ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE MANAGEMENT

MASTERAT ANTREPRENORIAT ȘI MANAGEMENT STRATEGIC

ALEGEREA SURSELOR DE FINANȚARE

Disciplina: Tehnici de finanțare a afacerilor

GANEA DANIELA IOANA

SIMEON ANDREI ROBERT

MANOLE LUCIAN CONSTANTIN

București, 2020
 În România, datorită lipsei legislației și a instituțiilor specializate în susținerea și
promovarea IMM-urilor, avantajul datorat inexistenței unei concurențe reale este practic anulat.
Principala problemă nu o reprezintă ideile sau dorința de muncă, ci aspectele privind finanțarea
afacerii, cel puțin în perioada de început.

Condiția esențială pentru dezvoltarea viitoare a firmei este să dispună de o finanțare corectă
și completă, întrucât fără un capital suficient, care să confere siguranța că afacerea se va dezvolta
în continuare, firma va trai de pe o zi pe alta, din experiențe, nivelul de risc fiind crescut. În
această situație firma este extrem de vulnerabilă

Întreprinzătorul trebuie să asigure fondurile necesare creării celor trei tipuri principale de
capital utilizate in activitate:

- capitalul fix - imobilizat in activele fixe, cu rol de formare a fondurilor permanente ale firmei
(clădiri, terenuri, autovehicule, echipamente, instalații, utilaje etc.) si care constituie
infrastructura de sustinere a firmei;

- capitalul circulant - care reprezintă fondurile circulante ale firmei si asigură continuitatea
desfâșurării activității;

- capitalul pentru dezvoltare - care este afectat extinderii afacerii, schimbarii direcției inițiale a
activității și diversificării acesteia.

Surse proprii de finanţare a IMM-urilor

1. Surse de finanţare la iniţierea unei afaceri

Fondurile proprii ale întreprinderii au în general un dublu rol: pe de o parte finanţează o

parte din valoarea investiţiilor, iar pe de altă parte servesc drept garanţie creditorilor
întreprinderii care finanţează cealaltă parte a investiţiei.

Avantajul esenţial al capitalului propriu este că el nu trebuie rambursat. Cele mai obişnuite
surse de finanţare proprie la iniţierea unei afaceri sunt următoarele:

 Economiile personale. Majoritatea capitalului necesar iniţierii unei afaceri este format
din economiile personale ale întreprinzătorului. Ca regulă generală, întreprinzătorul
trebuie să aibă cel puţin jumătate din fondurile necesare iniţierii afacerii. Dacă el nu va
risca, cu atat mai mult nu vor risca nici alţi investitori. De asemenea, imprumutul unei
părţi mai mari decât jumătatea capitalului necesar îi va afecta in mare parte afacerea.

 Prieteni, rude. Dacă întreprinzătorului nu-i ajung banii, poate apela mai întai la prietenii
cei mai buni şi la rudele care doresc să investească în afacere. El trebuie însă să-şi
prezinte şansa de reuşită cu sinceritate pentru ca în caz de eşec să nu-şi indepărteze rudele
 şi prietenii. Dacă va trata aceste împrumuturi ca pe oricare altele, se va evita deteriorarea
relaţiilor prieteneşti şi familiale.

 Partenerii. Întreprinzătorul poate să-şi ia un partener pentru a-şi mări baza financiară
necesară iniţierii afacerii. Înainte de a incheia un acord de parteneriat, el trebuie să ia în
considerare impactul renunţării parţiale la controlul afacerii şi la obţinerea unei părţi din
profit.

2. Finanţarea internă

Principalele surse proprii de finanţare sunt: autofinanţarea, cesiunea activelor, creşterile de

capital şi alte surse care pot fi assimilate fondurilor proprii.

2.1. Definirea şi importanţa finanţării interne

Finanţarea internă sau autofinanţarea reprezintă acumularea de capital degajată in

cursul exerciţiului contabil incheiat şi este cea mai eficientă soluţie de finanţare a nevoilor
permanente.

Ca sursă internă de finanţare, autofinanţarea are o importanţă deosebită in asigurarea

autonomiei financiare. Formarea de fonduri prin autofinanţare apare in condiţiile in care
întreprinderea obţine venituri din activitatea sa care să acopere toate cheltuielile şi, totodată, să
degajeze şi un profit din care o parte să fie utilizată pentru sporirea activelor imobilizate şi a
activelor de exploatare.

2.2. Componentele autofinanţării

Privită din punctul de vedere al componentelor sale, autofinanţarea, denumită uzual şi

autofinanţarea totală sau brută este formată din autofinanţarea de menţinere şi autofinanţarea
netă.
Resursele pe baza cărora se infăptuieşte autofinanţarea de menţinere sunt formate
indeosebi pe seama amortizării activelor corporale ce corespund pierderii reale din valoarea
acestora şi pe seama provizioanelor constituite pentru creşterile de preţuri. Aceste resurse
reprezintă sume la dispoziţia intreprinderii din care pot fi realizate cheltuieli aferente menţinerii
patrimoniului dobandit.

Autofinanţarea netă este partea din autofinanţarea brută din care se formează resursele
proprii ale intreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, avand ca efect
o creştere a patrimoniului. Autofinanţarea netă se constituie din beneficiile puse in rezervă
(beneficiile care răman după prelevarea impozitului şi remunerarea asociaţilor sau acţionarilor,
precum şi participarea salariaţilor la profit), precum şi din partea din fondul de amortizare care
depăşeşte deprecierea reală a elementelor de imobilizări. Utilizarea acestor resurse conduce
nemijlocit la creşterea patrimoniului, respective a bogăţiei proprietarilor.
 2.3. Factorii care influenţează decizia de autofinanţare

Decizia de autofinanţare şi nivelul acesteia sunt adesea influenţate de factori externi şi

interni, cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrangeri privind accesul pe piaţa financiară sau
constrangeri juridice diverse, politica dusă de bănci faţă de creditarea intreprinderilor, costul
creditelor, gradul de rentabilitate ce se obţine şi intenţiile de creştere economică ale
intreprinderilor.
Sub aspectul fiscalităţii se poate vorbi despre o relaţie de tipul fiscalitate mare –
autofinanţare ridicată şi invers, in sensul că o politică de impozite apăsătoare incită
intreprinderea să procedeze la capitalizarea unei părţi din profit, cat mai mare cu putinţă, găsind
in această destinaţie condiţii mai lejere de impunere.

Constrangerile privind accesul pe piaţa financiară se referă la faptul că societăţile

necotate la bursă nu pot apela la piaţa financiară pentru procurarea fondurilor necesare creşterii
economice şi in consecinţă rămane alternativa creditului bancar, a autofinanţării sau a creşterii de
capital prin fonduri proprii externe.

Constrangerile juridice diverse se referă la decizia Adunării Generale de a distribui

dividende sau de a reinvesti profitul obţinut.

2.4. Avantajele şi dezavantajele autofinanţării

In economia de piaţă, autofinanţarea prezintă o serie de avantaje, dintre care enumerăm:

 constituie un mijloc sigur de finanţare, avand in vedere că intreprinderile intampină

greutăţi in anumite situaţii conjuncturale incolectarea capitalurilor de pe piaţa financiară
şi monetară;
 libertatea de acţiune a intreprinderii este apărată in sensul căasigură independenţa sau
autonomia in gestionare faţă de acţionari, faţă de organismele financiare şi de credit,
organisme care exercită un control riguros pentru a-şi asigura garanţia capitalurilor date
cu imprumut.

Autofinanţarea creează avantaje nu numai pentru intreprinderi ci şi pentru acţionari:

♦ prin capitalizarea unei părţi din profit, creşte valoarea bursieră a intreprinderii, creşte cursul
acţiunilor deţinute de ei, deci, creşte avuţia lor;

♦ profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri
substanţiale de impozit, ceea ce creează posibilităţi mai mari de reinvestire.

De asemenea, nu se poate vorbi despre un optim general al politicii de autofinanţare. Pe

plan mondial, au existat atat perioade in care o bună structură financiară se caracteriza printr-un
nivel scăzut al indatorării, punandu-se accentul pe autofinanţare şi alte resurse proprii, cat şi
perioade in care o bună structură financiară se caracteriza printr-un caracter „normal” al
indatorării.