a preda bunul se execută în mediul electronic.
81
Cardul este un instrument de plată electronică, respectiv un suport de informaţie standardizat, securizat şi
individualizat, care permite deţinătorului său să folosească disponibilităţile băneşti proprii dintr-un cont deschis pe
numele său la emitentul cardului şi/sau să utilizeze o linie de credit, în limita unui plafon stabilit în prealabil,
deschisă de emitent în favoarea deţinătorului cardului. (art. 2 pct. 1 din Regulamentul 6/2006 privind emiterea şi
utilizarea instrumentelor de plată electronică şi relaţiile dintre participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente).
Această definiție distinge implicit între:
- card de debit - cardul prin intermediul căruia utilizatorul dispune doar de disponibilităţile băneşti proprii
existente într-un cont deschis la emitent.
- cardul de credit este cardul prin intermediul căruia utilizatorul dispune de disponibilităţile băneşti ale
emitentului, oferite sub forma unei linii de credit, în limita unui plafon stabilit în prealabil.
82
83
Ibidem, p. 112.
84
„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.” – art. 535 C.
civ.
20
Obligația se consideră executată atunci când bunul a fost la dispoziția cumpărătorului.
Uneori, din cauza limitărilor pe care le comportă expedierea bunului prin e-mail85, cumpărătorul
primește o adresă web pe care trebuie să o acceseze într-un anumit număr de zile, pentru a
descărca bunul ce a făcut obiectul contractului. În asemenea cazuri, obligația de livrare ar trebui
considerată executată la momentul primirii adresei web, iar nu la data la care accesează adresa
linkul respectiv.
33. Prestarea serviciului în mediul electronic. Servicii ce odinioară erau prestate doar în
offline, astăzi pot fi executate și în mediul electronic. Precizăm, cu titlu de exemplu, accesul la o
revistă juridică de specialitate sau la o bază de date, cum ar fi un registru oficial.
Totodată, există anumite tipuri de activități specifice online-ului, cum ar fi servicii de
stocare temporară a informației (stocarea-caching), servicii de stocare permanentă a informației
(stocarea-hosting) sau servicii facilitează accesul la informaţia oferită de alţi furnizori, prin
punerea la dispoziţie destinatarilor a unor instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor
legături cu alte pagini de web86.
I. Răspundeți la următoarele întrebări
1. Care sunt instrumentele juridice utilizate de părți în cadrul negocierilor?
2. Care este scopul procesului de due diligence efectuat asupra unei societăți?
3. Ce presupune obligația de informare de către furnizori a potențialilor cumpărători de bunuri

ori servicii în mediul electronic?
4. Care este legea care guvernează validitatea consimțământului dat la încheierea unui contract?
Există excepții de la această regulă?
5. Exemplificați câteva moduri de interpretare a contractelor, având în vedere Principiile

UNIDROIT.
85
Avem în vedere, în principal, faptul că prin e-mail, cantitatea de informație transmisă nu poate depăși o anumită
dimensiune, cum ar fi 25 MB.
86
Furnizorii de servicii răspund pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în limitele
prevăzute de art. 12-15 din Legea comerțului electronic.
21
6. Explicați conținutul și modul de funcționare a clauzei clientului celui mai favorizat.
II. Test grilă
1. În privința negocierii contractelor de comerț internațional:

a. Părțile pot încheia acorduri neangajante ce reprezintă, în fapt, antecontracte, ce stabilesc
obligațiile părților numai pe perioada negocierilor;
b. Părțile pot încheia un acord de negociere care va fixa în termeni generali clauzele viitorului
contract între părți;
c. Părțile sunt ținute, indiferent de legea aplicabilă, de obligația generală de a negocia cu bună-
credință.
2. Obligația de confidențialitate:
a. Poate genera, conform principiilor UNIDROIT, obligația de despăgubire în cazul încălcării
de către una dintre părțile angajate în negociere;
b. Este o obligație generală a părților în negociere și poartă asupra tuturor elementelor
negocierii;
c. Se concretizează într-o clauză de confidențialitate care trebuie, în toate cazurile, să
menționeze expres și detaliat informațiile ce intră sub incidența sa.
3. Mesajele comerciale electronice:

a. Nu includ și categoria mesajelor spam, deoarece acestea din urmă nu sunt utilizate în scopul
încheierii de contracte;
b. Nu pot fi trimise prin poșta electronică, decât dacă destinatarul și-a exprimat în prealabil
consimțământul;
c. Odată exprimat, consimțământul la primirea de mesaje electronice nu mai poate fi retras
decât la finalul perioadei stipulate inițial pentru valabilitatea sa.
4. În privința consimțământului pentru încheierea unui contract internațional:

a. O parte poate invoca, în anumite cazuri, aplicarea legii de la locul reședinței sale obișnuite, în
locul legii contractului;
b. Legea care guvernează validitatea consimțământului este întotdeauna legea care ar guverna
22
contractul dacă ar exista un consimțământ valabil;
c. O parte poate invoca, în anumite condiții, legea de la reședința sa obișnuită pentru a valida o
convenție care ar fi nulă conform legii aplicabile contractului.
5. Printre modalitățile de realizare a comerțului în mediul electronic:

a. Încheierea contractului prin poșta electronică nu este permisă, întrucât nu se poate proba
validitatea consimțământului părților;
b. Încheierea de contracte prin interacțiunea cu site-ul furnizorului (click-wrap agreement) are,
de regulă, în vedere, contracte standardizate, de adeziune, nefiind posibilă negocierea
părților;
c. Încheierea de contracte prin schimb de date informatizate se realizează printr-un sistem
informatic, însă decizia de a emite o comandă se realizează prin intervenția umană.
6. Preambulul unui contract:

a. Reprezintă doar o introducere a contractului și nu poate conține, în niciun caz, obligații
pentru părți;
b. Prevalează față de clauzele contractuale, întrucât reprezintă o formă pură de exprimare a
voinței părților în contract;
c. Poate fi luat în considerare de către judecător pentru a stabili voința reală a părților
contractante și pentru a interpreta clauzele contractuale neclare.
7. În privința executării unui contract comercial internațional:

a. Părțile pot stipula o clauză monovalutară doar în contractele cu executare uno ictu.
b. În principiu, legea aplicabilă executării este aceeași care a guvernat încheierea contractului;
c. Părțile pot stipula o clauză a ofertei concurente, pentru a se asigura împotriva riscurilor în
executarea contractului, însă această ofertă trebuie să provină de la furnizori serioși, cu
putere similară pe piață, iar conținutul ofertei concurente trebuie divulgat integral
întreprinderii contractante.
Răspunsuri grile: 1.c); 2.a); 3.b); 4.a); 5.b); 6.c); 7.b).
23
Unitatea de învățare 7 – Arbitrajul comercial internațional
CUPRINS
7.1. Considerații generale privind arbitrajul comercial internațional
7.2. Convenția arbitrală
7.3. Tribunalul arbitral și procedura arbitrală
7.4. Controlul instanțelor judecătorești asupra hotărârii arbitrale
OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
 Trăsăturile generale ale arbitrajului comercial internațional, avantajele și dezavantajele

sale, principalele clasificări;
 Convenția arbitrală – condiții de fond, formă, respectiv efectele sale;
 Principalele reguli de procedură în arbitrajul internațional;
 Motivele de desființare a hotărârii arbitrale prin intermediul acțiunii în anulare;
 Motivele de refuz al recunoașterii ori executării hotărârilor arbitrale străine.
1
7.1. Considerații generale privind arbitrajul comercial internațional
§1. Noțiunea de arbitraj. Așa cum clar și concis exprimă art. 541 C. proc. civ.,
arbitrajul este o jurisdicție alternativă la instanțele judecătorești statale, având caracter privat.
Arbitrajul reprezintă, așadar, un mod convențional de soluționare a unui litigiu, de către
persoane private, care nu beneficiază de imperium (autoritatea statală), învestite de părțile
litigiului cu puterea de a pronunța o hotărâre obligatorie1.
Arbitrajul poate fi clasificat în funcție de mai multe criterii.
§2. Arbitraj ad-hoc și instituționalizat. După modalitatea de organizare a arbitrajului,
distingem între arbitraj ad-hoc și arbitraj instituționalizat.
Arbitrajul este ad-hoc atunci când tribunalul se constituie din inițiativa părților si
soluționează litigiul conform procedurii stabilite de părți2. Tribunalul arbitral ad-hoc își
încetează existența odată cu pronunțarea sentinței3.
Arbitrajul instituționalizat este acea formă de jurisdicție arbitrală care se constituie și
funcționează în mod permanent pe lângă o organizație ori instituție de sine stătătoare, pe baza
unui regulament propriu aplicabil litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții
arbitrale4.
În practică, cele mai multe spețe sunt soluționate prin intermediul arbitrajului
instituționalizat, iar cea mai populară instituție pentru arbitrajul comercial în România este
României.
§3. Arbitraj în drept și arbitraj în echitate. În funcție de puterile conferite arbitrilor de
către părți, distingem între arbitraj în drept strict sau arbitraj în echitate5.
În cazul arbitrajului în drept strict (sau de iure), arbitrii judecă în temeiul unor norme
juridice interne sau în temeiul unor convenții internaționale.
În cadrul arbitrajului în echitate sau ex aequo et bono, arbitrii dispun de o mai mare
libertate, ei nemaifiind ținuți în motivarea deciziilor de un act normativ și pot judeca în
funcție de ceea ce consideră că este echitabil în speță. Arbitrajul în echitate intervine numai
1
A se vedea și M. Fodor, Drept procesual civil. Procedura necontencioasă. Arbitrajul. Executarea silită.
Proceduri speciale, Universul Juridic, București, 2010, p. 18 și doctrina acolo citată.
2
Ibidem, p. 19 și doctrina acolo citată.
3
Ibidem.
4
T.C. Briciu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol II –
art. 527-1.134, Universul Juridic, București, 2016, p. 81.
5
V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., pp. 219-220; M. Fodor, op. cit., p. 20.
2
dacă părțile au convenit în mod expres în acest sens6. Altfel spus, este nevoie ca în clauza
arbitrală părțile să prevadă fără echivoc că, în eventualitatea unor litigii, acestea vor fi
soluționate în echitate7.
Ca atare, în arbitrajul în drept, hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă motivele de drept pe
care se întemeiază soluția, pe când în arbitrajul în echitate, motivarea în drept este substituită
prin motivarea în echitate8.
§4. Arbitrajul intern și internațional. O altă distincție pe care o facem este cea între
arbitrajul intern și cel internațional.
Conform art. 1111 alin. (1) C. proc. civ., un litigiu arbitral care se desfăşoară în România
este socotit internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de
extraneitate.
Tot astfel, conform art. 2 pct. 8 din Regulile de Procedură Arbitrală ale Curții de Arbitraj
Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (denumite în
continuare Regulile CCIR), prin litigiu arbitral internațional înțelegem orice litigiu cu element
de extraneitate, izvorât dintr-un raport juridic contractual sau extracontractual, supus
soluționării pe calea arbitrajului.
§5. Sediul materiei. Dreptul comun în materia arbitrajului internațional este reprezentat
de Cartea VII-a, Titlul IV din Codul de procedură civilă, “Arbitrajul internațional și efectele
hotărârilor arbitrale străine”. Conform art. 1111 alin. (2) C. proc. civ., aceste dispoziții „se
aplică oricărui arbitraj internaţional dacă sediul instanţei arbitrale se află în România şi cel
puţin una dintre părţi nu avea la data încheierii convenţiei arbitrale domiciliul sau reşedinţa
obişnuită, respectiv sediul în România, dacă părţile nu au exclus prin convenţia arbitrală sau
ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora.”
Așadar, regulile speciale din materia arbitrajului internațional devin aplicabile dacă sunt
întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții:
a) Sediul instanței arbitrale se află în România. Nu sediul părților interesează, ci locul
arbitrajului, adică locul unde se va pronunța sentința arbitrală9. Relevanța locului
arbitrajului este aceea că sentința arbitrală va fi, în principiu, considerată a avea
naționalitatea statului în care a fost pronunțată10. Rezultă că jurisdicția acelui stat va
6
V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 220.
7
Ibidem.
8
M. Fodor, op. cit., p. 20.
9
Ș.-Al. Stănescu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1748.
10
Ibidem, pp. 1748-1749.
3
avea competența de a soluționa o eventuală acțiune în anulare11. Dacă hotărârea este
considerată străină, atunci va trebui supusă unei proceduri de recunoaștere și
încuviințare a executării pentru a produce efecte12.
Conform art. 1111 alin. (3) C. proc. civ., sediul instanţei arbitrale se stabileşte de
părţile în cauză sau de instituţia de arbitraj desemnată de acestea, iar în lipsă, de către
arbitri.
b) Cel puțin una dintre părți are, la data încheierii convenţiei arbitrale, domiciliul sau
reşedinţa obişnuită, respectiv sediul în România. Această condiție evidențiază
necesitatea existenței unui element de extraneitate calificat13. Trebuie ca domiciliul
ori reședința unei persoane fizice sau sediul social al unei persoane juridice, dintre
cele care sunt parte la litigiu, să fie localizat în România.
Conform art. 2570 alin. (1) C. civ., reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice
acţionând în exerciţiul activităţii sale profesionale este locul unde această persoană
are stabilimentul său principal.
c) Părţile nu au exclus prin convenţia arbitrală sau ulterior încheierii acesteia, dar
numai prin înscris, aplicarea acestor reguli. Părțile au posibilitatea de a deroga de la
normele de procedură stabilite de legiuitor și de a impune, ele însele, alte reguli
procedurale, dată fiind natura convențională a arbitrajului14.
Titlul IV din Cartea a VII-a se completează cu Cartea a IV-a a Codului de procedură
civilă, dedicată arbitrajului intern: „Orice aspecte privind constituirea tribunalului arbitral,
procedura, hotărârea arbitrală, completarea, comunicarea și efectele acesteia,
nereglementate de părți prin convenția arbitrală și neîncredințate de acestea rezolvării de
către tribunalul arbitral, vor fi soluționate prin aplicarea în mod corespunzător a
dispozițiilor cărții a IV-a.” – art. 1123 C. proc. civ.
Trimiterea la dispozițiile Cărții a IV-a este firească, în contextul în care Cartea a VII-a C.
proc. civ. își propune să reglementeze doar particularitățile arbitrajului internațional 15. Astfel,
legiuitorul a evitat excesul de reglementare prin reluarea inutilă a unor dispoziții legale ce nu
prezintă particularități în cazul arbitrajului cu element de extraneitate16.
11
Ibidem, p. 1749.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
Ibidem, p. 1750.
15
Ibidem, p. 1765.
16
Ibidem.
4
Totodată, instituțiile arbitrale au propriile lor reguli de procedură, care constituie o lex
specialis față de regulile din Codul de procedură civilă. În continuare, vom analiza succint
regimul juridic al abitrajului internațional, conform Codului de procedură civilă și, acolo unde
vom considera oportun, vom face trimitere la Regulile CCIR.
Nu în ultimul rând, trebuie să avem în vedere că, în materia recunoașterii și executării
hotărârilor arbitrale străine, există o convenție internațională, de largă răspândire, care se
aplică prioritar Codului de procedură civilă. Este vorba de Convenția de la New York pentru
recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (denumită în continuare “Convenția de
la New York”). Reglementarea echivalentă din Codul de procedură civilă este inspirată de
Convenția de la New York, preluând, în linii generale, conținutul acesteia17.
§6. Avantajele și dezavantajele arbitrajului. Dintre avantajele care determină
profesioniștii să recurgă la această metodă de soluționare a disputelor, menționăm:
 posibilitatea alegerii arbitrilor;
 posibilitatea alegerii procedurii aplicabile;
 calitatea actului de justiție, asigurată prin numirea unor arbitri care au cunoștințe
aprofundate în domeniul respectiv;
 caracterul informal al dezbaterilor;
 confidențialitatea arbitrajului;
 celeritatea procedurii;
 posibilitatea soluționării cauzei în echitate18.
Ca dezavantaje ale arbitrajului comercial internațional, indicăm:
 absența unor mijloace de constrângere a martorilor și a experților (spre exemplu,
martorii nu pot fi obligați să presteze un jurământ);
 imposibilitatea adoptării unor măsuri asigurătorii energice;
 limitarea prin convenția arbitrală a cadrului procesual, ceea ce împietează uneori
asupra unei judecăți unitare19.
Explicați avantajele și dezavantajeze arbitrajului internațional.
17
Desigur, există și diferențe între cele două reglementări, dar acestea nu vor face obiectul prezentului studiu.
18
A se vedea și T.C. Briciu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 61 și doctrina acolo citată; M.
Fodor, op. cit., p. 23 și doctrina acolo citată.
19
A se vedea și T.C. Briciu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 61 și doctrina acolo citată; M.
Fodor, op. cit., pp. 23-24 și doctrina acolo citată.
5
§7. Arbitrabilitatea litigiilor. Nu orice dispută comercială poate fi dedusă spre
soluționare instanțelor arbitrale. Litigiul trebuie să fie unul arbitrabil în sensul art. 1112 C.
proc civ., conform căruia: „Orice cauză de natură patrimonială poate face obiectul
arbitrajului dacă ea priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune liber, iar legea
statului de sediu al instanţei arbitrale nu rezervă competenţa exclusivă instanţelor
judecătoreşti.”
Așadar, litigiul trebuie să vizeze:
 drepturi patrimoniale20;
 asupra cărora părțile pot dispune liber;
 care nu sunt de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.
Dacă una dintre părţile convenţiei arbitrale este un stat, o întreprindere de stat sau o
organizaţie controlată de stat, această parte nu poate invoca propriul său drept pentru a
contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea sa de a fi parte în procesul arbitral 21.
7.2. Convenția arbitrală
§8. Convenția arbitrală este acel contract prin care părțile aleg ca anumite litigii actuale
ori viitoare să fie deduse spre soluționare unui tribunal arbitral22.
§9. Convenția arbitrală poate îmbrăca fie forma unei clauze compromisorii, înscrisă în
contractul principal ori stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face
trimitere, fie forma unui compromis23. Prin clauza compromisorie, părțile convin ca litigiile ce
se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe
calea arbitrajului24. Prin compromis, părțile convin ca un litigiu deja intervenit între ele să fie
soluționat pe calea arbitrajului25.
Sub raportul efectelor, nu există nicio deosebire. Ambele forme ale convenției arbitrale
produc aceleași efecte26.
20
În doctrină, a fost exprimată opinia că atunci, când se aduce atingere unor drepturi personale nepatrimoniale,
persoana prejudiciată poate deduce spre soluționare instanțelor arbitrale acțiunea prin care solicită despăgubiri,
întrucât litigiul are caracter patrimonial, chiar dacă dreptul încălcat este nepatrimonial. – I. Băcanu, Litigii
arbitrabile, Dreptul, nr. 2/2000, Uniunea Juriștilor, p. 35.
21
Art. 1112 alin. (2) C. proc. civ.
22
Pentru mai multe definiții ale convenției arbitrale, a se vedea M. Nicolae în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord.), op. cit., pp. 87-88 și doctrina acolo citată.
23
Art. 549 alin. (1) C. proc civ.
24
25
26
M. Fodor, op. cit., p. 31.
6
§10. Convenția arbitrală se încheie valabil în formă scrisă, prin înscris, telegramă, telex,
telecopiator, poștă electronică sau orice alt mijloc de comunicare permițând a-i stabili proba
printr-un text27. Așadar, forma scrisă se impune ad validitatem.
§11. În privința cerințelor de fond, convenția arbitrală este valabilă dacă îndeplinește
condițiile impuse de una dintre legile următoare28:
 legea stabilită de părți;
 legea care guvernează obiectul litigiului;
 legea aplicabilă contractului ce conține clauza compromisorie;
 legea română.
§12. Convenția arbitrală este autonomă față de contractul principal în care este inserată.
Prin urmare, validitatea convenției arbitrale nu poate fi contestată pe motivul nevalabilității
contractului principal sau pentru că ar viza un litigiu care nu există încă29.
§13. Ca orice contract, convenția arbitrală are putere de lege între părțile contractante,
excluzând, pentru litigiul ce formează obiectul ei, competența instanțelor judecătorești 30.
Convenția arbitrală conferă fiecărei părți dreptul de a recurge la judecarea litigiului care face
obiectul convenției arbitrale de un tribunal ad hoc ori instituționalizat31. Totodată, convenția
arbitrală este cea care stabilește limitele învestirii tribunalului arbitral32.
§14. Tribunalul arbitral este cel care decide asupra validității convenției arbitrale și,
implicit, asupra propriei competenţe. Tribunalul arbitral statuează asupra competenţei fără a
lua în considerare o cerere având acelaşi obiect, deja pendinte între aceleaşi părţi în faţa unui
tribunal statal sau arbitral, afară numai dacă motive temeinice impun suspendarea
procedurii33. Excepţia de necompetenţă trebuie ridicată de pârât prealabil oricărei apărări pe
fond34.
§15. În cazul în care o instanță judecătorească este sesizată cu o cauză cu privire la care
s-a încheiat o convenție arbitrală, își va verifica propria competență și se va declara
necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția
arbitrală35. Așadar, excepția de necompetență nu poate fi ridicată din oficiu de instanță.
27
28
29
30
M. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, op. cit., p. 112.
31
Ibidem, p. 113.
32
Ibidem.
33
34
35
7
În cazul în care partea interesată invocă existența clauzei arbitrale, instanța își va declina
competența în favoarea organizației sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul
instituționalizat care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea
constituirii tribunalului arbitral. În cazul arbitrajului ad-hoc, instanța va respinge cererea ca
nefiind de competența instanțelor judecătorești36.
În cazul în care atât tribunalul arbitral, cât și instanța judecătorească se declară
competente asupra soluționării cauzei, conflictul de competență este soluționat de instanța
judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict37.
Explicați cum sunt soluționate problemele de competență de instanța judecătorească, respectiv

tribunalul arbitral, atunci când părțile au încheiat o convenție arbitrală.
7.3. Tribunalul arbitral și procedura arbitrală
§16. Constituirea tribunalului arbitral. Numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor se

realizează conform convenției arbitrale sau celor stabilite de părți ulterior încheierii acesteia,
iar în lipsă, partea interesată poate solicita tribunalului de la sediul arbitrajului să facă acest
lucru38.
Părțile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de mai mulți arbitri.
Numărul de arbitri trebuie să fie întotdeauna în număr impar39. Dacă părțile nu au stabilit
numărul arbitrilor, litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al
treilea – supraarbitrul – desemnat de cei 2 arbitri40.
În absența unor dispoziții derogatorii, tribunalul arbitral se consideră constituit la data
acceptării însărcinării de arbitru unic sau, după caz, a ultimei acceptări a însărcinării de arbitru
ori de supraarbitru.
§17. Recuzarea arbitrilor. Arbitrul poate fi recuzat:
 când nu are calificarea stabilită de părți;
36
Ibidem.
37
38
Art. 1114 alin (1) C. proc. civ.
39
40
8
 când există o cauză de recuzare dintre cele prevăzute de regulile de procedură
arbitrală adoptate de părți sau, în lipsă, de arbitri (observăm, astfel, că părțile pot
stabili convențional motive care pot conduce la recuzarea arbitrilor41);
 când împrejurările induc o îndoială legitimă cu privire la independența sau
imparțialitatea sa42.
O parte nu poate recuza un arbitru pe care l-a desemnat sau la a cărui numire a contribuit
decât pentru o cauză de care a luat cunoștință după această numire. Tribunalul arbitral și
cealaltă parte trebuie înștiințate fără întârziere despre motivul de recuzare43.
Dacă părțile nu au stabilit procedura de recuzare, tribunalul de la sediul arbitrajului se
pronunță asupra recuzării prin hotărâre definitivă44. Recuzarea trebuie cerută, sub sancțiunea
decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoștință de numirea arbitrului,
sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare45. Art. 23 alin. (5) din Regulile CCIR
prevede că, în cazul în care toate părțile sunt de acord cu recuzarea, misiunea de arbitru va
înceta.
§18. Revocarea arbitrilor. Revocarea reprezintă actul discreționar prin care părțile
retrag însărcinarea acordată unui arbitru întrucât și-au diminuat ori pierdut încrederea în
competența profesională ori alte calități personale ale arbitrului46. Revocarea nu poate opera
decât prin acordul părților, iar nu prin manifestarea unilaterală de voință a părții care a
desemnat arbitrul47.
În Regulile CCIR, revocarea intervine ca urmare a dispoziției Colegiului Curții, organul
colegial de conducere a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de
Comerț și Industrie a României. Astfel, conform art. 24 alin. (3) din Regulile CCIR, Colegiul
Curții, la cererea oricăreia dintre părți sau la propunerea unuia dintre membrii tribunalului
arbitral, dispune revocarea, atunci când arbitrul nu își îndeplinește obligațiile.
§19. Răspunderea arbitrilor. Arbitrii răspund, în condiţiile legii, pentru prejudiciul
cauzat, dacă:
a) după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor;
41
42
43
44
45
46
47
Ibidem.
9
b) fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea în
termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de lege;
c) nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care
iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor;
d) încalcă, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, alte îndatoriri ce le revin48.
§20. Procedura arbitrală. Părțile pot stabili procedura arbitrală direct sau prin referire
la regulamentul unei instituții de arbitraj ori o pot supune unei legi procedurale la alegerea
lor49. Dacă părțile nu au stabilit procedura arbitrală direct sau prin referire la regulamentul
unei instituții de arbitraj ori nu au supus-o unei legi procedurale la alegerea lor, tribunalul
arbitral stabilește procedura50.
Oricare ar fi procedura arbitrală stabilită, tribunalul arbitral trebuie să garanteze egalitatea
părților și dreptul lor de a fi ascultate în procedură contradictorie51.
§21. Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă, care va
cuprinde52:
a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice,
denumirea și sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde și codul numeric personal sau,
după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare
în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale
reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă sunt cunoscute de reclamant. Dacă reclamantul
locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul;
b) numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în litigiu;
c) menționarea convenției arbitrale, anexându-se copia contractului în care este inserată,
iar dacă a fost consemnată într-un înscris separat ori s-a încheiat un compromis, copia
acestuia;
d) obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea
acestei valori;
e) motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se întemeiază cererea;
f) numele, prenumele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral;
g) semnătura părții.
48
Art. 565 C. proc. civ.
49
50
51
52
10
Reclamantul va comunica pârâtului, precum și fiecărui arbitru, copie de pe cererea de
arbitrare și de pe înscrisurile anexate53.
În termen de 60 de zile de la primirea copiei cererii de arbitrare, pârâtul va face
întâmpinare cuprinzând excepțiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt și în drept
la această cerere, precum și probele propuse în apărare54. Excepțiile și alte mijloace de
apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie invocate, sub sancțiunea decăderii,
cel mai târziu la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată55.
La primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, tribunalul arbitral își verifică
propria competență de a soluționa litigiul56. Dacă tribunalul arbitral hotărăşte că este
competent, consemnează acest lucru într-o încheiere, care se poate desfiinţa numai prin
acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale.
§22. Limba arbitrajului. Dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în
limba stabilită prin convenția arbitrală. Și în acest caz, libertatea de voință a părților
prevalează. Dacă nu s-a prevăzut nimic în această privință ori nu a intervenit o înțelegere
ulterioară, procedura se derulează în limba contractului din care s-a născut litigiul ori într-o
limbă de circulație internațională stabilită de tribunalul arbitral 57. Regulile CCIR prevăd că,
dacă părțile nu au convenit altfel, limba arbitrajului este limba română58.
§23. Măsuri provizorii și conservatorii. Tribunalul arbitral poate dispune măsuri
provizorii sau conservatorii la cererea uneia dintre părți, dacă nu este stipulat contrariul în
convenția arbitrală59. Dacă partea vizată nu se supune voluntar măsurilor dispuse, tribunalul
arbitral poate cere concursul tribunalului competent, care aplică propria lege60.
Art. 40 din Regulile CCIR prevede că tribunalul arbitral va putea, la solicitarea uneia
dintre părți, să dispună orice măsuri provizorii sau asigurătorii pe care le consideră potrivite.
Tribunalul arbitral va putea obliga partea care solicită dispunerea unei măsuri provizorii sau
asigurătorii să ofere garanțiile necesare în legătură cu măsura solicitată61. Alternativ, cererea
53
54
Art. 573 alin. (1) C. proc. civ coroborat cu art. 1115 alin. (4) C. proc. civ.
55
56
57
58
Art. 29 din Regulile CCIR.
59
60
61
Art. 40 alin. (2) Regulile CCIR.
11
poate fi adresată instanțelor judecătorești. O asemenea cerere dedusă instanțelor judecătorești
nu contravine convenției arbitrale sau regulilor CCIR62.
§24. Legea aplicabilă. Tribunalul arbitral aplică litigiului legea stabilită de părți, iar
dacă părțile nu au desemnat dreptul aplicabil, legea pe care o consideră adecvată, în toate
situațiile ținând seama de uzanțe și reguli profesionale63. Observăm cum uzanțele și regulile
profesionale dobândesc un caracter normativ în toate situațiile, independent de dispozițiile
legii care constituie lex causae în speță64.
În mod similar, art. 30 alin. (2) din Regulile CCIR prevede că, dacă litigiul arbitral este
internațional, tribunalul arbitral îl soluționează în temeiul legii sau altor norme de drept alese
de părți, iar dacă acestea nu au desemnat dreptul aplicabil, în temeiul legii sau al altor norme
de drept pe care le consideră adecvate.
Așa cum am menționat anterior, tribunalul arbitral poate statua în echitate numai cu
autorizarea expresă a părților65.
Explicați principalele reguli de procedură în arbitrajul internațional.
§25. Hotărârea arbitrală. Deliberarea arbitrilor are loc în ședință secretă cu

participarea tuturor arbitrilor66. Hotărârea arbitrală este dată cu procedura convenită de părți.
În lipsa unor asemenea prevederi în convenția arbitrală, hotărârea se pronunță cu votul
majorității arbitrilor, iar în caz de paritate a voturilor prevalează soluția care se raliază votului
supraarbitrului67.
Sentința arbitrală va fi pronunțată și redactată în termen de cel mult o lună de la data
închiderii dezbaterilor sau, după caz, de la împlinirea termenului pentru depunerea notelor
scrise ori, după caz, în termenul convenit cu părțile68. Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată,
datată și semnată de toți arbitrii69.
62
Art. 40 alin. (4) din Regulile CCIR.
63
64
65
Art. 1120 alin. (2) C. proc. civ; art. 30 alin. (3) din Regulile CCIR.
66
67
68
69
12
Hotărârea arbitrală este executorie și obligatorie de la comunicarea sa părților și poate fi
atacată numai cu acțiune în anulare pentru motivele și în regimul stabilite în Cartea a IV-a a
Codului de procedură civilă70.
Conform art. 46 alin. (1) din Regulile CCIR, sentința arbitrală se redactează în scris şi
trebuie să cuprindă:
a) componența nominală a tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral, locul şi data
pronunţării sentinţei;
b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul, precum şi
numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea
litigiului arbitral;
c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului arbitral şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
e) motivele de fapt şi de drept ale sentinţei, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele
care sub acest aspect întemeiază soluţia;
f) dispozitivul;
g) semnăturile tuturor arbitrilor, precum şi semnătura asistentului arbitral.
Hotărârea arbitrală se aduce la îndeplinire de bunăvoie de către partea împotriva căreia s-
a pronunțat, de îndată sau în termenul arătat în cuprinsul acesteia71. Hotărârea arbitrală
constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească72.
7.4. Controlul instanțelor judecătorești asupra hotărârii arbitrale
§26. Hotărârea arbitrală nu este supusă unor căi devolutive de atac, dar este supusă unui
control din partea instanțelor statale.
În cazul hotărârilor arbitrale naționale, partea nemulțumită de soluția arbitrilor poate
formula o acțiune în anulare. Cât privește hotărârile arbitrale străine, acestea sunt supuse unei
proceduri speciale de recunoaștere și încuviințare a executării hotărârii arbitrale.
Conform art. 1124 C. proc. civ., sunt hotărâri arbitrale străine orice sentinţe arbitrale de
arbitraj intern sau internaţional pronunţate într-un stat străin şi care nu sunt considerate
hotărâri naţionale în România. Față de acest text de lege, constatăm că hotărârile arbitrale
pronunțate în străinătate în legătură cu un litigiu între doi profesioniști români fără element de
70
71
72
13
extraneitate, nu trebuie să fie recunoscute, partea interesată putând proceda direct la executare
silită.
§27. Acțiunea în anularea hotărârii arbitrale. Conform art. 608 C. proc. civ.,
hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre
următoarele motive73:
a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul
unei convenții nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a
fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului, deși cel puțin una
dintre părți a declarat că înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord
cu continuarea judecății;
f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai
mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul
pronunțării ori nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative
ale legii;
i) dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra
excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o
dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori
alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de
prevederile menționate în sesizare.
Competența de a judeca acțiunea în anulare revine curții de apel în circumscripția căreia a
avut loc arbitrajul74. Acțiunea în anulare va fi introdusă în termen de o lună de la data
comunicării hotărârii arbitrale75. Pentru motivul prevăzut la art. 608 lit. i), termenul este de 3
luni de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea
I76.
73
74
75
76
14
Explicați fiecare motiv de anulare a unei hotărâri arbitrale.
§28. Refuzul recunoașterii și executării hotărârii arbitrale străine conform C. proc.

civ. Orice hotărâre arbitrală străină este recunoscută și poate fi executată în România dacă
diferendul formând obiectul acesteia poate fi soluționat pe cale arbitrală în România și dacă
hotărârea nu conține dispoziții contrare ordinii publice de drept internațional privat român77.
Așadar, două exigențe pe care trebuie să le respecte orice hotărâre arbitrală străină sunt
următoarele:
 litigiul să fie arbitrabil conform legii române;
 hotărârea arbitrală să respecte ordinea publică de drept internațional privat român.
Conform art. 2564 alin. (2) C. civ. ordinea publică de drept internaţional privat român include
principiile fundamentale ale dreptului român, ale dreptului Uniunii Europene şi drepturile
fundamentale ale omului.
Solicitarea de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine se prezintă printr-o
cerere adresată tribunalului în circumscripția căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul
celui căruia i se opune respectiva hotărâre arbitrală78. Cel care se prevalează de o hotărâre
arbitrală străină poate solicita recunoașterea acesteia pentru a invoca autoritatea de lucru
judecat sau, când nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar, încuviințarea executării silite
pe teritoriul României79. Recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine poate fi cerută și pe cale
incidentală80.
Cererea trebuie însoțită de hotărârea arbitrală și convenția de arbitraj în original sau
copie, care sunt supuse supralegalizării81.
§29. Motivele de refuz al recunoașterii ori încuviințării executării sunt limitativ
enumerate de lege. Astfel, recunoașterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este respinsă
de tribunal dacă partea contra căreia hotărârea este invocată probează existența uneia dintre
următoarele împrejurări82:
77
78
79
80
81
82
15
a) Părțile nu aveau capacitatea de a încheia convenția arbitrală conform legii
aplicabile fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunțată.
Așadar, capacitatea fiecărei părți este determinată, în mod separat, pentru fiecare
parte la litigiu, în funcție de normele conflictuale ale statului unde hotărârea a fost
pronunțată (iar nu conform normei conflictuale române83).
b) Convenția arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părțile au supus-o sau, în
lipsă de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost
pronunțată. Observăm o discrepanță între această prevedere și art. 1113 alin. (2) C.
proc. civ. Acest din urmă articol, aplicabil arbitrajului internațional derulat în
România, stabilește validitatea convenției arbitrale dacă aceasta respectă una dintre
următoarele legi:
 legea stabilită de părți;
 legea care guvernează obiectul litigiului;
 legea aplicabilă contractului ce conține clauza compromisorie;
 legea română.
În cazul arbitrajului derulat în străinătate, legiuitorul se arată mai strict. Validitatea
clauzei arbitrale se raportează doar la o singură lege: cea aleasă de părți ori, în lipsă,
legea de la locul arbitrajului. Spre exemplu, în ipoteza în care convenția arbitrală
respectă legea română, dar nu respectă legea olandează, aleasă de părți, hotărârea
arbitrală pronunțată în baza convenției arbitrale va fi refuzată de judecătorul român.
c) Partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privire la
desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în
imposibilitate de a își valorifica propria apărare în procesul arbitral.
d) Constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost conformă
convenției părților ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc
arbitrajul.
e) Hotărârea privește un diferend neprevăzut în convenția arbitrală sau în afara
limitelor fixate de aceasta ori cuprinde dispoziții care excedează termenilor
convenției arbitrale. Dacă dispozițiile din hotărâre care privesc aspecte supuse
arbitrajului pot fi separate de cele privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi
pot fi recunoscute și declarate executorii.
83
Ș-Al. Stănescu, în V.M Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1774.
16
f) Hotărârea arbitrală nu a devenit încă obligatorie pentru părți sau a fost anulată ori
suspendată de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost
pronunțată. Aceasă condiție înglobează trei ipoteze:
 hotărârea arbitrală nu a dobândit încă forță obligatorie – legea prin urmare la
care urmează a fi determinat caracterul obligatoriu al hotărârii străine este
legea aplicabilă procedurii arbitrale străine84.
 Hotărârea a fost anulată în străinătate - o hotărâre arbitrală anulată în țara unde
a fost pronunțată, nu va produce niciun efect acolo și, în mod logic, nu ar
trebui să producă efecte nici în România.
 Hotărârea arbitrală a fost suspendată – și în acest caz, refuzul are la bază ideea
că o hotărâre străină nu poate produce în România mai multe efecte decât în
statul unde a fost pronunțată85.
În cazul în care acțiunea în anulare ori suspendare din străinătate este pendinte, instanța
de recunoaștere poate suspenda judecarea recunoaşterii şi executării hotărârii arbitrale
străine86. Pentru a dispune suspendarea, tribunalul poate să oblige partea care se opune
recunoașterii ori executării la depunerea unei cauţiuni87.
Cererea de recunoaştere sau de executare a hotărârii arbitrale străine se soluţionează prin
hotărâre dată cu citarea părţilor şi care poate fi atacată numai cu apel 88. Cererea poate fi
soluţionată fără citarea părţilor dacă din hotărâre rezultă că pârâtul a fost de acord cu
admiterea acţiunii89.
Tribunalul învestit cu cererea de recunoaștere ori executare nu poate examina hotărârea
arbitrală pe fondul cauzei90. Singurele verificări permise instanței române vizează
impedimentele de refuz al recunoașterii ori executării și cerințele formale pe care trebuie să le
îndeplinească acțiunea. Această limitare a judecătorului împiedică transformarea cererii de
recunoaștere / încuviințare a unei sentințe arbitrale străine într-o cale de atac prin care fondul
cauzei să fie repus în discuție91.
84
Ibidem, p. 1777.
85
Ibidem, p. 1778.
86
87
88
89
90
91
Ș.-Al. Stănescu, , în V.M Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1781.
17
1. Care sunt avantajele arbitrajului comercial internațional?
2. Cum se distinge arbitrajul instituționalizat de arbitrajul ad-hoc?
3. Care este limba de desfășurare a procedurii în arbitrajul comercial internațional?
4. În ce condiții poate fi recuzat un arbitru?
II. Soluționați următoarele grile
1. Pentru aplicarea prevederilor speciale din Codul de procedură civilă referitoare la

arbitrajul comercial internațional:
a) Trebuie ca părțile să facă întotdeauna expres trimitere la acestea;
b) Este suficient ca una din părți – persoană juridică, să aibă sediul în România;
c) Este suficient ca mărfurile ce fac obiectul contractului din care derivă litigiul să
facă tranzitul unei frontiere;
2. Convenția arbitrală:
a) Poate fi încheiată și telefonic, fără a fi consemnată în scris;
b) Este valabilă dacă respectă exigențele din legea română, chiar dacă încalcă legea
aleasă de părți;
c) Îmbracă forma unei clauze compromisorii, dacă se referă la litigii deja ivite între
părți.
3. Nu reprezintă motiv de anulare a hotărârii arbitrale:

a) lipsa mențiunii cu privire la data și locul pronunțării;
b) încălcarea normelor dispozitive din legea aplicabilă pe fondul litigiului;
c) constituirea tribunalului arbitral cu încălcarea convenției arbitrale.
4. Nu reprezintă motiv de refuz al recunoașterii unei hontărâri arbitrale străine:

a) Lipsa capacității uneia dintre părți de a încheia convenția arbitrală;
b) Faptul că tribunalul arbitral străin s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au
cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut.
c) Nulitatea convenției arbitrale, conform legii alese de părți.
Răspunsuri grile: 1.b); 2.b); 3.b); 4.b).
18

Alte Cursuri

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alte Cursuri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul comerțului internațional

Aceasta acceptiune restransa a comertului international este apropiata de sensul comun de

2. Elementele raporturilor juridice de comerț internațional (ceea ce caracterizează

− element subiectiv - fie subiectele la raportul juridic își au domiciliile

Comerțul internațional a suferit un proces de evoluție de-a lungul istoriei.

2. Lato sensu – include și formele moderne de desfășurare a relațiilor economice

Caracteristicile politicii românești în domeniul relațiilor

Principiile care guvernează politica României în domeniul

b. Libera circulație a persoanelor și a serviciilor

− R 260/2009 privind regimul comun aplicabil importurilor;

iv. Încheierea de acorduri comerciale cu statele terțe

II. REGIMUL JURIDIC AL INVESTIȚIILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA

2. Investiție străină. Noțiune și forme

Foarte importante în materia investițiilor de portofoliu sunt actele normative care

3. Noțiunea de investitor străin

4. Principiile specifice aplicabile regimului investițiilor străine

iii. Aportul în drepturi (bunuri incorporale)

 Definiți noțiunea de investiție străină de portofoliu și prezentați trăsăturile sale

Garanțiile acordate investitorilor străini și drepturile acestora. Facilități

specifice de soluționare a litigiilor.

II. Garanția stabilității regimului juridic al investițiilor străine în România

2) Dreptul la conversia în valută și la transferul în străinătate al profitului obținut

Dreptul de a transfera profitul pe care îl obțin din activitățile desfășurate în țară în

3) Dreptul de proprietate asupra bunurilor din țară

 Asupra bunurilor mobile

 Asupra bunurilor imobile, cu excepția terenurilor

c. În condițiile prevăzute de legea organică.

4) Dreptul privind efectuarea operațiunilor valutare

5) Dreptul de a angaja personal străin

6) Dreptul de a alege instanțele competente pentru soluționarea litigiilor

Cel mai des se apelează la arbitrajul curții internaționale de arbitraj a Camerei de

3. Facilități acordate investitorilor străini

Astăzi, OUG 85/2008 privind stimularea investițiilor prevede ca facilități, mai

4. Garantarea investițiilor străine în România prin intermediul Agenției

Regimul juridic general al importurilor și exporturilor în/ din România

Autorizațiile de import și export urmează o procedură care diferă parțial de la o autoritate de

3. Refuzul eliberării autorizațiilor de export/ import

4. Căile de atac în cazul refuzului eliberării autorizațiilor și în cazul nerezolvării

5. Natura juridică a autorizațiilor

6. Efectele autorizațiilor de export asupra contractelor comerciale internaționale

De regulă, obligația de obținere a autorizației este o obligație de mijloace, adică de a

Există și situații în care obligația de obținere a autorizației este o obligație de rezultat.

Sunt organisme majore care se ocupă de codificarea/ armonizarea dreptului comerțului

Rolul principiilor este variat, precizat de preambulul acestor principii (scopul

română, în NCC, clauza de impreviziune/ clauză de hardship. NCC impreviziunea –

Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) nu este

4. UZANȚELE DIN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

Definiția uzanțelor din comerțul internațional

− legea este expresia autorității statului, fiind emisă de autoritatea legiuitoare a

Obișnuințele stabilite între părți/ Comparație cu uzanțele comerciale internaționale

Când pot apărea uzanțele?

Uzanțele însoțesc toată piața comerțului.

CUM SE APLICĂ UZANȚELE?

2. Prin voința părților

Cauzele care explică rolul uzanțelor în comerțul internațional

FIXAREA (CODIFICAREA) UZANȚELOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Subiectele dreptului comerțului internațional. Subiectele de

SOCIETĂȚILE CU PARTICIPARE STRĂINĂ – regimul juridic al societăților

1. Definiția societăților cu participare străină

2. Poziţia societăţilor comerciale cu participare străină în cadrul persoanelor juridice

3. Capacitatea societăţilor comerciale româneşti de a face acte şi fapte de comerţ

4. Domeniile de constituire a societăţilor cu participare străină

5. Obiectul de activitate al societăţilor cu participare străină

6. Constituirea societăților cu participare străină