UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
ŞCOALA DOCTORALĂ
DOMENIUL: DREPT CIVIL

Rezumatul tezei de doctorat cu titlul

INFLUENŢA CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

ASUPRA RAPORTURILOR JURIDICE CIVILE

Conducător ştiinţific,
Prof. univ. dr. Corneliu BÎRSAN

Doctorand,
Gina COTAN (IGNAT)

Bucureşti
2015
Cuvinte cheie: Convenţia europeană a drepturilor omului, incidenţă verticală, aplicare
orizontală, drepturi fundamentale civile, Noul cod civil.

În contextul intensificării fenomenului de integrare internaţională, consfinţirea

drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi instituirea garanţiilor
pentru acestea au ajuns a se înfăţişa drept „prima şi cea mai importantă limită”( I.Muraru, M.
Constantinescu) a oricărei Constituţiei naţionale ce se doreşte a fi progresistă.
Garanţiile constituţionale conferite de instituţii juridice precum Avocatul Poporului,
Curtea Constituţională etc. adăugate la preocuparea pentru privilegierea abordării acestor
valori sociale în cadrul dreptului internaţional al drepturilor omului se prezintă azi ca un
tablou complet, în care cele două planuri de protecţie se întrepătrund şi se completează .
Validat de practica aplicării de-a lungul a peste şase decenii, sistemul de protecţie a
drepturilor omului proiectat în jurul axei trasate de Consiliul Europei s-a dovedit a fi unul
etalon, succesul de care s-a bucurat acesta conducând la creşterea exponenţială a volumului
cauzelor deferite instanţei europene învestite cu tranşarea litigiilor izvorâte din încălcarea
drepturilor prevăzute în catalogul Consiliului Europei, recte Convenţia europeană a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Asumându-şi statutul de membru al Consiliului Europei şi de parte la Convenţia
redactată în 1950 sub egida acestuia, România şi-a exprimat, alături de alte state europene,
ataşamentul faţă de drepturile omului consfinţite prin respectivul tratat ce s-a dovedit în timp
a fi „unul dintre instrumentele cele mai eficace de apărare a drepturilor omului în lume”( J.-P.
Costa ).
Transpunerea dezideratului de filtrare a dreptului românesc, inclusiv a celui civil, în
raport de exigenţele blocului de convenţionalitate ce consistă din Convenţie, Protocoalele
adiţionale cu conţinut „normativ” (C. Bîrsan) şi jurisprudenţa dezvoltată de Curte prin
interpretarea acestora nu este una facilă.
Atrasă în clubul democraţiei europene, România anilor ΄΄90, abia eliberată de tarele unui
regim totalitar, era tributară unor mentalităţi învechite, aparent imuabile, aşa încât ritmul de
adaptare la rigorile Convenţiei a fost unul lent, cu multe sincope. Afluenţa condamnărilor
primite la scurt timp de la ratificarea Convenţiei a reclamat o atitudine pro-activă din partea
autorităţilor româneşti, eforturile coordonate în plan legislativ, jurisdicţional şi administrativ
conducând în timp la augmentarea jurisprudenţei „pozitive” a Curţii Europene a Drepturilor
Omului în privinţa României.

2
 Interpretarea şi aplicarea Convenţiei la realitatea imediată, funcţie de menirea
fundamentală a acestui tratat internaţional, anume stabilirea unui limbaj comun în vederea
apropierii reglementărilor naţionale, au condus la identificarea a două coordonate esenţiale în
implicarea Convenţiei asupra dreptului naţional. Astfel, ramurile de drept în cvasitotalitatea
lor au a se reconfigura din perspectiva aplicării Convenţiei în plan vertical, dar şi orizontal.
Incidenţa verticală a Convenţiei este fundamentată în principal de principiul „pacta
sunt servanda”care obligă statele să onoreze cu bună credinţă obligaţiile asumate faţă de alte
părţi la tratat.
Obligativitatea Convenţiei pentru statele ce au ratificat-o este asigurată prin aplicarea
simultană a principiului subsidiarităţi şi a celui al efectului direct.
După cum s-a afirmat adesea, judecătorul naţional este primul judecător al Convenţiei,
ceea ce exprimă faptul că instanţa de la Strasbourg intervine numai atunci când reclamantul
nu a obţinut satisfacţie pe plan naţional. Totodată, s-a statuat de către Curte că tot statelor le
revine cu prioritate obligaţia de a asigura, în ordinea internă, executarea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale. Aşadar, caracterul subsidiar îşi găseşte
aplicabilitatea practică în epuizarea căilor interne de atac înainte de sesizarea Curţii,
corespunzător obligaţiilor statelor de a crea astfel de remedii interne pentru persoana care se
consideră victima unei violări a drepturilor sale.
Principiul subsidiarităţii identificat iniţial şi explicitat de jurisprudenţa Curţii europene a
dobândit consacrare expresă prin Protocolul nr. 15 (adoptat la 16 mai 2013 şi încă neintrat în
vigoare). Acest principiu în conjuncţie cu „marja de apreciere” recunoscută statelor
revigorează implicarea judecătorului european în păstrarea diversităţii culturale a Europei, ca
o constantă a patrimoniului său spiritual.
În virtutea efectului direct al Convenţiei, judecătorul naţional devine judecătorul de
drept comun al acesteia: lui îi revine, în primul rând, sarcina de a asigura sancţionarea
dreptului garantat de Convenţie, exercitând, astfel, un adevărat „control de convenţionalitate”,
de vreme ce controlul de constituţionalitate îi este interzis. Rolul său este deci considerabil
extins. Fiind apărătorul libertăţilor individuale recunoscute pe plan european, „prin jocul
prioritate - subsidiaritate, judecătorul naţional este impulsionat să «îmbogăţească» dreptul
intern, găsind potenţialităţi noi ale acestuia, pe care C.E.D.O. îl incită să le descopere, să
«completeze» legea naţională, făcând apel la Convenţie pentru a umple lacunele sau a
remedia insuficienţele acesteia, şi, în fine, dacă este cazul, să respingă legea naţională, atunci
când aceasta este incompatibilă cu cerinţele Convenţiei”( F. Sudre).
 Originalitatea sistemului de protecţie a drepturilor omului construit în cadrul Consiliului
Europei redusă în principal la existenţa mecanismului jurisdicţional propriu de asigurare a
respectării angajamentelor asumate de către statele care au ratificat Convenţia şi la abilitarea
persoanelor fizice la accesarea jurisdicţiei convenţionale s-a accentuat în timp prin implicarea
creatoare a interpretului oficial al Convenţiei( instanţa de la Strasbourg) în lărgirea câmpului
de acţiune al acesteia, culminând cu identificarea pe cale pretoriană a noi prerogative umane
subsumabile celor inserate în textul de la 1950, tehnici precum „noţiunile autonome” ori
„hotărârea-pilot” amprentând în mod decisiv unicitatea sistemului protecţiei convenţionale a
drepturilor omului.
Privilegiind interpretarea teleologică a textului Convenţiei, instanţa de contencios
european al drepturilor omului a inovat şi prin identificarea în sarcina statelor-părţi pe lângă
obligaţia de a nu face( specifică, dar nu exclusivă aplicării verticale a Convenţiei) şi a unor
obligaţii pozitive-auxiliar preţios în explicitarea incidenţei orizontale a tratatului în discuţie.
Dreptul civil nu putea rămâne la adăpost de influenţa Convenţiei europene a drepturilor
omului. Dacă iniţial Convenţia nu părea să vizeze raporturile de drept privat, astăzi se
vorbeşte de „fundamentalizarea” dreptului civil, de „convenţionalizarea" acestuia, ceea ce se
traduce în fapt în difuzarea drepturilor fundamentale în raporturile de drept civil sau în
adăugarea unei prisme noi în abordarea instituţiilor clasice ale dreptului civil.
Este incontestabil că obligativitatea drepturilor fundamentale în privinţa dreptului civil
se impune atât din perspectiva îndatoririi statului prin autorităţile sale de a se abţine de la
orice încălcare a drepturilor civile protejate de Convenţie, cât şi din perspectiva obligaţiei
acestuia de a acţiona pentru a preveni nesocotirea dreptului Convenţiei.
Drepturile fundamentale civile cu vocaţie de aplicare orizontală( interindividuală) sunt
cele derivând din art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, precum şi cele conţinute de
art. 8 din Convenţie.
Doctrina (B. Moutel) distinge între efectul orizontal indirect, rezultând din
condamnarea pronunţată de instanţa europeană şi efectul orizontal direct pus în practică de
jurisdicţiile interne şi care permite acestora să rezolve disfuncţiile private/orizontale.
Pentru realizarea idealului de translaţie a contenciosului drepturilor fundamentale
dinspre instanţa europeană spre judecătorul naţional, efectul orizontal direct al Convenţiei se
impune a fi exploatat corespunzător în plan naţional, cu atât mai mult cu cât instanţa naţională
este în măsură să tranşeze şi litigiile dintre particulari.
Faţă de incidenţa orizontală a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie statelor
le incumbă obligaţii pozitive constând, în esenţă, în luarea de măsuri legislative adecvate în
primul rând în planul dreptului civil substanţial. Mai departe, statul este răspunzător pentru
edictarea de norme destinate realizării efective a unei astfel de protecţii chiar şi pentru ipoteza
în care dreptul de proprietate este disputat de „particulari”, persoane fizice ori juridice. În
concret, statul are obligaţia de a „oferi” părţilor litigante proceduri judiciare care să prezinte
toate garanţiile procedurale necesare, în aşa fel încât instanţele naţionale să fie în măsură să
soluţioneze în mod eficient şi echitabil orice litigiu dintre particulari. Tot pe tărâm procedural
se situează şi obligaţia statului de instituire a unor căi de atac specifice prin care s-ar putea
ajunge la repararea eventualelor prejudicii suferite de proprietar.
Efectul orizontal al textului în discuţie permite Curţii lărgirea controlului său asupra
atingerilor care ar putea fi aduse drepturilor unui individ de către alt individ. Din această
perspectivă, este covârşitor rolul judecătorul naţional în prevenirea sesizării Curţii. Dacă
judecătorul european nu are competenţa de a soluţiona o cerere îndreptată împotriva unui
particular, judecătorul naţional poate aplica Convenţia în litigiile dintre indivizi.
Semnificativă pentru incidenţa orizontală a art. 1 din Primul Protocol adiţional este
Hotărârea pronunţată în cauza Mellacher et autres c. Austria( Hot. din 19 decembrie 1989) în
care s-a alegat pe lângă încălcarea dreptului de proprietate şi nesocotirea libertăţii
contractuale. Curtea, dovedindu-se extrem de rezervată în analizarea încălcării libertăţii
contractuale, s-a limitat la a statua că intervenţia statului austriac într-un contract de închiriere
aflat în derulare se înscrie în marja de apreciere rezervată acestuia, reducerea chiriei în
virtutea unei legi edictate ulterior încheierii contractului de închiriere constituind, în opinia
Curţii, o măsură de reglementare a folosirii bunurilor în sensul art. 1 din primul Protocol la
Convenţie.
Jurisprudenţa ulterioară a Curţii urmează aceeaşi linie de interpretare. Mai interesată de
justiţia socială decât de asigurarea respectării libertăţii contractuale ori de prezervarea
atributelor dreptului de proprietate, Curtea pare să particularizeze un fenomen care nu mai
poate fi ignorat, declinul autonomiei de voinţă. Punând accentul pe funcţia socială a
proprietăţii, judecătorul european pare mai degrabă permeabil la drepturile sociale fie că
acestea sunt invocate „la paritate” cu dreptul la respectarea bunurilor, fie cu dreptul la viaţă
privată şi de familie.
Drept civil tipic, dreptul la protecţia vieţii private şi de familie protejat prin art. 8 din
Convenţie este ca şi dreptul de proprietate susceptibil de aplicare orizontală.
Ca orice drept convenţional, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie impune, în
primul rând, obligaţii negative, de abstenţiune, din partea statului, anume de a nu face ceva
de natură a stânjeni exerciţiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute-persoanele fizice
sau entităţile sociale care le pot invoca.
După cum a subliniat adeseori instanţa de contencios european al drepturilor omului, art.
8 reclamă din partea statelor şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării
respectului efectiv al vieţii private şi familiale, care pot implica şi necesitatea adoptării de
măsuri de protecţie a vieţii private, chiar cu privire la relaţiile dintre indivizi.
Reţinând o accepţiune generoasă a conceptelor ce guvernează aplicabilitatea dreptului
garantat de art. 8- “viaţa privată”, “viaţa de familie”, “viaţa privată şi de familie”-, judecătorul
european a extins continuu aplicabilitatea normei convenţionale şi, în consecinţă, sfera de
aplicare a dreptului în discuţie, în conţinutul „proteiform” al articolului 8 identificându-se în
mod progresiv un summum de prerogative gravitând în jurul coordonatelor mai sus amintite.
Aşa fiind, valori precum: reputaţia, identitatea, integritatea fizică şi morală, mediul
înconjurător, succesiunile, reunirea familiei etc. au ajuns să monopolizeze interesul instanţei
de contencios european al drepturilor omului care a jalonat în fiecare cauză şi atitudinea
dezirabilă a statului, comportamentul reclamat acestuia glisând între polul neimixtiunii şi cel
al implicării active.
După ce Curtea a devoalat un summum de obligaţii pozitive interindividuale corelative
drepturilor enunţate la art. 8 din Convenţie, aceasta a căutat a identifica şi principiile aplicării
acestora: menţinerea unui echilibru între interesele individului şi cele al comunităţii, evaluarea
conţinutului obligaţiilor pozitive în raport de o serie de factori relevanţi( importanţa
interesului protejat; discordanţa dintre realitatea socială şi legislaţie şi impactul acestei
discordanţe asupra celui lezat; coerenţa practicilor administrative şi judiciare în cadrul
sistemului intern; gradul în care respectiva obligaţie este explicitată în dreptul pozitiv şi
relevanţa acestei obligaţii etc.). Totodată, s-a precizat de către Curte că obligaţia de a adopta
măsurile adecvate trebuie interpretată într-un fel ce nu impune autorităţilor o sarcină
imposibilă sau exorbitantă. Cu alte cuvinte, răspunderea autorităţilor va fi antrenată atunci
când acestea nu au făcut ce le stătea în putinţă în virtutea obligaţiilor „uzuale” ce le incumbau
acestora.
Valorilor subsumate de Curte dreptului la viaţa personală( dreptul la identitate
personală, dreptul la nume, dreptul la imagine, dreptul la integritate fizică şi morală, libertatea
sexuală etc.) le corespund obligaţii etatice pozitive menite a le obiectiva pe primele.
În ceea ce priveşte viaţa privată socială, Curtea a identificat drept valori intrinseci acele
drepturi menite a completa viaţa privată personală şi a o desăvârşi din perspectiva unei inserţii
armonioase a individului în cadrul societăţii.
 Sesizată cu alegarea nesocotirii unor drepturi strâns legate de progresul ştiinţelor
medicale ( e.g., dreptul la identitate genetică şi la procreare artificială), Curtea a dat curs
provocării, efectuând o vastă documentare pentru a afla dreptul şi practica pertinente în
materie de procreare artificială în Europa. Astfel, s-a concluzionat în sensul evoluţiei rapide
a legislaţiei din domeniul asistenţei medicale în procreare. Constatând însă că nu există un
consens internaţional cu privire la legitimitatea recurgerii la tehnica fertilizării in vitro,
instanţa de la Strasbourg a lăsat la latitudinea fiecărui stat să legifereze ori nu în această
privinţă( Cauza S.H. şi alţii c. Austriei, Hot. din 3 noe. 2011).
Materia protejării legăturilor de familie şi a evitării nonseparării a prilejuit Curţii
inserarea în argumentarea sa discursivă a principiilor consacrate în normele speciale de drept
internaţional( e.g., Convenţia de la Haga cu privire la aspectele civile ale răpirii copiilor la
nivel internaţional).
Hotărârea X, Y, Z. c. Marii Britanii din 22 aprilie 1997 marchează o extindere
semnificativă a sferei de aplicare a “vieţii de familie”, fiind subsumate acesteia raporturi de
facto, în afara oricărei legături de rudenie.
Curtea europeană a ajuns a califica drept raporturi familiale de facto raporturile dintre
un transsexual născut de sex feminin, partenera sa şi copilul acesteia din urmă, născut prin
inseminare artificială cu terţ donator, întemeindu-se atât pe efectivitatea raporturilor, cât şi pe
aparenţe care par să suplinească absenţa rudeniei. Această recunoaştere a existenţei unei vieţi
de familie între un transsexual şi copilul partenerei sale nu produce însă efecte, deoarece
Curtea se sprijină pe absenţa unei norme europene comune în materie de acordare a
drepturilor părinteşti transsexualilor pentru a constata că articolul 8 nu prevede în sarcina
autorităţilor naţionale o obligaţie pozitivă de “a recunoaşte în mod oficial ca tată al copilului o
persoană care nu este tatăl său biologic”.
Faţă de deschiderea cunoscută a instanţei de la Strasbourg pentru adaptarea la realitatea
socială imediată nu este exclusă o nouă reconsiderare a cercului familial dintr-o perspectivă şi
mai generoasă, cu atât mai mult cu cât numărul statelor care au liberalizat instituţia căsătoriei
a crescut.
Analiza incidenţei Convenţiei asupra raporturilor juridice civile ar pierde din acurateţe
în lipsa unor trimiteri consistente la reorientarea dreptului nostru civil din perspectiva
exigenţelor Convenţiei.
Avem în vedere, reconfigurarea dreptului civil substanţial, cât şi adaptarea practicii
statale, deoarece dezideratul diminuarii semnificative a plângerilor la C.E.D.O. implică, pe
de o parte, măsuri legislative apte să conducă la reducerea aşa-numitelor “plângeri
repetitive”, iar pe de altă parte, responsabilizarea sistemului judiciar care este condiţionată
de câştigarea ataşamentului neechivoc al judecătorilor faţă de drepturile fundamentale ale
naţionalilor.
Aşa fiind, la începutul anilor 90 Convenţia părea un ideal, iar autorităţile româneşti
făceau o activitate de pionierat în direcţia respectării drepturilor fundamentale rezumate în
esenţă la respectarea demnităţii umane. Cu toate acestea, în doctrină( prof. Valeriu Stoica) se
anticipa difuziunea Convenţiei în dreptul românesc şi sensibilizarea judecătorilor români
pentru evitarea reiterării condamnărilor României, opinându-se că receptarea standardelor
convenţionale presupune şi implicarea corespunzătoare a învăţământului juridic românesc
prin includerea în curriculum-ul academic a unor discipline legate de dreptul internaţional al
drepturilor omului.
La două decenii de aplicare a Convenţiei, sistemul juridic român a interiorizat exigenţele
dreptului internaţional al drepturilor omului, raportându-se la standardele convenţionale cât şi
la cele comunitare.
Convenţia europeană a drepturilor omului a ajuns să ocupe un loc privilegiat în dreptul
civil, având statut de izvor de drept civil, chiar dacă legiuitorul nostru s-a eschivat de la a face
o precizare expresă în acest sens. În al doilea rând, legislaţia noastră a fost asanată continuu
pentru a răspunde exigenţelor de normativitate formulate de către judecătorul de la
Strasbourg.
Codificarea recentă a dreptului nostru civil răspunde, de asemenea, nevoii de
europenizare. Astfel, implementarea standardelor europene înseamnă pentru dreptul civil
român un plus de coeziune în timp ce pentru dreptul european acest demers răspunde nevoii
de unificare şi armonizare a sistemelor juridice vizate.
Remarcăm în primul rând asiduitatea cu care legiuitorul nostru a înţeles că reglementeze
drepturile personalităţii, conferindu-le un profil şi garanţii comparabile sau chiar superioare
celor asimilate modelului european.
Avem, aşadar, un drept general al personalităţii grefat nu pe dreptul la viaţă
privată, ci pe dreptul la demnitate. Acest drept general al personalităţii reuneşte
prerogativele individului legate de respectul demnităţii şi de dezvoltarea personalităţii sale
individuale. Sâmburele acestui drept este, aşa cum s-a dorit de către doctrina anterioară
Noului Cod civil, demnitatea umană ca valoare supremă. Un asemenea drept îşi găseşte
sprijinul în art. 30 alin. (6) din Constituţie şi prezintă avantajul indubitabil că acoperă o
multitudine de situaţii prezente sau viitoare care nu au primit reglementare distinctă; el este de
natură a îngloba şi în viitor noi drepturi şi interese.
 În ceea ce priveşte receptivitatea instanţelor româneşti la exigenţele C.E.D.O., este
de observat că instanţa supremă şi cea de contencios constituţional ale căror decizii sunt
obligatorii(deciziile pronunţate în recursul în interesul legii şi în procedura dezlegării unor
chestiuni de drept, deciziile asupra excepţiilor de neconstituţionalitate) se raportează în mod
constant în demersul lor interpretativ la exigenţele Convenţiei. Aceeaşi poziţie este
împărtăşită şi de instanţele judecătoreşti de drept comun.
De altfel, instanţa noastră supremă a ridicat la nivel de principiu preocuparea de
verificare a convenţionalităţii actului normativ intern, apreciind că este abilitată să înlăturare
acele dispoziţii legale din dreptul intern care contravin blocului de convenţionalitate.
La rândul său, instanţa de contencios constituţional prin abordarea drepturilor
fundamentale ca un sistem de valori se implică plenar în extinderea conţinutului drepturilor
fundamentale precum şi a efectelor acestora asupra ordinii juridice, contribuind prin aceasta la
consolidarea statului de drept inseparabil de drepturile omului şi de democraţie.
Astfel, sesizată cu neconcordanţa dintre lege şi Constituţie, Curtea Constituţională are a
lua în considerare în analizarea excepţiei de neconstituţionalitate, ca şi etalon, nu doar
dispoziţiile din Constituţie, ci şi dispoziţiile din Convenţie şi jurisprudenţa C.E.D.O. Cu alte
cuvinte, legea sau dispoziţia din lege presupus neconstituţională are a fi raportată la blocul de
constituţionalitate în care este integrat organic şi blocul de convenţionalitate.
În condiţiile consfinţirii unor drepturi şi libertăţi fundamentale, dar şi a ridicării la rang
de principiu a priorităţii de aplicare a dreptului internaţional al drepturilor omului, Curtea
constituţională prin deciziile sale vine să îmbogăţească sensul drepturilor fundamentale.
Abordarea ca şi valori supreme ori principii obiective este de natură să întărească semnificaţia
juridică a acestora şi să sensibilizeze în acest sens instanţele judecătoreşti.
În ciuda rezervelor exprimate în doctrină faţă de acurateţea invocării jurisprudenţei
C.E.D.O de către judecătorul român şi faţă de reticenţa acestuia la constatarea
neconvenţionalităţii legii interne, apreciem că asistăm la o „reorientare a jurisprudenţei
naţionale” (C.Bîrsan) produsă tocmai sub impulsul instanţei europene.
Forţa juridică a Convenţiei în ordinea juridică a României rezultă nu numai din
dispoziţiile Constituţiei revizuite, ci şi din dispoziţiile Legii nr. 590/2003 privind tratatele.
Art. 31 alin. 2 din Legea nr. 590/2003 identifică destinatarii reali ai prevederilor din
tratate: autorităţile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească, persoanele fizice şi
juridice române sau aflate pe teritoriul României.
În aplicarea şi respectarea dispoziţiilor tratatelor( inclusiv a Convenţiei europene a
drepturilor omului), Ministerul Afacerilor Externe, Guvernul, „precum şi alte ministere şi
autorităţi ale statului au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru aplicarea tratatelor în
vigoare, precum şi de a controla modul în care se realizează acestea”( art. 31 alin. 3).
În virtutea dispoziţiilor legale precitate, în afară de autoritatea legiuitoare, de Curtea
Constituţională şi de instanţele judecătoreşti, sunt responsabile de difuzarea largă a
exigenţelor formulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului instituţiile de învăţământ
superior, Institutul European din România, Ministerul Afacerilor Externe etc.
Cunoscută şi aplicată de autorităţile mai sus menţionate, Convenţia îşi poate consolida
poziţia de model pentru societatea noastră prin reducerea semnificativă a contenciosului
privitor la statul român. Dacă respectarea demnităţii umane va deveni laitmotivul oricărei
acţiuni de la nivel naţional, verificarea compatibilităţii dreptului civil român cu modelul
convenţional va rămâne în sarcina exclusivă a instanţelor naţionale, îndeplinindu-se astfel
exigenţa fundamentală a principiului efectului direct al normei internaţionale, aceea ca
judecătorul intern să fie judecătorul de drept comun al Convenţiei.
Sarcina dreptului nostru civil este cu atât mai complexă cu cât acesta aparţine simultan
ambelor ordini juridice construite la nivel european. Pluralitatea de instrumente de protecţie a
drepturilor omului şi iminenta aderare a Uniunii Europene la Convenţia europeană a
drepturilor omului sunt realităţi care reclamă mobilizarea europeană pentru un plus de
coerenţă. Un atare obiectiv a justificat şi recenta adoptare a Protocolului nr. 16 la Convenţie
care concretizează un vechi deziderat formulat de doctrină, acela de a abilita Curtea să emită
avize consultative privind probleme de interpretare sau aplicare a drepturilor definite de
Convenţie şi de protocoalele acesteia.
În condiţiile noii competenţe atribuite instanţei de la Strasbourg calchiate pe obiectivul
unei mai bune clarificări a dispoziţiilor Convenţiei este de anticipat intensificarea dialogului
dintre judecătorul naţional şi cel internaţional, condiţie sine qua non a preluării fidele a
perspectivei europene asupra drepturilor fundamentale ocrotite în sistemul Convenţiei.

Drd. Gina COTAN (IGNAT)