INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

Caracteristici:
– instituţiile românilor, inclusiv statul, sunt de origine română şi romano-bizantină, influenţate de
modele slave;
– în Transilvania, unde statul şi instituţiile au ajuns să fie neromâneşti, s-a impus treptat modelul
ungar de inspiraţie occidentală (germană), fără a înlătura vechile structuri locale;
– în Ţara Românească şi Moldova regimul politic este monarhic, asemănător cu cel al monarhiei
feudale, dar cu trăsături proprii, datorate specificului românesc.

DOMNIA
În Ţara Românească şi Moldova se afla, încă din secolul al XIV-lea, domnul, care îşi asuma
şi titlul de mare-voievod:
– termenul „domn” provine din limba latină („dominus” – titlu purtat de împărații romani în
timpul Dominatului) şi desemnează stăpânul suprem al ţării şi al supuşilor;
– sintagma „mare voievod” provine din slavonă şi înseamnă comandant militar;
– particula ,,Io” (prescurtare de la numele sacru „Ioannes”, înseamnă „cel ales de Dumnezeu”) a
fost introdusă de biserică, prin ceremonia ungerii suveranului la urcarea pe tron;
– domnul era şi „singur stăpânitor”/„autocrator”, desemnând faptul că el era suveran, iar statul
său era independent;
– se considera că puterea domnului venea de la Dumnezeu, fapt marcat în titlul oficial prin formula
„din mila lui Dumnezeu”;
– însemnele puterii erau coroana, buzduganul şi sceptrul.
Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-electiv: domnul era ales dintre
membrii celor două familii domnitoare (Basarabii - în Ţara Românească, Muşatinii – în Moldova)
de către Adunarea Ţării, formată din categoriile sociale privilegiate (stările din Apus): boierii,
clerul, curtenii.
Domnii se recunoşteau frecvent în secolele XIV-XVI ca vasali ai regilor Ungariei şi Poloniei, fără
să fie afectat statutul de independenţă al ţărilor lor. După instaurarea suzeranităţii otomane,
specifică la Sud şi Est de Carpaţi (secolul al XIV-lea), domnii aleşi de ţară trebuiau confirmaţi de
către sultan; din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, sursa divină a puterii este completată cu
una pământeană (împăratul sau sultanul), deşi domnii se considerau şi se declarau „unşii lui
Dumnezeu„, dăruiţi cu autoritate „din mila lui Dumnezeu”.
În Transilvania, voievozii ţării nu sunt suverani, prin urmare nu sunt „domni”. Domni erau doar
regii Ungariei, care îi numeau pe voievozii Transilvan şi îi considerau printre marii lor dregători.
Transilvania beneficia de o organizare autonomă în cadrul regatului; unii voievozi au format
adevărate „dinastii voievodale” (familia Lackfi în secolul al XIV-lea, familia Csaki – în secolul al
XV-lea). Voievozii îşi numeau vicevoievozi, pe comiţii celor şapte comitate, pe castelani, pe
notari. Apare sporadic în secolul al XIV-lea şi demnitatea de „duce al Transilvaniei”, deţinută de
un membru al familiei regale.
Atribuţiile/prerogativele domnitorului:
În Tara Românească şi Moldova:
– executive: asigură ordinea internă, numeşte şi revocă dregătorii, acorda privilegii şi ranguri
boiereşti;
– legislative: domnul este „lex animata” („legea vie”) şi, în această calitate, emite acte normative
cu caracter de lege (hrisoave, aşezăminte);
– judecătoreşti: este judecătorul suprem (cea mai înaltă instanţă de judecată), poate pronunţa
pedeapsa cu moartea, are drept de graţiere;
– militare: este comandant suprem al armatei (în calitate de mare voievod);
– financiare: fixeaza dările (impozitele), acordă imunitate (scutire de obligaţii faţă de domnie);
– de politică externă: reprezintă ţara în politica externă, încheie tratate, declară război şi hotărăşte
încheierea păcii; are drept de legaţie (trimite şi primeşte soli);
– bisericeşti: nu intervine în dogmă şi nu este autoritate supremă în biserică; hotărăşte înfiinţarea
de mitropolii, episcopii şi mănăstiri; numeşte şi revocă mitropoliţii şi episcopii; reglementează
competenţa de judecată a bisericii.
În Transilvania, voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare şi exercita puterea în
comitatele Solnocul Inferior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara şi Târnava.
Din 1541 (destrămarea Ungariei), se vor numi „principi” şi vor fi aleşi de Adunările ţării (numite
şi „Diete”). Principele este confirmat de sultan (Transilvania avea acelaşi statut extern ca şi Ţările
Române extracarpatice ).
SFATUL DOMNESC
Membrii Sfatului domnesc erau marii boieri, mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, fiii
domnului (10-15 în Ţara Românească, 20-30 în Moldova). Rolul Sfatului era acela de a aproba sau
de a respinge principalele acte ale suveranului; influenţa în alcătuirea şi rolul Sfatului Domnesc era
bizantină, prin filiera slavă, dar similară cu cele occidentale.
Dregătoriile erau, cu puţine excepţii, comune Moldovei şi Ţării Româneşti, şi nu aveau 0
specializare absolută în atribuţii: orice dregător putea îndeplini orice poruncă a domnului. Unii
mari dregători (banul, logofătul, vornicul, vistierul, pârcălabul) aveau, mai ales, atribuţii de
ordin public, iar alţii (postelnicul, paharnicul, stolnicul), mai mult personale, slujbe către domn
şi suita sa.
Cei mai importanţi dregători erau:
– banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei): era conducătorul administraţiei la vest de Olt;
marele ban era denumit „domnul cel mic”;
– vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă cele mai importante atribuţii
judecătoreşti, după domn;
– logofătul (cancelarul) era şeful cancelariei domneşti şi se ocupa cu redactarea deciziilor luate de
domn şi de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domneşti;
– vistierul avea ca atribut evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor ţării;
– spătarul comanda oastea călare şi purta spada domnului la ceremonii;
– pârcălabii erau comandanţi ai unor cetăţi şi ai regiunilor din jur;
– postelnicul (şambelanul) se ocupa de camera domnitorului şi era sfătuitorul de taină al acestuia;
– paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti;
– stolnicul avea în grijă masa voievodului.
La început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii dar, cu timpul (în
secolul al XV-lea), vor fi eliminaţi treptat, în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu
dregătorii). În secolul al XVI-lea, în contextul accentuării dependenţei faţă de Imperiul Otoman,
Sfatul Domnesc era denumit tot mai frecvent cu termenul turcesc de „Divan”.
În Transilvania, voievozii, nefiind suverani, nu aveau un sfat sau consilieri; cei mai puternici
voievozi au încercat să-i imite pe regi sub acest aspect.

ADUNĂRILE DE STĂRI (ADUNĂRILE ŢĂRII)

Simbolizau „ţara legală” şi îi reuneau pe trimişii grupurilor privilegiate; se dezvoltă în special
în secolul al XIV-lea (Transilvania) şi secolul al XV-lea (la sud şi est de Carpaţi).
În Ţara Românească şi Moldova erau formate din boieri, clerul înalt şi curteni; se întruneau când
luau decizii importante pentru ţară: alegerea domnilor, abdicarea lor, declaraţii de război,
încheierea păcii, judecarea unor cauze de importanţă majoră, stabilirea obligaţiilor populaţiei faţă
de stat şi trimiterea de solii foarte importante.
În Transilvania, adunările generale acţionau ca foruri de judecată, dar aveau şi atribute
economice, administrative, reglementau raporturile dintre biserică şi nobilime cu privire la dijmele
ecleziastice, vămi, combaterea răufăcătorilor. La ele participau nobilimea celor şapte comitate şi,
probabil, categorii de oameni liberi (numite în documentele latine „congrationes” sau
„universitas„); din secolul al XIV-lea se întruneau anual sau chiar bianual. Existau şi adunările
lărgite, convocate din porunca regelui, la care participau toate stările: nobilimea, saşii, secuii,
românii (exemple: 1291 şi 1355). Treptat, românii nu au mai fost convocaţi în aceste instanţe;
crearea „uniunii frăţeşti” în 1437 (numită, după anul 1500, „Unio Trium Nationum” - uniunea
celor trei naţiuni) fără participarea românilor, se va îndrepta, în special în epoca modernă, chiar
împotriva românilor.

ARMATA ŞI SISTEMUL DE APĂRARE

Organizarea militară confirmă progresele centralizării: „oastea cea mică” – armata
permanentă, formată din categoriile privilegiate, şi „oastea cea mare” – alcătuită din întreaga
populaţie aptă de serviciul militar, în scopul apărării ţării, şi care se convoacă în caz de primejdie.
Din secolul al XV-lea, oştii domneşti i se putea adăuga un număr variabil de mercenari, motivat de
extinderea, din secolul al XVI-lea, a armelor de foc, scumpe şi greu de mânuit, precum şi de
necesitatea asigurării ordinii interne.
Un rol important în apărare îl aveau fortificaţiile, în special cetăţile cu şanţ (Hotin, Soroca, Orhei,
Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna – sistem de fortificaţii realizat de domnitorul Ştefan cel
Mare) şi întărirea şi reconstruirea cetăţilor Giurgiu, Turnu, Târgşor, Târgovişte, din timpul
domnitorilor Mircea cel Bătrân şi Vlad Tepeş.
Şi în Transilvania voievodul, deşi nu era autocrat, avea atribuţii militare importante: în oastea
regală el comanda oştile strânse din cele şapte comitate transilvănene, alături de cetele propriilor
vasali.
ADMINISTRAŢIA
Ţara Românească era împărţită în judeţe, iar Moldova în ţinuturi. Judeţele devin în secolul al
XV-lea unităţi administrative ale organelor puterii centrale trimise în teritoriu; conducătorii
judeţelor şi ţinuturilor erau reprezentanţii domniei, cu atribuţii administrative, judecătoreşti,
executive şi fiscale (strângerea dărilor); în fruntea judeţelor se aflau judeţii (sudeţii), cu atribuţii
similare celor ale pârcălabilor, iar la conducerea ţinuturilor erau pârcălabii (ţinuturile cu cetăţi) şi
staroştii (ţinuturile de la marginea de nord – Cernăuţi, şi de sud – Putna).
În Transilvania erau mai multe tipuri de unităţi administrative, rezultat al suprapunerii modelului
ungaro-german celui tradiţional, precum şi al colonizării unor populaţii străine.
Comitatele (în urma cuceririi de către Regatul Ungar) erau conduse de un comite, numit de
voievodul ţării, şi de un vicecomite numit de comite (1111: primul comitat, Bihorul; 1164:
comitatele Crasna şi Dăbâca;  1175: comitatele Cluj, Alba, Timiş;  secolul al XIII-lea: comitatele
Arad, Zărand, Târnava).
Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune (unităţi judiciar-dministrative), în fruntea cărora se afla
un căpitan şi un jude (şapte scaune secuieşti – Odorhei, Ciuc, Mureş); teritoriul saşilor era
împărţit tot în scaune (conduse de juzi): Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea, Sighişoara; au existat două
districte ale saşilor – Braşovul şi Bistriţa; saşii din scaune s-au bucurat de statutul de libertate, pe
când cei din afară au urmat calea aservirii sau a înnobilării; saşii au luptat pentru păstrarea şi
întărirea autonomiei lor, precum şi pentru includerea tuturor în aceeaşi organizaţie teritorială şi
politică, numită „Universitatea saşilor”, consfinţită legal în secolul al XV-lea, de către regele
Matei Corvin.
Românii au moştenit o organizare teritorială de origine romano-bizantină şi influenţă slavă, bazată
pe ţări; numele de „districte ale românilor” devine frecvent utilizat peste aceste forme de
organizare teritorială.

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ
În Ţara Românească şi Moldova, judecătorul suprem era domnul, care judeca adesea în Sfatul
Domnesc, unde îşi impunea propria voinţă. Domnul putea să dea pedepsele capitale şi să rezolve
litigiile grave între marii feudali; boierii aveau drept de judecată pe domeniile lor; ţăranii erau
supuşi, ca şi orăşenii, judecăţii dregătorilor domneşti.
Biserica judeca, în special, cauze morale şi religioase. Din secolul al XVI-lea, pravilele se şi
tipăresc în limba slavonă şi în cea română.
În Transilvania, sistemul juridic era şi mai complex, datorită suprapunerii stăpânirii maghiare
asupra realităţilor vechi româneşti şi a colonizării saşilor şi aşezării secuilor. În comitate
predomină justiţia seniorială; după scaunul de judecată al stăpânului, urma scaunul comitatens
(pentru litigiile dintre nobili); de la comitat se putea face apel la scaunul de judecată al voievodului
sau al vicevoievodului; ultima instanţă putea fi cea regală.
Din secolul al XVI-lea, după formarea principatului, forul suprem de judecată era principele, care
avea un dregător situat în fruntea justiţiei – palatinus/iudex curiae.
Dreptul scris a triumfat în secolul al XVI-lea, când Istvan Werboczy a elaborat codul de legi
cunoscut sub numele de Tripartitum (1517).

BISERICA
Cea mai importantă instituţie pe plan spiritual în Evul Mediu, Biserica a menţinut unitatea
spirituală a românilor. Biserica legitima toate instituţiile şi drepturile, inclusiv statele medievale şi
pe suveranii lor. Istoricul Constantin C. Giurescu afirma: „suntem în această parte a Europei cei
mai vechi creştini; creştinismul, ca şi graiul nostru, este de caracler latin”.
Spre sfârşitul mileniului I d.Hr., creştinismul popular românesc era un fenomen de masă;
creştinarea nu a fost impusă de sus, ca în cazul tuturor vecinilor direcţi, ci s-a produs natural,
treptat, iniţial prin misionari.
În Ţara Românească, mitropolia a fost creată din iniţiativa domnitorului Nicolae Alexandru
(1359), cu sediul la Curtea de Argeş. În 1370, sub Vladislav Vlaicu, se constituie a doua
mitropolie a ţării, la Severin; în 1403 se revine la o singură mitropolie a ţării. Mitropolia este
recunoscută de Patriarhia din Constantinopol, care acorda Mitropolitului Ţării Româneşti titlul de
„exarh al plaiurilor” (autoritate spirituală asupra ortodocşilor din Transilvania).
În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată din iniţiativa lui Petru Muşat pe la 1387,
dar recunoaşterea sa canonică s-a produs mai târziu (1401), din cauza unui conflict cu Patriarhia de
la Constantinopol.
În Transilvania a predominat religia ortodoxă, religia populaţiei majoritare. Regalitatea maghiară
a încercat să impună catolicismul. În 1366, Ludovic cel Mare, prin Diplomele regale,
condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În ciuda persecuţiilor, Biserica
Ortodoxă din Transilvania, Banat şi părţile vestice a supravieţuit şi chiar s-a dezvoltat; în secolele
XII-XIII existau cele mai vechi biserici româneşti din piatră, de la: Strei, Densuş, Streisângeorgiu,
Sântămărie-Orlea; protopopiat a existat în Scheii Braşovului, la biserica Sf. Nicolae – mare centru
de cultură a românilor. Biserica ortodoxă din Transilvania a fost susţinută de domnii Ţărilor
Române: domnitorii au ctitorit biserici şi au făcut donaţii generoase acestora.
Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al domnului, membru de
drept al Sfatului, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. Acesta participa la alegerea
domnitorului şi îi conferea autoritate sacră prin încoronare şi ungere cu mir. EI veghea la buna
funcţionare a cultului şi consacra episcopii numiţi de domn. Era ales de episcopi şi marii boieri ai
ţării şi era confirmat de domn.
Biserica s-a bucurat de atenţia şi protecţia domniei, confirmată de înălţarea de lăcaşuri înzestrate
cu moşii, cu cărţi şi obiecte de cult. Ctitorii domneşti: Cozia, Argeş (în Ţara Românească),
Voroneţ, Putna, Suceviţa (în Moldova).