Primul război mondial a fost un conflict fără precedent, violenţa şi

intensitatea sa au depăşit cu mult cele mai negre presimţiri, a schimbat total

lumea şi mai cu seamă Europa, la sfârşitul său graniţele s-au modificat radical
în câteva luni, schimbări de aşa natură în timp atât de scurt nu s-au mai
petrecut niciodată până atunci, dar nici de atunci încoace.

România nu putea rămâne mult timp neutră în acest conflict, dacă dorea să-şi vadă
împlinit idealul naţional. Pe măsură ce conflictul avansa, răsturnând previziunile
iniţiale deosebit de optimiste (să nu uităm că majoritatea beligeranţilor ce porneau
la război în vara lui 1914 considerau că până la Crăciun totul se va fi terminat),
rolul României devenea tot mai important în economia viitoare a conflictului.
Ambele tabere făceau eforturi pe multiple planuri pentru atragerea României de
partea lor, alternând promisiunile cu ameninţări mai mult sau mai puţin voalate.

Prima chestiune asupra căreia trebuia să decidă România era de partea cui va intra
în război, a doua era când să intre în război. Asupra primei chestiuni putem spune
că era o problemă strict politică,dar decizia nu a fost una uşoară pe cât ar părea
astăzi. România revendica de la Austro-Ungaria (membră a alianţei Puterilor
Centrale alături de Germania, cărora li se alătură Turcia la 11 noiembrie 1914 şi
Bulgaria la 14 octombrie 1915) Transilvania, Banatul şi Bucovina, iar de la Rusia
(membră a Antantei, alături de Franţa şi Marea Britanie, cărora li se va alătura
Italia la 23 mai 1915) Basarabia.

România avea semnat un tratat secret de alianţă cu Puterile Centrale din 1883, la
începutul războiului regele Carol I ar fi vrut să angajeze ţara în război de această
parte pe baza acestui tratat, dar primul ministru Ion C. Brătianu, alături de alţi
fruntaşi politici, au câştig de cauză în Consiliul de Coroană din 21 iulie (3 august
stil nou) prevalându-se de esenţa defensivă a tratatului din 1883 ce prevedea
obligativitatea intrării în război în cazul atacului unui terţ contra unui membru al
alianţei, pe motiv că Austro-Ungaria a atacat Serbia, astfel România nu este
obligată să intre în război de partea Puterilor Centrale. Sunt şi astăzi unii care
insistă pe ideea că România a trădat Puterile Centrale în 1914, lucru fals. România
era obligată prin acest tratat să intre în război doar dacă cineva ar fi atacat un
membru al alianţei. La fel a procedat Italia, şi ea legată de un tratat identic tot din
1883, şi ea a refuzat pe acelaşi motiv intrarea în război în 1914, iar în mai 1915 a
intrat în război contra centralilor şi nimeni nu îi reproşează că ar fi trădat Puterile
Centrale. Moartea regelui Carol I la 10 octombrie 1914 şi succesiunea regelui
Ferdinand, nepot al regelui Carol, din aceeaşi familie Hohenzolern, căsătorit cu
Maria, nepoată a reginei Victoria şi după mamă nepoată a ţarului Alexandru al II-
lea al Rusiei, deschide o nouă etapă în competiţia belingeranţilor pentru atragerea
României de partea lor.

Neutralitatea, avantaje şi neajunsuri

În perioada neutralităţii, eforturi imense diplomatice, politice, economice şi

propagandistice au fost puse în scenă pentru atragerea României de o parte sau
alta. Opinia publică era majoritar de partea Antantei, de fapt de partea Franţei, dar
politicienii şi liderii de opinie, ziarele, personalităţile culturale erau împărţiţi, mulţi
dintre ei influenţaţi financiar. Era un puternic curent antantist, contrabalansat de
unul filogerman, dar aici trebuie făcută o diferenţă. Unii istorici au plasat în tabăra
filogermană mulţi lideri de opinie care nu erau neapărat filogermani, ci mai
degrabă antiruşi. Vorbim de personalităţile venite din Basarabia, care simţiseră pe
pielea lor opresiunea rusească, inclusiv ani de deportare în Siberia, cum ar fi
Constantin Stere.

Economic, României i-a priit perioada de neutralitate, ea putând să-şi vândă

produsele atât de necesare ţărilor beligerante. Dar situaţia nu putea dura la
nesfârşit, încă din 1915, după scoaterea din luptă a Serbiei, Puterile Centrale au
conceput un plan pentru ocuparea României pentru a pune mâna pe resursele ei atât
de necesare, plan abandonat ulterior în urma evenimentelor militare de pe celelalte
fronturi, respectiv ofensiva germană de la Verdun. Deci, războiul nu ne-ar fi ocolit
chiar dacă am fi dorit să rămânem neutri.

Un important inconvenient al neutralităţii României îl reprezenta imposibilitatea

înzestrării şi înarmării, din moment ce ţara noastră nu era un producător de
armament modern necesar noului tip de război. Chiar dacă România avea unele
contracte de cumpărare de armament, onorarea acestor contracte era împiedicată de
mai mulţi factori. În primul rând ţările beligerante nu făceau faţă cu producţia
proprie pentru necesităţile frontului. În al doilea rând, România fiind neutră şi în
prima fază niciuna din tabere nefiind sigură de care parte va intra România în
luptă, ezitau să trimită armament care ar putea fi folosit chiar împotriva lor. Iar
după ce România a decis partea, configuraţia fronturilor şi a alianţelor a făcut ca
după căderea Serbiei în 1915 drumul resurselor militare să fie unul singur, prin
Rusia, un drum lung şi nesigur, mai ales că armata rusă ducea ea însăşi lipsă de
armament şi muniţie.

Acest deficit de armament modern va avea un rol major în rezultatul campaniei

armatei române în anul 1916, iar în anul următor, când acest deficit va fi ameliorat,
rezultatele vorbesc de la sine asupra importanţei acestui aspect.

Momentul intrării în război

Alegerea momentului în care România va intra în război era o decizie politică, dar
şi militară. Ambele considerente erau în funcţie de aliaţi, dar ţinând cont de
divergenţele de interese finale ale acestora, era greu de găsit un moment prielnic,
atât militar, cât şi politic.

Decizia politică

Politic vorbind, ţinând cont de riscurile şi pierderile inerente intrării într-un astfel
de război, România trebuia să obţină maximum de foloase la terminarea
conflictului iar acestea trebuiau stipulate în clar într-un tratat premergător intrării în
război, tratat semnat de toţi aliaţii. Poziţia de negociere a României era foarte
avantajoasă, ea fiind neutră, cu un potenţial economic şi militar considerabil,
intrarea ei în război putând avea rezultate decisive. De aceea România a insistat
pentru clauza politică şi a negociat la sânge pentru drepturile ei asupra
Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei, deoarece ştia că aceste drepturi urmau să fie
plătite cu sânge, cu sângele soldaţilor săi. Recunoaşterea politică a dreptului şi
interesului României pentru intrarea în război a fost parafată abia în 4 august 1916,
la fel ca şi convenţia militară. Cert este că abia atunci Antanta, în întregul ei,
recunoaşte în scris drepturile noastre asupra teritoriilor revendicate de la începutul
negocierilor. De ce aşa târziu? Pentru un răspuns, va trebui să ne aplecăm asupra
chestiunilor strategice şi militare.

Decizia militară

Consensul politic a fost atins în august 1916, dar până atunci au fost pierdute
importante momente prielnice din punct de vedere militar şi strategic. Dacă
România ar fi intervenit militar în momentele respective, efectul intervenţiei
României ar fi fost mult mai favorabil pentru influenţarea cursului războiului, chiar
decisiv. Dar, în acele momente favorabile din punct de vedere militar, lipsa
deciziei politice sau a consensului politic între aliaţi pentru recunoaşterea
revendicărilor României a împiedicat încheierea unei alianţe. Iar factorul ezitant, în
perioada neutralităţii, care a întârziat încheierea acordului politic, a fost Rusia, care
a refuzat permanent să recunoască dreptul României asupra întregii Bucovine (o
parte o dorea pentru ea) şi asupra întregului Banat (Rusia dorea ca o parte să revină
Serbiei, dacă nu întreg Banatul), chiar dacă în decursul negocierilor au fost voci
aliate care sugerau Rusiei să cedeze României o parte din Basarabia numai să intre
de partea lor în război, tot chestiuni politice.

S-au pierdut astfel momente propice din punct de vedere militar, enumerăm doar o
parte din ele: la începutul războiului, când în toată Transilvania se mobilizau trupe,
marea majoritate românești, care ar fi trecut în masă de partea României dacă ai
noștri treceau Carpații, în momentul căderii fortăreței Lemberg, în Galiția, când
austro-ungarii erau împinși spre Carpați și aproape întreaga Bucovină era ocupată
de ruși, sau în mai 1915, dacă intram concomitent cu Italia în război, ți cel mai
important, la începutul Ofensivei Brusilov. Momente pierdute, de fiecare dată
Centralii își revin și atacă pe rând fiecare beligerant.

Trebuie menţionat faptul că până în 1916, Antanta nu avea un comandament unic,

fiecare stat şi front îşi ducea propriul război, fără o coordonare eficientă a
eforturilor militare. În schimb, de partea centralilor, Germania, fiind puterea
predominantă, îşi impunea viziunea şi mersul strategiei efortului de război. Prin
poziţia centrală, sub coordonarea germană, aceştia manevrau cu succes pe linii
interioare, anulând superioaritatea numerică a armatelor Antantei.

Abia după conferinţa interaliată de la Chantilly (sediul Cartierului General

francez), din 2 decembrie 1915, Antanta a început să îşi coordoneze loviturile. Aici
se stabileşte planul de acţiune pentru 1916, cu ofensive coordonate care să-i
dezechilibreze total pe austro-germani, printr-o ofensivă generală pe Frontul de
Vest, pe cel italian şi cel de Est. Germanii reacţionează primii şi declanşează
ofensiva de la Verdun, precedând preconizată ofensivă aliată pe Frontul de Vest.
Astfel, ei preiau iniţiativa şi amână asaltul franco-englez planificat. Pentru o
ofensivă pe acest front, era necesară mai întâi stabilizarea şi o nouă concentrare de
forţe, lucru care cerea timp, având în vedere impetuozitatea atacului german ce
ameninţa să rupă frontul la Verdun. Toate aestea cereau timp şi eforturi materiale
şi umane imense. Mai mult, în mai 1916 începe ofensiva austriacă pe frontul
italian, de asemenea precedând preconizata ofensivă italiană, iar italienii sunt greu
încercaţi la Arsiero şi Asiago. Prin aceste manevre pe linii interioare, austro-
germanii au dejucat planul Antantei pentru ofensiva coordonată, lovituri succesive
planificate care ar fi zdruncinat serios Puterile Centrale.

În aceste circumstanţe, Antanta îi presează pe ruşi să atace cât mai repede, pentru a
le uşura defensiva ce dădea semne de oboseală. Dar pentru asta, armata rusă,
înfrântă în toamna lui 1915, trebuia reorganizată şi reînarmată. În plus, Antanta,
mai cu seamă Franţa, insistă din ce în ce mai mult pentru a câştiga concursul
României, incusiv făcând presiuni asupra Rusiei pentru acceptarea condiţiilor
acesteia.

În mai 1916 ruşii declanşează ceea ce s-a numit Ofensiva Brusilov. Acest nume i-a
revenit ulterior, iniţial ofensiva rusă de uşurare a aliaţilor a fost gândită altfel.
Ofensiva rusă a început pe frontul de sud, galiţian, condus de generalul Brusilov,
aici fiind preconizat un atac demonstrativ, de diversiune şi mascare a adevăratei
ofensive principale ce urma să înceapă în centrul frontului, pe măsură ce rezervele
austro-ungare ar fi fost atrase în Galiţia de pe frontul central şi cel italian, unde
ofensiva austro-ungară începuse în mai. Succesul iniţial al lui Brusilov şi avansul
impetuos al trupelor ruseşti a făcut ca STAVKA (Marele Cartier General rus) să
aloce tot mai multe trupe şi rezerve lui Brusilov pentru o cât mai bună exploatare a
succesului. Astfel că nu au mai rămas resurse ruseşti pentru lovitura principală de
pe frontul central iar aceasta nu a mai avut loc, o tentativă slabă având loc la
sfârşitul lui iunie, respinsă de germani din cauza lipsei de mijloace materiale. Tot
potenţialul ofensiv rusesc a fost dirijat în sprijinul lui Brusilov făcând din această
acţiune cea mai importantă şi de amploare operaţie militară rusă din întreg
războiul.

În iulie ar fi fost momentul ideal din punct de vedere militar pentru o lovitură care
ar întoarce flancul drept inamic, o lovitură strategică devastatoare care ar fi putut
duce la scoaterea din luptă a Austro-Ungariei. Această lovitură nu putea fi decât
intrarea României în război cu toate forţele disponibile în Transilvania, ca o
prelungire a frontului rusesc, astfel ar fi fost întors tot dispozitivul defensiv sudic al
centralilor. Rezervele lor luptând pentru stabilizarea frontului din faţa ofensivei
Brusilov, nu ar fi avut cu ce să stea în faţa manevrei de întoarcere a trupelor
române.

Ofensiva rusă cucerise o mare parte din Galiţia şi întreaga Bucovină, luând 200000
de prizonieri. Dar avântul ofensivei a început să scadă, pentru ca la 12 august (stil
nou, 31 iulie stil vechi) să se stingă cu totul, de la această dată având loc doar
acţiuni cu caracter local, chiar după declaraţiile generalului Brusilov. În acelaşi
timp, rezervele austro-germane curgeau spre acest sector de front. Unităţile
germane au fost intercalate printre cele austriece, iar în partea de sud a frontului se
constituise un puternic grup de armate sub conducerea arhiducelui Carol,
moştenitorul tronului, cu rol de contraatac la momentul oportun.

Un moment militar decisiv ratat de către factorul politic. Conducerea rusă,

îmbătată de succesul militar de moment, crede că poate câştiga singură războiul şi
nu acceptă condiţiile României cu toate insistenţele francezilor care sesizează
oportunităţile majore deschise de intervenţia militară românească. Acordul politic
rus va veni prea târziu, abia după ce vârful ofensivei ruse a trecut şi centralii
izbutesc să stabilizeze frontul, iar potenţialul ofensiv rus s-a consumat odată cu
epuizarea trupelor şi rezervelor. Conştientă de iminenţa unei contraofensive a
centralilor, conducerea politică rusă acceptă condiţiile României pentru a intra în
război Acum ori niciodată! O somaţie cu caracter de ultimatum (la care se raliază
şi aliaţii, şi ei prinşi în corzi) în momentul în care simţea că se apropia o
contraofensivă puternică, care ar fi zdruncinat serios armata rusă la fel ca şi în
toamna lui 1915 sau în 1914.

I s-a reproşat lui Brătianu că a amânat momentul intrării în război prea mult şi a
ratat momentele decisive doar pentru a obţine maximum din revendicările sale. Se
pare că a procedat corect din punct de vedere politic, convenţia prin care Antanta a
recunoscut drepturile României asupra teritoriilor revendicate a avut un rol
important la tratativele de pace. Mai mult, el avea experienţa tatălui său din alianţa
cu Rusia din cursul războiului din 1877-1878, în care Convenţia de la Livadia a
fost interpretată tendenţios de partea rusă care ne-a luat atunci Bugeacul. Pe de altă
parte, unii reproşează conducerii României din 1941 că a intrat în război fără o
convenţie clară scrisă cu aliatul său de atunci, Germania.

România intră în război

România a intrat în război la 14/27 august 1916, data la care Consiliul de Coroană
prezidat de regele Ferdinand a decis acest lucru. În seara aceleiaşi zile, la ora 9,
ministrul român de la Viena depunea declaraţia de război a României în mâinile
funcţionarului de serviciu, ministrul de externe Burian fiind absent. În aceeaşi
noapte, trupele române forţează trecătorile spre Transilvania. A doua zi Germania
declară război României. În aceeaşi zi, Turcia ne declară război. Eram în război
contra Austro-Ungariei, Germaniei şi Turciei. Bulgaria atacă la 18/31 august,
declarând război a doua zi. La fel a atacat Grecia şi Serbia, fără declaraţie de război
în al doilea război balcanic din 1913, la fel a procedat şi în octombrie 1915 contra
Serbiei.

Momentul propice a fost ratat, dar aliaţii obosiţi de luptele de uzură în defensivă pe
frontul francez şi italian, de epuizarea ofensivelor de pe Somme şi de pe frontul
Brusilov, aveau nevoie de un debuşeu care să atragă rezervele germane pentru a
uşura propria lor situaţie. Singurul factor extern care ar fi putut realiza acest
deziderat era intervenţia unor forţe proaspete în măcelul mondial, care să distragă
atenţia centralilor şi să atragă forţele lor acolo. Strategic, acest factor nu putea fi
decât România. De aceea, în ceasul al treisprezecelea, li se recunosc românilor în
scris tot ceea ce ei ceruseră zadarnic timp de doi ani, toate revendicările lor le sunt
acceptate. Cu o singură condiţie, cea de a intra rapid în război, pentru a-i salva pe
ceilalţi. Acesta a fost rolul României la intrarea în război, de paratrăznet în faţa
uraganului ridicat de furia teutonă.

Chiar şi aşa, cu momentul ofensivei Brusilov pierdut, intervenţia României ar fi

putut fi decisivă dacă aliaţii şi-ar fi respectat, măcar parţial, obligaţiile asumate
prin Convenţia militară din 4 august. Cuvintele ministrului francez la Bucureşti,
contele de Saint-Aulaire, sunt sugestive referitoare laangajamentele părţilor din
Convenţia militară semnată: Toate aceste angajamente, mai puţin obligaţiile
României, vor fi încălcate.

România, în ciuda încercărilor cumplite prin care a trecut din pricina amânării
timp de doi ani a ofensivei noastre la Salonic, nu ne-a rămas mai puţin
credincioasă. Poporul român este un adevărat gentleman colectiv. Când spun
popor, nu exclud guvernul şi clasele superioare. Dacă a fi gentleman înseamnă a
fi om de onoare şi mai ales a-ţi ţine promisiunea, ba chiar mai mult decât
promisiunea, guvernul român este un supergentleman deoarece, prezentându-se cu
exactitate la întâlnirea din luna august 1916, el şi-a ţinut mai mult decât
promisiunea, deşi rămăsese singur, după abandonarea aliaţilor săi. El aparţine
înaltei nobilimi, dacă a fi nobil înseamnă să ai mai multe îndatoriri decât drepturi.

Contele de Saint-Aulaire

Aliații nu și-au respectat angajamentele luate prin Convenția militară. Armata rusă
nu a lucrat energic pe tot frontul austriac, aşa cum se stipula în acest articol. Câteva
atacuri demonstrative, respinse cu uşurinţă, şi care nu au produs fixarea trupelor
austo-ungare astfel că divizii întregi au putut fi scoase de pe acest front şi
direcţionate împotriva românilor în Transilvania. Chiar Armata de Nord va trebui
să încetinească şi să oprească ofensiva inclusiv din cauza aripii drepte din
Bucovina rămasă descoperită fiindcă trupele ruse nu avansau. Rusia a trimis două
divizii de infanterie şi una de cavalerie în Dobrogea, dar calitatea lor era sub orice
critică, chiar după spusele şi rapoartele comandantului lor generalul Zaiancikovski,
care iniţial refuză comanda chiar din cauza calităţii slabe ale acestor trupe. Modul
de comportare ale acestor trupe, nerespectarea ordinelor, părăsirea poziţiilor. Doar
Divizia Sârbă formată din foşti prizonieri sârbi, va dovedi valoare combativă reală.

Intrarea în război a României va fi precedată, cel puţin cu opt zile înainte, de o

ofensivă afirmată a armatelor de la Salonic, în scopul de a uşura mobilizarea şi
concentrarea tuturor forţelor militare române. Această ofensivă va începe la 7/20
august 1916. Nu s-a realizat, deoarece cu două zile înainte, la 5 august, armata
bulgară dezlănţuie o ofensivă între Valona şi Golful Orfano, rupe frontul şi
cucereşte Florina. Nu mai putea fi vorba de o ofensivă, dimpotrivă, generalul
Sarrail trebuie să stabilizeze frontul şi să oprească înaintarea bulgară şi abia apoi să
contraatace. Generalul Joffre (comandantul general francez) îl presează pe Sarrail
prin ordine telegrafice la 17, 20 şi 29 august (România intrase în război la 14
august)dar fără rezultat. Abia la începutul lui septembrie reuşeşte să ia
contraofensiva, dar se mişcă cu dificultate, recucereşte Florina la 5 septembrie şi
restabileşte frontul abia la 6 noiembrie când ocupă Monastir. Între timp, bulgarii
profită de succesul ofensivei lor şi îşi mută mare parte din trupe în faţa armatelor
române din Dobrogea, lăsând doar trupe în apărare. Dacă nu ar fi fost momentul
14/27 august, Armata de Salonic ar fi fost distrusă. Putem spune că ea fost salvată
de intervenţia României în război. Inacţiunea Armatei de Salonic condusă de
generalul Sarrail, lipsa susţinerii militare a acţiunii României stipulată în Convenţia
militară încheiată, a intrat în folclor. Soldaţii români pe front: Vai, Sarrail, Sarrail,
Sarrail / Noi ne batem şi tu stai!

Obligaţia aliaţiilor de a asigura muniţii şi material de război aduse pe vase până la

porturile ruseşti şi de aici în trenuri până în România într-un ritm de 300 de tone pe
zi. Nu s-a realizat, am fost aprovizionaţi cu maxim 120 de tone pe zi, mai puţin de
jumătate din minimul realizat, multe trenuri s-au pierdut în imensităţiile stepei
ruseşti, au fost luate de ruşi care şi ei duceau lipsă de armament şi muniţii, sau
rătăcite prin gări. În iarna 1916-1917, membri ai Misiunii militare franceze au
reuşit să recupereze o parte din aceste trenuri uitate prin gările ruseşti.

Rezultatul a fost că România a intrat în război într-un moment strategic

nefavorabil, momenul optim fiind depăşit, fără un ajutor eficace în Dobrogea din
partea ruşilor, fără un ajutor eficace de pe frontul francez şi italian (italienii îşi
reveneau după ofensiva austro-ungară), fără ca Armata de Salonic să o susţină cum
era prevăzut în Convenţie, dimpotrivă, Armata de Salonic a fost salvată de la
distrugere de intervenţia română, după cum au recunoscut importante personalităţi
militare franceze. Armata română devine armata de sacrificiu pentru salvarea
aliaţilor pentru a le oferi gura de oxigen care să-i salveze. Armata română lupta
fără o pregătire materială serioasă (importante lipsuri în artilerie grea, armament
automat, aviaţie, grenade, material de protecţie contra gazelor de luptă etc), cu
600000 de oameni pe un front total de 1400 km (mai lung decât Frontul de Vest de
800 km sau Frontul de Est de 1200 km), pe două fronturi divergente, practic opuse,
foarte apropiate, având legături nesigure şi foarte grele cu aliaţii săi. Rezultatul era
previzibil, nicio armată din lume nu ar fi avut cum să reziste.

Reacţia Puterilor Centrale la intrarea în război a României

Ştirea declaraţiei de război a României a provocat un început de derută la

comandamentul german, generalul Erich von Falkenhayn, şeful statului major
general al armatei germane a cerut confirmarea, el considerând că România nu va
putea intra în război decât după strângerea recoltei. Două zile mai târziu (16
august), împăratul Wilhelm îl înlocuieşte pe Falkenhayn (aflat în această înaltă
poziţie de la demiterea lui von Moltke în 1914 după pierderea bătăliei de la Marna)
cu feldmareşalul Paul von Hindenburg având ca ajutor de generalul Erich
Ludendorff, acest tandem dovedindu-şi cu prisosinţă valoarea pe Frontul de Est
începând cu bătălia de la Tannemberg sau Lacurile Mazuriene. Hindenburg şi
Ludendorff care timp de doi ani luptaseră pe Frontul de Est, îşi dau seama mult
mai bine decât Antanta despre ce putea însemna intrarea în război a României:
întoarcerea frontului pe care ei se străduiseră atât timp să îl stabilizeze şi chiar
reuşiseră nişte victorii admirabile. De aceea decid ca fără întârziere, înainte ca
Antanta să realizeze ce şansă i se oferea, să atace cu maxim de forţe România şi să
o distrugă. Nu să o oprească, să stabilizeze frontul, ci să o atace din mai multe părţi
şi să o distrugă. Scopul era întreit, pe lângă evitarea dezastrului printr-o acţiune
hotărâtă, înainte ca Antanta să poată să-şi revină şi să profite de oportunitatea
strategică, mai era pedepsirea exemplară a României pentru gestul său ca să fie un
exemplu pentru alţi neutri care i-ar putea lua exemplul, şi accesul la resursele de
petrol şi cereale de care Centralii duceau mare lipsă.

În acest scop, Hindenburg şi Ludendorff propun împăratului Wilhelm încetarea

definitivă a atacurilor asupra Verdunului, activând în acelaşi timp formarea de noi
divizii. Scopul era prelungirea frontului în Transilvania şi formarea Armatei a IX-a
în vestul Transilvaniei menite să atace România. La sud, comandantul forţelor
germano-bulgare era renumitul general August von Mackensen, iar la comanda
Armatei a IX-a menită să acţioneze în Transilvania este numit proaspăt destituitul
general Erich von Falkenhayn, fost şef al statului major general german, militar
capabil şi bun strateg, arzând de dorinţa de revanşă contra României din cauza
căreia pierduse importanta funcţie. Împăratul Wilhelm dă la 2 septembrie
următorul ordin armatelor germane, austro-ungare, bulgare şi turceşti:

În urma intrării României în război, trebuiesc ţinute toate poziţiile de pe frontul de

Vest, Est, italian şi macedonean, iar trupele disponibile se vor trimite pentru
ofensiva principală contra României.

Practic, încetarea tuturor ofensivelor pe Frontul de Vest (la Verdun şi Somme), pe

Frontul de Est (în pregătire în Galiţia contra lui Brusilov), pe frontul italian unde
opriseră ofensiva italiană de uşurarea a aliaţilor de pe Isonzo (sectorul Goriţa şi
Montefalcone) aproape de Triest şi se pregăteau de ripostă, pe frontul macedonean
unde rupseseră frontul Armatei de Salonic.

Patruzeci şi una de divizii şi jumătate (dintre care opt de cavalerie) bine înarmate,
cu experienţă combativă, sunt trimise împotriva României. Împotriva lor, pe un
front de 1400 de kilometri, România dispunea de 23 de divizii de infanterie (20-
25000 de oameni fiecare) şi două divizii de cavalerie (3000 de oameni fiecare).
Oamenii chemaţi sub drapel şi cei aflaţi la dispoziţia armatei ajung la 1083000
(15% din populaţia ţării, 30% din cea masculină). Zece divizii sunt bine încadrate
şi conduse majoritatea ofiţerilor de carieră, următoarele cinci sunt noi, încadrate cu
ofiţeri rezervişti şi cu artilerie mai puţină, restul sunt şi mai slabe, artilerie veche,
tunuri cu tragere înceată şi aproape fără armament automat.

Cu toate acestea, armata română s-a descurcat surprinzător de bine, ţinând cont de
premizele, condiţionările şi factorii care au influenţat intrarea noastră în război
precum şi desfăşurarea ostilităţilor.

A salvat România Verdunul?

Această idee a apărut şi e menţionată încă în cursul războiului, în luările de poziţie

ale unor importante personalităţi române, dar şi franceze. În perioada interbelică, în
scrierile analiştilor militari români, este exprimat argumentat efectul intrării în
război a României inclusiv asupra Frontului de Vest, mai cu seamă asupra
punctului focal al acestuia la acea vreme, Verdunul.După al doilea război mondial,
România aflându-se dincolo de Cortina de Fier, ca duşman ideologic, rolul ei a fost
ignorat şi minimalizat în mare parte, şi pe seama absenţei istoricilor români la
dezabeterile pe această temă. Astfel s-a ajuns până în zilele noastre ca României să
nu i se acorde în primul război mondial decât un rol marginal, în multe studii şi
documentare occidentale rolul ei fiind pur şi simplu ignorat, inclusiv înlocuirea lui
Falkenhayn la două zile după intrarea în război a României este văzută ca o
consecinţă a eşecului de la Verdun. Dar când şi de ce a devenit evident acest eşec?
Pentru a restabili adevărul e nevoie de o activitate mai susţinută a istoricilor români
cu studii, conferinţe, documentare care să fie difuzate şi în Occident. Dar pentru a
putea fi difuzate, mai întâi ar trebui realizate.

Până atunci, încercăm să răspundem întrebării din titlu, conştienţi de faptul că

aceasta ar trebui să fie doar un început. Iată desfăşurarea ofensivei germane de la
Verdun până la intrarea în război a României (datele pe stilul vechi).

La 8 februarie 1916 Kronprinzul german (moştenitorul tronului) atacă la Verdun,

anulând astfel ofensiva franceză pregătită pe frontul de vest. Între 8 şi 12 februarie
lupte foarte grele, în 13 germanii cuceresc fortul Doaumond dar nu reuşesc să rupă
frontul, prelungesc frontul ofensiv silindu-i pe francezi să-şi retragă stânga de pe
râul Meusa. 13-19 februarie, generalul Pétain reuşeşte să-i oprească pe germani. 20
februarie - 9 martie lupte grele de uzură. 10 martie – 30 aprilie germanii sunt
respinşi, mai cu seamă înttre 9-12 aprilie când sunt respinşi la Vauquois şi Mort-
Homme (aici de către Corpul 32 armată condus de generalul Henri Mathias
Berthelot, devenit şase luni mai târziu şef al Misiunii Militare Franceze în
România).

Verdunul devine simbolul rezistenţei Franţei, ils ne passeront pas este cuvântul de
ordine. Pe Calea Sacră, singurul drum de aprovizionare rămas deschis, aflat şi el
sub focul artileriei germane, reuşesc să treacă mii de vehicule şi până la 20000 de
militari zilnic. Falkenhayn putea opri ofensiva atunci, îşi realizase scopul tactic,
anihilase din faşă proiectata ofensivă aliată pe frontul de vest şi produsese pierderi
grele francezilor. Dar el decide să lărgească frontul şi să transforme Verdunul într-
o mare bătălie de uzură care să atragă aici totalitatea rezervelor franceze şi să le
macine, deşi nici germanii nu aveau resurse suficiente pentru un astfel de gen de
bătălie.

20 aprilie, generalul Pétain este înlocuit cu generalul Nivelle la comanda Aramtei a

II-a la Verdun. Germanii atacă puternic, la 9 mai francezii recuceresc fortul
Doaumond dar îl pierd două zile mai târziu, la 11 mai. La 25 mai francezii pierd
fortul Vaux. Până la această dată francezii angajaseră pe frontul de la Verdun 67 de
divizii (două treimi din forţa lor totală). Au menţinut frontul, dar erau epuizaţi,
pierduseră 200000 de oameni, 650 de tunuri, trăseseră 10 milioane de proiectile de
artilerie şi 3 milioane de lovituri de artilerie grea. Încordarea a ajuns la maxim,
doar un atac aliat în alt sector mai putea salva Verdunul. 10-11 iunie, bătălia de la
Verdun continuă cu violenţă pe ambele fronturi. 15-17 iunie, francezii recuceresc
Thiaumont, la est de Meusa.

La 18 iunie/1 iulie începe Bătălia de pe Somme, ofensiva franco-engleză cu scopul

de a uşura presiunea de la Verdun. 1 iulie 1916 este ziua cea mai neagră pentru
armata britanică, cea mai sângeroasă zi din istoria militară engleză, 20 de mii de
morţi şi 40 de mii de răniţi într-o singură zi.La Somme s-a preconizat la conferinţa
de la Chantilly din decembrie 1915 să se dea atacul decisiv contra germanilor pe
frontul de vest, dar atacul preventiv german de la Verdun l-a amânat cu câteva luni.
Britanicii aveau la sfârşitul lui 1915 doar 34 de divizii pe Frontul de Vest din
totalul de 70, mai mult, ei doreau să-şi retragă şi cele 6 divizii din Armata de
Salonic. La insistenţele generalui Joffre, la jumătatea lui iunie au ajuns pe frontul
francez cu un număr total de 54 de divizii. Pregătirea de artilerie de pe frontul de la
Somme nu reuşeşte să distrugă apărarea germană, rezultatele sunt devastatoare
după prima zi a ofensivei. Totuşi, francezii cuceresc a doua zi Belloy en Santene şi
englezii Boiselle o zi mai târziu. Generalul Haig speră că va putea sparge frontul şi
trimite noi unităţi în atac. În sectorul Flers Courcelette îşi fac pentru prima oară
apariţia tancurile în război, cutii blindate rudimentare cu viteză redusă dar care
produc o surpriză neaşteptată. Lipsa rezervelor vor face ca în această bătălie rolul
tancurilor să nu fie exploatat cum trebuie. Germanii dezvoltă o apărare elastică şi
realizează o linie defensivă puternică mai în spate, pe care rezistă până la venirea
toamnei, când întreg câmpul de luptă se transformă într-o mare de noroi până la
sfârşitul bătăliei din 19 noiembrie, dată la care românii luptau să stabilizeze frontul
lor străpuns în Muntenia. Pierderi în morţi şi răniţi de 620 de mii de francezi şi
englezi şi 450 de mii de germani pentru un câştig de zece kilometri de front.
Acesta a fost rezultatul Bătăliei de pe Somme din 1916.

Pe frontul de la Verdun au loc lupte foarte îndârjite între 21 iulie şi 7 august 1916,
cu mare pericol pentru francezi, la o lună după începerea ofensivei de pe Somme
(19 iunie stil vechi, 1 iulie stil nou), imediat ce ofensiva franco-engleză pe acest
front a fost stabilizată germanii îşi mută din nou efortul la Verdun pentru a realiza
o breşă în front, profitând de faptul că parte din rezervele franceze s-au mutat pe
Somme. După 14 august data intrării României în război, atacurile germane de la
Verdun scad în intensitate. La 20 august (2 septembrie stil nou) împăratul Wilhelm
încetarea tuturor ofensivelor și stabilizarea fronturilor, în vederea acțiunii contra
României. Încep comasările şi trimiterea diviziilor germane şi austro-ungare contra
României în Transilvania, ofensiva de la Verdun este abandonată.

Francezii se refac pe acest front şi treptat reiau ofensiva abia în octombrie 1916,
concomitent cu atacurile austro-ungare şi germane contra românilor în Carpaţi,
lupte grele de uzură. Fortul Douamont este recucerit la 11/24 octombrie 1916, în
timp ce pe frontul românesc se duceau luptele grele de la Braşov, Bran-
Câmpulung, Sibiu şi Jiu. Luna următoare este cucerit fortul Vaux, în România se
lupta pe Cerna, la Dragoslavele şi în Bătălia Bucureştilor. Pe 15 decembrie un
contraatac îi obligă pe nemţi să se retragă cu 5 kilometri faţă de poziţiile din
februarie. Două săptămâni mai devreme românii pierduseră Bătălia Bucureştilor şi
la 6 decembrie capitala le era ocupată, imense forţe austro-ungare germane bulgare
şi turceşti ocupau Muntenia.

Rămâne să judecaţi dumneavoastră în ce măsură românii au salvat Verdunul.